CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ZIUA DE 16 FEBRUARIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR. VIDEO

 

 

 

 

 

 

 

 

 

16 februarie, în istoria noastră  

 

 

 

 

 

 1699- Prima diplomă leopoldină recunoştea clerului greco-catolic din Transilvania aceleaşi privilegii de care se bucurau şi preoţii catolici.

 

 

 

 

 

1875 –  Societatea Studenţilor în Medicină, compusă iniţial din cei zece membri fondatori (Nicolae Manolescu, Constantin Istrati, Sterie Argeşeanu, Alexandru Boicescu, Constantin Steuceanu, George Pastia şi Vasile Vasiliu Bejan), plus alţi nouă membri înscrişi ulterior, a ţinut prima şedinţă publică sub preşedinţia provizorie a lui Alexandru Boicescu. În această şedinţă s-a votat statutul compus din 27 de articole, se alege comitetul Societăţii, iar onoarea de preşedinte i-a fost conferită lui Nicolae Manolescu.

Societatea Studenţilor în Medicină din Bucureşti cunoscută şi sub abrevierile SSM sau SSMB, a fost înfiinţată la 1/13 ianuarie 1875 din necesitatea şi dorinţa studenţilor de a se sprijini reciproc, de a se manifesta ştiinţific într-un cadru organizat, dar mai ales din necesitatea documentării ştiinţifice într-o vreme în care literatura medicală românescă se afla la începuturile sale, iar bibliotecile de stat şi cea a Facultăţii de Medicină nu posedau cărţile şi revistele medicale necesare viitorilor medici.

Promotorul acestei idei a fost Nicolae Manolescu, atunci student, ulterior ilustru profesor de oftalmologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti

 

 

 

 1886 –  S-a născut la Buzău inginerul Constantin Budeanu, unul dintre fondatorii şcolii româneşti de electrotehnică.

 

 

 

Constantin I. Budeanu

 

În 1903 este admis ca student la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti, iar după 5 ani, la 10 iulie 1908, obţine titlul de inginer constructor cu media generală 18,21. În urma unui concurs, Academia Română îi oferă, în 1908, o bursă „Adamachi” pentru specializare în domeniul electrotehnicii, energeticii şi metrologiei.

În 1909 a absolvă Şcoala Superioară de Electricitate din Paris şi obţine diploma inginer energetician. Istoria spune că Directorul Şcolii, Paul Janet, a fost atât de impresionat de pregătirea profesională a lui Constantin Budeanu, încât, începând din 1909 şi până în 1940, i-a admis fără concurs pe toţi absolvenţii de învăţământ superior electrotehnic de la Bucureşti şi apoi de la Timişoara.

După absolvire, timp de un an, a efectuat un stagiu de practică la întreprinderi electrice din Paris, pe care l-a continuat în Germania, la Fabrica de Maşini Electrice şi la una dintre Centralele electrice din Berlin.În 1910 se reîntoarce în ţară unde va lucra direct cu problemele practice , cu problemele tehnice legate de centrale electrice, de reţele electrice, de electrotehnică.

1916 devine asistent la cursul de electricitate şi electrotehnică al Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele .

În 1920, este numit conferenţiar suplinitor , iar în 1921 devine conferenţiar titular la Şcoala Politehnică din Bucureşti care fusese înfiinţată în 1920 prin transformarea Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele şi care va deveni mai apoi Institutul Politehnic din Bucureşti, respectiv Universitatea Politehnica Bucureşti.

A fost, între 1932 şi 1935, membru în Consiliul de Conducere al Societăţii Electricienilor Francezi din Paris şi Preşedinte al Comitetului Internaţional pentru Studiul Fenomenelor Reactive şi Deformante. 

A inventat reostatul cu lichid pentru încercarea generatoarelor electrice. 

Pentru meritele sale remarcabile, a fost ales, în 1938, membru corespondent al Academiei Române, iar apoi, în 1955, membru plin al Academiei Române ca şi al unor academii şi societăţi străine, printre care şi Conférence Internationale des Grands Réseaux Electrique (CIGRE). În 1946 a primit din partea CIGRE „Medalia Recunoştinţei”. Constantin Budeanu şi Remus Răduleţ sunt două nume incluse în „Sala savanţilor şi inventatorilor”, organizată de Comisia Electrotehnică Internaţională la Geneva, alături de Maxwell, Faraday, Tesla, Edison.

 

 

 

 

1902 – S-a născut inginerul agronom Teodor Bordeianu; a elaborat primele lucrări de pomologie în ţara noastră.

 

 

 

 

 

 

 

A fost membru titular al Academiei Române din 1963; (m. 1969).

 

 

 

 

 

 

 

1903 – A murit Daniil I. Barcianu-Popovici, biolog și botanist, primul cercetător român de biologie experimentală (a publicat remarcabile lucrări de anatomie şi embriologie vegetală); (n. 1847).

 

 

 

 

1906- S-a născut matematicianul Tiberiu Popoviciu; fondatorul şcolii româneşti de analiză numerică; a înfiinţat (în 1946), la Universitatea din Cluj, Seminarul de Teoria Aproximării şi Analizei Numerice; membru titular al Academiei Române din 1963 (m. 1975).

 

 

 

 

1910 – S-a născut Lucia Demetrius, prozatoare, poetă, autoare dramatică şi traducătoare; (m. 1992).

Fiica lui Vasile Demetrius si a Antigonei (n. Rabinovici). Obține licenta in litere (1931) si filosofie (1932) și urmează  cursurile Conservatorului de Arta Dramatică din București, clasa Ion Manolescu (1928-1931).

 

 

Imagini pentru Lucia Demetrius,photos

 

 

 

 

Debuteaza editorial cu romanul Tinerete (1936); romane sint si Marea fuga (1938), Primavara pe Tirnave (I—II, 1960-l963), Lumea incepe cu mine (1968). 

In 1946 debuteaza ca autoare dramatică și va deveni unul dintre dramaturgii cei mai prolifici, prin volumele  de teatru Cumpana (1949), Vadul nou (1951), Premiera (1952), Oameni de azi (1952); Trei generatii (1956), Vlaicu si feciorii lui (1959) etc, precum si printr-un numar impresionant de piese intr-un act. 

A publicat si diverse volum de nuvele (Destine, 1939; Album de familie, 1945; Oglinda, 1957; Nunta llonei, 1960; Fagaduielile, 1964; La ora ceaiului, 1970; Intoarcerea la miracol, 1974; Te iubesc, viata, 1984; Plimbare in parcul linistit, 1987), note de calatorie (Acuarele, 1971) etc A tradus din Shakespeare, Charles Perrault, Flaubert, V. Hugo, Balzac, Al. Dumas, I. S. Turgheniev, Maupassant, Stanislavski, Marcel Achard, Vitali Bianki, Ivan Bunin, Julien Green, Louis Bromfield s.a. Premiul „Femina” (1936); Premiul de Stat (1951).

 

 

 

 

1923 – La Geneva, s-au pus bazele noului pact al Micii Înţelegeri, prin care cele trei ţări membre (România, Cehoslovacia şi Iugoslavia) aveau o bază organizatorică solidă, prin unificarea politicii lor generale. În noua organizare, Mica Înţelegere devenea o forţă de care trebuia să se ţină seama în Europa, alianţa acţionînd mereu pentru menţinerea statu-quo-ului teritorial în spiritul tratatelor de la Versailles.

 

 

 

 

1926 – Se infiinţeaza la Iași din iniţiativa regelui, Fundaţia Culturala “Regele Ferdinand I”  . Constituită din două structuri – Fundaţiunea Universitară „Regele Ferdinand I” şi Institutul cu internat pentru educaţia fiicelor de ofiţeri – aceasta a fiinţat până în 1946, când Senatul Universităţii din Iaşi a preluat atribuţiile acesteia.

 

 

 

 

1930 –  Federația Română de Fotbal s-a afiliat la Federația Internațională a Asociațiilor de Fotbal (FIFA).

 

 

 România la Campionatul Mondial la Fotbal, Uruguay, 1930, preluat piatza.net

Echipa  României la Campionatul Mondial la Fotbal, Uruguay, 1930, (preluat de pe  piatza.net).

 

La 16 februarie 1930 Asociația Comisia Centrală de Fotbal se transformă în Federația Română de Fotbal, organism independent cu autoritate juridică, acesta hotărînd participarea României la Campionatul Mondial din Uruguay în luna iulie a aceluiași an. Participarea României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1930 a fost mult discutată în ţară, urmând a fi prima manifestare internaţională a României Mari.

Primul președinte al Federației Române de Fotbal  a fost avocatul Aurel Leucuția, fostul președinte al asociației Comisia Centrală de Fotbal. Aurel Leucuția (n.1894-d.1964) a fost avocat, om politic român, care a îndeplinit și funcția de ministru.
Începînd cu ediția 1932-1933, în România funcționează sistemul divizionar, cu un campionat unitar al primei divizii (inițial în două serii). Disputarea Cupei României a început în sezonul 1933-1934.

Federația Româna de Fotbal este membră fondatoare a UEFA în 1954.

1968 – România a renunţat la organizarea administrativă  de tip sovietic cu regiuni şi raioane din 1948, şi a reînfiinţat unitatea administrativ-teritorială tradiţională: judeţul.

Au fost organizate un numar de 39  judeţe, plus municipiul Bucureşti.

Impărțirea pe judete pe actualul teritoriu al Romaniei este atestata  inca din 8 ianuarie 1392, când domnitorul Nircea cel Batran printr-un hrisov numește „ținutul Vâlcii” județ. Astfel,  Judetul Valcea este primul județ romanesc atestat documentar .

1990 – A fost acceptată (prin Decretul CPUN nr. 124), cererea de eliberare din funcţia de ministru al apărării naţionale a generalului Nicolae Militaru.

 

 

 

 

 

 

În locul sau a fost numit generalul-colonel Victor Atanasie Stănculescu (foto).

 

 1995: A murit Victor Kernbach, prozator, poet, eseist şi traducător, cercetător al mitologiei româneşti şi universale; (n. 1923, la Chişinău, azi în R. Moldova).

 

 

 

1996 –  A decedat gazetarul  Nicolae Carandino,  fruntas țăranist, directorul Ziarului Dreptatea, traducător și director al Teatrului Național din București, ultimul dintre supraviețuitorii procesului Iuliu Maniu.

 

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru nicolae-carandino. photos

 

 

 

 

 

 

Scriitorul şi publicistul brăilean Nicolae Haralambie Carandino (n. 19 iulie 1905, Brăila – d. 16 februarie 1996), a fost un ziarist, cronicar plastic şi dramatic, traducător şi memorialist din România.

Ca scriitor debutează în 1939 cu „Viaţa de glorie şi de pasiune a marii cântăreţe Darclee”, o evocare romanţată, în care documen­taţia riguroasă se dizolvă în pagini literare de bună calitate. Lucrarea fusese publicată în vara aceluiaşi an sub formă de foileton în „România”, şi la apariţia în volum a fost apreciată, într-o cronică, drept „cel mai mare succes de senzaţie al sezonului literar”. Interesul publicului s-a datorat în mare parte accentului pus pe unele referiri la viaţa particulară a cântăreţei, care a numărat printre admiratorii apropiaţi perso­nalităţi de primă mărime – Gounod, Verdi, Puccini, Mascagni sau regele Carlos al Portugaliei.

Următoarele volume, cuprin­zând comentarii şi însemnări critice privitoare la viaţa teatrală, dar şi memorialistică, apar după revenirea lui Carandino în zona preocupărilor gazetăreşti.

În ianuarie-martie 1945 devine directorul Teatrului Naţional din Bucureşti şi director general al teatrelor, fiind ultimul cumulard al celor două funcţii; după instaurarea guvernului Petru Groza, Carandino îşi prezintă demisia, fiind urmat la direcţia Teatrului Naţional de Tudor Vianu, iar la cea a Direcţiei Generale a Teatrelor, de N.D. Cocea.

Datorită atitudinii sale deschise împotriva regimului de dictatură antonesciană, este internat în lagăr, la Tg. Jiu, în 1942.

Arestat în 1947, anchetat, judecat în cadrul procesului fruntaşilor Partidului Naţional-Ţărănesc. Condamnat în acelaşi an la 6 ani temniţă grea, 2 ani de degradare civică, confiscarea averii şi 1,000 de lei cheltuieli de judecată.

A fost deţinut în realitate 9 ani în închisorile din Galaţi, Sighet şi Bucureşti. Domiciliu forţat, până în 1962, în Bărăgan, la Bumbacari şi Rubla.

După o tăcere de aproape 19 ani, revine în presă cu numeroase cronici teatrale, plastice şi traduceri în limbile greacă, franceză şi italiană.

Memoriile sale de după 1944 au circulat ca samizdat în mediile literare din ţară, fiind publicate pentru prima dată în volum la editura „Dreptatea“ din New York, sub titlul „Zile de istorie“ (1986).

Cititorii fac cunoştinţă cu date inedite despre începuturile ziarelor „Dreptatea” şi „Curierul”, înscenarea de la Tămădău, ancheta în acest caz, procesul, închisorile de la Galaţi şi Sighet, evocă pe Maniu în închisoare, evocă viaţa în deportare, la Bumbăcari şi Rubla, şi mai ales ultimele sale clipe în celulă cu Iuliu Maniu.

Acesta, imobilizat la pat, este ajutat de Carandino. Carandino îl spală, îl hrăneşte, populând clipele cu amintiri şi consideraţii politice. Învins de vârstă şi de boală, Maniu este conştient că sacrificiul său va rodi nu peste mult timp în viaţa publică a ţării.

Însemnările se termină cu un fel de portret al lui Maniu în faţa istoriei.

Citesc două pasaje: „Pus în alternativa de a fi preşedinte al sclaviei româneşti, sau de a muri în închisoare, nimeni nu a acceptat cu mai multă seninătate, cu mai mult eroism jertfa de sine”.

Păstrez imaginea lui pe improvizatul catafalc al patului de fier, atunci când i-am închis pleoapele şi când, pentru întâia oară, a putut să-l vadă cineva cu capul plecat.

Prin Hotărârea nr. 72, din 1 septembrie 1995, Nicolae Carandino a fost declarat Cetățean de Onoare al Brăilei.

 

 

 

 

 2007: A decedat Virgil Cândea, istoric al culturii române medievale şi moderne, teolog; ( n.29 aprilie 1927, Focșani).

A făcut cercetări despre umanismul românesc, imaginea culturii româneşti în lume, creaţii româneşti în colecţii străine;

 

Imagini pentru virgil candea

 

 

Studii Superioare la Facultăţiile de Drept (1945-1949), Filosofie (1946-1950) şi Teologie (1951 – 1955) din Bucureşti, la care a obţinut licenţa, iar mai târziu – Doctoratul în Filosofie (1970).

A fost  Bibliograf principal, apoi şef al Secţiei de documentare la Biblioteca Academiei Române (1950-1961),Director al Secretariatului Asociaţiei Internaţionale de Studii sud-est europene (1963-1968),Cercetător ştiinţific principal la Institutul de Studii sud-est europene (1968-1972, Secretar al Asociaţiei ,,România” (1972-1990),  Lector, apoi profesor de Istoria relaţiilor Internaţionale, Istoria culturii sau Artă religioasă la Facultatea de Drept (1963 – 1966), Institutul de Arte plastice “Nicolae Grigorescu” (1980-1982), Facultatea de Teologie (din 1993), toate în Bucureşti, Profesor invitat la Institutul Universitar Oriental din Napoli (1965), Instiuitul de Înalte Studii Europene din Geneva (1970), Universităţile din Beirut (1982), Strasbourg (1983) şi “La Sapienza” din Roma (1990),  

Membru corespondent (1992), apoi titular (1993) al Academiei Române, membru corespondent al Societăţii sud-est europene din Munchen (1990),

Secretar general al Asociaţiei Internaţionale de studii sud-est europene (1988-1994), apoi

Secretar general de onoare (din 1994); redactor al revistei “Studii şi Cercetări de Bibliologie” (1955-1960) şi al “Buletinului Asociatiei Internaţionale de Studii sud-est europene” (1963 -1968 şi 1988 – 1994),

Membru în comitetul de redactie al unor periodice cu profil istoric;

Membru în Adunarea Naţională Bisericească din Bucureşti (din 1990),  

A participat la numeroase congrese şi reuniuni Internaţionale de stiinţe istorice, de studii sud-est europene, de artă  religioasă sau de istoria culturii. 

A publicat numeroase lucrări privitoare la istoria spiritualităţii româneşti, a culturii româneşti medievale, opera unor umanişti şi iluminişti români, arta postbizantină, relaţiile noastre spirituale, culturale cu Orientul creştin etc.;

A îngrijit publicarea, în ediţii critice, a operelor lui Dimitrie Cantemir, Alexandru Odobescu, Dante;

A  organizat expoziţii internaţionale de icoane (Beirut 1969, Paris 1993).

 

 

 

 

2015: A murit naistul Radu Simion; (n. 1940).

 

 

 

 

 

2013 – A murit Dumitru Sechelariu, fost primar al Bacăului între anii 1996 – 2004; (n. 1958).

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru Dumitru Sechelariu,photos

 

 

De numele său este legat şi FCM Bacău, club pe care l-a condus din 1992 până în 2007.

 

 

 

 

 

2013 – La cea de-a 63-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film de la Berlin, filmul „Poziţia copilului”, în regia lui Călin Peter Netzer, a câştigat „Ursul de Aur”.

Cu o zi înainte, pelicula a primit şi premiul Federaţiei Internaţionale a Criticii (FIPRESCI), la acelaşi festival.

 

 

 

 

 

 2016 – A murit Horia Pătraşcu, scenarist, critic de film, publicist şi scriitor; (n. la 15 mai 1938, Caransebes, judetul Caras-Severin).

 

 

 

 

 

Horia Patrascu

 

 

 

 

 

 A absolvit sectia de Teatrologie a Institutului de Arta Teatrală si Cinematografica J.L. Caragiale” din București (1968). 

Director al Caminului Cultural din comuna Zarvesti si activist la Casa Raionala de Cultura din Caransebes (1960-l963). 

Redactor la redactia scenarii a Studioului Cinematografic Bucuresti (1968-l970). Din 1973, redactor si publicist comentator la revista Flacara.

Debuteaza in Viata Romaneasca (1958), după care debutează editorial cu volumul ”Intunericul si profesoara de pian” (1966).

Alte volume: Reconstituirea (1967), Petrecerea (1982).

Autor de scenarii: Căldura (1969), Reconstituirea (1970), Asteptarea (1971), Cumpăna (1980). Premiul pentru proza al revista Luceafarul pe 1964; Premiul revista Flacara pentru cel mai bun reportaj (1973).

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

 

 
 
Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;

Istoriculzilei blogspot.com;

Istoria md.;

Wikipedia  

Mediafax.ro

http://www.worldwideromania.com

 

 

Publicitate

16/02/2019 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Moldova de Sus – Bucovina, sub stăpânire străină

Bucovina, un teritoriu românesc aflat  sub stăpânire străină

 

Istoria Românilor este istoria unui popor statornic aşezat în una şi aceeaşi vatră, în care şi-a urmat făgaşul propriu de acţiune şi manifestare de cultură materială şi spirituală, zămislind valori de originalitate şi trăinicie, intrate de mult în patrimoniul culturii universale. Plămădit ca popor unitar pe teritoriul străbun al Daciei, românii şi-au păstrat neîntrerupt în decursul timpului, continuitatea de viaţă materială, comunitatea etnico-lingvistică şi cultural-spirituală, în pofida tuturor vicisitudinilor cu care au fost confruntaţi. 

“Este vorba de un popor care prin strămoşii săi îşi are rădăcini de patru ori milenare; aceasta este mândria şi aceasta este puterea noastră.”(Nicolae Iorga, Originea, firea şi destinul Neamului Românesc, în Enciclopedia României, vol.1, Bucureşti, 1938, p. 4-5)

Moldova de Sus – Bucovina

 

Moldova de Sus – Bucovina (în germană Bucheland – Ţara fagilor), devenită Ducatul Bucovinei în Imperiul Austric, este o regiune istorică cuprinzând un teritoriu de 10441 kmp, care acoperă zona adiacentă oraşelor : Cajvana,Câmpulung Moldovenesc, Gura Humorului, Frasin, Milisăuţi, Rădăuţi, Siret, Solca, Suceava, Vatra Dornei şi Vicovul de Sus din România, precum şi Cernăuţi, Cozmeni, Zastavna, Vasăuţi pe Ceremuş, Vijniţa, Sadagura şi Storojineţi din Ucraina.

Denumirea ca nume propriu a intrat oficial în uz în 1774, odată cu anexarea teritoriului de către Imperiul Habsburgic.

Numele provine din cuvântul slav “buk” pentru fag, astfel încât cuvântul Bucovina se poate traduce prin “Ţara fagilor”. (Iacobescu Mihai, Din istoria Bucovinei, vol.1 (1774-1862), Bucureşti, Editura Academiei Române, 1993, p. 113-114) Bucovina ca nume comun, în sensul de “pădure de fag” apare prima dată într-un document emis de Roman I Muşat, domnul Moldovei, la 30 martie 1392, prin care dăruieşte lui Ionaş Viteazul trei sate, aflate pe malul Siretului “în sus până la Bucovina cea Mare, pe unde se arată drumul de la Dobrinăuţi.”(Grigorovici Radu, Bucovina în primele descrieri geografice, istorice, economice şi demografice, Editura Academiei Române, 1998)

1. Bucovina sub stăpânire habsburgică şi apoi, austriacă

 

Moldova de Sus răpită de Imperiul habsburgic în 1775 prin Tratatul de la Palamutca şi denumită ulterior Bucovina, a cunoscut în perioada ce a urmat un proces de dominaţie, asuprire naţională şi socială, similar cu alte provincii româneşti aflate sub stăpânire străină.

Moldova de Sus – Bucovina are un teritoriu de circa 10.000 kmp în care se afla în anii 1774 – 1775 o populaţie de 75000 de locuitori, din care 63700 erau români, 8400 ruteni şi 3426 de altă etnie.

Referindu-se la evoluţia demografică a acestui teritoriu, istoricul Ioan Lupaş aprecia : “Frumoasa Bucovină, cu mulţimea ţăranilor români, peste care cârmuirea străină a adus ruteni din Galiţia, ceangăi din Ardeal, poloni şi germani, aşa că în veacul următor românii erau ameninţaţi să-şi piardă precumpănirea numerică în această regiune din nordul Moldovei.” (Ioan Lupaş, Istoria unirii românilor, Bucureşti, 1937, p. 206 – 207)

Până în 1786, Bucovina a fost menţinută sub administraţia militară austriacă, iar după această dată (din anul 1790), a fost alipită la Galiţia ca o simplă “circumscripţie administrativă”. Hotărârea s-a adoptat în ciuda protestului românilor din Ţara de Sus a Moldovei, care în memoriul adresat Curţii de la Viena, cereau : “să nu fie alipiţi nici de Galiţia, nici la Ţinutul Grăniceresc al Năsăudului, ci să rămână provincie deosebită cu rosturile şi aşezămintele lor vechi.” (A.D. Xenopol, Istoria Românilor, vol. IX, Bucureşti, 1929, p. 142 – 147, mai vezi şi Enciclopedia României, vol. 1, Bucureşti, 1938, p. 779 – 780)

La 4 martie 1849, Guvernul de la Viena, a fost obligat de mişcarea revoluţionară din Bucovina să decreteze prin Constituţia Imperială Austriacă, autonomia Bucovinei. Atunci i s-a dat titlul de “Ducat” şi a fost trecută în subordinea directă faţă de Guvernul Central Austriac, situaţie în care s-a menţinut până în anul 1918.

Până în 1774 nu putem vorbi de Bucovina, aceasta fiind înainte parte integrată din “Ţara de Sus a Moldovei.” Ca realitate istorică şi ca nume de teritoriu, Bucovina începe să existe în cuprinsul Imperiului Habsburgic 144 de ani (1774 – 1918).

În cei 144 de ani de dominaţie habsburgică, autorităţile imperiale au promovat o politică sistematică de deznaţionalizare a populaţiei româneşti, practicând în acest scop colonizarea germanilor, a ungurilor şi a slovacilor şi au încurajat aşezarea în masă a rutenilor, fugiţi de pe moşiile nobililor polonezi din Galiţia şi Podolia. Referindu-se la situaţia demografică a Bucovinei în directă corelaţie cu politica habsburgilor de colonizare cu populaţie de alte etnii, Mihai Eminescu scria în 1878 : 

“Proporţiunile etnografice au rămas în Bucovina, îndeosebi pentru români, aceleaşi care au fost în anul 1776, astăzi în 1878 sunt în Bucovina 500000 de români. Fără îndoială, astăzi ea ar avea o populaţie mai mică, dar aproape cu desăvârşire românească.” (Mihai Eminescu, Bucovina şi Basarabia. Studiu istorico – politic, Bucureşti, 1941, p. 14-15 )

Odată cu debutul administrării habsburgice, denumirea de Bucovina este adoptată oficial. Totuşi, numele nu se impune decât treptat, o vreme continuându-se utilizarea în paralel a unor denumiri mai vechi : Ţara de Sus, Ţara Moldovei, Plonina, Cordon, Cordun şi Arboroasa (acest ultim apelativ este reafirmat de un grup de studenţi români de la Cernăuţi, Ciprian Porumbescu, Zaharia Voronca, Constantin Morariu, care au înfiinţat “Societatea Arboroasa” în 1873)

În timpul administrării habsburgice, toţi birocraţii erau obligaţi să înveţe limba română.

În 1793 s-a introdus învăţământul obligatoriu în limbile germană şi română, iar în 1875 s-a înfiinţat Universitatea “Franz Iosef” la Cernăuţi. (Căpreanu Ioan, Bucovina; Istorie şi Cultură Românească 1775–1918, prefaţă de Gheorghe Buzatu, Iaşi, 1995)

Recensământul din anul 1776 a reliefat faptul că în Bucovina, numărul de locuitori era de circa 70000.

Nu este ştiut cu exactitate procentul de români şi alte etnii deoarece abia în 1880 recensămintele din Austro-Ungaria conţin informaţii despre limba vorbită. Unele estimări pentru anul 1776, dau 85,33% români, 10,66 % slavi şi 4% alţii.

Conform recensământului din anul 1910, populaţia Bucovinei era de 800198 de locuitori, dintre care 38,88% ruteni; 34,38% români; 21,24% germani; 12,86% evrei; 4,55% polonezi; 1,31% unguri; 0,12% alţii. (Mărculeţ I. Mărculeţ Cătălina, Structura etnică a populaţiei, Bucovina, înainte şi după Marea Unire, Comunicări ştiinţifice, vol. 2, Mediaş, 2004, p. 124-129, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 115-120)

Structura populaţiei după etnie în urma celor şapte recensăminte din Bucovina :

Anul       Români                       Ucrainieni                        Alţii

1774     59731     85,33%       7462     10,66%             2800    4%

1848     209293    55,4%        108907    28,8%            93311  5,8%

1851     184718    48,5%        144982    38,1%            51126  13,3%

1880      190005   33,4%       239960    42,2%             138758  24,4%

1890      208301   32,4%        268367    41,8%             165827  25,8%

1900      229018   31,4%        297798    40,8%            203379  27,8%

1910      273254   34,1%        305101    38,4%            216574  27,2%

 

 

 În cadrul Imperiului Austro-Ungar, între anii 1774 şi 1918, Bucovina a avut capitala la Cernăuţi. Erau folosite limbile română, germană şi ucraineană, iar ca formă de guvernare acest teritoriu  era un “Ducat” ai cărui guvernatori au fost Gabriel von Spleny şi Joseph von Etzdorf.

Din punct de vedere politic, până în 1848, bucovinenii aveau doar opt reprezentanţi români ca deputaţi în Parlamentul Imperial de la Viena; aceştia aveau drepturi egale cu ceilalţi parlamentari, participau la dezbateri, iar cuvântările altor parlamentari le erau traduse în limba română.

La 13 februarie 1848, înaintând un “Memorandum” conducerii imperiale vieneze, o delegaţie a bucovinenilor a cerut mai multă autonomie în cadrul unirii sub “Coroana Austria” şi crearea unui “Ducat Românesc “, iar Împăratul Austriac să poată purta şi titlul de “Mare Duce al Românilor” ca o recunoaştere a autonomiei Bucovinei în Imperiul Austriac, iar la titlurile imperiale ale împăratului Franz Josef să se adauge şi acela de “ Mare Duce al Bucovinei”.

În acest fel a fost creată “Dieta Ducatului Bucovinei”, care se întruneşte pentru prima dată la 6 aprilie 1861.

În cadrul acestei instituţii erau reprezentate toate minorităţile, iar Românii deţineau majoritatea. Preşedintele Dietei, Eudoxiu Hurmuzachi, va fi  “Mareşal al Bucovinei”.

Prin rezoluţia imperială din 26 august 1861, Bucovina primeşte dreptul de a avea “Drapel Propriu”, cu două culori, albastru şi roşu, dispuse orizontal, având la mijloc “Stema Bucovinei”, reprezentând “Capul de Bour” încadrat cu trei stele. 

 

 

 

 

 

Drapelul Ducatului  Bucovinei

 

Stema Bucovinei a fost prezentată în fața deputaților bucovineni în data de 15 ianuarie a anului 1863. Ea includea, conform tradiției Principatului Moldovei, un scut despicat, roșu în dreapta și albastru în stânga, încărcat cu un cap de bour. Acesta are între coarne și este flancat de câte o stea cu șase raze, de aur.

 

 

 

Imagini pentru stema bucovinei

 

 

Deasupra era amplasată o coroană aurită, din care ieșea o mantie roșie reprezentând un semn regal.

 

 

 

 

2. Lupta românilor împotriva politicii de deznaţionalizare şi pentru unire 

 

 

Românii din Bucovina, aparţinând tuturor generaţiilor care s-au suscedat până la Mica Unire de la 1859 au opus o dârză rezistenţă politicii de deznaţionalizare şi asuprire promovată de autorităţile habsburgice.

Cărturarii români, clerul şi ţăranii din Bucovina şi-au ridicat nu o dată glasul de protest, revendicând drepturi politice, naţionale şi economice.

Unul din primele periodice, apărător al intereselor naţionale româneşti intelectuale şi materiale ale Bucovinei a fost publicaţia “Bucovina” scoasă de fraţii Gheorghe şi Alecu Hurmuzachi. Ea a fost urmată de alte publicaţii : “Revista Politică”, “Gazeta Bucovinei”, “Deşteptarea Bucovinei”. (Enciclopedia României, 1938, vol. 1, p. 800-802)

Sub preşedinţia lui Doxache Hurmuzachi, românii bucovineni, întruniţi la Cernăuţi în 20 mai 1848, au întocmit actul “Peteţiunea Ţării”, prin care cereau : separarea de Galiţia şi restabilirea autonomiei; conservarea caracterului istoric al provinciei prin crearea de şcoli de toate gradele; introducerea limbii române în viaţa publică. (Nicolae Iorga, Lupta pentru limba românească, Editura Minerva, Bucureşti, 1906, p. 40-41)

În pofida măsurilor represive ce au urmat la sfârşitul Revoluţiei Române de la 1848, lupta pentru dreptate şi unitate a românilor a cunoscut noi trepte de afirmare. Ea s-a manifestat pregnant în împrejurările Micii Uniri de la 1859 şi ale războiului pentru cucerirea independenţei depline de stat a României.

Permanentele legături între teritoriile româneşti au menţinut mereu vie ideea unităţii cu “Patria Mamă”. Semnificativă a fost în acest sens sărbătorirea unor momente de seamă din Istoria Poporului Român. Serbările de la Putna din 1871 organizate de un comitet compus din Ioan Slavici, Mihai Eminescu, Constantin Istrati, A.D. Xenopol şi alţi tineri patrioţi cu prilejul aniversării a 400 de ani de la zidirea mănăstirii, au fost o adevărată demonstraţie a solidarităţii naţionale a tuturor românilor.

Printre participanţi se aflau şi Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Grigore Tocilescu, Iacob Mureşanu. Cu acelaşi prilej Ciprian Porumbescu a interpretat cunoscuta “Horă a Daciei întregi”. Eminescu mărturisea că : “prin această manifestare s-a ridicat simţul naţional, iar studenţii, care au apărut din toate ţinuturile româneşti vor contribui, după aceasta, într-o largă măsură, la redeşteparea poporului român.” (Nicolae Iorga, Legăturile culturale între Bucovina şi Principatele Unite, Bucureşti, 1914, p. 9-10)

În 1875 cu ocazia împlinirii unui secol de la cotropirea Bucovinei, bucovinenii organizează la Iaşi şi la Paris manifestaţii contra dominaţiei habsburgice.

La serbările de la Iaşi participă şi studenţii din Cernăuţi grupaţi în “Societatea Studenţească Arboroasa”. Tot cu acest prilej, Mihail Kogălniceanu publică la Paris broşura “Rapt de la Bukovine”, care face un rechizitoriu al răpirii Bucovinei şi al deznaţionalizării româneşti. Refuzul românilor de a participa la serbările organizate în 1875 de guvernul austriac şi manifestările de protest ale bucovinenilor l-au determinat pe împăratul Franz Iosef să-şi contramandeze o proiectată vizită în Bucovina.

În octombrie 1877 “Societatea Studenţească Arboroasa” în frunte cu compozitorul Ciprian Porumbescu îşi exprimă deplina adeziune la manifestările organizate la Iaşi cu prilejul comemorării a 100 de ani de la asasinarea de către austrieci a domnitorului patriot Grigore III Ghica. Ziare şi reviste ca “Bucovina”, “ Gazeta Bucovinei”, “Patria”, “Junimea literară” au militat pentru reunirea Bucovinei cu Patria Mamă în vechile hotare ale Daciei străbune. (Ibidem, p. 12 -14)

Un moment important în organizarea luptei naţionale a românilor din Bucovina l-a reprezentat constituirea în martie 1892 a Partidului Naţional Român din Bucovina.

Programul partidului a fost publicat încă în 2 mai 1891 în ziarul “Gazeta Bucovinei”. În program se prevedea autonomia Bucovinei şi păstrarea individualităţii sale istorico-politice.

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, lupta românilor din Bucovina împotriva dominaţiei habsburgice a cunoscut diferite forme de manifestare, care au cuprins categorii largi ale maselor populare.

Referindu-se la aspiraţiile de unitate naţională manifestate de românii din Bucovina, consulul Turciei la Iaşi, Selim Gűrdji într-un Raport din 20 mai 1908 către Ministrul de Externe al Turciei, Tenfile Paşa, scria :

“Vizitele în grup ale românilor din Bucovina şi Transilvania aveau, până acum, aparenţa unor inţiative periculoase; guvernul român căuta, în mod riguros, să nu trezească deloc susceptibilitatea vecinilor săi austro-ungari, dar, pe măsură ce aceste vizite devin mai frecvente, menajamentele guvernului român, tind, de asemenea, să slăbească. Astfel la 19 curent, invitaţi de primăria Iaşiului, 700 de bucovineni, aparţinând tuturor claselor populaţiei, majoritatea din ei fiind însă studenţi de ambe sexe şi ţărani, au fost ţinuţi de populaţie timp de trei zile oaspeţii moldovenilor.

Primirea care li s-a făcut de întreaga populaţie nu putea fi mai caldă şi mai cordială. S-a remarcat la gară prezenţa tuturor autorităţilor, chiar a prefectului în persoană şi a întregii elite a Iaşiului. Oraşul era poavazat şi luminat. La sosirea lor, bucovinenii au fost primiţi cu strigăte ca “Trăiască Bucovina” şi “Deşteaptă-te Române”.

Entuziasmul era aşa de mare încât ai fi crezut că se sărbătoreşte o victorie. Le-au fost ţinute la Universitate discursuri şi conferinţe cu un conţinut pur naţionalist. De asemenea, am văzut pe stradă o mare coloană de studenţi bucovineni şi din Iaşi care, cu muzică militară în frunte cântau “Deşteaptă-te Române” şi intonau şi alte cântece patriotice.

În timpul acestor agape, care au durat trei zile, românii au uitat că oaspeţii lor erau supuşii Majestăţii Sale Împăratul Franz Iosef; toate toasturile lor au fost pentru Bucovina şi România, nici un cuvânt pentru împărat. Se poate că aceste petreceri şi manifestaţii i-au indispus pe austrieci şi au provocat obiecţii din partea guvernului austro-ungar.

De altfel, opinia publică interpretează aceste manifestări ca un prim pas către unire. Orice român care trece prin şcoală, fie ea şi primară, învaţă că Bucovina, Transilvania şi Basarabia sunt provincii româneşti detaşate din Regatul Român şi că mai devreme sau mai târziu ele vor trebui să revină la Patria Mamă România.” (Arhivele Statului Bucureşti, Colecţia microfilme Turcia, rola 22, p. 915/917)

 

 

 

Cernăuți: piața centrală și clădirea primăriei

3. Unirea Bucovinei cu Regatul României la 28 noiembrie 1918

După prăbuşirea monarhiei austro-ungare şi dezmembrarea imperiului în state naţionale, Consiliul Naţional al Bucovinei întrunit la 28 noiembrie 1918, a hotărât în majoritate unirea cu România. Voturile majoritare au venit din partea românilor, germanilor, evreilor şi a polonezilor, iar cele împotrivă doar din partea minorităţii ucrainiene.

Ziua de 28 noiembrie 1918 a fost cea mai mare sărbătoare a Bucovinei, împlinirea visului de aur, pentru că România este patria noastră şi a tuturor românilor, e România celor dispăruţi de demult şi a celor de mai apoi, a celor ce vor veni în veacul veacurilor.

În publicaţia “Glasul Bucovinei”nr. 14 din 28 noiembrie 1918 se scria :

“După o lungă şi dureroasă aşteptare, Bucovina şi-a recăpătat astăzi libertatea. Rupând lanţurile robiei austriece, ea prin votul de astăzi al Congresului General s-a realipit la sânul mamei de unde fusese ruptă. Visul nostru de aur s-a împlinit.

Părinţii noştri care au murit de dorul acestui vis, de azi înainte vor găsi odihna cuvenită în pământul liber şi dezrobit. O veche fărădelege, săvârşită faţă de ţară şi de poporul ei băştinaş, s-a reparat şi firul istoriei ce fusese întrerupt cu silnicie înainte de un veac şi jumătate, s-a reluat astăzi şi se va putea continua  în tihnă spre binele şi propăşirea tuturor.

Cu smerenie ne plecăm capetele înaintea Dumnezeului părinţilor noştri care ne-a învrednicit de a trăi aceste clipe înălţătoare şi făgăduim că ne vom strădui a ne arăta vrednici de dânsele. Trăiască Bucovina dezrobită şi reintrată în România Mare! Trăiască regele nostru liberator!“. 

În hotărârea de unire, adresată Maiestăţii Sale Regelui Ferdinand se arată : 

“Congresul General al Bucovinei care întrupează puterea supremă a ţării, în numele suveranităţii naţionale, a votat astăzi Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în hotarele ei istorice cu Regatul României, mulţumind Proniei cereşti, că după o lungă şi dureroasă aşteptare, ne-a învrednicit de a vedea ispăşită nelegiuirea ce s-a săvârşit acum 144 de ani faţă de ţara noastră şi mândri că avem fericirea de a aclama pe Maiestatea Voastră Domn liberator şi purtător de grijă a noastră, rugăm să ne primiţi sub sceptrul ocrotitor al Maiestăţii Voastre şi reînnoid firul rupt cu silnicia înainte de un veac şi jumătate, să reînnoiţi strălucirea Coroanei lui Ştefan. Maiestate, să trăiţi mulţi şi fericiţi ani !

Semnează Iancu Flondor, Preşedintele Congresului General şi Ioan Nistor. (Ibidem).

Ca urmare a hotărârii de unire a Cosiliului Naţional din Bucovina, trupele române au intrat în teritoriu, sub comanda generalului Iacob Zadik, consfinţind actul şi zădărnicind manevrele miltare ale Republicii Populare a Ucrainei Occidentale.

Unirea Bucovinei cu România a fost recunoscută oficial, prin Tratatul de Pace de la Saint Germain încheiat cu Austria la 10 septembrie 1919.

 

 

4. Pierderea Bucovinei la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.   

În iunie 1940, nordul Bucovinei a fost ocupat de Uniunea Sovietică. 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În timpul ocupaţiei au fost masacraţi la Fântâna Albă peste 3000 de români: bărbaţi, femei, copii şi bătrâni care se retrăgeau paşnic spre România. Autorii masacrului au fost ofiţeri din temutele trupe N.K.V.D.

Nici Uniunea Sovietică și nici succesoarea ei, Federația Rusă,nu a recunoscut până în prezent acest masacru.

Cei ucişi au fost aruncaţi în gropi comune, iar peste ei s-a aruncat var nestins.

În anul 1941, Armata Română, aliată cu forţele Axei, a eliberat nordul Bucovinei, alungându-i pe ocupanții sovietici.

După eliberare  Basarabia şi a nordul  Bucovinei, nu au fost imediat alipite Statului Român, ele  funcţionând ca regiuni conduse de către un guvernator.

În guvernământul Bucovinei au intrat cele cinci judeţe: Câmpulung, Suceava, Rădăuţi, Storojineţ şi Cernăuţi, iar acesta  a avut trei guvernatori: lt.col. Alexandru Roşianu, mort la 30 august 1941 în urma unei operaţii nereuşite, generalul Corneliu Calotescu, unul dintre responsabilii deportărilor din 1941-1942 şi generalul C.I. Dragalina, care a devenit guvernator în 1943.

În anul 1944, nordul Bucovinei a fost din nou cotropit de Armata Roşie, rămânând până astăzi ncorporat  la Ucraina.

Sudul Bucovinei a rămas în teritoriul României: judeţul Suceava, exceptând oraşele Fălticeni, Broşteni, Dolhasca, Liteni, Salcea şi zonele adiacente acestora; judeţul Botoşani, câteva localităţi care fac parte până astăzi din comunele : Mihăileni, Rogoseşti, Cândeşti şi fostul sat Molniţei.

Bucovina este cunoscută şi prin mănăstirile construite de foştii domnitori şi boieri moldoveni – Muşatinii, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Ştefan Tomşa, Alexandru Lăpuşneanu, familia Movileştilor ş.a., fiecare cu culoarea sa specifică : Voroneţ – albastru; Humor – roşu; Suceviţa – verde; Moldoviţa – galben şi Arbore – combinaţii de culori.

 

 

5. “Monumentul Unirii” de la Cernăuţi 

În anul 1924 în Piaţa Unirii, în faţa Palatului Primăriei Cernăuţi, pe un spaţiu larg, încadrat de un mic scuar de verdeaţă şi copaci, pe memorabilul loc unde la 28 noiembrie 1918, românii bucovineni au încins “Hora Unirii”, a fost ridicat “Monumentul Unirii”, opera artiştilor români Victor Ştefănescu – arhitect şi Teodor Burcă – sculptor.

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru Monumentul Unirii de la Cernăuți (1924) photos

 

 

 

 

 

Monumentul Unirii, reprezintă chipul în bronz al unui soldat român , având în stânga sa un drapel – roşu, galben şi albastru. Stând în genunchi,o fată care reprezintă “Bucovina Recunoscătoare”.

Grupul statuar era aşezat pe un postament rotund, iar zidul în formă de semicerc, era încins cu basoreliefuri din bronz, reprezentând scene din istoria românilor (Legenda lui Dragoş Vodă cu Molda de pe unde a venit numele de Moldova, decapitarea în condiţiile dramatice ale anului 1774 a domnitorului Grigore Ghica Vodă, precum şi scene din epopeea Primului Război Mondial).

În spatele monumentului era aşezat pe un soclu, un zimbru din bronz care strivea sub picioare, vulturul austriac cu două capete.

După ocuparea Bucovinei de către sovietici, acest monument care simbolizează lupta istorică de veacuri a românilor pentru Unire, a fost demolat. După revenirea administraţiei româneşti la Cernăuţi, în iulie 1941, pe acelaşi amplasament al pieţii din faţa Primăriei din Cernăuţi a fost executată o replică a Monumentului Unirii.

Monumentul Unirii a fost distrus a doua oară după anul 1944 fără să mai fie refăcut până în zilele noastre. În prezent mai există un singur fragment al acestei opere de artă şi anume “Zimbrul Moldovei, strivind vulturul austriac”, alături de două basoreliefuri ce au aparţinut importantului proiect al Monumentului Unirii, care se găsesc la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti. (Extras din revista Clopotul Bucovinei nr. 7/2000).

 

Ioan CORNEANU şi Mircea PÎRLEA

https://www.dacoromania-alba.ro/

 

 

 

 

16/02/2019 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cazuri celebre de folosire a otrăvurilor pentru eliminarea adversarilor politici

 

 

 

 

Imagini pentru otrăvirea adversarilor photos

 

 

 

 

 

 

Încă din Antichitate, otrăvurile au fost arme folosite pentru eliminarea adversarilor politici, sau a personalităţilor incomode. Istoricii încă mai dezbat dacă Cleopatra, Napoleon şi Alexandru cel Mare au fost ucişi în acest mod.

Otrăvurile sunt folosite și în zilele noastre în unele țări, ca mijloc de înlăturare a inamicilor politici.

 

 

 

 

 

 

Cazul lui Napoleon Bonaparte

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru napoleon photos

 

 

 

 

 

Împăratul francezilor, Napoleon Bonaparte a fost otrăvit cu arsenic de britanici şi de regaliştii francezi, care îl voiau scos definitiv din joc. Drept dovadă capitală stă analiza părului împăratului efectuată de Pascal Kintz, un toxicolog francez de la Institutul de Medicină Legală din Strasbourg.

Kintz a supus câteva mostre de păr de-al lui Napoleon unei tehnici sofisticate de spectrometrie de masă, care a confirmat prezenţa de durată a arsenicului. Expertul s-a  abţinut să speculeze cum şi de ce a ajuns arsenicul acolo, dar Weider este convins de faptul că „otrăvirea lui Napoleon a fost plănuită şi deliberată. Orice altă ipoteză este apă de ploaie“.

 

 

 

Un prinț român incomod eliminat de ruși prin otrăvire

 

 

 

 

 

Imagini pentru barbu stirbey photos

 

 

 

 

Prinţul Barbu Ştirbey a făcut parte în 1944 din delegaţia României la Moscova pentru semnarea Armistițiului , condusă de Lucreţiu Pătrăşcanu.  

La Bucureşti, guvernul condus de generalul Rădescu, era sortit pieirii, iar numele despre care se vorbea insistent că va forma un nou guvern era cel al prinţului Ştirbey.

Moscova spune NU şi-l trimite pe Andrei Vîşinski, adjunctul ministrului de Externe, Molotov, să rezolve problema și să îl impună pe dr.Petru Groza.

În 22 martie 1946, Vîşinski dă o mare recepţie la Ambasada sovietică de pe șoseaua Kiseleff, la care ţine neapărat să participe prinţul Ştirbey.

N-avea nici o poftă să meargă, s-a eschivat, Vîşinski a insistat foarte mult, Ştirbey se încăpăţânează, dar nevasta lui, o femeie foarte blândă, îi spune:

– Nu e bine să jignim pe oamenii aceştia, nu pentru tine, pentru ţară. Mai bine te duci, stai câteva minute şi pleci. Când uşierul îl anunţă la recepţie pe Barbu Ştirbey, Vîşinski se întoarce imediat, îl primeşte cu braţele întinse, cheamă un fecior să aducă o tavă cu băuturi.

Pe tavă erau şampanie şi cocktailuri, o amestecătură colorată de nu ştiai prea bine ce-i înăuntru. Ia un pahar cu cocktail şi i-l pune lui Barbu Ştirbey în mână, care bea puţin din el. Vîşinski termină frazele de politeţe şi pleacă. Barbu Ştirbey s-a simţit imediat rău.

A murit a doua zi dimineaţa. S-a spus oficial că moartea i s-a datorat unui cancer hepatic…

 

Umbrela bulgară

Un asasinat politic celebru este cel rămas în istorie sub numele „umbrela bulgară“. În anul 1978, deci în plin Război Rece, disidentul bulgar Gheorgi Markov aştepta autobuzul la Londra după încheierea unei zile de muncă la BBC.

Brusc, un trecător l-a înțepat pe Markov cu vârful unei umbrele, pe care se prefăcuse că a scăpat-o pe jos.

 

 

 

 

 

 

Umbrela ucigasa

 

În cursul aceleiași seri, Markov a făcut febră  și după încă trei zile a murit în spital.

Ancheta a stabilit că de fapt, vârful umbrelei conținea o capsulă de dimensiunile unui vârf de ac, prin care lui Markov i s-au injectat 0,2 miligrame de ricină.

Ucigașul disidentului bulgar nu a fost descoperit niciodată, iar moartea lui a rămas și acum învăluită în mister.

 

 

Agenţi ai  serviciului israelian de informaţii Mossad, au încercat să-l asasineze în septembrie 1997 la Amman, în Iordania, pe Khaled Meshal, liderul Biroului Politic al mişcării islamiste Hamas, injectându-i otravă în gât.

 

 

 

 

Imagini pentru Khaled Meshal

 Khaled Meshal, intrat în comă, a fost salvat după  intervenţia regelui Hussein al Iordaniei, care a cerut antidotul Guvernului israelian, condus de Benjamin Netanyahu, în schimbul eliberării a doi spioni  israelieni.

 

Otrăvirea lui Viktor Iuscenko, președintele Ucrainei

 

 

 

În septembrie 2004, Viktor Iuşcenko, candidatul opoziţiei şi erou al „revoluţiei portocalii”, s-a îmbolnăvit grav în plină campanie prezidenţială, în care-l înfrunta pe Viktor Ianukovici, candidatul favorit al Moscovei.

Victor Iuşcenko, fost preşedinte al Ucrainei, a rămas cu  faţa complet desfigurată de iritaţii după ce  a fost otrăvit cu dioxină în 2004.

Politicianul e convins că, în spatele otrăvirii sale, a fost Kremlinul, pentru a-l împiedica să-l înfrunte pe candidatul prorus, Viktor Ianukovici, la alegerile prezidenţiale.

Deşi a fost tratat într-o clinică din Viena, după ce medicii austrieci au identificat o otrăvire cu dioxină, Iuşcenko a rămas pe viaţă desfigurat, faţa sa ciupită şi deformată purtând în continuare urmele otrăvii. În ciuda acelui atac, în ianuarie 2005, Iuşcenko a fost totuși ales preşedinte al Ucrainei. 

 

 

 

 

Agentul neurotoxic VX folosit pentru asasinarea fratelui vitreg al dictatorului nord-coreean  Kim Jong-un

 

 

În plină zi, pe 13 februarie 2017,  Kim Jong-nam, fratele vitreg în diszgraţie al liderului Coreei de Nord Kim Jong-un, a fost asasinat  cu un agent neurotoxic, pe aeroportul din Kuala Lumpur, în Malaysia.

 

 

 

 

 

În timp ce aştepta un avion către Macao, el a fost abordat de două femei, care l-au stropit cu o substanţă pe faţă, potrivit unor imagini surprinse de camerele de supraveghere. Kim Jong-nam a decedat la puţin timp după aceea, în drum către spital.

Urme de VX, un agent neurotoxic clasat drept armă de distrugere în masă, au fost descoperite în cursul examenelor medico-legale, pe faţa şi în ochii săi.

Coreea de Nord, care a negat mereu în mod vehement orice implicare în acest asasinat,  deţine potrivit unor experţi otrava VX, însă ancheta nu a stabilit cum a putut fi obţinută de cele două femei. 

Gazul VX a fost testat pe la mijlocul anilor `50 ai secolului trecut. Acesta  face parte din aceeași clasă de agenți chimici de război organofosforici ca și „noviciok” — declarat drept substanța cu care a fost otrăvit Skripal. Mai mult ca atât, VX a fost „strămoșul” unei întregi clase de substanțe toxice din care făcea parte și „Noviciok”.

 

 

 

 

 

 

Cazul Skripal

 

În orașul britanic Salisbury, a fost  otrăvit Serghei Skripal, fost colonel din Direcția Principală de Informații (GRU) a statului major al Forțelor Armate ale Federației Ruse.

Începând din anii 1990 și până la arestarea sa în decembrie 2004 a acționat ca agent dublu pentru serviciul de informații externe Secret Intelligence Service (abreviat SIS, cunoscut și ca MI6) al guvernului Regatului Unit.

A fost condamnat de un tribunal al Federației Ruse pentru înaltă trădare la 13 ani de detenție într-un lagăr de muncă. 

A fost eliberat în 2010 în cadrul unui schimb de spioni și s-a stabilit în Anglia;   Fiica sa Iulia are cetățenie rusă și este domiciliată în Rusia; în momentul otrăvirii se afla în vizită la tatăl său.

 

 

Imagini pentru Serghei şi Iulia Skripal

Serghei Skripal și fiica sa, Iulia

 

 

 

Guvernul britanic a acuzat Rusia de tentativă de asasinat și a anunțat o serie de măsuri punitive, inclusiv expulzarea de diplomați ruși.

Evaluarea oficială britanică a fost adoptată de alte 28 de țări, care au procedat în același mod, iar Rusia a ripostat prin expulzarea unui număr egal de diplomați; cu totul, au fost expulzați 342 de diplomați.Rusia a respins acuzațiile și a sugerat că Regatul Unit ar fi responsabil pentru otrăvire.

Prezentând cazul Skripal în Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite, reprezentantul britanic a acuzat Rusia de „încălcare gravă a Convenției armelor chimice, prin omisiunea declarării programului noviciok. […] Aceasta nu a fost o crimă obișnuită.

A fost o utilizare ilegală a forței, o violare a Cartei Națiunilor Unite, baza ordinii legale internaționale.”

În dezbaterea care a urmat, reprezentantul Rusiei a respins acuzațiile și a sugerat că însuși guvernul britanic ar fi organizat atacul, într-un efort de a discredita Rusia:

„Nu a fost întreprinsă nicio cercetare sau dezvoltare sub titlul noviciok. […] Foarte probabil, originea acestui agent sunt țările care au făcut cercetări asupra acestor arme, inclusiv Marea Britanie.”

După trei săptămâni în condiție critică, Iulia și-a recăpătat cunoștința și a putut fi externată. Tatăl său,  aflat și el în condiție critică și-a recăpătat cunoștința la o lună după atacul toxic și a fost  de asemenea externat. 

Două cazuri de otrăvire similare au fost înregistrate în Marea Britanie la data de 30 iunie 2018, în Amesbury, la numai 11 km depărtare de Salisbury  Doi cetățeni britanici, Charlie Rowley și Dawn Sturgess, au fost spitalizați de urgență; poliția a stabilit că fuseseră otrăviți cu un agent toxic noviciok de același tip ca cel utilizat în cazul Skripal.  Sturgess a decedat la 8 iulie, Rowley și-a recăpătat cunoștința cu două zile mai târziu.

La 5 septembrie 2018, Crown Prosecution Service a anunțat că doi cetățeni ruși au fost identificați ca  suspecți și puși sub acuzare pentru otrăvirea lui Serghei și Iulia Skripal

Recent, Primul ministru al Marii Britanii, Theresa May, a acuzat Rusia de implicarea în otrăvirea fostului ofițer GRU Serghei Skripal și a fiicei acestuia Iulia, declarând că în acest scop a fost folosită substanța chimică „Noviciok”.

„Aceasta este o neurotoxină paralizantă, elaborată în Rusia în timpul războiului rece; numai Rusia știa cum se elaborează acest tip de substanță”, a afirmat ministrul britanic de Externe, Boris Johnson.

Nu este așadar de mirare că Marea Britanie a decis să aloce 48 milioane de lire sterline (67,1 milioane de dolari), pentru construirea unui Centru de Protecție împotriva Armelor Chimice.

Centrul va fi amplasat pe teritoriul actualului Laborator de Cercetări Tehnico-Stiințifice în Domeniul Apărării (DSTL). Aceasta este o instituție militară, situată pe teritoriul parcului de cercetări în domeniul apărării „Porton Down”, nu departe de orășelul Salisbury, în care locuia fostul ofițer GRU Serghei Skripal.

 

 

 

 

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/02/16/o-istorie-a-zilei-de-16-februarie-video-3/

 

 

 

Surse:

 https://www.ziarulnational.md/cinci-cazuri-celebre-de-otraviri-din-motive-politice-ce-este-umbrela-bulgara/

 https://sputnik.md/analytics/20180316/17898514/otravire-skripal-salisbury-depozit-arme-chimice.html

https://ro.wikipedia.org/wiki/Cazul_de_otr%C4%83vire_Serghei_%C8%99i_Iulia_Skripal

16/02/2019 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: