CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Romanii vechi. Istoria Noastra și Valahii sud-dunareni

 

 

Simona Motoroiu, Recenzie asupra “Românii Peninsulei Balcanice”, Mihai Eminescu, Opere complete, X, p. 123-125

 

 

 

 

 

Pentru a înţelege semnificaţiile articolului Românii Peninsulei Balcanice este necesar să-l plasăm în contextul istoric în care a fost scris. În vara anului 1878, în acelaşi timp cu desfăşurarea Congresului de la Berlin, lui Eminescu îi este încredinţată traducerea din limba germană a primului volum, din cele cinci, ale tratatului lui Eudoxiu Hurmuzachi, Fragmente din istoria românilor.

Interesul deja existent pentru situaţia românităţii de la sudul Dunării se amplifică mai ales datorită faptului că în cadrul Congresului de la Berlin nu se aduce în discuţie situaţia românilor transdanubieni.

Iată ce spune Eminescu: „Cu ocazia Congresului de la Berlin aproape toate popoarele Peninsulei Balcanice au dat semne de viaţă, numai românii transdanubieni nu. Cauza e lesne de înţeles. “Toate celelalte fragmente de populaţiuni stau în legături de cultură cu acele centre politice create de naţionalităţile lor. […] Numai noi, cu maniera noastră de a vedea, sântem străini în Orient şi rămânem neînţeleşi chiar şi pentru cei de un neam cu noi…” (p. 123).

Lipsa legăturilor dintre românii din jurul graniţelor şi românii din interiorul graniţelor statutui devine o problemă de interes major pentru Eminescu, care îi va dedica o parte din articolele sale. Marele poet se va angaja în timp într-o amplă campanie de presă în scopul de a prezenta soarta conaţionalilor noştri atât opiniei publice, cât şi conducătorilor statului român, care neglijează, intenţionat sau nu, preocuparea pentru soarta acestora.

Oprindu-se asupra cazului românilor de la sud de Dunăre (cărora le va mai dedica un articol în 1880 intitulat La 4/6 iunie… în care va trasa mult mai clar coordonatele entopolitice ale acestora) Eminescu le face în primul rând o portretizare concisă şi elocventă din punct de vedere etnografic, geopolitic şi istoric. Conform reperelor de identificare geografico-istorice – spune el – „nu există un stat în Europa Orientală, nu există o ţară de la Adriatica până la Marea Neagră care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră. Începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Erţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind ca şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia până sub zidurile Atenei, apoi dincolo de Tisa începând, în toată regiunea Daciei Traiane până dincolo de Nistru, până aproape de Odessa şi de Kiev.” (p. 123)

Pentru a creiona portretul entografic al românilor sud Dunăreni, Eminescu apelează la descrierea lui Fallmerayer din Fragmente asupra Orientului: „Vlahii Tesaliei se numesc români, ca şi conaţionalii lor din Principatele dunărene, vorbesc o italienească stricată şi locuiesc în creierii munţilor Pindului şi pe cele două laturi ale lui […]

Fie rămăşiţe ale coloniilor militare romane, fie barbari autohtoni latinizaţi, ei se întind şi se ramifică de-a lungul şirului de munţi prin Macedonia Superioară până sus în Balcani şi au stat odată în contact cu conaţionalii lor de pe malul stîng al Dunării. […] se ocupă puţin cu agricultura, dar cu atât mai mult cu cultura vitelor şi cu câşlile…, încât, prin bogăţia turmelor de oi, sânt vestiţi în Rumelia toată… Sobri, având instinct de căsnicie şi industrie, românii le sînt în privinţa acestor calităţi cu mult superiori celora ce vorbesc greceşte.” (p. 124).

Articolul lui Mihai Eminescu oferă detalii importante despre românii de la sudul Dunării, care aflându-se în afara statutui român nu se pot manifesta în cadre etnopolitice proprii şi sunt nevoiţi să se lupte cu stăpânirile străine pentru a-şi câştiga drepturile care le pot asigura continuitatea (religie şi învăţământ în limba maternă, etc.). În ciuda nenumăratelor obstacole ridicate de administraţia locală şi lipsei de ajutor din partea statului român, aceste comunităţi româneşti au reuşit să-şi menţină specificul şi organicitatea.

Pe lângă aceste semnificaţii, articolul reprezintă pentru cercetătorii din zilele noastre un text cu valoare inestimabilă (având în vedere multitudinea de informaţii care ne este oferită într-un text de 2 pagini) ce nu trebuie să lipsească din bibliografia lucrărilor de specialitate pe această temă.

Mihail Eminescu (1876), Despre românii din Timoc-Serbia, din N.A. Constantinescu, Chestiunea Timoceană, 1941, p77-78

La 1876, Eminescu scria:

“Lor nu le e permis a avea şcoale, ba nici în biserică nu e eprmisă liturghia în romîneşte.” “Loialitatea lor faţă de statul sârb va fi răsplătită cu cea mai laşă cruzime, chiar atunci când ei îşi dau sângele pentru apărarea ţării, ca în 1976 când fură învinşi de turci.”
“În armata a III-a care e condusă de generalul Leşainin şi care-şi are reazimul său în întăriturile de la Zaicear, se află cei mai mulţi români, care par a exista numai ca să poarte vina bătăilor pe care le mănâncă vitejii sârbi.

A da vina pe români la pierderi şi a pune învingerile numai pe seama sârbilor, ni se pare nedemn din partea onorabililor turcofagi de peste Dunăre. Patru ostaşi români sunt împuşcaţi ca pedeapsă. Bătaia ce o capătă renumitul Cernaieff la Niš are acelaşi rezultat: decimarea unui regiment românesc. Întradevăr, multă cauză de a se însufleţi pentru gloria sârbească n-ar fi având românul”.

Intrebare : Cine a fost Sfantul Valah protector al cetății Ragusa (Dubrovnik-ul de azi), care în dialectul italienilor de sud este numit Biagio, în al celor de nord este Baggio, la români este Bagiu și in dialectul aromân este Abagiu, nume de la care provine și Abagia, adica Abazia-(vezi si localitate in Istria)-nume de proprietate monahala?

Pot sa afirm ca neamul românesc este norocos pentru ca interesul meu pentru originea numelui familiei mele mi-a dat șansa să găsesc în Italia că, la origine toți aceștia au avut numele BAGULUM, care este numele de familie al lui Constantin cel Mare fondatorul Constantinopolului si semnatarul Edictului Crestin de la Milano!

Cunoaștem ca viitorul împarat Constantin s-a născut la Naissus (azi localitatea Niš din Serbia).

Proprietățile familiei lui se numeau Terrae Bagulum, iar dupa ce Constantin a devenit imparat, domeniul sau a devenit Terra Bagulum, acesta fiind confirmat in cronicile medievale de mai tarziu care scriu despre Terra Blachorum in anul 1222 prin care se indica inclusiv Transilvania, in perioada de maxima expansiune teritoriala a statului dinastiei Asanestilor.
De aici avem doua lucruri importante: Sfantul Valah (sau Blasie) nu este altul decat Sf. Constantin cel Mare, nascut la Niš, iar imparația lui, Terra Bagulum (sau Blachorum)era cea care includea si Ragusa!

Mult mai tarziu in 1776, parte a Terrei Blachorum devenita Republica Ragusa redusa in teritoriu si despartita de restul romanitatii balcanice (vezi foto sus) ,a fost primul stat valah din lume ce a recunoscut independenta SUA, o realizare a acelor timpuri de un curaj de excepție, prin care s-a dat cale libera spre libertate și afirmare a ceea ce a devenit prima putere politico-economica a lumii moderne!

Sursa: Astra Romana

 

Publicitate

03/03/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Românii vechi. Moștenirea româno-vlahă în Balcani

 

 

 

Imagini pentru Răspândirea lingvistică a Vlahilor în Balcani și Carpați. harta

Românii vechi. Istoria noastră – Dr. Duro Batricevici, Mostenirea româno-vlahă

În volumul “O enigma și un miracol istoric: poporul român “, marele istoric Gheorghe Bratianu demonstrează cum a fost posibil ca, în urma cu doua mii de ani, din Transnistria până în Carpați și de acolo până în Balcani, Pind și Adriatica, să ia naștere acelasi popor, vorbitor al aceleiasi limbi: poporul român si limba română.

Fără asemănare în istorie, aceasta etnogeneză i-a uimit pe savanții europeni care, negăsind explicatia “iederii ” românești intinse ca un imperiu pe aproape un milion de kilometri pătrati, s-au mulțumit s-o numească o “enigma și un miracol “.

Decupând din acest imens spațiu Peninsula Balcanică, găsim aici o adevarată “mare ” de româno-vlahi. Până în secolul al VII-lea d.Chr., ei au trăit ferice….

A avut loc însa invazia slavă, iar marea edenica a romanilor a fost greu tulburata. Sârbii si bulgarii au reușit sa distrugă in mare parte țesătura latina a Peninsulei, asimilându-i pe cei mai multi dintre români/aromâni cu forta sau impingandu-i in munti si vai izolate.

Astazi, doar în nordul Greciei se mai pot auzi glasuri “rămânesti “; doar zone din Albania si Macedonia, precum si Timocul bulgăresc și sârbesc (fosta Tribalia) mai pot întreține, în ciuda asupririi , flacăra românismului.

Desi tarile din fosta Iugoslavie au fost intemeiate pe croiala vlahă, doar în Serbia mai exista vlahi/români în carne si oase.ÎIn Bosnia, Hertegovina, Muntenegru si Croația, exista ceva mai multa bunavoință pentru elementul latin, deși teoria panslavistă, cum că vlahii erau “sârbi săraci coborâți din munți “, stă încă la vedere în cărți și reviste.

Chiar dacă în aceste țări nu mai există vlahi recunoscuți ca atare, exista totuși ceva: legendele lor, bisericile, toponimele și obiceiurile ciobanești, cătunele si cimitirele întemeiate de ei, locurile sacre de rugăciune din munți, amintirea lor încă vie.

Porniți într-o adevarată expediție de antropologie sentimentala, câțiva reporteri ai “Formulei AS ” au ajuns recent în sate, munți și orașe din Bosnia și Muntenegru.

Plecand de la indemnul Prea Sfintitului Daniil, episcop de Varset, ne-am lasat initiati in trecutul legendar al vlahilor de catre un reputat istoric din Cetinje, muntenegreanul Duro Batricevici, coautorul lucrarii “Vlahii din Muntenegru “. Ignorând teoriile ridicole ale naționalistilor locali, dr. Batricevici a ales calea adevarului.

 

“Vlahii erau oamenii locului“.

Fara nici o indoiala, vlahii sunt populația autohtonă romanizată din Peninsula Balcanică, care s-au menținut în aceste ținuturi și după venirea slavilor, în secolul al VII-lea.

În documentele domnitorilor sârbi și bosniaci de la începutul secolului al XIII-lea, numele de vlahi este dat și locuitorilor din Croația, în primul rând din Dubrovnic și imprejurimi.

Este în afara oricarui dubiu ca slavii au învățat oieritul, cărăușia si mesteșugul prelucrării metalelor de la vlahi, fiindca i-au gasit aici, erau oamenii locului. Pe ei ăi numeste Sextil Pușcariu “români apuseni “, iar dialectul lor istoric, ca si acela a istroromânilor, era foarte apropiat de limba daco-romana și ușor diferit de dialectul aromân.

Legendele despre vlahi sunt tot atât de adevarate ca și documentele. Este ceva special in acest fel de mărturii. Astfel, cel dinâi vlah menționat în Cetinje a fost voievodul Ivan Borojevici (Ioan Boroi) din zona Stari Vlah – un om bogat si înțelept, refugiat din calea turcilor în anul 1430.

El a pus bazele civilizației în aceste locuri sălbatice, pierdute printre păduri seculare, deoarece vlahii aveau vocație de buni arhitecți și constructori, pe lângă renumele lor de ciobani (dr. Batricevici pronunta cuvantul ciobani fara a-l traduce in sarba – n.red.).

Cel mai important lucru legat de Borojevici este prietenia lui cu Ivan Crnojevici, regele Muntenegrului, pe care l-a convins sa mute capitala la Cetinje, oferindu-i pamant pentru construirea palatului regal si a manastirii existente si astazi.

Potrivit unei alte legende, voievodul Crnojevici, dorind sa-si stabileasca resedinta si capitala la Cetinje, ar fi gasit locul ocupat de vlahii condusi de legendarul duce Radu Vlahul (Radule Vlah).

Un timp, au trait in buna intelegere, muntenegreanul i-a dat chiar fiica de sotie.

 

Ducele vlah devenise insa prea bogat si puternic si, intr-o iarna, i-a uluit pe muntenegrenii de la curtea domneasca din Cetinje, care l-au vazut venind din Kotor (Cotor), de peste munti, calcand pe suprafata zapezii, desi aceasta depasea doi metri. Unii au spus ca venise sa prade manastirea, dar toti se minunau si-si faceau cruce, cum de putuse un om atat de greu si voinic sa razbeasca prin omatul cat casa! Radu a ras si le-a aratat crple (carpele), niste incaltari speciale, care te tineau la suprafata zapezii, inventate chiar de el. Atunci a inteles Crnojevici cat de puternic si periculos este Vlahul si, drept urmare, a poruncit oamenilor sai sa-l ucida.

Ramasi fara conducator, vlahii s-au imprastiat. Potrivit legendei lui Radu, de numele lui se leaga constructia bisericii vlahe, din nuiele si lut, biserica ridicata la 1450 si existenta si astazi sub numele de Vlaska Crkva (Biserica Vlahilor). Dar, dupa datele oferite de istoricul vlah Iovan Ivanisevici, biserica vlahilor a fost ridicata de celalalt mare vlah, Ivan Borojevici, iar sub cele doua uriase pietre de la intrare ar fi inmormantati el si sotia sa, Jelica.

“Am fi bucurosi sa mai avem si azi comunitati active de vlahi, asa cum sunt in Timocul sârbesc.“

Ieromonahul Macarie, foarte apropiat de regele Crnojevici, proprietarul primei tipografii in Muntenegru si al primei tipografii in Tara Româneasca, pare a fi fost cu adevarat vlah. La navalirea turcilor, Crnojevici il trimite pe Macarie la Targoviste. Aici se pune intrebarea: de ce l-a trimis Crnojevici tocmai la Targoviste, la manastirea Dealu? De ce nu l-a trimis la Sarajevo, de unde venise? De ce nu l-a trimis la Venetia, unde invatase meseria de tipograf?

Fapt e ca Macarie (tiparitorul Tetraevanghelierului – n. red.) a tiparit primele cărti la numai 38 de ani dupa inventarea tiparului de către Gutenberg, iar stabilirea sa intr-o tara vorbitoare de limba romana nu poate fi intamplatoare. Nemaivorbind de retragerea sa, la bătrânețe, tocmai la mănăstirea Hilandar de la Muntele Sfânt, intreținuta cu danii anuale de Petru Rares.

–Faptul ca vlahii au disparut, asimilati in masa de slavi, lăsând in urma doar tradiții, toponime, nume de familie, morminte si pietre de altar,  pare greu de explicat. 

– Moștenirea româno-vlahă este  pentru   muntenegreni o bogatie culturală cu care aceștia se  mândresc. Nu poate fi uitat sacrificiul vlahilor in batalia contra turcilor de la Rahovo, din secolul al XIX-lea, si nu intamplator gardul ce inconjoara Biserica Vlaha din Cetinje a fost facut de muntenegreni din pustile capturate de vlahi de la dusman.

Acest gard este cel mai emotionant monument de multumire ridicat eroismului vlah in Muntenegru.

NIKOLA RAJKOVICI

Istoric din Cetinje

“Slavii n-au gasit aceste pamanturi pustii. Le-au gasit ocupate de bastinasi, adica de ciobanii vlahi “

In varsta de 99 de ani, istoricul Nikola Rajkovici se mandreste cu cateva volume publicate si cu o autoritate remarcabila in randul universitarilor muntenegreni. In cursul documentarilor sale despre trecutul sarb si muntenegrean, a fost nevoit sa tina seama de un “strat ” mult mai vechi de populatie bastinasa. Asa a ajuns sa-i studieze pe vlahi. Prima fraza cu care d-l Rajkovici ne-a intampinat a fost aceasta: “Slavii n-au gasit aceste pamanturi pustii. Le-au gasit ocupate de bastinasi, adica de ciobanii vlahi “.

Mai departe, Nikola Rajkovici spune:

“Tot ce era in jur, la munte, la câmpie și la mare, ba chiar si in insulele din Adriatica, era pamant vlah, organizare vlaha, civilizatie vlaha. Practic, Zeta (vechiul nume al Muntenegrului) era locuita de vlahi. Primul lucru pe care l-au facut muntenegrenii a fost sa-i impinga pe vlahi de la mare si de la campie, spre interiorul tarii, sa-i izoleze in munti.

Acelasi lucru s-a intamplat si in Bosnia. Acolo, de frica islamizarii, multi vlahi s-au refugiat in Muntenegru, unde au intemeiat asezari pe care le-au botezat cu numele de acasa. De aceea avem, spre exemplu, cate un sat numit “Farmaci” si unul “Cuce” in ambele tari.

De remarcat ca, deși oficial vlahii au dispărut demult, sunt încă persoane care se mărturisesc drept vlahi, cum ar fi nora mea, Dusanca “.

Ion Longin Popescu

 

prin https://www.rumaniamilitary.ro/romanii-vechi-istoria-noastra-dr-duro-batricevici-mostenirea-romano-vlaha

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/02/03/o-istorie-a-zilei-de-3-februarie-video-3/

03/03/2019 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: