ZIUA DE 1 MARTIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

 

 

 

 

 

 

 

Ziua de 1 martie în istoria noastră 

 

 

 

 

 

 

 

1 martie – În  România se serbează Mărţişorul

 

 

 

 

 

Astăzi, în România și R.Moldova , se sărbătoreste Marțisorul. Femeile si fetele primesc în dar  marțișoare pe care  le poarta pe toata durata lunii martie, ca semn al sosirii primaverii. Martisorul este un mic obiect de podoaba legat cu un snur impletit dintr-un fir alb si unul rosu.

Originile sarbatorii martisorului nu sunt cunoscute exact, dar se considera ca ea a aparut pe vremea Imperiului Roman, cand Anul Nou era sarbatorit in prima zi a primaverii, in luna lui Marte (zeul razboiului, al fertilitatii si al vegetatiei). Culorile martisorului isi au semnificatiile in aceeasi perioada, albul insemnand pace, iar rosu — razboi.

Cercetarile arheologice din Romania au scos la iveala amulete asemanatoare cu martisorul datand de acum aproximativ 8.000 de ani, cand se crede ca amuletele formate din pietricele vopsite in alb si rosu erau purtate la gat. In prezent, martisorul este purtat intreaga luna martie, dupa care este prins de ramurile unui pom fructifer.

Se crede ca aceasta va aduce belsug in casele oamenilor. Se zice ca daca cineva isi pune o dorinta in timp ce atarna martisorul de pom, aceasta se va implini. In unele judete ale Romaniei, martisorul este purtat doar primele doua saptamani. In localitatile transilvanene martisoarele sunt atarnate de usi, ferestre, de coarnele animalelor domestice, pentru a speria duhurile rele. In Dobrogea martisoarele sunt purtate pana la sosirea cocorilor, apoi aruncate in aer pentru ca fericirea sa fie mare si inaripata.

In zona Moldovei pe 1 martie se ofera martisoare baietilor de catre fete, acestia oferind la randul lor fetelor martisoare in ziua de 8 martie. Obiceiuri asemanatoare se pot intalni in zona Balcanilor, in Bulgaria, Macedonia si Albania.

 

 

 

 

 

1564: Tomșa Voievod, sub presiunea  turcilor și tătarilor, se refugiază în Polonia. Tronul Țării Moldovei, pentru a doua oară, este ocupat de Alexandru Lăpușneanu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Boier cu funcția de hatman, Tomșa a fost ales ca domn de boierii răsculați împotriva aventurierului Despot Vodă Ștefan si  a fost domn în Moldova între august 1563 și martie 1564.

   Despot, refugiat în cetatea Sucevei a rezistat la un asediu de trei luni, după care a fost abandonat de mercenarii săi. Cronicarul Grigore Ureche nota: … îmbrăcatu domnéște au ieșit afară din cetate, mai sus de Suceava, la Aréni, unde era țara adunată și să închină Tomșii.

Această atitudine teatrală nu l-a impresionat pe Ștefan Tomșa, care, după ce l-a mustrat pentru fărădelegile săvârșite, l-a lovit cu buzduganul, ucigându-l.

Nu cu mult timp înainte îl prinsese și-l trimise la Constantinopol și pe hatmanul cazacilor Dimitrie Visnieviețchi, care trăgându-se dintr-o soră a lui Petru Rareș, intrase în Moldova tot pentru tron.

Ca domn, Tomșa și-a luat numele de Ștefan. Turcii nu au vrut să-l recunoască însă și l-au numit pe Alexandru Lăpușneanu ca domn pentru a doua oară. Tomșa neputând să se mențină pe tron, a fugit în Polonia, unde regele Sigismund pentru a-i mulțumi pe turci, a pus să i se taie capul în mai 1564 la Liov, sub pretextul că Tomșa a făcut niște prădăciuni în Polonia, la începutul domniei lui. Este înmormântat în biserica ortodoxă din Liov (Lwów).

În scurta sa domnie, Ștefan Tomșa a bătut monedă, dinari de tipul și cu reprezentările dinarilor maghiari contemporani, în sistemul instaurat în prima domnie a lui Alexandru Lăpușneanu.

 

 

 

 

 

1590 ( după alte surse 1595): S-a născut Grigore Ureche, carturar si cronicar, autorul „Letopisețului Țării Moldovei de la Dragoș-Vodă până la Aron-Vodă”; (d.1647).

 

 

 

 

 

 

 

 

A fost primul cronicar moldovean de seamă a cărui operă s-a păstrat.
A învățat carte la Lemberg, la Școala Frăției Ortodoxe, unde a studiat istoria, geografia, limbile clasice latina și greaca, retorica și poetica. Reîntors în țară, a participat la viața politică mai întâi ca logofăt, apoi spătar.

În vremea domniei lui Vasile Lupu, a fost unul dintre sfetnicii apropiați ai acestuia, mare spătar, iar din anul 1642, urmând calea părintelui său, a ajuns mare vornic al aceleiași Țări de Jos.

„Letopisețul Țării Moldovei de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viața domnilor care scrie de la Dragoș până la Aron-vodă” a fost scris spre sfârșitul vieții, (se crede că ar fi muncit la el între anii 1642-1647).

Baza informativă a cronicii au constituit-o manualele slavone de curte, cronica Poloniei a lui Joachim Bielski și o cosmografie latină. Valoarea ei constă în integrarea faptelor istorice într-un sistem de gândire politică.

Este prima scriere din literatura română care se depărtează de stilul bisericesc. Arta sa se valorifică îndeosebi în capacitatea de a creiona portrete, intre care ,memorabil este cel al domnitorului Stefan cel Mare.

A murit în anul 1647 în satul Goești din ținutul Cârligăturii și a fost înmormântat într-o criptă de la mănăstirea Bistrița din Moldova.

 

 

 

 

 

 

 

1746: Constantin Mavrocordat, domnul Țării Românești (1744-1746), clerul înalt și boierii hotărăsc eliberarea din șerbie a rumânilor fugiți, care se reîntorc în țară; liberi ca persoane, țăranii rămân totuși dependenți economic de boieri, fiind obligați să presteze boierului 12 zile de clacă, în Țara Românească și 24 de zile, în Moldova.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Constantin Mavrocordat 1711 – 1769 – a fost domnitor în Țara Românească de șase ori și în Țara Moldovei de a patru ori.In anul 1735 eliberează țăranii dându-le dreptul să se mute de pe o moșie pe alta, libertatea țăranii și-o puteau cumpăra cu 10 lei care trebuiau plătiți boierului.

Tot în anul 1735 o altă reformă a fost cea fiscală. A desființat impozitile indirecte ca ”văcăritul” și ”pogonăritul” și introduce taxa generală de 10 lei pe an, care putea fi plătită în patru rate.

Eliberează țăranii din șerbie în Țara Românească în 1746 și Țara Moldovei în 1749.

A sprijinit câteva școli și a cerut preoților să știe limba  româna. A luat masuri să fie tipărite cărți bisericești în limba română.

 

 

 

 

 

1781: Alexandru Ipsilanti, domn în Țara Românească, a emis „Hrisovul Orfanotropiei”, document ce reglementa activitatea unei instituții ce urma să aibă în grijă copiii abandonați; această instituție gândită în spiritul bizantin al epocii, nu a funcționat însă niciodată.

 

 

 

 

 

1788: S-a născut în ținutul Herța din  Bucovina, (astăzi în Ucraina), Gheorghe Asachi, cărturar enciclopedist şi scriitor al începuturilor literaturii române, sprijinitor al ştiinţei şi artelor, întemeietor şi deschizător de drumuri în învăţământ, teatru, presă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Precursor al generației pașoptiste, Gheorghe Asachi a fost unul din întemeietorii nuvelei istorice la noi, a condus numeroase reviste literare, a recuperat de la Lemberg din Polonia, unde studiase în tinerețe, manuscrisul Țiganiadei, epopeea bufă a lui Ion Budai-Deleanu.

A fost și unul din întemeietorii Academiei Mihăilene. A publicat prima gazetă româneasca din Moldova, Albina Românească (1829). A organizat primele reprezentații teatrale în limba română (1816) și Conservatorul filarmonic dramatic (1836). Traduce și adaptează piese de teatru străine. A versificat legendele istorice Dochia și Traian, Ștefan cel Mare înaintea Cetății Neamț.

A scris și nuvele istorice (Dragoș, Petru Rareș, Rucsandra Doamna ș.a.), care au constituit sursa de inspirație pentru nuvelele lui Costache Negruzzi.  A fost inițiat în francmasonerie la Milano, în Italia si in 1830 era Venerabilul unei loji din Iași, iar în 1866 a participat la lucrările Lojii Steaua României, tot din Iași.

A fost o personalitate complexă, îndrumător și animator al vietii artistice și culturale, organizator al școlilor naționale din Moldova, unul din pionierii picturii românești și inițiatorul învățământului artistic în școlile moldovenești.Fiul său, Dimitrie Asachi, a fost de asemenea om de știință, a cărei activitate a vizat matematica și topografia. Fiica sa, Hermiona Asachi, a fost soția istoricului francez Edgar Quinet.

A decedat la  12 noiembrie 1869.

 

 

 

 

1812:  S-a născut la Bucuresti, Nicolae Kreţulescu, medic, diplomat şi om politic, membru al Academiei Române; a întocmit primul „Manual de anatomie descriptivă” în limba română în urma strădaniior lui, în ianuarie 1842, s-a deschis Şcoala de Mică Chirurgie de la Colţea; (m. 26 iunie 1900 la Leurdeni, jud.Arges).

S-a născut într-o veche familie boierească, arborele ei genealogic mergând până la Safta Brâncoveanu, fiica voievodului martir Constantin Brâncoveanu. Străbunicul său, vornicul Iordache Creţulescu este ctitorul Bisericii Kretzulescu din Bucureşti (1722).

Era al treilea fiu al logofătului Alexandru Creţulescu şi al Anei Câmpineanu. Ca atare, a primit o educaţie aleasă, având la dispoziţie profesori greci şi francezi în perioada adolescenţei, de la care lua meditaţii în casa părintească.

 

 

 

 

 

 

 

 S-a remarcat ca un ilustru pionier în domeniul medicinei româneşti şi a avut o bogată activitate guvernamentală în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, când s-a consacrat drept unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai domnitorului.

Pe lângă activitatea medicală şi politică, Creţulescu a practicat şi diplomaţia, iar ca semn de apreciere pentru întreaga sa contribuţie la dezvoltarea ştiinţei româneşti, a fost ales preşedinte al Academiei Române.

 

 

 

 

1837:  S-a născut in localitatea Humulești, scriitorul român Ion Creangă, rămas in istoria literaturii române datorită măiestriei cu care a împărtășit în scris  publicului larg, basmele, poveștile și povestirile sale.

O altă variantă a datei nașterii sale este data de 10 iunie 1839, conform unei ”mitrici” (condici) de nou-născuți din Humulești, publicată de Gh. Ungureanu.

 

 

 

 

 

 

 

 

Este considerat cel mai mare povestitor român si unul dintre clasicii literaturii române, mai ales datorită operei sale autobiografice Amintiri din copilărie; (d. 31 decembrie 1889, Iași).

 

 

 

 

 

1841: S-a născut Mihai Burada, compozitor, membru fondator și președinte al Societății Culturale „Miron Costin” din Roman; (d. 7.11.1918).

 

 

 

 

 

1854: S-a nascut Constantin Ţurcanu, eroul român din Războiul de Independenţă elogiat de Vasile Alecsandri în poezia „Peneş Curcanul”, numele-poreclă sub care a intrat în istoria noastra. ( d. 15 noiembrie 1932).

 

 

 

 

Constantin Ţurcanu a fost sergent în Regimentul 25 Infanterie şi a devenit faimos după bătălia de la Griviţa. A luptat apoi la Rahova. În 1913 a luptat din nou în Bulgaria, în al Doilea Război Balcanic, iar în Primul Război Mondial a luptat pe frontul de la Tisa, fiind avansat la gradul de plutonier major.

Vasile Alecsandri a dedicat o poezie lui Peneş Curcanul, în care cântă vitejiile acestuia şi a celor „9 din Vaslui” în lupta pentru independenţa României.

Despre momentul înmormântării lui Vasile Alecsandri se relatează că atunci când a fost momentul să fie ridicat sicriul, din mulţime s-a auzit comanda: „Cei nouă din Vaslui şi cu sergentul zece…Ridicaţi!”.

Astfel a fost purtat marele poet pe ultimul drum de către „curcanii” lui Peneş.

 

 

 

 

 

 

 

 1867: In România, apare bilunar revista „Convorbiri literare”, organ de presa al societății „Junimea”, una din cele mai importante publicații din a două jumătate a secolului XIX.

 

 

 

 

 

 

 

A fost o grupare politică și literară condusă de Titu Maiorescu care a exercitat în epoca aceea o puternica influenta asupra miscarii literare romanesti.

Primul redactor, apoi director al acestei reviste, a fost Iacob Negruzzi. Publicatia a aparut până in 1944, cu o singura intrerupere intre anii 1916 si 1919, inițial la Iaşi (1867-1885) şi apoi la Bucureşti (1885-1944).

 

 

1877- Puterile semnatare ale Tratatului de la Paris din 1856 au adoptat la Londra, un protocol prin care recomandau Turciei sa acorde unele libertati popoarelor supuse.

 

 

 

 

1877: Puterile semnatare ale Tratatului de la Paris din 1856, au adoptat la Londra  un protocol prin care recomandau Turciei să acorde unele libertăţi popoarelor supuse.

Refuzul acesteia va deschide calea războiului, în urma căruia Romania și alte tari balcanice și-au obtinut independența statală.

 

 

 

 

1880:   În România independentă se deschide legația germană la București.

 

 

 

1889 : Ferdinand de Hohenzollern, nepotul regelui Carol I,  a fost proclamat prin Decret, principe al României, cu titlul de Alteţă Regală.

 

 

 

 

 

 

 

 

1892: Apare, la Fălticeni, revista de literatură şi folclor „Şezătoarea”, sub conducerea lui Artur Gorovei.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Arthur Gorovei (n. 19 februarie 1864, Fălticeni – d. 19 martie 1951, București), academician român, folclorist, etnograf, membru de onoare (1940) al Academiei Române, s-a născut la 19 februarie 1864 la Fălticeni. A fost Prefect al județului Suceava și Primar al orașului Fălticeni. Ales membru corespondent al Academiei Romane (1915); Doctor Honoris Causa de la Universitatea din Cernăuți; Senator Legionar.

În 1892 a fondat revista de folclor „Șezătoarea”, care a apărut regulat timp de 26 de ani. Ultimul număr scos în anul 1931 cuprinde indicele analitic și alfabetic al celor 25 de volume ale acestei importante reviste.

A decedat la 19 martie 1951,la București.

 

 

 

 

1898: S-a născut Constantin Daicoviciu, renumit istoric și arheolog, profesor, rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.

 

 

 

 

A fost membru al Academiei Române (d. 27.05.1973).

 

 

 

 

 

 

1906: A debutat revista “Viaţa românească”, revistă “literară şi ştiinţifică”, sub direcţia lui Constantin Stere şi Paul Bujor, secretar de redacţie fiind scriitorul Garabet Ibrăileanu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1907: Din initiativa dr. Mina Minovici si-a început la București, activitatea Serviciului de urgenţă “SALVAREA”.

 

 

 

 

Dr.Mina Minovici este faimos pentru studiile aprofundate despre alacaloizii cadaverici, putrefacție, simularea bolilor mintale și antropologie medico-legală.

A fost  fondatorul școlii române de medicină judiciară și a fost directorul primului Institut de Medicină Legală din România, construit în 1892.Fondator al sistemului medico-legal modern, a fost una dintre cele mai proeminente personaliăți din acest domeniu din Europa timpurilor sale.

 

 

 

 

1908: Pe lotul-model semincer Missilindra din  judeţul Tighina, în gubernia rusească  Basarabia, a început să funcţioneze o staţiune metereologică.

1917: Prin Înaltul Decret nr.245 al regelui Ferdinand I, s-a înfiinţat Regimentul de Tracţiune Automobilă, moment ce a marcat începutul procesului de reorganizare a formaţiunilor de automobile din armata română şi de apariţie a armatei auto. Este Ziua automobilismului militar.

 

 

1919: Reapare la Craiova, in România, revista „Ramuri „.Revista a fost editata în anii 1919-1929, apoi 1934-1944, în 1945-1947 și din august 1964.

1924: S-a născut mezzosoprana română Elena Cernei; (d. 26.11.2000).

 

 

 

 

 

 

1925: S-a născut la Bacău  marele matematician român de etnie evreiască, Solomon Marcus, membru al Academiei Române.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1930: S-a născut prozatorul, poetul şi pictorul, Alecu Ivan Ghilia.

 

 

 

 

1931: S-a născut la Buhuși, jud. Bacău, Elisabeta Bostan, renumita  regizoare română de film, recunoscută pe plan internaţional în domeniul filmului cu şi despre copii („Veronica”, „Saltimbancii”).

 

 

 

 

 

 

 

1937: S-a născut compozitorul și academicianul roman basarabean Eugen Doga, autorul muzicii mai multor filme, romanțe, cantate, piese instrumentale și a  unei simfonii.Este considerat cel mai mare compozitor român in viață.

Eugen Doga

La 1 martie 1937, în casa lui Dumitru și Elizaveta Doga, în satul Mocra, raionul Rîbnița, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (Astăzi Republica Moldova) s-a născut viitorul compozitor moldovean Eugen Doga, autorul muzicii mai multor filme, romanțe, cantate, piese instrumentale, autorul unei simfonii, membru titular al Academiei de Științe a Moldovei din 1992.

Eugen Doga a copilărit pe timp de război și foame, avînd o viață grea, tatăl său murind în cadrul celui de-Al Doilea Război Mondial.

După absolvirea școlii din sat este admis la Școala de muzică „Ștefan Neaga” (1951-1955) din Chișinău, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.

Urmează apoi Colegiul muzical la viloncel, avîndu-l profesor pe italianul Pablo Baccini, care ulterior l-a atras la Orchestra Radio.

După ce a fost paralizat la mîna stîngă, Doga a înțeles că nu mai poate reveni la violoncel, axîndu-se mai mult pe compoziție.

Prima piesă de compoziție proprie, ”Floare dalbă de livadă” (1957), Eugen Doga o scrie pentru colega sa de la televiziune Maria Bieșu într-o singură zi. Din acea zi, toată muzica scrisă de Doga, a fost scrisă fără schițe, direct în original.

Eugen Doga a  absolvit Institutul de Arte „Gavriil Muzicescu” din Chișinău (1960-1965), la clasa de compoziție a profesorului Solomon Lobel.

A predat în calitate de profesor la Școala de Muzică „Ștefan Neaga” din Chișinău (1962-1967) și a fost membru al colegiului redacțional și de repertoriu al Ministerului Culturii al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești (1967-1972).

Debutul sau oficial  a avut  loc la 1967, în filmul regizorului Gheorghe Vodă, ”Ivan Turbincă”, cu Mihai Volontir în rolul principal.

Remarcabile sunt si muzica la filmului ”O șatră urcă la cer” 1975 al  regizorului  Emil Loteanu si  valsul din filmul ”Dulcea și tandra mea fiară” a aceluiași regizor.

A urmat o serie de peste o sută de filme, muzica cărora a fost scrisă de Eugen Doga.

Compozitorul Doga a fost prieten și coleg cu poetul Grigore Vieru, cu care au creat cele mai frumoase lucrări.

Cu piesa sa ”Orașul meu” (1973), Eugen Doga a lansat-o ca interpretă de estradă pe Sofia Rotaru. Alături de Sofia Rotaru și Anastasia Lazariuc, Nadejda Cepraga s-au lansat în cariera sa cu peisele scrise de Doga.

Astăzi, compozitorul este nevoit să facă naveta Chișinău-Moscova, unde scrie muzică pentru filme și are specacole grandioase.

Compozitorul trăiește mai mult izolat si  este un om de arta adevărat, care s-a dedicat muzicii în totalitate.

 

 

 1939: Se semnează la Bucureşti, în România, un acord internaţional, prin care Anglia, Franţa, Italia și România consimt la primirea Germaniei în Comisia Europeană a Dunării. 

 

 

 

 

1944 –  Are loc premiera piesei „Steaua fără nume“ de Mihail Sebastian, la Teatrul Alhambra din București.

Mihail Sebastian (la naștere Iosif Hechter);  n. 18 octombrie 1907, Braila- d. 29 mai 1945, Bucuresti.

 

 

 

 

 

 

1945: Andrei Ianuarevici Vîşinski, adjunctul ministrului de Externe sovietic şi preşedinte al Comisiei Aliate de Control pentru România, sosit la Bucureşti la 27 februarie 1945, în urma audienţelor repetate avute cu regele Mihai I, în care cerea demisia cabinetului Rădescu şi formarea unui guvern al FND, recomandă numirea lui Petru Groza în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La 3 martie 1945, Petru Groza prezenta regelui lista noului guvern „de largă concentrare democratică”, în care FND (creație a comuniștilor și aliaților lor) deţinea 14 ministere, iar la 06.03.1945 depunea jurământul ca prim-ministru.

 

 

 

 

 

 

1993 : A avut loc deschiderea traficului telefonic public între România şi Statele Unite ale Americii.

 

 

 

1993: A fost reînfiinţată Curtea de Conturi, organul suprem de control financiar şi de jurisdicţie în domeniul financiar în România, după 45 de ani de la întreruperea activităţii.

 

 

 

 

 

1997: Se constituie Forța de Reacție Rapidă a Armatei Române, care se înscrie în procesul de modernizare a forțelor armate ale României, în concordanță cu exigențele integrării în structurile militare ale Alianței Nord-Atlantice.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1999: România devine parte a Convenției de echivalare a diplomelor în domeniul învățământului superior în Europa.

 

 

 

 

 

 

2001: Membrii Parlamentului European au votat, la Bruxelles, cu o largă majoritate, în favoarea eliminării necondiţionate a vizelor de intrare în spaţiul UE pentru cetăţenii români.

 

 

 

 

 

 

2003: România începe să folosească drept monedă de referinţă euro, în detrimentul dolarului SUA, ca urmare a deciziei consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României, anunţată de guvernatorul Mugur Isărescu la 05.02.2003.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2007: Castelele Peleş şi Pelişor, împreună cu terenurile aferente, au fost restituite regelui Mihai I, în urma unei decizii de retrocedare semnate de ministrul Culturii şi Cultelor, Adrian Iorgulescu.

 

 

 

 

 

 

Foto: Castelele Peleș și Pelișor

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse) :

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

2. http://www.worldwideromania.com;

3. Wikipedia.ro;

4. mediafax.ro

5. Istoria md.

6. http://www.rador.ro/2019 calendarul-evenimentelor

 

 

 

Publicitate

Ucraina, România și problema Bugeacului

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ucraina vs. Romania si problema Bugeacului

Problema Bugeacului

 

 

Sub numele de Bugeac estedesemnat, îndeobşte, ţinutul din nordul Deltei, aflat între vărsarea Prutului şi limanul Nistrului.

Acest teritoriu, numit şi „părţile tătărăşti“, înainte de a intra sub autoritatea domnilor Moldovei, s-a aflat o perioadã de timp sub dominaţia nominală a Hoardei de Aur, iar după declinul hanilor de la Serai, a fost stăpânit timp de peste o jumătate de secol de domnitorii munteni din familia Basarabilor, coborâtori ai lui Basarab I – de unde şi numirea, mai târzie, de „Basarabia“, denumire care s-a extins, prin „bunăvoinţa“ interesată a autorităţilor ţariste, asupra întregii Moldove răsăritene, înglobată forţat la Imperiul Ţarist prin Pacea de la Bucureşti din 16/28  mai 1812.

El mai este cunoscut şi sub numele de „Ţinutul Bugeacului“, termen ce provine din turco-tătară şi desemnează regiunea de stepă brăzdată de văi cu versanţi povârniţi, lipsită de ape curgătoare,din nordul Deltei.

Conform părerii altor cercetători, originea cuvântului Bugeac ar fi cumană: «Bucgac» («bucigac») = unghi («angulus»). La bulgari, sudul Basarabiei purta denumirea de «Onglu», adică «unghi», iar la unguri «Atelcuz».

Indiferent de originea termenului, ţinutul desemnat a fost anexat de Soliman Magnificul în uma campaniei din vara anului 1538 (îndreptată împotriva domnitorului Petru Rareş) şi transformat, pentru 274 de ani (împreună cu cetatea Tighina (Bender) şi zona adiacentã), în provincie otomană: raiaua Tighinei (a Benderului, în turco-tãtarã).

Prin Pacea ruso-otomanã de la Bucureşti (16 mai 1812), Moldova de răsărit – parte componentă a principatului moldav, împreună cu raialele Hotinului şi Benderului (Tighinei), ultimele două, posesiuni otomane, au intrat în componenţa Imperiului Ţarist, sub denumirea generică de Basarabia.

În urma războiului Crimeei, prin Tratatul de Pace care a pus capãt acestei conflagraţii europene (18/30 martie 1856), Principatele Române ale Moldovei şi Ţării Româneşti au fost scoase de sub protectoratul rusesc, rămânând, pe mai departe, sub suzeranitate otomană, dar cu frontierele garantate de marile puteri:  Franţa, Anglia, Austria, Rusia, Turcia, Prusia şi Regatul Sardiniei (mai târziu, al Italiei). Totodată, Tratatul de la Paris a stabilit retrocedarea, către Principatul Moldovei, a judeţelor Cahul, Ismail şi Bolgrad (Cetatea Albã), adică cea mai mare parte a fostului Bugeac. În felul acesta, pentru 22 de ani, prin voinţa areopagului european, Imperiu Ţarist a fost îndepărtat de la Gurile Dunării.

Congresul european de la Berlin (1/13 iunie-1/13 iulie 1878), convocat în vederea revizuirii Tratatului de Pace de la San Stefano, a recunoscut independenţa României şi drepturile acesteia asupra Dobrogei, dar a statuat reîncorporarea celor trei judeţe basarabene (Cahul, Ismail şi Bolgrad) la Imperiul Ţarist. În felul acesta, Marile Puteri dãdeau satisfacţie diplomaţiei ţariste, care nu putea să renunţe la Gurile Dunării, cele trei judeţe fiind „schimbate“ forţat de către autoritãţile de la Sankt-Petersburg cu Dobrogea, străvechi pãmânt românesc dintre Dunăre şi Mare.

Aparent, schimbul era favorabil României deoarece Dobrogea, ca suprafaţă şi resurse ale solului şi subsolului, era net superioară celor trei judeţe sud-basarabene. Maniera în care s-a făcut „schimbul“ („diktat“ al areopagului european – de fapt, al lui Otto von Bismark – la cererea expresă a Sankt-Petersburgului) a deranjat profund autorităţile de la Bucureşti (îndeosebi pe marii boieri moldavi care deţineau întinse proprietăţi funciare în Bugeac), inducând, totodată, un puternic curent de opinie anti-rus în rândul opiniei publice româneşti. Astfel, noul stat român a fost obligat să împartă stăpânirea Gurilor Dunării cu Imperiul Ţarist.

În anii care au urmat, autorităţile ţariste au accelerat procesul de deznaţionalizare a românilor, prin deportări în Siberia, rusificarea numelor şi îndeosebi, prin colonizări de ruşi sau elemente alogene, dar rusofone (ruşi, ucraineni, germani, baltici, evrei etc.).

La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău a hotărât, cu majoritate de voturi, Unirea întregii Basarabii cu România, deci implicit, şi a Bugeacului. Timp de 22 de ani, acest ţinut s-a aflat sub administraţie românească.

Rusia sovietică nu a renunţat însă la ideea reocupării Basarabiei, şi îndeosebi a Gurilor Dunării. Pregătirea reanexării spaţiului pruto-nistrean a fost marcată de diversiunea iniţiată şi desfăşurată în septembrie 1924 de Comintern(în care un rol important l-au avut serviciile speciale sovietice, îndeosebi C.E.K.A.), cu ajutorul unor bande înarmate care, sub pretextul eliberării popoarelor din această provincie de sub „jugul boierilor şi ciocoilor români“, au încercat să declanşeze o răscoală armată a populaţiei alogene rusofone.

Diversiunea, soldată cu morţi şi răniţi în rândul grănicerilor, poliţiştilor şi jandarmilor români, dar şi al populaţiei şi reprezentanţilor autorităţilor civile, s-a manifestat cu violenţă îndeosebi în Bugeac, mai precis în localitatea Tatar-Bunar şi împrejurimi. Ea a fost contracarată rapid de către autorităţile române, prin folosirea forţei armate.

După cum este ştiut, în urma ultimatum-urilor din 26-27 iunie 1940 şi a agresiunii militare a Armatei Roşii, atât Moldova dintre Prut şi Nistru (Basarabia propriu-zisă), cu o suprafaţă de 44.500 kilometri pătraţi şi o populaţie de 3.200.000 de locuitori, cât şi Bucovina de Nord, având o suprafaţă de 6.000 kilometri pătraţi şi 500.000 de locuitori au fost înglobate în Uniunea Sovietică. Prin acest rapt teritorial, şi sudul Basarabiei (adicã Bugeacul) a fost anexat, manu militari, la U.R.S.S.

La 4 noiembrie 1940, printr-un decret al Sovietului Suprem al U.R.S.S., partea de sud a Basarabiei (Bugeacul, cu plasele Reni, Bolgrad şi Ismail), a fost  inclusă în componenţa Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene.

 

 

 

 

Au fost alipite astfel la Ucraina, în afară de partea de nord a Bucovinei, raioanele Codâma, Balta şi Pesciana din fosta R.S.S. Moldovenească (situate în stânga Nistrului), judeţele Hotin şi Cetatea Albă (Akkerman), la care se adăuga şi plasa Chilia a judeţului Ismail din Basarabia.

Prin aceste cesiuni teritoriale, nou creata R. S. S. Moldovenească nu mai avea acces la Gurile Dunării şi nici nu mai beneficia de ieşirea la Marea Neagră.

 

În acel moment, în teritoriile cedate Ucrainei, situaţia etnică se prezenta în felul următor:

 

• în judeţul Cetatea Albă (Akkerman): români moldoveni – 18%, ucraineni – 20%;

• în judeţul Hotin: români moldoveni – 35%, ucraineni – 41,6%;

• în judeţul Ismail: români moldoveni – 31%, ucraineni – 4,7%.

Agresiunea militară sovietică a determinat România să se alăture Germaniei hitleriste şi a obligat autorităţile politico-militare româneşti să participe la campania militară împotriva Uniunii Sovietice, declanşată în data de 22 iunie 1941.  Până la 26 iulie 1941, armatele române şi germane au reuşit să elibereze Basarabia şi Bucovina de Nord, care au reintrat, astfel, în componenţa statului român.

În urma înfrângerilor suferite pe frontul de răsărit şi a reocupării Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către armatele sovietice, imediat dupã 23 august 1944 aceste teritorii au reintrat, de facto, în componenţa Uniunii Sovietice.

De fapt, Bucovina de Nord, ţinuturile Herţa şi Hotin, împreună cu partea de sud a Basarabiei (plasele Reni, Bolgrad şi Ismail), au fost trecute sub jurisdicţia R.S.S. Ucrainene în baza mai vechiului decret al Sovietului Suprem al U.R.S.S., din 4 noiembrie 1940.

Situaţia a fost recunoscută, de jure, de către anglo-americani şi de francezi şi stipulată în Tratatul de Pace de la Paris din 10 februarie 1947, care a consfiinţit astfel raptul teritorial sovietic din vara anului 1940.

După disoluţia U.R.S.S. din 1991, noul stat independent Ucraina a rămas beneficiara Pactului Ribbentrop-Molotov, stare de fapt recunoscută, de iure, şi de România prin Tratatul bilateral româno-ucrainean, semnat la Neptun la 2 iunie 1997 în urma cererii expresă a Comunităţii Europene, ca o condiţie sine–qua-non a admiterii ţării noastre atât în N.A.T.O. cât şi în Uniunea Europeană.

Prof.univ.dr.Traian-Valentin PONCEA

Extras din REPERE ISTORICO-GEOGRAFICE PRIVIND BUCOVINA, ŢINUTURILE HERŢA ŞI HOTIN, BUGEACUL ŞI INSULA ŞERPILOR, lucrare in curs de aparitie.

Sursa: http://roncea.ro

 

 

 

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/03/01/o-istorie-a-zilei-de-1-martie-video-3/

 

 

 

 

 

 

MĂRȚIȘOR !

 

 

 

 

În calendarul vechi, 1 Martie marca începutul unui Nou An încă de pe timpul romanilor, fiind sărbătorit în această zi până la începutul secolului al XVIII-lea. 

Venirea primăverii era un prilej de cinstire a zeului Marte, care nu era doar zeul războiului, dar și stăpânul forțelor naturii, dar și zeul fertilității și vegetației, o dualitate remarcată în culorile mărțișorului, albul însemnând pace, iar roșu — război.  

Prima zi din luna martie, începutul primăverii, este momentul în care noi românii celebrăm  prin tradiție Mărțișorul.

Micul simbol al primăverii, legat cu fir împletit roșu și alb, purtat în piept sau la mână de către fete și femei, are o istorie veche pe acest pământ. Împreună cu mărțișorul, se oferă  adesea fetelor și femeilor și  flori timpurii de primăvară, cea mai reprezentativă fiind  ghiocelul.

Originile sărbătorii mărțișorului nu sunt cunoscute exact, dar prezența sa atât la români, aromâni și meglenoromâni, cât și la bulgari (sub numele de Martenița), este considerată ca fiind datorată substratului comun daco-tracic, anterior romanizării la primii și slavizării la ultimii.

In mitologia modernă a bulgarilor mărțișorul ar fi legat de întemeierea primului lor hanat la Dunăre, în anul 681, dar numele său de origine latină indică altceva.

Cercetări arheologice efectuate în România la Schela Cladovei, unde  a fost descoperită cea mai veche civilizaţie a Europei, cu o vechime de aproximativ 10.000 de ani, au scos la iveală amulete asemănătoare cu mărțișorul.

Amuletele formate din pietricele vopsite în alb și roșu erau purtate la gât.

Documentar, mărțișorul a fost atestat pentru prima oară într-o lucrare de-a lui Iordache Golescu.

 

 

 

 

 

 

În vechime,  mărțișorul era o monedă de aur sau de argint, atașată la o sfoară subțire făcută din două fire răsucite, una roșie și alta albă ( sau alb și negru), ce semnificau lupta vieții asupra morții, a sănătății împotriva bolii și care era purtată în general de persoanele sensibile (copii și fetele tinere). Exista credința, conform căreia, această amuletă aducea noroc și fericire.

Principala semnificatie a martisorului a ramas aceeași de-a lungul timpului: este un simbol al primaverii și al revenirii la viață. Despre Marțisor sunt multe legende care încearcă să explice originea și care se pierd în negura timpurilor.

Traditiile și cultura românească pastrează cu grijă memoria stramoșilor, astfel că printre miturile importante ale romanilor îl vom intâlni alături de “Miorița” și pe cel al “Babei Dochia”, aceasta fiind în strânsă legătură cu data de 1 Martie și cu mărțișorul.

 Într-adevăr, mărțișorul ține de tradiția Dochiei. Este făcut din două fire colorate și răsucite, simbolizând iarna și vara, de care se agață o monedă de aur, argint sau din alt metal.

După unele informații etnografice, în vechime șnurul se împletea din lână albă și neagră, fără să mai fie înnobilat cu monede sau, în condițiile contemporane, cu obiecte artizanale.

Șnurul reprezenta „funia anului” care împletea zilele celor două anotimpuri de baza, iarna și vara. Toate tradițiile despre Dochia întăresc ideea ca românii au avut un an structurat pe eterna opoziție a contrariilor: lumina – întuneric, vara – iarna, cald – frig, fertilitate – sterilitate, viata – moarte.

În legendele Dochiei sunt amintite, aproape fără excepție, vara și iarna. De altfel, simbolul anotimpului cald erau fragii care se coc vara și nu primăvara.

În vechime, pe data de 1 martie, mărțișorul se dăruia înainte de răsăritul soarelui, copiilor și tinerilor – fete și băieți deopotrivă. Șnurul de mărțișor, alcătuit din două fire de lână răsucite, colorate în alb și roșu, sau în alb și negru, reprezintă unitatea contrariilor: vară-iarnă, căldura-frig, fertilitate-sterilitate, lumină-întuneric. Șnurul era fie legat la mână, fie purtat în piept.

El se purta de la 1 martie până când se arătau semnele de biruință ale primăverii: se aude cucul cântând, înfloresc cireșii, vin berzele sau rândunelele.

Atunci, mărțișorul fie se lega de un trandafir sau de un pom înflorit, ca să aducă noroc, fie era aruncat în direcția de unde veneau păsările călătoare, rostindu-se: „Ia-mi negrețele și dă-mi albețele”.

Mărțișorul era pus la mâinile sau la gâtul copiilor pentru a le purta noroc în cursul anului, pentru a fi sănătoși și curați ca argintul la venirea primăverii. În unele zone, copiii purtau mărțișorul 12 zile la gât, iar apoi îl legau de ramura unui pom tânăr.

Dacă în acel an pomului îi mergea bine însemna că și copilului îi va merge bine în viață.  

În prezent, mărțișorul este purtat întreaga lună martie, după care este prins de ramurile unui pom fructifer. Se crede că aceasta va aduce belșug în casele oamenilor.

Se zice că dacă cineva își pune o dorință în timp ce atârnă mărțişorul de pom, aceasta se va împlini.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La începutul lui aprilie, în mare parte a satelor României, pomii sunt împodobiți de mărțişoare.

În Transilvania, mărțișoarele se atârnă de uși, ferestre, de coarnele animalelor domestice, întrucât se consideră că astfel se vor speria duhurile rele.

 

In zilele noastre mărțisoarele au pierdut mult din semnificatie și simbolistică…Ele se confecționează dintr-o mare varietate de materiale, inclusiv din mase plastice sau sticlă.

 Acum noi nu mai credem în puterile lor magice, dar din semnificatia mărtișorului a rămas asocierea lui cu bucuria venirii primăverii, dorința de a transmite  norocul, de a aduce fericirea, sentimentul de iubire, simpatie, prietenie al celui care îl dăruiește doamnelor și domnișoarelor dragi.

Timpurile se schimbă, dar tradiția mărtișorului străbate vremurile rămânând de la o generație la alta un simbol peren al iubirii față de frumoasele noastre și al bucuriei reîntâlnirii cu Primăvara.

Simbolic, mărțisorul este una din legăturile noastre cu cei de demult și cu cei care vor veni și așa trebuie să rămână…