Secolele X -XII e.n. Primele menţiuni ale românilor nord-dunăreni sub numele de daci

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Către anul 1000, românii nord-dunăreni îşi duceau existenţa în jurul şi în interiorul cătăţii naturale a Carpaţilor, cu structuri politice încă incipiente şi dominaţi de popoarele de stepă sosite aici cu un veac în urmă: maghiarii în câmpia Tisei, şi pecenegii, mai târziu cumanii, cu centrul puterii lor în regiunea de stepă de la Dunărea de Jos.

După patru secole de la pierderea provinciilor balcanice de către Constantinopol, armatele imperiale revin pe Dunăre la sfârşitul secolului al X-lea.

Treptat, lumea bizantină redescoperă romanitatea dacică, transformată între timp într-o etnie neo-latină, ce se autodesemna cu numele ei gentilic, rumâni, adică „romani”.

Lucrarea enciclopedică Lexiconul Suidas, ce aparţine mişcării intelectuale din Constantinopolul basileilor, cunoscută sub numele de „primul umanism bizantin”, iniţiată de patriarhul Photios şi continuată de Constantin VII Porphyrogenetul, conţine un pasaj ce se referă la realităţile etno-politice nord-dunărene: „dacii, care acum se numesc pecinegi”.

 

 

 

 

Nobil Dac (Trac din actualul Banat),

sec I-II, reconstituire Radu Oltean

 

 

Peceneg, sec. XI,

reconstituire Radu Oltean

 

 

 

 

În toate aceste cazuri se face aluzie la românii nord-dunăreni, aflaţi sub stăpânirea politică a pecenegilor şi botezaţi de cărturarii bizantini cu numele stăpânilor lor.

Două note marginale de pe un manuscris al unei opere a lui Constantin Porphyrogenetul, ce datează cu secolul XI, consemnează, în mod similar,„dacii pecenegi” şi „pecenegii care se numeau înainte daci”.

Practica este larg răspândită în lumea evului mediu european, unde romanicii din Gallia au fost definitiv rebotezaţi „franci”, slavii sudici din Bulgaria lui Asparuh au primit numele de „bulgari”, în vreme ce slavii răsăriteni au fost desemnaţi „rossi”, de la cuceritorii varegi ai lui Rurik şi Oleg.

Este prima mărturie bizantină cunoscută asupra românilor din Carpaţi, desemnaţi de intelectualii din Noua Romă cu numele de daci, amintire a vechii provincii imperiale a lui Traian.

La aceleaşi realităţi etnice trebuie să se facă referire, o jumătate de secol mai târziu, şi mitropolitul Ioan Mauropos, care observă într-o cuvântare că pecenegii „şi-au dobândit, prin jaf, ţara pe care o locuiau până acum, izgonind din ea pe cei ce sălăşluiseră mai înainte acolo şi care erau mai slabi; faţă de aceştea din urmă stăpânitorii noştri de odinioară nu şi-au precupeţit grija”.

„Cei slabi”, faţă de care împăraţii romani de odinioară nu şi-au precupeţit grija, nu puteau fi decât „românii”, a căror origine legată de stăpânirea romană de la nord de Dunăre, nu era necunoscută în lumea intelectuală a Constantinopolului.

Într-un discurs panegric al lui Manuel Holobolos, ţinut în faţa împăratului Mihail VIII Paleologul, este menţionată rezenţa stăpânirii bizantine în”insulele paristriene”.

„Succesele” militare ale basileului au adus la domolirea „pannonianului”, puterea „alanului” s-a frânt, în vreme ce „pământul nemărginit al dacilor e plin de faima biruinţelor” împăratului.

Cercetarea modernă a identificat „insulele paristriene” cu regiunea gurilor Dunării, punctul nord-estic al vechii theme Paristrion, unde a putut fi restabilită o influenţă politică a împăratului printr-o alianţă matrimonială a curţii din Constantinopol cu hanul tătar Nogai, mai puţin în urma unor succese militare, în vreme ce prin termenii arhaizaţi „pannoni„, „alani” şi „daci” sunt desemnaţi, rând de rând, maghiarii, tătarii şi românii.

Numele de „daci”, dat românilor de Holobolos, se înscrie pe linia unei tradiţii ce se înstăpânise în lumea intelectuală a Constantinopolului, începând cu sfârşitul secolului X şi încheiând cu ultimii istorici bizantini ai sec XV.

Cât priveşte formula „pământul nesfârşit al dacilor”, prin care panegristul bizantin desemnează spaţiul românesc, ea sugerează imaginea pe care un contemporan şi-o putea face în faţa unei lumi româneşti nord-dunărene dina a doua jumătate a veacului XIII, organizată în zeci de voievodate şi cnazate, dar lipsită de o structură politică solidă, care să-i confere şi să-i cultive identitatea.

Sunt zecile de „mici stăpâniri” sau „mici domnii” (mikrai authentiai), ce domină spaţiul nord-dunărean, despre care vorbeşte un alt bizantin al veacului XIII, Ioan Straurakios.

Bibliografie (surse):

 Stelian Brezeanu, „Istoria Imperiului Bizantin”, Bucureşti 2007.

Publicitate