CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Marxismul cultural și căile de distrugere a culturii occidentale şi a religiei creştine

După Primul Război Mondial, singura țară în care revoluția comunistă a reușit a fost Rusia țaristă, o țară subdezvoltată economic, și nu prea a avut nicio legătură cu proletariatul.

„Marea Revoluție Socialistă din Octombrie”, cum o numea istoriografia comunistă, a fost mai degrabă o lovitură de palat realizată de un grup de conspiraționiști bolșevici, lipsiți de scrupule, în frunte cu Lenin și Troțki care a reușit datorită dezorganizării generale a Rusiei și în primul rând a armatei, unde moralul și voința de luptă erau la pământ.

Această dezorganizare a urmat revoluției burghezo-democratice din februarie, care l-a detronat pe țar, iar cele două guverne provizorii care au urmat (Lvov și Kerenski) nu au făcut față situației și au creat serioase nemulțumiri în țară.

De această situație „revoluționară”, cum a numit-o Lenin, au profitat conspiratorii bolșevici mai hotărâți, mai bine organizați și mai lipsiți de scrupule.

De fapt, deviza bolșevicilor era „cu cât mai rău, cu atât mai bine”, cu alte cuvinte, dezorganizarea, lipsurile, nevoile și scăderea dramatică a moralului populației favorizează revoluția socialistă.

 

 

 

 

 

 

 

Vladimir Ilici Lenin

 

 

Oare ce a fost, de fapt, Lenin? O butadă de pe vremea comunismului ne spunea că Lenin nu a fost, în mod sigur, savant, căci atunci ar fi știut că socialismul nu trebuie experimentat pe oameni și probabil că a fost un filozof!

Dar patriarhul social-democraţiei ruse, Gheorghi Plehanov, ne spune că Lenin nu a fost în niciun fel un filosof. Dar se dorea el a fi? Poate merită să ne reamintim ideea lui Louis Althusser, un filosof francez care ne spune: „Lenin nu a întemeiat o nouă filosofie a practicii, ci o nouă practica a filosofiei”.

O practică a filozofiei soldată cu asasinate în masă.
Înainte de Primul Război Mondial teoria marxistă spunea că dacă în Europa va începe un război, atunci clasa muncitoare de pe continent se va revolta, va declanșa revoluția socialistă, va înlătura guvernele şi va forma o nouă Europă Comunistă.

Când a izbucnit războiul, în vara anului 1914, acest lucru nu s-a petrecut, ci din contră, muncitorii din toate țările au luptat fiecare în armata țării lor ca să-şi apere propriile ţări de inamic.

Revoluţia comunistă din Rusia nu s-a extins în alte țări, nefiind susţinută de muncitori.
După încheierea Primului Război Mondial, teoreticienii marxiști s-au întrebat oare ce n-a funcționat. Răspunsurile au fost diferite! Lenin a creat Internaționala a III-a, comunistă, și o nouă teorie a revoluției socialiste mondiale, care poate izbucni și într-o țară dezvoltată politic, unde apare o situație revoluționară, cu referire la Rusia, nu neapărat într-o țară dezvoltată economic, cum a prorocit Marx!

În schimb, doi dintre conducătorii intelectuali marxiști, Antonio Gramsci în Italia şi Georg Lukacs în Ungaria (considerat cel mai strălucit gânditor marxist după Marx încoace), în mod independent, au venit cu acelaşi răspuns: „cultura occidentală şi religia creştină au făcut ca muncitorii occidentali să fie orbiţi, să nu mai vadă interesele propriei lor clase”.

Au concluzionat astfel că o revoluţie comunistă va fi posibilă în Occident numai după ce vor fi distruse atât cultura occidentală, cât şi religia creştină.

Ca urmare, acestea au devenit cele două obiective principale ale marxismului cultural, şi nu s-au schimbat de atunci.

 

 

 

Antonio Gramsci

Foto: Antonio Gramsci

 

 

Gramsci a fost cel care a pus bazele unei noi şi faimoase strategii de distrugere a reperelor morale tradiţionale, care s-a dovedit a fi foarte eficientă. Această strategie a constat din înlocuirea revoluţiei comuniste ca mijloc de preluare a puterii (cum a fost în Rusia) cu un „lung marş” al marxiștilor prin instituțiile occidentale care formează cultura: şcoli, mass-media, biserici şi oricare altă instituţie.

Georg Lukacs s-a dovedit a fi şi mai influent.

În 1918 el a devenit deputat-comisar pentru cultură în timpul efemerului regim bolșevic al lui Bela Kun din Ungaria. În această postură el îşi punea întrebarea: „Cine ne va salva de la civilizaţia occidentală?”.

Și a instituit în cele din urmă ceea ce el a numit „terorismul cultural”.

Una din principalele componente ale acestuia a fost introducerea educaţiei sexuale în şcolile maghiare. Lukacs şi-a dat seama că dacă va putea distruge morala sexuală tradiţională a ţării, atunci ar face un pas uriaş către distrugerea culturii tradiţionale şi a credinţei creştine în Ungaria.

România a salvat Ungaria de comunism și de „terorismul cultural” al lui Lukacs intrând cu armata în Ungaria, ocupând Budapesta și alungând guvernul bolșevic al lui Bela Kun.

Lukacs a dispărut, dar a reapărut în 1923, la „Săptămâna de studiu marxist” din Germania.
Georg Lukacs

Georg Lukacs (foto) a fost filosoful marxist care afirma prin 1970, deci la bătrânețe, într-un dialog cu sociologul italian Franco Ferraroti, că preferă cel mai rău socialism celui mai bun capitalism.

Această afirmație venea după milioanele de victime ale gulagurilor și după eșecul vizibil al socialismului în toate domeniile.

Mai rar atâta consecvență în promovarea răului, ca în cazul acestui neomarxist! Oare ce așteptări să avem de la epigonii săi?

În Germania, fiind finanțat de către un tânăr marxist cu numele Felix Weil, care moștenise o avere imensă și care, după modelul lui Frederich Engels – care cheltuise averea părinților capitaliști pentru a finanța utopiile periculoase ale lui Marx -, dorea să și-o cheltuiască sponsorizând revoluția socialistă mondială, Georg Lukacs a întemeiat Şcoala de la Frankfurt, care avea să devină locul unde a apărut şi s-a dezvoltat conceptul de corectitudine politică, aşa cum îl ştim şi astăzi.

Aici, alături de Max Horkheimer, Theodor Adorno, care va deveni cel mai creativ colaborator al lui Horkheimer şi doi psihologi, Eric Fromm şi Wilhelm Reich, care au devenit promotorii feminismului şi ai matriarhatului, şi un student tânăr absolvent pe nume Herbert Marcuse, Lukacs a pus bazele marxismului cultural.

Horkheimer şi alți membri ai Școlii de la Frankfurt au decis că soluţia pentru distrugerea culturii occidentale este să intersecteze filozofia lui Marx cu psihologia lui Freud.

Ei au argumentat că aşa cum muncitorii erau oprimaţi în timpul capitalismului, în cadrul culturii occidentale, fiecare individ trăiește într-o stare constantă de represiune psihologică. Eliberarea tuturor de această represiune devine unul din obiectivele principale ale marxismului cultural.

Chiar şi mai important, ei au înţeles că psihologia le oferă un instrument cu mult mai puternic decât filozofia pentru distrugerea culturii occidentale: condiţionarea psihologică prin care oamenii absorb o lecție de marxism cultural fără ca să-şi dea seama.

De exemplu, pentru a promova homosexualitatea realizezi un film în care un homosexual este personajul pozitiv și acesta este oprimat de heterosexuali!
Un exemplu de condiționare psihologică „probabil involuntară” – căci nu credem că pe John Lennon l-au preocupat prea mult studiile Școlii de la Frankfurt dar, în același timp, el a fost produsul epocii sale, adică un „flower-power” cât se poate de sincer – este ilustrat foarte bine în piesa muzicală Imagine.

În 1934, Şcoala de la Frakfurt, inclusiv membrii conducători din Germania se stabilesc în orașul New York cu ajutorul Universităţii Columbia. Astfel, obiectivul Şcolii de la Frankfurt s-a schimbat curând de la distrugerea culturii occidentale din Germania la realizarea aceluiaşi lucru în Statele Unite.

Ceea ce se va dovedi o reușită pentru ei.

Pentru a servi scopului său de „negare” a culturii occidentale, Şcoala de la Frankfurt a dezvoltat un instrument puternic care se numeşte „teoria critică”. Această teorie spune că trebuie criticat orice la nesfârşit. Se pun la îndoială și sunt relativizate și orice fel de instituţii, începând cu familia, care trebuie criticată fără încetare.

Şcoala de la Frankfurt a căutat să definească atitudinile tradiţionale faţă de orice aspect al vieţii ca aducând un „prejudiciu”. Astfel au fost făcute o serie de studii universitare care au culminat cu o carte a lui Adorno care pretindea că leagă credinţa tradiţională privind morala sexuală, relaţiile dintre bărbaţi şi femei cu chestiuni care demonstrau sprijinul familiei faţă de fascism.

Astăzi, termenul preferat utilizat de personajul care se pretinde „corect politic” faţă de oricine nu este de acord cu el este „fascist”!

Şcoala de la Frankfurt a plecat de la marxismul ortodox, care susținea că istoria e determinată de cei care deţineau mijloacele de producţie. În acelaşi timp însă, istoria a fost determinată de grupuri de bărbaţi, femei, rase, religii care au avut puterea de dominaţie asupra celorlalte grupuri. Anumite grupuri, şi în mod special cel al bărbaţilor de culoare albă, au fost catalogate ca fiind „asupritoare”, în timp ce alte grupuri au fost definite ca fiind „victime”.

„Victimele” au fost definite automat ca fiind „bune”, iar „asupritorii” ca fiind răi, fără a se analiza comportamentul fiecărui individ în parte.

Adică bărbatul alb, creștinul, heterosexualul sunt automat opresori, iar femeia (feministă, căci celelalte femei nu există), omul de culoare, ateul, musulmanul, membrul LGBT sunt automat victime!
La începutul anilor 1930, Horkheimer a lăsat deschisă întrebarea cine ar înlocui clasa muncitoare ca agent al revoluției marxiste?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În anii ’50, Marcuse a răspuns acestei întrebări spunând că ar putea fi înlocuită de o coaliţie de studenţi, negri, femei feministe şi homosexuali, exact cei care au fost nucleul revoltelor studenţeşti ai anilor ’60 şi victimele „sacre” ale corectitudinii politice ale zilelor noastre.

Marcuse a preluat apoi un alt termen favorit, şi anume cel denumit „toleranţă”, pentru a fi extins la toate ideile şi mişcările venite dinspre stânga, inducând antonimul de „intolerantă” pentru toate ideile ce veneau dinspre dreapta.

Astfel, atunci când îi auziţi astăzi pe marxiştii culturali că fac apel la toleranţă, aceasta înseamnă, de fapt, referirea la termenul lui Marcuse „toleranţă eliberatoare”.

Este acelaşi lucru ca atunci când se vorbește despre „diversitate”, aceasta însemnând uniformitatea credinţei în ideologia lor stângistă.
Se poate spune despre marxismul cultural că a realizat un nou limbaj cu „nou vorbe”, exact ca în romanul avertisment «1984» al lui George Orwell, unde Ministerul Adevărului stabilise că „Războiul este pace, libertatea este sclavie, iar ignoranța este putere”!
Herbert Marcuse a rămas în Statele Unite ale Americii şi este cel care s-a ocupat de traducerea într-un limbaj simplu, ușor de înțeles pentru omul de rând, a scrierilor academice foarte dificile ale membrilor Şcolii de la Frankfurt.

Cartea sa «Eros şi civilizaţie» a utilizat conceptul Şcolii de la Frankfurt, de intersecție a lui Marx cu Freud, pentru a argumenta că, dacă am elibera „erosul non-procreativ” prin intermediul „perversiunii polimorfe”, s-ar putea crea un paradis nou în cazul în care ar exista doar joacă şi nu muncă. «Eros şi civilizaţie» a devenit unul dintre principalele texte ale Noii Stângi, în anii 1960.

Deci, dacă ești bărbat alb și pe deasupra creștin și heterosexual, ești automat triplu opresor și nu ai dreptate niciodată, iar dacă ești femeie de culoare, lesbiană și eventual atee sau musulmană, ești de patru ori victimă și ai dreptul să te adresezi justiției catalogând tot ce nu-ți convine drept „discriminare”!

Nu întâmplător un progresist român, ecologistul Remus Cernea, declara, în 2009, că „România va fi cu adevărat liberă şi democratică atunci când va avea preşedinte o femeie rromă, lesbiană şi atee, pentru că atunci oamenii înseamnă că vor alege un preşedinte trecând peste prejudecăţile lor”.

Nu degeaba se spune că ecologiștii sunt ca pepenii, adică verzi la exterior și roșii la interior!

 

Sursa: http://anonimus.ro/de-la-marxism-leninism-la-neomarxism-marxismul-cultural-si-corectitudinea-politica-de-astazi/

 

 

 

 

 

 

 

26/02/2019 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

ZIUA DE 26 FEBRUARIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

 

 

 

 

 

 

 

 

Ziua de 26 februarie în istoria noastră

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1423:  Dan II-lea, domnitorul Munteniei, îi înfrânge pe turcii care invadaseră țara pentru a-l reînscăuna pe tron pe fostul domn Radu II-lea Prasnaglava (Chelul).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1838: S-a născut (la Cristineşti/Hotin, azi în Ucraina), Bogdan Petriceicu Hașdeu, spirit enciclopedic al culturii române, filolog, folclorist, prozator, dramaturg, istoric și publicist, vicepreședinte al Academiei Române; (d. 1907).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Îi revine meritul de a fi aşezat pe baze ştiinţifice filologia românească; a relevat fondul autohton al limbii române (substratul dacic) și a proiectat un vast dicţionar al limbii române (Etymologicum Magnum Romaniae, elaborat până la cuvântul „bărbat”), conceput ca o enciclopedie de cunoştinţe lingvistice, filologice, folclorice, istorice, geografice şi literare; unul dintre fondatorii folcloristicii comparate în România.

A fost membru titular al Academiei Române din 1877, vicepreşedinte al acestui for în mai multe rânduri.

 

 

 

 

1861: Împăratul Austriei a promulgat o Constituţie („Patenta imperială din februarie”), prin care Transilvaniei i se acorda o oarecare autonomie în cadrul Imperiului.

 

 

 

 

1865: S-a născut Paulina Cruceanu, prima femeie farmacist din România; (m. 1921).

 

 

 

 

1866:   Cele șapte mari puteri europene, convocate pentru a discuta problema Principatelor Unite ale Moldovei și Valahiei, încep la Paris lucrările Conferinței convocate pentru a discuta problema Principatelor Unite ale Moldovei și Valahiei, principate a căror unire nu fusese recunoscută decât pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

 

 

 

 

Nicolae Golescu (n.1810-d.1877), membru al locotenenței domnești după Cuza Lascar Catargiu (n.1823-d.1899), membru al locotenenței domnești după Cuza general Nicolae Haralambie (n.1835-d.1908), membru al locotenenței domnești după Cuza

Nicolae Golescu (n.1810-d.1877), membru al locotenenței domnești după Cuza

Lascar Catargiu (n.1823-d.1899), membru al locotenenței domnești după Cuza

Generalul  Nicolae Haralambie (n.1835-d.1908), membru al locotenenței domnești după Cuza

 

 

Concomitent cu abdicarea forțată a primului domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei și Valahiei, Alexandru Ioan Cuza, la conducerea statului român unitar, s-a instalat o locotenență domnească formată din trei reprezentanți ai conspirației anticuziste: Nicolae Golescu, Lascar Catargiu și Nicolae Haralambie.

A fost instituit și un nou guvern în frunte cu I. Ghica. Se vehicula insistent ideia istaurării unui domnitor de origine străină care putea opri rivalitatea dintre pretendenții autohtoni la domnie, precum și ar fi avut susținerea necesară pentru a scoate noua formațiune statală, România, de sub vasalitatea Porții Otomane.

Situația dificilă pe plan intern și extern a României din acea perioadă impunea acțiuni rapide de consolidare a statalității. Participarea României la Conferința de la Paris pe problema Principatelor Unite ale Moldovei și Vlahiei (așa era tratată România în exterior) din data de 26 februarie 1866 – 25 mai 1866 (10 martie 1866 – 4 iunie 1866 pe stil nou) urma să consolideze statalitatea pe plan extern dar a fost un eșec.

În urma unor îndelungate dezbateri, marile puteri au decis ca să se renunțe la ideea de înscăunare a unui principe străin în Principate, stabilind ca Unirea să fie din nou hotărîtă de noi adunări legislative ale celor două principate constituatne în parte (Moldova și Valahia), toate în conformitate cu condițiile inițiale ale Conventiei de la Paris (1856).

Dintre delegații Guvernului român în cadrul Conferinței de la Paris (1866), ce nu au reușit schimbarea cursului dezbaterilor, au fost: Vasile Boerescu, L.Steege, Ștefan Fălcoianu.

În cadrul negocierilor Turcia, susținută de Austria a propus chiar intervenția armată în România, aceasta însă fiind respinsă de majoritatea celorlate puteri.

 

 

 

 

 

 

1879: Agenţiile diplomatice ale României independente  din străinătate au fost ridicate la rangul de legaţii.

 

 

 

 1880: S-a născut (într-o familie de armeni) pictorul Apcar Baltazar (Balthazar); (m. 1909).

1891: S-a înființat Societatea Arhitecților Români (în prezent Uniunea Arhitecţilor din România), al cărei prim preşedinte a fost, în perioada 1891-1894, Alexandru Orăscu.

 1895: S-a născut muzicologul Ştefan Lakatoş; (m. 1989).

 1900: S-a născut (la Chişinău, azi în R. Moldova) compozitorul, dirijorul şi profesorul Vadim Şumski;(m. 1956).

1903: S-a născut Jean Moscopol (numele real: Ioan Moscu), cântăreţ de muzică uşoară, compozitor şi epigramist; se numără în galeria marilor trubaduri pe care i-a avut România interbelică; (m. 1980).

1926: S-a născut istoricul Gheorghe Platon; cercetări şi lucrări referitoare îndeosebi la istoria modernă a României; membru titular al Academiei Române din 1993; (m. 2006).

 1927: Se înfiinţa, la Bucureşti, pe lângă Ministerul Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale, Institutul de Igienă şi Sănătate Publică.

 1927: A murit violonistul-lăutar Cristache Ciolac, unul dintre primii creatori ai folclorului orăşenesc; (n. 1870).

1930: S-a născut medicul Ioan Drăgan, considerat „părintele” medicinei sportive din România; fost director al Centrului Naţional de Medicină Sportivă (1966-1986); el este cel care a pus bazele Agenţiei Naţionale Anti-Doping; (m. 2010).

1940: S-a născut actorul român de teatru și film  Alexandru Repan.

 

 

 

 

 

 

 

 

1940: A murit la București, pictorul, graficianul și criticul de artă român Nicolae Tonitza; (n. 13 aprilie 1886, Bârlad ).

 

 

 

Considerat „pictorul ochilor inocenți şi trişti”, Nicolae Tonitza a fost un  adept al impresionismului şi postimpresionismului.

 

 

 

 

1944: În zilele de 26 şi 27 februarie, a avut loc o întrevedere Hitler – Antonescu (la castelul Klessheim), în urma căreia, convins de fidelitatea mareşalului, Führerul a ordonat suspendarea planului Margarethe II (de ocupare a României, pentru a împiedica orice încercare a acesteia de desprindere de Reich).

Înaltul Comandament german începuse elaborarea planului „Margarethe II” la 26.I.1944.

 

 

 

 

1947: S-a născut actrița română Irina Gărdescu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1962: S-a născut Elena Cârstea, compozitoare, textieră și renumită  interpretă română de muzică ușoară, stabilită în SUA.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1988: Declarația guvernului SUA prin care anunță hotărârea de a retrage României, începând cu data de 3 iulie 1988, clauza națiunii celei mai favorizate.

Hotărârea era determinată de înrăutăţirea, în fiecare an, a vieţii locuitorilor, de nerespectarea tot mai accentuată a obligaţiilor asumate prin Actul de la Helsinki (1975) privind drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.

Peste numai două zile, la 28 februarie, Guvernul de la Bucureşti anunţa printr-o declaraţie că România renunţă la clauza naţiunii celei mai favorizate în relaţiile cu SUA.

 

 

 

 

 

1992:  S-a deschis, la Bucureşti, secţia consulară a ambasadei Republicii Moldova în România

 

 

 

 

1993 : La Istanbul, reprezentanţii parlamentelor din nouă ţări – Albania, Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Moldova, România, Federaţia Rusă, Turcia şi Ucraina – au adoptat „Declaraţia privind instituirea Adunării Parlamentare a Cooperării Economice a Mării Negre” (APCEMN). În iunie 1995, Grecia s-a alăturat Adunării ca al zecelea membru cu drepturi depline.

Bulgaria a devenit al unsprezecelea membru cu drepturi depline în iunie 1997. Adunarea Parlamentară este compusă din 70 de parlamentari reprezentând toate cele unsprezece ţări membre ale Cooperării Economice a Mării Negre.

Adunarea Populară din Egipt, Parlamentul francez, Bundestagul, Knesset-ul şi Consiliul Naţional al Republicii Slovace au statut de observatori.

 

 

 

1999: A murit   istoricul român Cristian Popișteanu; (n. 1932).

 

 

 

A susţinut doctoratul cu tema „România şi Antanta Balcanică“. A lucrat la Radio România, în redacţia revistei Lumea şi ca redactor la revista Magazin istoric ,al cărei redactor şef devine din 1971 pînă în 1999.

A fost membru al Asociaţiei Române de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale, al International

Association for European Contemporary History (Strasbourg), al Comitetului Naţional Român pentru Studii Sud – Est Europene, al American Historical Association , al International Press Institute (Viena), al Consiliului Euro-Atlantic Român, preşedinte fondator al Fundaţiei Culturale Magazin Istoric şi cofondator al European Association ofHistorians (Roma).

A participat la Congresele Mondiale ale istoricilor de la Bucureşti (1980), Stuttgart (1985), Madrid (1990), Montreal (1995).

A fost corespondent de presă la Paris, în timpul evenimentelor din mai 1968, şi la Praga, în august 1968, si consilier al prim-miniştrilor Petre Roman şi Theodor Stolojan.

 

 

 

2004:  Parlamentarii au votat, în unanimitate, proiectul de Lege privind aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord (NATO). În favoarea proiectului s-au pronunţat 456 de parlamentari.

 

 

 

 

2004:  Deputaţii UDMR Kovacs Zoltan, Szilagyi Zsolt, Toro T. Tibor şi Vekov Karoly au depus, la Camera Deputaţilor, în numele deputatului Birtalan Akos, proiectul de lege privind statutul de autonomie a Ţinutului Secuiesc.

 

 

 

2011: A murit juristul Victor Anagnoste, preşedinte al Uniunii Avocaţilor din România (1990 – 1999), preşedinte de onoare al Uniunii Naţionale a Barourilor din România, senator ales pe listele FSN (1990 – 1992); (n. 1928).

 

 

 

 

 

 

 

2013: A murit  cântăreața română Naarghita; (n. 1939).

Narghita pe numele adevarat Maria Amarghioalei s-a născut în data de 14 ianuarie 1939, în localitatea Pufesti, jud. Vrancea.

Naarghita (scris și Narghita), a fost o cântareată și dansatoare din România, mare iubitoare a muzicii si a coregrafiilor din filmele indiene.

 

 

 

poze vechi biografie narghita

 

 

 

A invătat limba hindi și s-a apucat de cântat, fascinată de lumea muzicii și dansului indian.

Narghita a fost o ambasadoare a muzicii indiene în țara noastră, a cântat între anii 1959-1991 și a fost invitata special în India de către președintele Indiei, Indira Ghandi la vremea aceea.

La prima sa vizită în India, Naarghita a stat 6 luni, iar primul lucru pe care l-a facut a fost acela de a-si intilni idolul, actorul si producatorul Raj Kapoor. 

Cu acesta a avut o relatie speciala, insa i-a refuzat propunerea de a juca intr-un film de-al sau. 

Raj Kapoor s-a declarat insa un fan al Naarghitei si spunea despre aceasta ca”are în glas si în miscare perfectiunea pasarilor ce plutesc în vazduhul primaverii”.

In 1980,  copleșită de moartea mamei sale, Naarghita s-a retras din viața artistică.

 

 

 

2015: A murit Sergiu Adam, poet, prozator şi traducător (din literatura rusă); (n. 1936).

Bibliografie (surse):

 

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. http://www.worldwideromania.com;

  3. Wikipedia.ro;

  4. mediafax.ro

  5. Istoria md.

  6. http://www.rador.ro/2019/02/26/calendarul-evenimentelor-26-februarie-selectiuni-5/

26/02/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Scrutinul electoral din R. Moldova comentat de Financial Times: ”Un scrutin neconcludent, care anunţă o perioadă de incertitudine politică într-una din cele mai sărace ţări ale Europei” în care ”revanșa Rusiei a eșuat”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Financial Times: ”Un scrutin neconcludent, care anunţă o perioadă de incertitudine politică într-una din cele mai sărace ţări ale Europei” (Revista presei)

 

 

 

 

 

Alegerile parlamentare și rezultatele votului de duminică sunt în continuare în atenția presei naționale, dar și a acele internaționale.

”Revanșa Rusiei a eșuat”, își întitulează editorialul Ziarul Național

Nicolae Negru. ”Dacă facem abstracție de relațiile dintre formațiunile care au trecut pragul electoral și vor ocupa scaunele din Parlamentul Republicii Moldova, rezultatele alegerilor ar putea fi considerate satisfăcătoare: revanșa Moscovei, în ciuda unui efort nemaivăzut până acum, a eșuat, ea rămâne cu buza umflată, socialiștii nu au obținut majoritatea așteptată care să le permită să formeze de sine stătător Guvernul.

 Lauda lui Dodon s-a dovedit a fi deșartă, cetățenii Republicii Moldova nu s-au lăsat ademeniți de mirajul putinist, de cadourile electorale generoase oferite de Rusia”, constată analistul.

Ideea este continuată de Iulian Chifu, în Adevărul, care subliniază că ”Notabil e faptul că Rusia a pierdut la Chişinău. Suma voturilor partidului pro-rus PSRM, al lui Igor Dodon şi a Partidului Shor, fost Ravnopravie, nu ating decât 40% faţă de cele 50% ale PDM şi ACUM.

Cu redistribuiri, partidele asumate pro-ruse sunt minoritare la Chişinău.

La votul uninominal pe circumscripţii raportul e şi mai dezastruos”, observă analistul de la București, care mai remarcă ”prestaţia mai mult decât bună a ACUM- PAS-PPDA la Chişinău – în bătălie cu socialiştii, dar şi cu PDM – şi la votul proporţional, acolo unde imaginea contează mai mult decât resursele financiare şi capacitatea administrativă. În teritoriu numărul de mandate, 12, este mai mult decât îmbucurător”.

Și tot de peste Prut, Petre Iancu scrie pentru DW: ”Dragobetele au transmis o veste bună şi câteva rele. Bună e ştirea că, dincoace şi dincolo de Prut, poporul român dă semne de viaţă. Cea mai rea că e condus, în continuare, de hoţi, întorşi cu faţa spre Rusia lui Putin”.

Autorul remarcă lupta inegală între Blocul ACUM și partidele puterii, ”în care Maia Sandu şi Andrei Năstase au fost siliţi să alerge cu ghiulele la picioare, în timp ce partidele oligarhilor Dodon, Şor şi Plahotniuc s-au văzut dotate la tenişi cu roţi şi motoare de formula unu. (…) Ar fi, evident, o suplimentară gafă monumentală ca puterile occidentale să recunoască validitatea unor alegeri furate, inegale, incorecte şi infecte, precum cele din Republica Moldova”, mai scrie autorul.

”Soluția ar fi un Guvern minoritar format de Maia Sandu”, opinează europarlamentarul român Cristian Preda, într-un interviu pentru Europa Liberă. În opinia lui, ”singurul câștigător veritabil al scrutinului este Maia Sandu, care a obținut cel mai bun rezultat posibil într-o circumscripție uninominală, (…) și cred că ar trebui să i se încredințeze formarea unui Guvern și să se cadă de acord asupra unei susțineri pentru un Guvern minoritar. (…) Dacă nu se dorește o asemenea soluție, înseamnă că ne întoarcem la înțelegerea Plahotniuc-Dodon: pe sub masă, netransparentă, în folos propriu”, conchide europarlamentarul român.

 

Alegerile parlamentare din Republica Moldova nu au trecut neobservate în presa internaţională.

Președintele Republicii Moldova nu a reușit să obțină un parlament „pro-rusesc”, notează agenția de presă rusă, Rosbalt, iar RIA Novostititrează: ”Participanții la referendumul din Republica Moldova au susținut reducerea numărului de deputați în parlament”.

„Împărţită între Moscova şi UE, Moldova şi-a ales Parlamentul”, citim în La Libre Belgique, care detaliază: „Un scrutin marcat de acuzaţii de fraudă şi care reflectă profunda diviziune a ţării – între partizanii unei apropieri de Moscova şi cei ai aderării la Uniunea Europeană”. 

Financial Times remarcă faptul că Moldova urmează să se confrunte cu negocieri politice dure după un scrutin neconcludent, care anunţă o perioadă de incertitudine politică într-una din cele mai sărace ţări ale Europei.

Pentru Le Monde, însă, „victoria proruşilor marchează eşecul strategiei europene”:

„Fosta republică sovietică rămâne divizată cultural, lingvistic şi politic între Est şi Vest, o parte a populaţiei sale visând chiar la o alipire la România. Acest rezultat electoral, într-o ţară considerată elevul bun al integrării europene, care a semnat un accord de asociere cu Bruxelles-ul în 2014, este totuşi frapant”, conchide Le Monde.

26/02/2019 Posted by | DIVERSE | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: