CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Vlad Țepeș – prima victimă a unei campanii „mediatice” internaționale a fost reprezentat în istoria Rusiei ca prototip al șefului de stat justițiar și viteaz

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Voievodul muntean VLAD ȚEPEȘ (1431-1476) a fost prima victimă a unei „campanii de presă” internaționale.

 

 

 

 

 

 

 

● A domnit în Țara Românească de trei ori (august- octombrie 1448, 1456 – 1462 și 1475 – 1476), prima dată la vârsta de 16 ani. A fost un reformator drastic care a reușit, pe parcursul celei de-a doua domnii, să-și impună „programul de guvernare”: măsuri drastice împotriva hoţiei, promovarea muncii şi pedepsirea leneşilor, primul program cunoscut de integrare a ţiganilor, prin implicarea lor în luptele cu turcii.

● A fost prima victimă a unei campanii „mediatice” internaționale, lansată de negustorii sași din Brașov, cărora le-a impus principiul reciprocităţii în comerţul bilateral, deschizând calea negustorilor români.

Furioși, negustorii sași au declanșat o campanie furibundă, la toate curțile europene, împtriva voievodului, descris în culorile cele mai sumbre: primitiv, însetat de sânge, posedat de diavol, dependent de nevoia de a trage oameni în țeapă etc.

Grație acestei „campanii”, lui Vlad Țepeș (poreclit Dracula) i s-a atribuit „drepturi de autor” asupra pedepsei cu tragerea în țeapă, deși pedeapsa respectivă era curentă în epocă.

● Toată această faimă negativă nu i-a putut însă estompa calitățile militare. De o îndrăzneală și o inteligență ieșite din comun, Vlad Țepeș l-a înfrânt în luptă de două ori, în aceeași lună (iunie 1462), pe Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului: o dată în celebra acțiune nocturnă, când a atacat tabăra turcească din interior, și a doua oară la Chilia, când trupele otomane, ajutate de Ștefan cel Mare, au încercat, fără succes, să cucerească cetatea.

● Profilul lui Vlad Țepeș, realizat de călugărul rus Eufrosin (în relatarea sa din 1486, „Skazanie o Drakule voevode“, adică „Povestire despre Dracula voievod“) a devenit, în Rusia, prototip al principelui viteaz și justițiar.

Personalitatea sa a avut, de-a lungul timpului, un efect profund asupra teoriei politice rusești, de la Ivan cel Groaznic la Vladimir Putin. Este cunoscut faptul că, de exemplu, Ivan cel Groaznic l-a copiat pe voievodul român în măsurile sale justițiare, acestea rămânând conservate ca atare în folclorul rusesc.

Cartea lui Eufrosin s-a tipărit în Rusia în peste 20 de ediții.

A fost adoptat  în istoria Rusiei, de la Ivan cel Groaznic la Vladimir Putin, ca prototip al șefului de stat justițiar și viteaz.

 

Sursa: http://www.certitudinea.ro/calendar-certitudinea-luna-martie

 

 

 

 

16/03/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ZIUA DE 16 MARTIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ziua de 16 martie în istoria noastră

 

 

 

 

 

 

 

 

1457: Este  executat  Ladislau de Hunedoara, fiul cel mare al lui Iancu de Hunedoara, unul dintre personajele importante din istoria Transilvaniei.

L-a însoţit pe voievodul  Ioan de Hunedoara şi în mai multe campanii militare, devenind căpitan general al Regatului Ungar, la fel ca tatăl său, şi apoi ministru de finanţe, dar soarta i-a fost pecetluită la ordinele regelui Ungariei, Ladislau V Postumul, care a cerut decapitarea sa.

A murit la doar 24 de ani, înainte ca fratele său mai mic, Matei,  să urce pe tronul Regatului Ungar.
 

S-a născut în 1433, susţin istoricii, în Castelul Corvinilor. Potrivit unor vechi povestiri, un foişor la etajul castelului ar fi fost locul unde acesta a fost adus pe lume.

Potrivit istoricilor, încă de la o vârstă fragedă Ladislau Hunaide şi-a urmat tatăl în numeroasele campanii ale acestuia împotriva Imperiului otoman. Una dintre marile bătălii antiotomane  în care Ladislau a fost alături de Ioan de Hunedoara, tatăl său, a avut loc la Kosovo în 1448.

Atunci, în bătălia dintre armatele creştine, care numărau peste 20.000 de oşteni şi otomani, în număr de circa 60.000 de soldați, s-a încheiat cu înfrângerea oştilor lui Ioan de Hunedoara şi cu pierderi de peste 10.000 de oameni de fiecare parte.

„Huniade a scăpat cu mare greutate din luptă şi după ce rătăceşte trei zile prin munţi, este atacat de doi tâlhari, ucide mai întâi pe unul iar celălalt fuge, dar la trecerea Dunării este făcut prizonier de George Brancovici, cneazul Serbiei. Va fi eliberat numai în urma repetatelor stăruinţe ale Dietei ungare, trebuind să -llase ostatic pe fiul său mai mare, Ladislau”.
 

În anul 1450, Ioan de Hunedoara porneşte într-o expediţie militară în Serbia, împotriva lui George Brancovici, care îl ţinea în captivitate pe fiul său.

 

 

Pentru a-i îmblânzi mânia, Brancovici  l-a pus în libertate pe Ladislau, pe care îl luase ostatic şi l-a trimis în întâmpinarea tatălui său, împreună cu o solie de pace.

Delegaţii trimişi să mijlocească  împăcarea între cei doi rivali,l-au înduplecat pe Huniade să sisteze ostilităţile”, afirmă istoricul Teodor Popa.

 

 

 

 

 

 

 

 

În anul 1453, Ladislau este numit ban al croaţilor şi Dalmaţiei, dar doi ani mai târziu este silit să renunţe la aceste funcţii. Continuă să-l urmeze pe tatăl său la conducerea armatelor ungare, alături de unchiul său din partea mamei, Mihai Szilagyi. Cei trei sunt amintiţi ca lideri ai oştilor care în 1456 i-au înfrânt pe otomani, la porţile Cetăţii Belagradului.

 În toamna anului 1456, după moartea tatălui său, conflictul dintre Ladislau Huniade şi căpitanul general al Ungariei, Ulrich de Celje s-a înteţit. Oamenii lui Huniade l-au asasinat pe Ulrich de Celije si la  scurt timp Huniade era numit căpitan general al regatului şi ministru de finanţe.

Regele îi promisese că îl va proteja, însă nu s-a ţinut de cuvânt. Chemat la Buda, Ladislau Huniade este arestat sub acuzaţia de complot împotriva regelui Ladislau V Postumul.

A fost condamnat la moarte fără nici un fel de formalităţi legale şi decapitat la data de 16 martie 1457.

 

 

 

 

 

 

1611: Principele Transilvaniei Gabriel Bathory, care ocupase anterior Tîrgovişte, este silit să se retragă Valahia, nefiind recunoscut de otomani.

 

 

Gabriel Bathory (1589-1613), prinipe al Tranilvaniei (1608-1613) Radu Mihnea, domn al Munteniei și domn al Moldovei

Gabriel Bathory (1589-1613), prinipe al Tranilvaniei (1608-1613)

Radu Mihnea, domn al Munteniei şi domn al Moldovei

 

La 16 martie 1611 principele Transilvaniei Gabriel Bathory, care pe 26 ianuarie 1611 ocupase Tîrgovişte şi se intitulase principe al Transilvaniei şi al Valahiei Transalpine, se retrage din Valahia. Retragerea silită a lui Gabriel Bathory din Valahia se datorează susţinerii otomane în favoarea lui Radu Mihnea.

Gabriel Báthory (în maghiară Gábor Báthory) (n. 15 august 1589, Oradea – d. 27 octombrie 1613, Oradea) a fost principe de origine maghiară al Transilvaniei între 1608-1613, ultimul principe din familia Báthory. G.Báthory a fost nepotul fostului rege al Poloniei, Ştefan Báthory. G.Báthory a fost proclamat principe la vîrsta de 19 ani, în urma demisiei din funcţie a lui Sigismund Rákoczy la 5 martie 1608. Gabriel Báthory era bine văzut de oamenii timpului său datorită înfăţişării fizice agreabile şi datorită firii sale foarte darnice, dar în acelaşi timp era afemeiat şi peste măsură de ambiţios. Îşi propusese să aducă sub stăpînirea sa Moldova şi Valahia.

Pentru a-şi realiza ambiţiile, el îl atacă pe domnul Moldovei, Radu Şerban, aruncându-l peste Milcov. Acesta revine însă şi îl înfrînge pe G. Báthory lîngă Braşov la data de 7 iulie 1611. G. Báthory scapă numai datorită unei greşeli a domnului Moldovei, care s-a oprit pentru a aştepta ajutoarele austriece, dînd astfel timp principelui Ardealului să se retragă după înfrîngerea de la Braşov.

În acest fel, Gabriel Báthory a putut să se menţină în fruntea Principatului Transilvaniei încă doi ani, până în anul 1613.

În anul 1613 domnii din ţările româneşti vecine tînărului G. Báthory s-au coalizat pentru a-l înlătura de la conducerea Ardealului.

Turcii pregătiseră deja un înlocuitor al lui, în persoana lui Gabriel Bethlen (în limba maghiară Bethlen Gábor) zis „Ţiganul” datorită tenului său oacheş, nobil maghiar originar din localitatea Ilia din actualul judeţ Hunedoara.

În acel an în Ardeal intră o armată turcească, alături de armata moldoveană şi munteană, asigurînd astfel alegerea lui Gabriel Bethlen ca principe (la data de 23 octombrie). Gabriel Báthory s-a retras în cursul acestor evenimente pînă la Oradea, unde este ucis de proprii săi soldaţi la data de 27 octombrie 1613.

 

 

 

 

 

 

 1635: Se încheie Tratatul de alianţă între domnul muntean Matei Basarab şi Gheorghe Rakoczi. Tratatul a fost reînnoit în 1636 şi în 1640.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Matei Basarab (uneori și Matei Brâncoveanu, n. 1580, Brâncoveni – d. 9 aprilie 1654) a fost domnul Țării Românești între 1632 și 1654. Domnia i-a fost marcată de confruntări cu Vasile Lupu, domnul Moldovei. 

 

 

 

 

 

 

1635: Domnul Munteniei Matei Basarab construieşte mănăstirea Arnota (azi judeţul Vâlcea), unde ulterior va fi înmormantat.

 

 

 

 

 

 

 

Lăcașul sfânt este impodobit cu  valoroase picturi murale şi icoane pictate de Stroe din Tîrgovişte.

 

 

 

 

1693: Se stinge din viaţă Constantin Cantemir, domnitorul Moldovei între anii 1685-1693 

 

 

Constantin Cantemir (n.1612-d.1693), domn al Moldovei 1685-1693

Constantin Cantemir (n.1612-d.1693), domn al Moldovei 1685-1693 

 

 

Cantemireştii, conform spuselor marelui carturar Dimitrie Cantemir, feciorul lui Constantin Cantemir, erau “coborîtori din vechiul neam al Cantemireştilor… de la Crâm”.

Această idee este preluată de A.D. Xenopol: “Cantemireştii sunt de origine tătari, după cum arată chiar numele lor: Han Temir”. Constantin Cantemir era dintr-un neam modest de răzeşi, din satul Silişteni, judeţul Fălciului, Moldova.

Conform altei surse C. Cantemir este născut într-o familie de boiernaşi din Ţara de Jos a Moldovei, un strămoş al căreia, Pătru Silişteanu, este menţionat încă în documentele de pe timpul lui Ştefan cel Mare.

Avînd o carieră militară de succes mai îtăi în Polonia, Constantin Catnemir revine în Moldova la invitaţia domnitorului Moldovei Eustasie Dabija.

Aici obţine dregătorii importante. La a doua căsătorie cu Ana Bantîş, Constantin Cantemir se înrudeşte cu cîteva dintre cele mai însemnate familii boiereşti din Moldova, inclusiv cu familiile domnitorilor Eustasie Dabija şi Gheorghe Duca, devenind şi unul dintre cei mai bogaţi boieri ai Moldovei.

Cariera militară i-a adus recunoaşterea şi respectul duşmanilor, boierilor locali, dar şi al suzeranului. A deţinut cu precădere mai multe dregătorii: “mai întîi vornic de Bîrlad (1664-1668), apoi armaş (1668-1672), serdar (1672-1681) şi mare clucer (1681-1684)”.

Cu toate că era fidel Porţii, în domeniul politicii interne s-a manifestat contra domniilor fanariote. Faptul a fost unul din principalele argumente pentru Şerban Cantacuzino, domnul Munteniei, de a-l susţine pe C. Cantemir la domnia Moldovei.

Dar au existat şi alte argumente. Cantemir era un bun militar şi această calitate putea fi folosită de coaliţia cruciată a creştinătăţii, dorită de Şerban Cantacuzino.

La 15/25 iunie 1685, după unele surse – la Babadag, după altele – la Constantinopol, Cantemir este proclamat domn al Ţării Moldovei.

Moartea l-a prins în plină activitate politică pe Constantin Cantemir. Dimitrie Cantemir arată că spre toamna anului 1692 starea sănătăţii tatălui său se agravase. La 16 martie 1693, Constantin Cantemir îşi dă obştescul sfîrşit. Este printre puţinii domni ai perioadei care şi-au păstrat tronul pînă la moarte.

În pofida unei domnii plină de ameninţări, de situaţii duplicitare, de schimbarea vectorilor politicii externe, de răsturnări dramatice de situaţie, Constantin Cantemir a reuşit să asigure ţării o relativă stabilitate. Neştiinţa de carte, originea răzeşească i-au fost compensate pe deplin de experienţa vieţii şi de abilităţi înnăscute de diplomat şi administrator.

Pană şi Nicolae Costin recunoaşte că domnul era “foarte viteaz, bun, iară la fire blînd şi cu inima milostivă, răbdător, cu puţină mînie întîi, apoi iertător şi nelacom la avere şi îndurător, necărturar şi la toate priceput”.

În timpul domniei lui Antioh Cantemir osemintele lui Constantin Cantemir sunt aduse la mănăstirea Mira, una din ctitoriile sale.

 

 

1705:  Antim Ivireanul a fost ales episcop de Râmnic; (n. 1650 – m. 1716).

 

 

 

 

 

 

 

Sfantul Antim Ivireanul s-a nascut la 1650 in Georgia, sau Iviria, numindu-se din botez Andrei.

A cazut de tanar rob la turci si, dupa eliberare, a trait ca monah pe langa Patriarhia Ecumenica, invatand carte si arta sculpturii in lemn, a picturii, broderiei si caligrafiei.

Domnitorul Constantin Brancoveanu l-a adus in Muntenia in 1690, in scopul realizarii planurilor sale culturale. Aici a invatat limba romana si a inceput opera de tipograf, ca ucenic al lui Mitrofan, fost episcop de Husi.

In 1691 ia conducerea tipografiei bucurestene, prima carte tiparita fiind „Invataturile lui Vasile Macedoneanul catre fiul sau Leon”. Au urmat „Slujba Sfintei Paraschiva si a Sfantului Grigore Decapolitul” (1692) si „Psaltirea romaneasca” (1694).

Intre 1696 si 1704 este egumen la Snagov, unde – in primii cinci ani – va tiparii 15 lucrari : sapte in greceste, cinci in romana, una in slavona, una in slovo-romana si una in greco-araba. Dintre cele romanesti amintim : „Evanghelia” (1697), „Acatistul Nascatoarei de Dumnezeu” (1698), „Invataturi crestinesti” (1700), „Floarea darurilor” (1701), cunoscuta pentru continutul ei moralizator etc. Si-a creat ucenici, cei mai importanti fiind Mihail Stefan si Gheorghe Radovici.

Cea mai fecunda perioada ca tipograf o are la Bucuresti intre anii 1701-1705, imprimand tot 15 carti: doua in romana – „Noul Testament” (dupa editia de la Alba Iulia din 1648) si „Acatistul Maicii Domnului” (1703) – una in slavo-romana, una in greco-araba si 11 in greceste.

EPISCOP AL RAMNICULUI. In 1705, egumenul Antim de Snagov este ales Episcop de Ramnic, fiind hirotonit de Mitroplitul Teodosie al Ungrovlahiei. Aici si-a dovedit aceleasi bune calitati organizatorice si culturale, infiintand prima tipografie din oras si tiparind – in numai trei ani – noua carti : trei in greceste, trei in slavo-romana si trei romanesti, prin care incepe seria tipariturilor romanesti menite sa duca la triumful definitiv al limbii romane in biserica.

Amintim „Evhologhion” sau „Molitvelnic” (1706) in doua volume, primul un „Liturghier” – intaiul tiparit in Muntenia – iar al doilea un „Molitvelnic” sau carte de rugaciuni. Tot la Ramnic s’a ingrijit de sporirea bunurilor Episcopiei si la restaurarea manastirilor Cozia si Govora.

MITROPOLIT AL UNGROVLAHIEI. In anul 1708 este ales Mitropolit al Ungrovalahiei in locul lui Teodosie, pastrandu-se frumoasa cuvantare de inscaunare in care se angaja sa-l slujeasca pe Dumnezeu cu daruire iar pe credinciosi cu jertfelnicie.

A mutat tipografia de la Ramnic la Targoviste, tiparind 18 carti, dintre care 11 romanesti, cea mai importanta fiind „Capete de porunca” (1714), precizand principalele indatoriri ale preotilor. Ultima carte tiparita la manastirea Antim, in 1716, „Istoria lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul”, urca la 63 cartile tiparite de el intr’un sfert de veac – dintre care 22 in romaneste – fiind alaturi de Coresi, cel mai de seama tipograf din cultura veche romaneasca. Patrunderea limbii romane in biserica a necesitat timp.

Primele incercari facute de Coresi, urmat de Mitropolitul Stefan, care tipareste in romaneste randuielile tipiconale, de Mitropolitul Teodosie, care introduce lecturile biblice in romaneste si, in sfarsit, de Antim pentru textul slujbei preotului si cantarea. In plus, Antim a tiparit in romaneste Liturghierul si Molitvelnicul, prin care „datina straina a primit o lovitura de moarte” – cum scria Nicolae Iorga.

OPERA LITERARA a Mitropolitului Antim consta din trei lucrari tiparite pentru nevoile preotilor : „!Invatatura despre taina pocaintei” (1705), un mic „Catehism” (1710) si „Capete de porunca” (1714), precum si unele manuscrise. Dintre acestea amintim : „Chipurile Vechiului si Noului Testament” (azi la Kiev) si, mai ales, „Didahiile” sau „Predicile” sale (ed. Gabriel Strempel, 1962), alcatuite din 28 predici si 7 cuvantari ocazionale, citand din Sfanta Scriptura si din Sfintii Parinti sau amintind filozofi si poeti din Antichitate.

Ele arata „hotarirea mitropolitului de a curati o Biserica decazuta in moravuri” (Nicolae Iorga), aminteste de asuprirea sociala si nationala a poporului din partea marilor boieri si a turcilor, afirmand in cuvatarea de inscaunare „suntem incongiurati de atatea nevoi si scarbe ce vin totdeauna neincetat de la cei ce stapanesc pamantul acesta”, sau in cuvantarea la Schimbarea la fata „suntem supusi supt jugul paganului si avem nevoi multe si suparari din toate partile”.

Cat priveste limba si stilul, G. Strempel scria : „Opera lui Antim Ivireanul este un pretios monument de limba romaneasca, ce se citeste cu placere si astazi, dupa un sfert de mileniu de la data cand a fost elaborata”.

SPRIJINITOR AL BISERICII ORTODOXE. Nu si-a uitat neamul din care s’a nascut si a donat la Tbilisi o tipografie cu caractere georgiene, trimitand acolo pe cel mai important ucenic al sau, Mihail Stefan. De asemenea, a pus bazele primei tipografii cu caractere arabe instalata la Alep, in 1706.

Pentru credinciosii greci din Patriarhiile Constantinopolului, Alexandriei si Ierusalimului a tiparit numeroase carti de slujba si teologice in greceste.

Mitropolitul Antim s’a ingrijit si de credinciosii din Ardeal, tiparind lucrarea intitulata „Lumina”, pentru combaterea prozelitismului catolic al vremii si a trimis la Alba Iulia pe Mihail Stefan, care a tiparit aici o „Bucoavna” (Abecedar) si un „Chiriacodromion”, ambele in 1699.

Este ctitorul mănăstirii cu hramul „Toți Sfinții” din București – numită azi Mânăstirea Antim – (1713 – 1715), pe care a înzestrat-o cu toate cele trebuitoare, unul dintre cele mai remarcabile monumente de arhitectură, pictură și sculptură din România.

Pe seama veniturilor generate de aceasta, a alcătuit un testament, intitulat „Învățături pentru așezământul cinstitei mănăstiri a tuturor sfinților, capete 32”, în vederea organizării unei impresionante opere de asistență socială.

Pe langa interesele Bisericii, Mitropolitul Antim s’a dovedit si un patriot iluminat. El a aparat drepturile sale, ca Mitropolit al Ungrovlahiei, asupra manastirilor inchinate Sfantului Mormant, conduse de calugari greci, care nu mai pomeneau la slujbe pe mitropolitul locului.

In plus, a luptat impotriva opresiunii turcesti, militand pentru apropierea de Rusia lui Petru cel Mare. Cand Constantin Brancoveanu a vrut sa-l inlature din scaunul mitropolitan, el s’a aparat in scris – in doua randuri in 1712 -, ramanand ca ierarh pana la moartea mertirica a lui Brancoveanu (1714) si sub Stefan Cantacuzino (1714-1715).

MOARTEA MARTIRICA. Un destin tragic a unit pe domnitorul Constantin Brancoveanu cu Mitropolitul Antim – martiriul. Dupa ce pe tronul muntean a ajuns, in Decembrie 1715, Nicolae Mavrocordat, primul domn fanariot, au inceput zile negre pentru Antim. In 1716, cu ocazia razboiului ruso-austriac, domnul – impus de turci – a parasit Capitala, plecand spre Dunare.

La 18 August 1716, dupa o discutie aprinsa, la Calugareni, Antim s’a intors la Bucuresti, la credinciosii sai. Aici a continuat lupta pentru inlaturarea fanariotului, alegand domn pe Patrascu Brezoianu.

Reintoarcerea lui Nicolae Mavrocordat pe tron, in Septembrie 1716, a insemnat si pedepsirea lui. Mai intai pe linie bisericeasca, domnitorul cerand Patriarhiei Ecumenice caterisirea.

A fost înlăturat din scaun, închis, caterisit de patriarhul ecumenic și condamnat la exil pe viață în mănăstirea „Sfânta Ecaterina” din Muntele Sinai.

A urmat exilul, spre Sinai, unde – din nefericire – n- a mai ajuns.

Aceasta sentinta injusta a fost corectata, la cererea Patriarhiei Romane, de catre Patriarhul Athenagoras I, abia la 8 Martie 1966.

Pe drum a fost ucis de turci, fiind inecat in raul Tingea, langa Adrianopol ; era 27 Septembrie 1716, data la care a intrat in calendarul Bisericii noastre.

Asa a sfarsit Mitropolitul Antim Ivireanul, martirizat de turci, ca si marele sau binefacator, domnitorul martir Constantin Brancoveanu.

Mitropolitul-martir Antim Ivireanul, desi nascut pe alte meleaguri, s’a identificat cu poporul pe care l-a slujit, pentru care a tiparit atatea carti, contribuind la desavarsirea procesului de romanizare al slujbelor bisericesti.

 Patriot luminat si aparator al crestinilor din Patriarhiile rasaritene,  a platit cu viata indrazneala de a se fi ridicat impotriva turcilor si a primului domn fanariot.

Toate aceste considerente au determinat Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane sa-l canonizeze, alaturi de alte personalitati religioase romanesti,  în 1992, fiind prăznuit în fiecare an la 27 septembrie.

 

 

 

1815: A murit la Cluj, cărturarul iluminist român transilvanean Ioan Piuariu-Molnar.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ioan Piuariu-Molnar (n. 1749, Sadu, Sibiu) este primul medic titrat român, filolog și traducător. Chirurg al Universității din Viena, medic la Sibiu și profesor de oftalmologie la Școala medico-chirurgicală din Cluj.

Autor al celei dintâi gramatici româno-germane, al unei istorii universale și al unui dicționar român-german.

A inițiat prima publicație științifică medicală, „Sfătuire către studenții în chirurgie” (1793) și a colaborat la redactarea lui Supplex Libellus Valachorum.

Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae (din latină, însemnând Petiția Valahilor din Transilvania) a fost  numele a două memorii înaintate de liderii națiunii române din Transilvania împăratului Leopold al II-lea al Sfântului Imperiu Roman.

Primul Supplex a fost trimis în martie 1791 de Ignatie Darabant, episcop greco-catolic de Oradea, Consiliului de Stat din Viena.

Cel de al doilea Supplex, o versiune mult largită și argumentată a primului, a fost înaintat Curții din Viena pe 30 martie 1792 de către Ioan Bob, episcopul greco-catolic de Blaj, și de Gherasim Adamovici, episcopul ortodox al Transilvaniei.

Documentul a fost redactat de cei mai însemnați reprezentanți ai națiunii române din Transilvania (în cea mai mare parte clerici ai Bisericii Române Unite cu Roma): Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Șincai, Ioan Piuariu-Molnar, Iosif Meheși, Ioan Budai Deleanu, Ioan Para etc.

Petiția era semnata in numele natiunii române de categoriile sale libere Clerus, Nobilitas, Civicusque Status Universae Nationis in Transilvania Valachicae.

 

 

1821:  Tudor Vladimirescu, ajuns la Bolintin, lansa „Proclamaţia către bucureşteni”, prin care îi chema la lupta antiotomană.

Această dată a fost înscrisă şi pe documentul programatic al Revoluţiei de la 1821, intitulat „Cererile norodului românesc”.

La 21 martie a intrat în Bucureşti, iar în următoarele zile şi-a aşezat tabăra militară pe platoul de lângă Mănăstirea Cotroceni, lăsând garnizoane de panduri şi la mănăstirile Mihai Vodă, Antim şi la Mitropolie

 

 

 

 

 

 

 

1871: În România, Guvernul Lascăr Catargiu dizolvă Parlamentul.  

 

 

 

 

 

 

 

1883: S-a născut actorul Gheorghe Storin; (m. 1968).

 

 

 

 

 

Gheorghe Storin

Gheorghe Storin (n. 1883 – d. 1968)

 

A fost un actor român, profesor de artă dramatică (1947 – 1952) la Institutul de artă teatrală și cinematografică „I.L. Caragiale”.

A studiat arta dramatică la Conservatorul din București cu C.I. Nottara. La Teatrul național din București, pe scena căruia a jucat, cu intermitențe, încă din 1902, precum și în „Compania Alexandru Davila” și în Compania Bulandra-Storin-Manolescu-Maximilian, Storin a creat cu mare forță dramatică un vast repertoriu de roluri în piese clasice și contemporane românești și străine: Castriș din „Patima roșie” de M. Sorbu, rolul titular din „Michelangelo” de Alexandru Kirițescu, Vulpașin din „Domnișoara Nastastia” de G.M. Zamfirescu, Don Salluste din „Ruy Blas” de Hugo, Scarpia din „Tosca” de V. Sardou, Nikita din „Puterea întunericului” de Tolstoi, Satin și Actorul din „Azilul de noapte” de Gorki”.

 

 

 

 

 

 

 

 

1888: S-a născut (16/28 martie) la Căinari, Tighina, în Basarabia, marele poet român Alexei Mateevici, autorul poeziei “Limba română”; (m. 24 aug 1917).

 

 

 

 

 

 

Fișier:Alexei Mateevici - Foto02.jpg

 

 

 

 

 

 

A văzut lumina zilei în familia preotului Mihail Mateevici şi a Nadejdei Neaga. A făcut clasele primare în satul Zaim, școala parohială şi Seminarul de Teologie din Chişinău, 1902-1910. În următorii patru ani a studiat la Kiev, la Academia Teologică, după care a fost numit profesor de greacă şi latină, devenind și membru al Societăţii Bisericeşti de Istorie şi Arheologie. 

Începând cu anul 1910, Alexei Mateevici a publicat poezii, nuvele, articole în presa vremii. Debutând cu o proză tradusă din Cehov şi cu schiţa „Toamna” inspirată din viaţa basarabeană, în gazeta „Basarabia”. Colaborările cu presa scrisă au continuat în „Viaţa Basarabiei”, „Luminătorul”, „Cuvânt moldovenesc” ș.a., în care a publicat versuri originale şi traduceri din A. K. Tolstoi, S. I. Nadson, G. R. Derjavin, M. Lermontov, A. S. Puşkin, studii de etnografie şi folclor, de istorie, filozofie și de teologie.

 La 17 iulie scria poezia “Limba noastră”, una dintre  cele mai frumoase, daca nu cea mai frumoasa  odă închinată limbii române, o capodoperă. Chiar daca ar fi scris  umai aceasta  singură poezie, Alexei Mateevici tot ar fi intrat in marea galerie a poetilor clasici români.

Ea a devenit, pusa pe muzica lui  Alexandru Cristea (1890-1942), imnul  de stat al Republicii Moldova (începând din anul 1994) .

La nici 30 de ani împliniţi cade răpus de febră tifoidă, în timp ce se afla pe front ca preot militar, 26 august 1917.

Opera sa poetică în totalitate abia dacă adună patruzeci şi trei de tiluri.

 George Călinescu, scria în ”Istoria literaturii de la origini până în prezent”:

„Alexei Mateevici, basarabean din Bugeac,  preot militar mort în 1917 (luase parte la luptele de la Mărăşeşti) , ar fi fost un poet mare dacă trăia.
Numai Eminescu a mai ştiut să scoată atâtea mireasmă din ritmurile poporane.”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1897: S-a născut Margareta Sterian, pictoriţă, poetă şi traducătoare (din literaturile americană, engleză, irlandeză, poloneză, japoneză) (m. 1992)

 

 

 

 

 1897: Este adoptată Legea pentru înfiinţarea Societăţii naţionale de agricultură din România şi a comisiilor agricole (16/28).

 

 

 

 

 

 

 

1903: S-a născut actorul Jules (Iuliu) Cazaban (Fălticeni). A fost fiul inginerului francez Ludovic Cazaban și al austriecei Aneta Checais.

A fost fratele scriitorului Theodor Cazaban.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A avut o bogată activitate în cinematografie, radio și televiziune și a fost profesor la Institutul de artă teatrală și cinematografică “I. L. Caragiale” din București. A primit distincția de Artist al poporului și a fost laureat al Premiului de Stat.

În ultima parte a vieții a dorit să-și revadă fratele mai mic, Theodor, scriitorul, aflat în exil la Paris. Autoritățile comuniste au acceptat să-i acorde pașaportul numai cu condiția de a nu se vedea la Paris cu nici un exilat român. În aceste condiții, Jules Cazaban a renunțat la pașaport și la călătorie.

Căsătorit cu actrița Irina Năjejde, fiica jurnalistului și cronicarului dramatic Iosif Nădejde, a avut un fiu, compozitorul si muzicologul Costin Cazaban. Jules Cazaban este înmormântat la Cimitirul Bellu din București.

A fost distins cu titlul de Artist Emerit: (d. 23 septembrie 1963, București).

 

 

 

 

1923: S-a născut omul politic român Sergiu Cunescu, primul  președinte al Partidului Social Democrat Român (PSDR) reînfiintat dupa Revolutia anticomunistă din 1989 ; (d. 2005).

  Partidul Social Democrat Român, era  la acea dată, unul dintre cele trei partide istorice reînființate după căderea comunismului în țara noastră, alături de PNŢ- cd şi PNL.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În ianuarie 1990, a înscris noul partid PSDR, continuator legitim și unic al PSDI, partid istoric, împreuna cu Adrian Dimitriu, fostul secretar general al Partidului Social Democrat Independent, condus de Constantin Titel Petrescu, Mira Moscovici, Constantin Avramescu, Mircea Iscru Stanescu, veterani ai vechiului partid intrat în ilegalitate dupa alegerile din 1946.

PSDR, alaturi de PNTcd si PNL, considerate partide istorice au constituit in 1990 opozitia politica față de Frontul Salvării Naționale, formațiunea foștilor comuniști.

Sergiu Cunescu a fost presedintele Partidului Social Democrat Roman in perioada 1990-2000, reales la Congresele din 1992 si 1996 si deputat in Parlamentul Romaniei in perioada 1990-2000 fiind lider de grup parlamentar.

In 2000 Congresul partidului, care intre timp fuzionase cu Partidul Socialist condus de Tudor Mohora l-a ales drept presedinte executiv pe Alexandru Athanasiu, acordandu-i titulatura de presedinte de onoare lui Sergiu Cunescu.

Acesta se retrage din functie si din partid in 2000, urmare fuziunii prin absorbtie a PSDR de catre PDSR fost FSN, care a devenit astfel Partidul Social Democrat.

Sergiu Cunescu a reusit sa introduca PSDR in Internationala Socialista, mai intai cu titlu de partid observator, apoi cu rol consultativ si in 1999, ca partid membru cu drepturi depline, fiind recunoscut de social democratia europeana drept partidul social democrat romanesc, continuator al traditiilor social democrate ante belice.

 

 

 

 

 

 

1924: S-a născut actorul român de comedie Horia Șerbănescu; (d. 2010).

 

 

 

 

 

 

 

 

Popular actor bucureştean, activând atât pe scena teatrului de revistă şi de comedie, cât şi în televiziune Horia Serbanescu  a deţinut, de asemenea, câteva roluri în filme.

A  debutat pe scenă la vârsta de 5 ani, în 1929, în rolul regelui Mihai din spectacolul „Miss Revista”. Atunci a fost descoperit pe scena de la Cărăbuş de regizorul Paul Gusti, care l-a adus la Teatrul Naţional în rolul Statu Palmă Barbă Cot din „Rodia de Aur”, spectacolul fiind primul de acest gen transmis la Radiodifuziunea Română.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Astfel, Horia Şerbănescu a devenit cel mai vechi colaborator al Radioului Public.

Horia Şerbănescu a jucat pe scena Teatrului din Sărindar, condus de Tudor Muşatescu, şi pe scena de la Teatrul nostru, condus de Dina Cocea, ulterior transferându-se la Teatrul Victoria. A cunoscut primul mare succes la Grădina Volta Buzeşti, cu rolul din spectacolul „Profesorul de franceză”, de Tudor Muşatescu.

A format cupluri artistice cu Emil Popescu, dar şi cu Radu Zaharescu, alături de care a cunoscut succesul în teatrul de revistă, la „Cărăbuşul” lui Constantin Tănase.

Tot alături de Radu Zaharescu a format unul dintre cuplurile artistice cele mai cerute în momentele difuzate de Televiziunea Română.

A jucat în filme de televiziune precum „Directorul nostru” (1955), „Telegrame” (1959), „Politică şi delicatese” (1963) sau „Mofturi 1900” (1964). În teatru a deţinut roluri în spectacole precum „Pe aripile Revistei”, „Trei Căluşari”, „Vitamina M… Muzica!”, „Horia şi Radu îşi asumă riscul”, „Cu muzica e… de glumit!”, „Carnaval la Tănase”, „Nepotul domnului prefect”.

 

 

 

 

 

 

 

1936: S-a născut la Bârlad, romancierul român stabilit în Franța, Bujor Nedelcovici.

A fost avocat la Baroul de Avocați din Ploiești, de unde a fost radiat din motive politice (după arestarea tatălui), fiind obligat să muncească timp de 12 ani pe diverse șantiere și uzine din țară: Bicaz, Brașov, București.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Din anul 1987 alege calea exilului, trăiește la Paris, unde continuă să scrie. Susține un ciclu de conferințe în Statele Unite și publică în Canada (La Revue Cité Libre) eseul Întâlnirea cu secolul al XXI-lea. Din 1987, face parte din colegiul de redacție al revistei Esprit, unde publică articole și eseuri.

Este căsătorit cu Carmen Lăzăroiu, fosta soție a lui Dinu Patriciu.

 

 

 

 

 

 

 

1947: A apărut  la Bucuresti „Revista literară” condusă de scriitorul Miron Radu Paraschivescu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1957: A murit genialul  sculptor român Constantin Brâncuși.

 

 

 

 

 

 

Constantin Brâncuși (n. 19 februarie 1876, Hobița, Gorj — d. 16 martie 1957, Paris), a fost un sculptor român cu contribuții covârșitoare la înnoirea limbajului și viziunii plastice în sculptura contemporană. Constantin Brâncuși a fost ales membru postum al Academiei Române.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1965:  A avut loc la Bucureşti, premiera filmului „Pădurea spânzuraţilor”, o ecranizare după romanul omonim al lui Liviu Rebreanu.

Scenariul a fost semnat de Titus Popovici, iar regia de Liviu Ciulei, în distribuţie regăsindu-se actorii Victor Rebengiuc, Ana Szeles, Liviu Ciulei şi György Kovacs.

 

 

 

 

 

 

 

Această ecranizare din 1964 a romanului omonim al scriitorului român Liviu Rebreanu, a fost primul film românesc care a obținut o largă recunoaștere internațională, fiind  distins cu Premiul pentru regie la Festivalul de la Cannes

 

 

 

 

 

 

 

2005: A murit  Sergiu Cunescu, omul politic care a reînfiinţat, imediat după decembrie 1989, Partidul Social Democrat Român, unul dintre cele trei partide istorice, alături de PNŢ şi PNL, care fuseseră desființate de dictatura comunistă după război. A fost preşedinte al PSDR în perioada 1990-1999 și s-a retras din viaţa politică odată cu fuziunea PSDR cu PDSR (Partidul Democraţiei Sociale din România), în 2001; (n. 1923).

 

 

 

 

2012: Parlamentul Republicii Moldova il  alege pe Nicolae Timofti  in functia de președinte al statului.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A devenit al 4-lea președinte al Republicii Moldova.  În momentul alegerii în funcția de președinte al Republicii Moldova, Timofti era Președinte al Consiliului Superior al Magistraturii (CSM).

 

 

 

 

 

CITIȚI ȘI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/03/16/o-istorie-a-zilei-de-16-martie-video-3/

Bibliografie (surse):

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;

  3. Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas, 2005.

  4. http://adevarul.ro

  5. http://www.worldwideromania.com;

  6. Wikipedia.ro;

  7. mediafax.ro;

  8. Istoria md.

  9. http://www.rador.ro/2019/03/16/calendarul-evenimentelor

16/03/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

POSIBILA DEZINTEGRARE A UCRAINEI. – PROVOCĂRI, PERSPECTIVE ȘI AMENINȚĂRILE RUSIEI

 

Ucraina

LA ZI! ROMÂNIA ȘI POSIBILA DEZINTEGRARE A UCRAINEI, ISTORIC, PROVOCĂRI, PERSPECTIVE ȘI AMENINȚĂRI

Preambul

Majoritatea analiștilor politici serioși nu numai că sunt de acord cu posibilitatea acestei ruperi, dar singurele lor dispute sunt asupra orizontului temporal și de genul în câte părți se va rupe Ucraina. Principalele posibilități în discuție implică de la două până la patru părți, dar nici altele, care prevăd mai multe bucăți nu sunt de neglijat.

Nu vreau să mă implic în această dezbatere, scopul meu este să aduc în discuție implicațiile geopolitice, deloc de neglijat, care privesc direct România și viitorul ei.În primul rând, de ce ne-ar interesa. Firește că ne interesează, deoarece orice se petrece la granițele noastre ne implică, direct sau indirect, și pe noi. De cele mai multe ori direct.

Chiar dacă noi nu am simțit-o prea mult, fiind preocupați, ca de obicei, de problemele noastre interne, dar a avut o mare influență la nivel geopolitic, disoluția Iugoslaviei a schimbat foarte mult ecuația de securitate în vecinătatea noastră.Nu este subiectul de față, dar nu pot să nu remarc psihoza jurnaliștilor din 1999, care se agitau în jurul unor eventuale garanții ale NATO în cazul în care sârbii ne-ar fi atacat, ca răspuns la sprijinul nostru pentru coaliția care a bombardat Serbia atunci.

În primul rând, sârbii aveau prea multe probleme ca să se gândească la un atac asupra României.În al doilea rând, presupunând prin absurd că acest atac s-ar fi produs, România avea suficiente mijloace militare să respingă un astfel de ipotetic atac. Ba dimpotrivă, pentru sârbi ar fi fost o sinucidere, prinși într-un război terestru împotriva României, pe lângă altul în Kosovo și cel aerian împotriva NATO. Dar asta spune multe despre profesionalismul jurnaliștilor care au dezbătut mult pe la televiziuni această temă. Tocmai asta este îngrijorător, putem avea capacități militare de ripostă, dar nu avem jurnaliști sau televiziuni care să spună adevărul adevărat.

Avem prea puțini adevărați corespondenți de război.Apar prea puține reportaje despre soldații noștri care își fac datoria față de patrie, se vorbește doar atunci când unul dintre ei cade la datorie. Și atunci se aruncă cu fel de fel de invective asupra celor ce i-au trimis acolo, mai ales de către cei care sunt în opoziție politică, uitând că atunci când erau la putere au aprobat trimiterea lor. Nu vreau să intru în vreo polemică politică, dar un lucru este clar: soldații noștri își fac datoria acolo unde sunt trimiși, indiferent de ce partid conduce țara.Cristian NegreaRedactor R.B.N.Press
UCRAINA„  Se înșală cei care consideră că lupta se dă pentru teritoriul sau avuția Ucrainei. Obiectul disputei e securitatea europeană. Uciderea, dacă vreți, a unui imperiu mort care încă nu a renăscut.

Defuncta URSS poate să învie numai înghițind Ucraina. De aceea, UE și SUA vor face tot ce le stă în puteri pentru a evita acest ospăț.R. Moldova și Georgia, care au devenit, după cum scria recent „Le Monde”, noua linie a frontului dintre UE și Rusia, sunt astăzi pentru Occident niște premii de consolare după înfrângerea de moment în bătălia de la Kiev. Dar lupta continuă. Încă nimic nu-i pierdut.”Extras din: Avertisment american către Putin la Chișinău: Dacă nu se potolește, R.Moldova va deveni „Vietnamul” Rusiei! „…Ucraina ar fi trebuit să o elibereze din detenție până pe 25 noiembrie pe  Iulia Timosenko, conform angajamentului luat de președintele Ianukovici în fața guvernelor Poloniei și Suediei.

Totodată  Ucraina mai are o promisiune angajată în sensul parcursului European în fața Fondului de investitii deținut de Franklin Templeton care a cumparat 20% din datoria externă ucrainană!(R.B.N.Press) . Așadar se poate concluziona ca viitorul Ucrainei pare foarte complicat, în sensul că dacă pe moment Rusia pare că câștigat, să nu uităm că sunt implicate în acest „război geopolitic” forțe și interese politice, militare și economice care nu vor lăsa pur și simplu „la capitolul pierderi” investițiile de până acum realizate pentru și cu condiția parcursului pro-european al Ucrainei. Vom vedea ce se va întâmpla cu Ucraina dacă totuși virajul de 180 de grade către Rusia se va păstra…”Extras din: LOVITURĂ DE TEATRU ÎN RADA SUPREMĂ DE LA KIEV: UCRAINA SUSPENDĂ SEMNAREA ACORDULUI DE ASOCIERE CU UE DE LA VILNIUS!

…ce a urmat se știe:

  Viitorul Ucrainei, ca stat unitar, nu sună bine. Rusia va încerca tot mai mult să-și extindă influența, acceptată în estul țării, dar respinsă din ce în ce mai mult în vest. Fenomenul din parlament este doar preludiul a ceea ce se va întâmpla în teritoriu, în zonele din vest. Reprezentanții lor au aruncat cu ouă, dar în teritoriu alții pot arunca cu grenade.

Indiferent, situația din Ucraina va deveni explozivă, mai devreme sau mai târziu. Cel mai târziu, peste zece ani, vom putea vorbi despre zonele de secesiune. Poate chiar mai devreme. Rusia nu va sta cu mâinile în sân și va încerca să aducă sub oblăduirea sa întreg teritoriul Ucrainei.

Fiindcă, este bine știut, Rusia fără Ucraina este doar o putere regională, mai mult asiatică. Dar cu Ucraina, este și o putere europeană, de aici cu tendințe hegemonice mondiale.

Deoarece stăpânirea Ucrainei îi aduce Rusiei accesul facil spre zonele sensibile ale Europei Centrale, cu posibilitățile de extindere spre nord, vest și sud.

Iar dacă terenul este pregătit în prealabil, cu atât va fi mai ușor.
După ruperea Ucrainei, Rusia va avea mari posibilități de extindere a influenței sale. Estul Ucrainei va fi inclus în Rusia, la fel ca și Crimeea.

Pentru zona de vest va urma o competiție, Rusia fiind în poll position. Va face tot ce-i va sta în putință să înghită și zonele secesioniste. Va interveni acolo, inclusiv militar.

Intervenția va fi rapidă, fulgerătoare, doar pentru a asigura viitorul statut prorus al zonei. Ca și precedent, pot aduce în discuție războiul ruso-georgian din august 2008, precum și ocuparea aeroportului din Priștina de către trupele rusești în iunie 1999, după ce Belgradul a cedat în urma bombardamentelor NATO.
Firește că Rusia va dori să mențină situația actuală, cu o Ucraină unită și obedientă, de genul Belarusului, condusă de o copie fidelă a lui Lukașenko.

Tocmai acest lucru nu-i convine opoziției, fie că este vorba de naționaliști ucraineni, sau de proeuropenii din vestul cu specific mai mult ruteano-galițiano-românesc.

Iar aceștia vor face tot ce vor putea să se desprindă din îmbrățișarea ursului rusesc. Se va ajunge poate la o federalizare urmată de secesiune, pașnică sau violentă.

Indiferent, Rusia va acționa decisiv, poate etapizat, încercând să-și mențină întreaga Ucraină în mână, și numai dacă nu va reuși va îngloba estul țării și Crimeea în teritoriul ei, concomitent cu încercarea de a pune mâna pe cât mai mult din rest.

De aceea nu știu dacă Ucraina centrală, cea naționalistă, va putea rezista.
Stăpână peste est și Crimeea, presiunea Rusiei se va îndrepta spre aceasta pe mai multe direcții, inclusiv din nord, dinspre Belarus. Dacă va fi posibil, inclusiv dinspre vest, din Transnistria, dacă acest psudostat mafiot va mai exista atunci. Deoarece acesta este rolul Transnistriei și Armatei a XIV-a în ecuația geopolitică a Moscovei, de a menține Moldova și la nevoie Ucraina sub șantajul rusesc.
Opțiunile Kievului față de noua realitate vor fi limitate. Ruperea țării va putea fi amânată eventual, nicidecum evitată, chiar și cu sprijinul Rusiei.

O posibilitate deloc de neglijat este alunecarea spre autocrație și treptat spre dictatură, chiar și una militară.

Alta ar fi apelarea la sponsor, adică la Rusia, care în ultimă instanță tot astfel va acționa, adugând o componentă în plus: prezența militară rusească. Ambele variante stârnesc, pe bună dreptate, îngrijorarea. Ținând cont de viitoarea radicalizare a poziției opozanților, varianta negocierilor și acceptării de concesii nu pare ca fiind generatoare de rezultate. La fel, varianta dictaturii nu poate face altceva decât să amâne inevitabilul.

Fiindcă pe măsură ce trece timpul, cererile opozanților vor deveni din ce în ce mai maximale, iar rezolvarea lor tot mai dificilă, conducând țara spre același deznodământ.
Poziția Rusiei la Marea Neagră se va întări considerabil. Stăpânirea totală a Crimeei îi va face pe ruși să-și poată proiecta forța cu ușurință în toate direcțiile. Prima care va resimți aceasta va fi Georgia.

Enclavele separatiste Abhazia și Osetia de Sud, recent recunoscute de Rusia ca și state independente, vor beneficia din plin, iar Georgia va fi din ce în ce mai înghesuită. Intenția concretizată  a Rusiei de a cumpăra din Franța porthelicoptere de clasa Mistral precum și tehnologia de a fabrica încă trei în șantierele rusești capătă o nouă conotație atunci.

Dar Rusia va intra în conflict cu o altă putere regională din Marea Neagră, și aici mă refer la Turcia. Frustrată de repetatele amânări ale posibilității integrării în UE, Turcia își va proiecta puterea și influența tot mai mult în regiunea caspică și a Asiei Centrale, fiind bine primită de statele musulmane din zonă.

În contrapartidă, rușii îi vor sprijini deschis pe armeni, iar turcii pe azeri. Între cele două state mai există un conflict înghețat încă din anii 90, cel pentru Nagorno-Karabah.

Sprijinul rusesc pentru Armenia va stânjeni și mai mult Georgia, care va apela și ea la Turcia. Pericolul cu Turcia este că poate aluneca treptat spre o oarecare formă de fundamentalism musulman, dezamăgită de refuzul de a fi primită în elita democrațiilor occidentale, UE.

Ce poate face România în această situație? O perspectivă vine din posibilitatea reunirii cu Bucovina de Nord, rămasă în afara Ucrainei în urma posibilei dezmembrării acesteia. Este evident că fiecare din regiunile populate de populații rutene sau românești se vor îndrepta spre matca lor, respectiv Polonia, Slovacia sau România. O integrare a acestor regiuni în țările de proveniență va fi posibilă, în anumite condiții.

Una dintre ele ar fi acțiunea coordonată a României cu Polonia, în primul rând. Polonezii nu sunt prea fericiți cu vecinătatea Belarusului (de fapt a Rusiei) și nici cu Kalinigradul în coasta lor, la fel cum nici noi nu suntem prea fericiți cu Transnistria aproape. Istoria i-a învățat multe pe polonezi despre Rusia, de aceea sunt deosebit de grijulii.

O alianță strânsă cu Polonia, pe mai multe paliere, nu poate fi decât benefică pentru România, ca între statele cele mai mari din estul UE. De aceea, existența unui parteneriat strategic între România și Polonia nu poate fi decât îmbucurătoare.

România nu poate pierde din vedere nici Ucraina Subcarpatică, de fapt parte din Maramureșul istoric, situată la nord de Tisa, populată de asemenea în mare măsură cu români. Bugeacul, sudul Barsarabiei, de fapt ieșirea ei la mare, cu Chilia și Cetatea Albă, ar fi o altă problemă.

Românii sunt aici minoritari, în urma deportărilor și crimelor comuniste, precum și al transferurilor de populație.

Problema este că nici alții nu sunt majoritari. Un statut ar trebui negociat pentru această zonă, o variantă fiind propusă de politologul moldovean Oleg Serebrian.

Interesul României, chiar dacă se întregește cu vechile ei teritorii, rămâne acut. Nu ne dorim o graniță directă cu Rusia, istoria ne-a învățat asta. De aceea trebuie depuse toate eforturile pentru păstrarea Ucrainei Centrale independente, chiar dacă ar fi un stat oscilant între Rusia și Europa. Chiar ne-ar fi mai bine dacă ar fi oscilant, astfel nu poate fi agresiv. Problema rămâne cu delimitarea teritoriului acestuia.

În cazul în care linia demarcațională a hotarelor României la Marea Neagră ar fi vărsarea Nistrului, ar fi esențial pentru românia ca Odessa să rămână ucraineană, acest stat păstrându-și ieșirea la mare, chiar dacă Rusiei i-ar conveni altfel.

Am văzut că Rusia va înghiți Crimeea și estul cel puțin până la istmul Perekop, intrarea terestră în Crimeea. Ideal ar fi să nu se extindă mai încolo, către Odessa, astfel încât să avem o zonă tampon la toată frontiera estică, iar la nord să avem statul aliat Polonia care își va fi recuperat teritoriile istorice, la fel ca și în perioada interbelică.

O linie defensivă spre est continuă polono-română ar fi cea mai bună garanție de securitate pentru Europa.
Dar deja aici apar multe necunoscute, cea mai mare fiind Rusia. Am să încerc să analizez chestiunea rusă într-un articol ulterior.

Ce poate face România până se va ajunge în această situație?

În primul rând, să-și dezvolte economia, devenind astfel o atracție pentru cetățenii români de dincolo de granița ucraineană. Ideea națională este cu atât mai atractivă cu cât este dublată și de posibilitatea unui trai mai bun în viitorul apropiat. Principiul acesta a funcționat în cazul reunificării Germaniei. În plus, chiar și cetățenii care nu sunt etnici români, cu atât mai ușor le va fi să voteze pentru apartenența la un stat european, democratic, cu nivel de trai ridicat, decât într-o anarhie.

Mai departe, trebuie să ne scădem dependența de petrolul și gazele rusești. Cum s-a văzut de atâtea ori în cazul Ucrainei, miza șantajului cu robinetul Gazpromului poate fi foarte mare. De aceea, România va trebui să depună toate eforturile pentru a deveni independenta energetic .
De asemenea, România trebuie să-și asume un rol activ în diplomație, ca și membru NATO și UE, să fie și să rămână un partener serios, cu greutate, un exportator de securitate în zonă. Pentru asta, nu în ultimul rând, este necesară întărirea capacităților de apărare ale țării.

O armată puternică, profesionistă, bine dotată cu specialiști și armament modern, este de mai multe ori benefică siguranței naționale. În primul rând, o astfel de armată are un potențial important de descurajare a oricăror acțiuni potențial ostile, sau al unor presiuni sau amenințări. Statul care are în spate o astfel de armată este mai sigur, de aceea este și mai puternic. Mai ales dacă această armată și-a dovedit, în misiunile de peste hotare, profesionalismul și bravura. Este un factor deloc de neglijat.

Și încă un lucru esențial: trebuie continuate, indiferent de criză sau nu, programele de înzestrare ale armatei cu armament modern și performant. Am fost în situația în care, unele țări vecine, dețineau avioane de luptă mult mai performante, fapt care ne-ar fi putut pune într-o situație delicată.

De aceea a trebuit ca în romanul ”Când armele vorbesc”… să anticipez puțin și să dotez armata română cu F-16.

Era o alegere previzibilă, mai ales din punct de vedere politic, dar și prin prisma altor considerente, să le zicem strategice. Nu sunt partizanul uneia sau alteia dintre opțiuni, fiecare având avantaje și dezavantaje, dar este important că s-a luat o decizie.

Că poate era una cu ceva mai bună, este altceva, dar e bine că decizia s-a luat și că noile avioane vor ajunge în dotarea Forțelor Aeriene Române.

Trebuie continuată dotarea Marinei Militare, mai ales în componenta sa maritimă, ținând cont de faptul că Marea Neagră va fi unul din teatrele manifestărilor hegemonice ale Rusiei.

Astfel, modernizarea și dotarea marinei militare și un program serios de dotare a armatei va trebui aplicat  rapid.
Dacă nu începem de acum, riscăm să fim prinși din nou nepregătiți, cum am mai pățit-o în 1916, de exemplu.

La ora actuala, inca nu putem vorbi despe  destrămarea Ucrainei chiar dacă situația este explozivă. E suficient sa ne uitam la cererile protestantilor, ei cer doar demisia guvernului si presedintelui si alegeri anticipate, nimic mai mult. Dar asta nu inseamna ca lucrurile se pot opri aici.

Depinde in primul rand de reactia puterii, care pana acum a fost foarte stangace, alegand calea represiunii. Dar cu cat se vor prelungi mai mult manifestatiile si in cazul in care reactia oficialitatilor va deveni mai dura, ne putem astepta la o radicalizare a manifestatiilor, dar inca nu in sensul destramarii statului.

Daca Ianukovici continua pe calea represiunii, si in cazul in care vor aparea si victime, va fi un pas spre escaladare, si atunci ne putem astepta si la o contrareactie a populatiei rusofone din estul tarii, care deocamdata a ramas pasiva. si dea ici orice cale ramane deschisa.

Să fim bine intelesi, niciunul dintre actorii externi cu greutate, ma refer la Rusia, UE si SUA, nu doresc dezmembrarea Ucrainei, se feresc ca de foc de o astfel de posibilitate care ar reprezenta un cutremur geopolitic regional care ar putea schimba mult fata zonei, si nimeni nu poate sa aiba o predictie despre ce va putea urma. Toti acestia vor Ucraina in tabara lor, Ucraina este premiul cel mare in noul joc geopolitic.

Rusia, daca pierde Ucraina, va ramane doar o putere regionala mai mult asiatica, Vestul, daca o câstiga, obtine enorm, nu numai posibilitatea ingradirii Rusiei si tendintelor ei de revenire la statutul pierdut dupa Razboiul Rece.

Ori, Rusia va initia ruperea Ucrainei doar cand ii va fi clar ca nu o poate mentine pe toata sub tutela ei, ori pana acum a reusit. Inca o data, depinde pe ce cale o vor lua protestele actuale, cat de mult se vor radicaliza.

Daca Ucraina se indreapta hotarat spre vest, atunci vom putea vedea initierea ruperii regiunilor din est, intr-un fel poate similar ca si in cazul Republicii Moldova, cu zona transnistreana.

Să presupunem că regimul Ianukovici cade, se fac alegeri anticipate si vin proeuropenii si marseaza pe integrarea in UE rapid si in forta, estul va reactiona la indemnul Rusiei.

Atunci vom vedea proteste in est impotriva UE. Ori, situatia asta a Ucrainei cu dosul in doua luntri nu va putea dura la nesfarsit, la un moment dat se va transa problema, cel mai probabil cu o rupere. Iar ceea ce vedem ar putae fi un preludiu, dar inca nu putem vorbi de un inceput, nu inca.

Sa vedem cum vor evolua lucrurile la Kiev si care va fi reactia lui Ianukovici. Un lucru este cert, lucrurile tind sa devina serioase, se vede dupa reactia Rusiei care simte ceva.

Practic există  mai multe linii de separatie posibile. Estul este clar rusofil, dar centrul este nationalist ucrainean, dar si ei vor UE. Vestul, ceva mai redus ca suprafata si populatie, este mai radical pro-UE. Un semn de intrebare ramane Crimeea, care ar inclina spre est.

O prima linie de ruptura este a estului fata de centru si vest, dar odata pornit procesul, nu se stie cum se va incheia. Un lucru este clar, nationalistii ucraineni sunt la fel ca si cei rusi, ei au pretenții mari inclusiv asupra Deltei Dunarii, intregului Maramures si al sudului Bucovinei. Sa ne amintim doar de procesul de la Haga si de canalul Bâstroe.

 

 

Crisitian Negrea

Redactor R.B.N.Press

 

16/03/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: