CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ZIUA DE 6 FEBRUARIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ziua de 6 februarie în  istoria noastră

 

 

 

Anul 131:   Este atestată documentar localitatea Rosia Montană, una din cele mai vechi localități cu tradiție în exploatarea metalelor prețioase din Europa.A fost înființată de romani cu coloniști aduși din Iliria, în timpul domniei împăratului Traian ca oraș minier. Era cunoscută sub numele de Alburnus Maior.

Primul document în care s-a specificat acest toponim este o tabliță din ceară care datează din data de 6 februarie 131.

Foto: Tăblițe cerate triptice = trei tăblițe de lemn prinse între ele, acoperite cu ceară de albine,

pe care în antichitate se scriau diverse texte, mesaje, socoteli… și care se închideau ca o carte

Tripticele au fost semnalate prima oară în anul 1835, la München, ca fiind găsite  în minele de aur de la Roșia. Ele au fost descoperite accidental, prin surparea unor galerii în minele Larnic, unde, pe lângă tăblițe, s-a găsit și un stil pe care oamenii din zona îl numesc condei și pe care astăzi îl folosesc ca instrument pentru a încondeia ouăle de Paști; în minele din Letea, unde, lângă triptice a fost găsit și cadavrul unui bărbat cu barba lungă, cu vârsta apreciată la 40 de ani; într-o mină din Cârnicul Mare, într-o odaie subterană care era mobilată cu o masă și mai multe scaune, având și o vatră (11 triptice); lângă Roșia Abrudului, în mina numită Sf. Ecaterina, la o adâncime de 277 metri, unde au fost găsite cele mai multe triptice, împreună cu obiecte casnice.

Povestea tăblițelor descoperite  în minele Letea s-a păstrat  în detaliu. În anul 1788, un băieș căruia nu i s-a păstrat numele a găsit trei triptice într-una din minele de aur restaurate de Societatea Sf. Iosif, al cărei magister era Paul Laurențiu Kovacs din Abrud. Unul din triptice a ajuns la Kovacs, iar despre celelalte două nu se mai știe nimic. Kovacs a dăruit tripticul cumnatului său, Ștefan Lazar, superintendentul Unitarienilor din Cluj, scriindu-i că s-a găsit împreună cu o mulțime de alte obiecte casnice. Ștefan Lazar, cunoscând valoarea tripticului, l-a dăruit la rândul său Colegiului Unitarienilor din Cluj, unde s-a păstrat ca o curiozitate până la 1811, când Ștefan Lazar a murit.

Fiul său, Samuel, colecționar de antichități, l-a cerut înapoi și i-a fost returnat, după care l-a vândut în 1834 librarului anticar Samuel Nemeș. Se pare că tot la acest anticar au ajuns și unele tăblițe în limba greacă, pe care a încercat să le falsifice. Una dintre acestea a ajuns la Muzeul Național din Pesta, care a achiziționat exemplarul cu suma de 1000 de florini.

În ruinele fostei cetăți, arheologii au descoperit locuințe, morminte, galerii miniere, unelte pentru minerit, multe inscripții în limba greacă și latină și 25 de tăblițe de ceară.

Tăbliţele cerate de la Alburnus Maior oferă informaţii precise asupra realităţilor economice, a sistemului de habitat, a vieţii religioase şi a raporturilor juridice care guvernau comunitatea minieră din Transilvania.

În afară de aspectul legat de istoria provinciei Dacia, tăbliţele cerate de la Alburnus Maior se reliefează ca fiind o categorie de izvoare cu un impact major asupra studiilor dreptului roman, raportate la scara întregului Imperiu, la loc de cinste între Fontes Iuris Romani Antiqui.

1696: A apărut, în tipografia instalată la Mănăstirea Snagovului „Orânduiala slujbei sfinţilor Constantin şi Elena”.Cartea, publicată de către Mihail Iştvanovici, sub îngrijirea lui Antim Ivireanul, era dedicată lui Constantin Brâncoveanu.

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Este posibil ca imaginea să conţină: 2 persoane, textNu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Este scrisă în limba slavonă şi română și cuprinde rânduiala Vecerniei, Utreniei şi Sfintei Liturghii din ziua de 21 mai, precum şi Paraclisul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena şi un canon de rugăciune către aceştia.

Rugăciunile sunt în limba slavonă, iar prefaţa, tipicul, Paremiile, Apostolul, Evanghelia şi Sinaxarul sunt în româneşte.

Această carte reprezintă un bine meritat omagiu adus domnitorului Constantin  Brâncoveanu, purtătorul numelui Sfântului Constantin, dar avea ca scop şi întărirea în popor a cinstirii sfinţilor, în care unii datorită influenţei calviniste, nu mai credeau.

1867: S-a născut biologul şi profesorul Dimitrie Voinov. Este autorul unor importante cercetări de histologie şi citologie și  a avut meritul de a fi dezvoltat la Universitatea din Bucureşti o şcoală puternică de citologie umană. 

Imagini pentru dimitrie voinov

A fost membru titular al Academiei Române din 1927; (m. 1951).

1857: Apare la Bucureşti, în  Muntenia, jurnalul politic şi literar ”Concordia”, sub redacţia lui C.A.Rosetti.

Constantin A. Rosetti (n.1816-d.1885), om politic și jurnalist român originar din Muntenia

Constantin A. Rosetti (n.1816-d.1885), om politic și jurnalist român originar din Muntenia

Apărea de două ori pe săptămână, până la 6/18.VIII.1857), jurnalul i politic şi literar „Concordia”, oficios al mişcării unioniste, sub redacţia lui C. A. Kretzulescu (6/18)Jurnalul va apărea pînă la 6 august 1857. Din august 1857 pînă în aprilie 1905, cu unele întreruperi, apare sub titlul de “Românul “, condus de C.A.Rosetti şi fiul său Vintilă C.A.Rossetti  si va  deveni una dintre cele mai citite publicații ale secolului XIX din România.

Din 1885 ziarul este purtătorul de cuvînt al liberalilor radicali.Constantin A. Rosetti (n. 2 iunie 1816, Bucureşti – d. 8 aprilie 1885, Bucureşti) a fost om politic român, jurnalist, lider al mişcării revoluţionare de la 1848 în Muntenia, membru fondator al Academiei Române, fondator al Partidului Naţional Liberal.

C. A. Rosetti reprezintă un simbol al mişcărilor revoluţionare de pe teritoriul României, un permanent luptător pentru cauzele, valorile şi idealurile româneşti. S-a afirmat ca un lider radical al grupării politice liberale şi a ocupat funcţii importante în stat. De asemenea, Rosetti a fost unul dintre precursorii jurnalismului românesc.Rosetti este ales deputat şi numit secretar în Divanul ad-hoc (1857) şi în Adunarea Electivă din Muntenia. S-a numărat printre entuziaştii ce l-au ales pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Principatelor Unite Române, prilej cu care va rosti un discurs memorabil:

  • Măria Ta, suntem fericiţi că Adunarea electivă din Bucureşti ne-a onorat cu marea şi frumoasa misiune de a depune coroana lui Mihai în mîinile Măriei Tale, căruia fraţii noştri de aici au încredinţat coroana lui Ştefan … Românii munteni au încoronat în Măria Ta nu un individ, ci marile principii de viaţă ale naţionalităţii noastre … Atâta timp cît Tu vei purta stindardul Unirii, al naţionalităţii, al justiţiei şi al libertăţii, muntenii şi moldovenii te vor urma ca un singur om.

1866:  B.P Hașdeu editează la București revista săptămânală umoristică „Satyrul” ( a apărut până la 6 iulie 1866).

Imagini pentru revista satyrul photos

Imagini pentru revista satyrul photos

1885: Spiru Haret este numit secretar general al Ministerului Instrucţiei şi al Cultelor.

Spiru Haret

1889: S-a născut la Constanța, în Regatul României H. Zambaccian, colecţionar, eseist şi critic de artă; (m. 18 septembrie 1962, București).

  

Krikor H. Zambaccian  a fost un colecționar și critic de artă român, de etnie armean. A studat la Institutul Superior de Comerț de la Anvers și a fost membru corespondent al Academiei Române. A scris monografiile lui Nicolae Grigorescu, Gheorghe Petrașcu, Nicolae Tonitza, precum și volumele de eseuri „Pagini de artă”, „Însemnările unui amator de artă”, etc.

Sprijinitor al multor artiști de seamă, Zambaccian a adunat o valoroasă și bogată colecție de tablouri, care se regăsește în Muzeul Zambaccian. Mai mult decât atât, Krikor Zambaccian a inventat conceptul de consignație de artă dupăa cel de-al doilea Război Mondial, deschizând primul magazin de acest tip pe Calea Victoriei, în București, denumit Romarta (Arta Românească) 

Imagine similară

Foto: Pictură de Ciucurencu –  portretul lui Krikor Zambaccian 

În 1947, impresionanta sa colecţie de obiecte de artă modernă românească şi franceză a donat-o  statului român, deschizând   la 19 mai în acelaşi an,

în Bucureşti, muzeul ce-i poartă numele şi care, ulterior, a fost încorporat în cadrul Muzeului Colecţiilor de Artă; afost  membru corespondent al Academiei Române din 1948.

  1891: S-a născut Adrian Maniu, poet, dramaturg, traducător şi publicist; a inaugurat la Radiodifuziunea Română, în anul 1930, „Universitatea Radio”, program pe care l-a condus până în 1933; membru corespondent al Academiei Române din 1933; (m. 1968).

  A fost fratele pictoriței Rodica Maniu și cumnatul pictorului Samuel Mutzner.

Redactor  publicațiile  Chemarea, Universul, Dimineața și Adevărul, Adrian Maniu, a  făcut parte din primul colegiu director al revistei Gândirea alături de Lucian Blaga, Cezar Petrescu, Nichifor Crainic. Participă sporadic la cenaclul lui Alexandru Macedonski. Colaborează de-a lungul timpului la revistele „Insula” (1911), „Simbolul” (1911), „Seara” (1913-1914), „Noua revista română” (1914). A debutat ca poet simbolist cu volumul „Figurile de ceară” (1912).

Printre cele mai importante lucrări ale sale se numără: 

  • Figurile de ceară, (1912), debut editorial

  • Lângă pământ, Ed. Cultura Națională,  

  • Drumul spre stele, Ed. Cartea Romaneasca, 

  • Cartea țării, Ed. Fundațiilor Culturale Regele Carol I

  • Cântece de dragoste și moarte, Ed. Cultura Națională 

Teatru 

  • Lupii de aramă, (1929), republicat la Editura Dacia, Cluj-Napoca, 230 pagini, 1975

Traduceri : Cântecul Nibelungilor repovestit de Adrian Maniu, 462 pagini, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1958

 1897: S-a născut medicul Constantin T. Nicolau, om de știință care şi-a legat numele de aşezarea hematologiei româneşti pe baze moderne; a fost primul profesor de hematologie din învăţământul superior românesc, separând această disciplină de histologie şi de medicina internă; a pus bazele (1953) unei reţele de centre de conservare şi transfuzie; a realizat prima puncţie sternală din România; membru corespondent al Academiei Române din 1963; (m. 1973).

1898: A avut loc, la Paris, sub bagheta dirijorului Edouard Colonne, premiera “Poemei române” compusă de George Enescu.A fost prima sa apariţie publică, la vârsta de 16 ani, în calitate de compozitor.

 

 

 

 

 

 

 

 

  

„Poema Română” a fost dedicată de Enescu reginei Elisabeta a României.

 1908: S-a născut la Ploiești, Geo Bogza, scriitor şi ziarist de stânga, considerat părinte al reportajului românesc modern.A creat o formulă unică de reportaj, reportajul poematic; membru titular al Academiei Române din 1955; frate cu scriitorul Radu Tudoran; (m. 14 septembrie 1993).

Imagini pentru Geo Bogza, photos

1913: S-a născut (la Chişinău, azi în R. Moldova) într-o familie de origine armeană., Sergiu (Serghei) Malagamba, compozitor, dirijor şi instrumentist (baterist); (m. 1978).

În perioada 1931 – 1933 a început studiul muzicii la Conservatorul „Unirea” din oraşul natal, cu profesorul Gheorghi Iateakovki.

În anul 1935 a debutat ca baterist în formaţia de muzică uşoară a lui Nicolae Cireş, la Chişinău, apoi, în 1936, a devenit instrumentist la Max Halm, la Bucureşti şi baterist în orchestra Joe Reininger, tot din Bucureşti, cu care a participat la turnee în Egipt şi Sudan.

În 1939 a dirijat primul său concert de muzică uşoară cu Orchestra Malagamba, cu care a cântat în barurile Melody şi Continental, până în anul 1941. Malagamba a fost unul din conducătorii de orchestră care au introdus în ţara noastră jocul de scenă al interpretării instrumentale în concertele de muzică uşoară şi de estradă, iar ca percuţionist, Malagamba a transformat tobele într-o veritabilă orchestră, printr-o rară fantezie şi virtuozitate.

A colaborat cu numeroase formaţii de muzică uşoară, cum erau cele ale lui Dinu Şerbănescu, Ion Vasilescu, Henry Mălineanu şi Edmond Deda, de toţi aceştia legându-l şi frumoase prietenii.

În perioada 1941 – 1945  a  înfiinţat prima formaţie de jazz simfonic din Bucureşti în 1942, pe care a dirijat-o într-un concert demonstrativ la sala ARO.

A colaborat în repetate rânduri cu Maria Tănase, mai ales pe estrada teatrelor de revistă bucureștene, începând din anii ’40.

În 1942, celebrul percuţionist este ridicat de Poliţie şi internat în lăgarul de la Târgu-Jiu, fiind acuzat de a fi „şef de sectă religioasă periculoasă siguranţei Statului”, tocmai din cauza malagambismului – moda vestimentară a acelor ani care cuprinsese mari mase de tineri dar şi personalităţi marcante ale scenei precum Constantin Tănase, care a apărut în faţa spectatorilor îmbrăcat extravagant. Scandalul a fost declanşat în presă, un gazetar sugerând că tineretul murea în lupte, iar malagambiştii sfidau lumea…

Adică statul era ameninţat de frizura tăiată la spate perfect drept, după metoda celebrului frizer „Gică Vapor”, de pălăria care era musai cu boruri late şi panglică fină, de cămaşa obligatoriu uni, asortată cu o cravată cu nodul mic, lungă până peste curea, de sacoul în carouri ample, de pantalonii cu patru pense, cu manşeta strânsă la glezne şi neapărat mai scurţi astfel încât să asigure vedere la ciorapii din lână fină, în dungi în culori tari, sau de pantofii din antilopă, cu talpa de crep foarte groasă. E de la sine înţeles de ce, după încarecerarea lui Malagamba, mii de elevi au protestat vehement pe Calea Victoriei.

Malagamba a reintrat apoi destul de dificil în viaţa artistică, în anul 1945 dirijând opereta Sfinxul din Hollywood de Ralph Benatsky, între 1945 şi 1948 a fost baterist şi dirijor la N. Stroe, Teatrul „Elly Roman” şi al Ateneului Român din Bucureşti, iar din 1947 a devenit membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor. 

În anul 1950 a continuat studiile la Conservatorul din Bucureşti cu Alfred Mendelsohn, în cadrul unor cursuri organizate de Uniunea Compozitorilor, o perioadă în care a cochetat şi cu studii de violoncel.

În perioada 1950 – 1955 a fost percuţionist la timpane în Orchestra Simfonică a Cinematografiei, apoi, între anii 1955-1974 a fost dirijor la Teatrul Constantin Tănase, o perioadă în care, timp de doi ani (1965 – 1967) a fost şi profesor de percuţie la Şcoala Populară de Artă.

În anii ‘60 a instruit noi toboşari, viitori exponenţi ai muzicii rock, între ei, bateristul Ştefan Mihăescu de la formaţia Sideral.

A întreprins nenumărate turnee peste hotare, cum sunt cele din Egipt, Sudan, Polonia (1960, 1962, 1965), R.D. Germană, URSS (1965), Italia (1966) şi Israel.

 

 

A fost și un strălucit compozitor, printre creaţiile sale muzicale aflându-se „De ziua ta”, versuri George Mihalache, „Perechea mea eşti tu”, versuri Constantin Cârjan, „Azi e mai frumos ca ieri”, versuri Aurel Felea, „Iţi mulţumesc, dragul meu”, versuri Mircea Block, „Noapte bună, vioară”, versuri Aurel Felea, sau „În aşteptarea ta”, pe versurile aceluiaşi Aurel Felea.

Totodată, a semnat numeroase prelucrări şi reorchestrări după piese celebre ale lui Duke Ellington, Manuel de Falla, Gherase Dendrino sau Grigoraş Dinicu.

„Serghei” a rămas celebru şi prin „Baletul tobelor”, un solo de baterie pe care a fost creat chiar şi un dans, care a făcut furori chiar şi pe scena Olympia din Paris, în cadrul turneului francez al artistului, întreprins alături de trupa Teatrului „Constantin Tănase”, din anul 1965.

A obţinut şi câteva premii şi distincţii importante cum sunt Ordinul Muncii clasa a III-a în anul 1963 şi menţiune la Concursul naţional de muzică uşoară de la Mamaia 1969.

Sergiu Malagamba a trecut la cele veşnice la 15 aprilie 1978, la Bucureşti.

  1916: S-a născut Gabriel Ţepelea, filolog, istoric literar, scriitor şi om politic ţărănist, membru de onoare al Academiei Române din 1993

A încetat din viaţă, la vârsta de 96 de ani, în locuinţa sa din Bucureşti.

Imagini pentru gabriel tepelea photos

Gabriel Ţepelea s-a născut  la Borod, judeţul Bihor. A urmat şcoala primară în satul natal, apoi a absolvit Liceul „Emanuil Gojdu” din Oradea (1926-1933) şi Facultatea de Litere şi Filosofie, secţia limbi romanice, a Universităţii din Cluj (1933-1937).

A făcut stagii de specializare în Franţa (1937-1938), ulterior fiind elev la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă din Ploieşti (1939-1940).

Membru al Partidului Naţional Ţărănesc din 1933, Gabriel Țepelea a desfăşurat o intensă activitate militantă pentru reîntregirea ţării şi rezolvarea problemelor clasei ţărăneşti.

Devenit în 1945 secretar general al Organizaţiei Tineretului Ţărănist din Transilvania, a conferenţiat în anii următori pe teme de doctrină politică. La alegerile din 1946 a candidat pe listele partidului.

Condamnat la temniţă grea şi confiscarea averii, a stat în închisoare din 1949 până în 1955. Eliberat din detenţie, a fost nevoit să lucreze un timp ca muncitor necalificat, apoi ca bibliotecar Şi-a reluat cu greu colaborarea în revistele de specialitate, cu recenzii şi succinte contribuţii de istorie literară.

Reintegrat în învăţământul secundar (1958-1960), după doi ani de şomaj a predat la institutele pedagogice din Timişoara (până în 1964) şi Piteşti, unde în 1969 a pus bazele unei secţii de limbi străine, fiind şi decan al Facultăţii de Filologie în perioada 1971-1974.

Până la pensionare, în 1981, a publicat manuale şi cursuri privind istoria limbii române literare, stilistica limbii franceze, literatura franceză. Imediat după evenimentele din decembrie 1989, a intrat în prim-planul vieţii politice.Astfel, a luat parte, alături de Corneliu Coposu, la reînfiinţarea Partidului Naţional Ţărănesc, în calitate de vicepreşedinte.

A fost  Doctor honoris causa al mai multor universităţi (Oradea, Arad, Piteşti), a fost decorat cu Ordinul Naţional Serviciul Credincios în grad de Cavaler (2000) şi cu Legiunea de Onoare în grad de Ofiţer, acordată de Republica Franceză (2001). Membru al Asociaţiei Scriitorilor Români din Ardeal (1937), va deveni, peste ani, şi membru al Uniunii Scriitorilor. De asemenea a fost  Preşedinte al Societăţii de ştiinţe istorice şi filologice; membru de onoare al Academiei Române din 13 noiembrie 1993.

1924: În România este promulgată o Lege a persoanelor juridice, elaborată de ministrul justiţiei Gheorghe Gh. Mârzescu, care preciza condițiile care se cereau îndeplinite de o organizație pentru a obține calitatea de persoană juridică.

Imagini pentru Gheorghe Gh. Mârzescu photos

Prin această lege, s-a creat  în România cadrul juridic pentru dizolvarea unor organizații politice antinaționale, inclusiv Partidul Comunist, obedient față de Rusia Sovietica.

1927: S-a născut  fotbalistul roman Alexandru Apolzan, considerat unul dintre cei mai buni fundași din istoria fotbalului românesc.; (d.23 decembrie 1982).

Imagini pentru al apolzan photos

1933: S-a născut Sorin Holban, prozator, poet, dramaturg şi publicist; (m. 2004).

 

 

1945: A intrat în vigoare în România, Decretul-lege privind statutul naţionalităţilor, potrivit căruia toţi cetăţenii sunt egali în faţa legii şi se bucură de aceleaşi drepturi civile şi politice fără deosebire de rasă, naţionalitate, limbă sau religie.

Statutul prevedea pedepsirea prin lege a manifestărilor urii de rasă sau a naţionalismului.

1949: S-a născut soprana și profesoara Mioara Cortez, stabilită în Canada.

Mioara Cortez este sora mai mică a a mezzo-sopranei Viorica Cortez și a profesoarei de pian Ștefania Șerban.

Imagini pentru Mioara Cortez photos

Mioara Cortez este o fostă prim-solistă a Operei Naționale Române din Iași și profesoară de canto la Universitatea de Arte „George Enescu”.  

 

 

 

  

1984: A murit inginerul Remus Răduleţ. A avut contribuţii în domeniul teoriei generale a câmpului electromagnetic şi al electrotermiei și a fost coordonator şi autor principal al „Lexiconului tehnic român” (18 volume). A devenit membru titular al Academiei Române din 1963 și  vicepreşedinte al acestui for (1966-1974); (n. 1904).

 

 

 

 

1984: A murit compozitorul de muzică uşoară Radu Şerban; (n. 1927).

 

 

 

 

 

Imagini pentru radu serban photos

 

 

RADU ȘERBAN (1 decembrie 1927, Caracal – 6 februarie 1984, București)

 

A debutat în 1950 cu melodia Lină Cătălină. Intră în Uniunea Compozitorilor la doar 23 de ani, în 1950. A fost membru în Biroul secției de muzică ușoară a Uniunii (1964-68), în secretariatul Uniunii, al Comitetului de conducere a Uniunii din 1968.

A abordat genuri muzicale diverse: muzică de scenă, musical, repertoriu coral, film de scurt și lung metraj, o lucrare didactică asupra principiilor de orchestrație,  muzică ușoară, peste o sută de piese.

Un fapt remarcabil: în plină expansiune a modei folk, cu priză majoră la public, mai ales cel tânăr, Radu Șerban scrie melodia SEARA, lansată de Anda Călugăreanu, care distanța creația academică de orice meandru al oricărei reprezentări a divertismentului. Era un  lied de mare popularitate. Iar Prieten drag, cântată de Pompilia Stoian a intrat în repertoriul multor vedete internaționle, care au ales-o din caietul de piese propus pentru interpretare la Festivalul Cerbul de aur.

Succesele compozitorului au fost notabile și peste hotare, în calitate de participant-concurent la Festivalurile de la Rio de Janeiro și Tokyo (Premiul firmei Sony la Festivalul internațional al cântecului pentru Iubire absurdă, creație interpretativă remarcabilă a Margaretei Pâslaru).

Ca membru în jurii la festivaluri de muzică ușoară a fost solicitat la Helsinki, Belgrad, Bratislava, Sopot, Mamaia.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1990 : Frontul Salvării Naţionale  din România s-a înregistrat oficial, prin Decizia nr. 27/6.II.1990  la Tribunalul Municipiului Bucureşti ca formaţiune politică. La 7 februarie va fi dată publicităţii platforma-program a acestei  noii formaţiuni politice, al cărei președinte a devenit fostul nomenclaturist comunist,  Ion Iliescu.

 

 

 

 

Imagini pentru iliescu photos

 

 

 

 

 

 

 

 

1990: A avut loc şedinţa de constituire a Uniunii Elene din România (UER). Printre membrii fondatori se numărau: Sotiris Fotopolos, Gh. Vitanidis, Eftimie Antoniadis, George Mularidis, Ion Iasonidis, Atena Demetriad, Nicolae Pavlidis, Gheorghe Foroglu, Pagona Georgescu, Anastasia Vitanidis, Anton Antoniadis, Anastasia Cucuritzis, Chiriacos Manusaridis, Dan Manusaridis, Spiros Vanghelatos, Tănase Nasta, Vasilis Zogas şi Ioana Vanghelatos. UER a fost înregistrată în aceeaşi zi la Judecătoria Sectorului 1. Comisia pentru Minorităţile Naţionale din cadrul Frontului Salvării Naţionale va acorda avizul de înfiinţare nr. 39 la 12.02.1990, iar la 26.02.1990, Uniunea Elenă din România va dobândi şi personalitate juridică.

 

 

 

 

 

1991:  Ministerul de Externe al  României a dat o declaraţie prin care s-a pronunţat pentru desfiinţarea, până la jumătatea anului 1991, a structurilor militare ale Tratatului de la Varşovia. Toate statele membre ale acestei alianţe militare (URSS ultima, după o îndelungată perioadă de deliberare), s-au pronunţat în favoarea desfiinţării alianţei.

 

 

 

 

 

1992: A decedat  Caius Iacob, matematician român, membru al Academiei Române și al Societății Matematice Franceze; (n. 1912).

 

 

 

 

 

1993: A încetat din viaţă la Munchen, Germania, George Ciorănescu, poet, traducător şi prozator. În 1947 s-a  expatriat la Paris, iar în 1954  a devenit deputat în primul Parlament European; (n. 19 martie 1918, Moroeni, judeţul Dâmboviţa, într-o familie de învățători).

 

Licenţiat în ştiinţe politice la Facultatea de Drept din Bucureşti în 1941, Ciorănescu a profesat timp de opt ani avocatura, înscris în Baroul din Capitală. Îşi trece doctoratul în ştiinţe politice la Universitatea din Cluj, în 1946, cu teza Românii şi ideea federalistă, publicată postum, în 1996. Tot în 1946, obţine bursa de studii sociologice şi juridice „Dimitrie Gusti” a Academiei Române şi îşi pregăteşte licenţa în filosofie la Universitatea din Bucureşti, licenţă susţinută în 1947, an în care funcţionează şi ca asistent pe lângă Catedra de economie politică a Şcolii Politehnice din Bucureşti.

La începutul anului 1948, cu sprijinul fratelui său Alexandru Ciorănescu, aflat la Paris, pleacă definitiv din ţară, sub motivul aprofundării studiilor universitare în străinătate, şi se stabileşte în Franţa. Diplomat al Institutului de înalte Studii Internaţionale de la Paris (1949), Ciorănescu se integrează, sub oblăduirea lui Constantin Vişoianu şi a celorlalţi membri activi ai Partidul Naţional Ţărănesc din exil, în suita manifestărilor federaliste la nivel european, ca reprezentant al tineretului ţărănist, în rândurile căruia intrase încă din perioada studiilor universitare.

Secretar, între 1951 şi 1953, al Fundaţiei Regale Universitare „Carol I” din Paris şi, după o întrerupere de aproape doi ani (timp în care a activat ca redactor al postului de radio Europa Liberă, la Munchen), secretar general al aceleiaşi instituţii (1955-1957), Ciorănescu îşi definitivează prestaţia de redactor radiofonic la Munchen din 1958 până în 1965, când este numit director adjunct al Departamentului românesc la Europa Liberă (1965-1970).

Și-a început colaborarea la presa anticomunistă din exil cu un comentariu despre Sovietizarea culturii româneşti (semnat cu pseudonimul Iosif Moldoveanu), în revista „Luceafărul” din Paris (1948), a continuat cu o serie de comentarii sociologice şi federaliste în paginile „României viitoare” (1951-1952) şi ale unei publicaţii precum „Revue des etudes roumaines” (1953-1954). Colaborează cu poezie la revista „Anotimpuri” (1955), al cărei cenaclu îl frecventează de asemenea la Paris, acolo unde – începând din 1950 – încredinţează tiparului şi primele sale plachete de versuri: Ystud (1950), Codicil (1952), Poeme fără răspuns (1952) şi Poeme prea târzii (1954).

 A avut contribuţii și în planul ştiinţelor istorice. A  scris şi a publicat, în 1985, o interesantă carte despre Basarabia și a adunat şi a pregătit pentru tipar, până în ultima clipă a vieţii, material documentar pentru o monografie referitoare la Iuliu Maniu.

 

 

 

 

 

 

 

1993: A murit la München, în Germania (unde plecase în anul 1980), Ion Negoiţescu, poet, eseist, critic şi istoric literar român, fiul lui Ioan Negoițescu, ofițer de carieră, și al Lucreției Negoițescu (născută Cotuțiu, fiică a unui preot ortodox memorandist); (n. 10 august 1921, Cluj).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În anul 1937 a debutat cu versuri, publicate în ziarul local, „Națiunea română”. Ca student al Facultății de Litere și Filosofie din Cluj (1941-1946), s-a refugiat, odată cu această instituție, la Sibiu, după pronunțarea Dictatului de la Viena. Poetul s-a arătat foarte critic la adresa conducerii de atunci a României, care acceptase pasiv dezmembrarea țării.

 A devenit, ca și alți studenți ai lui Lucian Blaga – Radu Stanca, Ion Desideriu Sârbu, Cornel Regman, Ștefan Augustin Doinaș, Nicolae Balotă, Eugen Todoran – membru al Cercului literar de la Sibiu. În numele grupării, a redactat celebra scrisoare deschisă către Eugen Lovinescu, semnată cu pseudonimul Damian Silvestru și publicată la 13 mai 1943 în ziarul bucureștean Viața, aflat sub conducerea lui Liviu Rebreanu.

Scrisoarea, gest de solidarizare cu Eugen Lovinescu, promotor al democrației și apărător al preeminenței criteriului estetic în evaluarea literaturii, a provocat indignarea vehementă a publicațiilor naționaliste, care i-au acuzat pe tinerii de la Sibiu de antiromânism („trebuie să li se înscrie patriotismul cu biciul pe coșul pieptului”, scria ziarul Țara). Ion Negoițescu a fost redactor al Revistei Cercului literar, pe tot parcursul publicării acesteia, în perioada ianuarie-iunie 1945. În 1947 a obținut Premiul scriitorilor tineri al Fundațiilor Regale pentru volumul aflat în manuscris Poeți români.

Arestat în 1961 (pentru „subminare a bazelor literaturii socialiste”), a fost deţinut politic la Jilava până în 1964 (anul eliberării deţinuţilor politici în România). 

În 1977 s-a solidarizat, printr-o scrisoare deschisă, difuzată de postul de radio Europa Liberă, cu dizidentul anticomunist Paul Goma.

Autoritățile comuniste, de teama unui scandal internațional, nu i-au intentat un proces penal de atentat la securitatea statului, mărginindu-se să-l atace pentru homosexualitatea sa  manifestă: „Vocația uranistă am făcut-o publică încă de student” (Straja dragonilor).  

 A fost căsătorit de trei ori: cu Octavia Noghia, profesoară, cu Aurelia Ionescu și cu Ileana Vidrașcu, fiica unui fost vicepreședinte al Consiliului de Miniștri.

În anul 1979 a plecat la un festival de poezie în Belgia și, beneficiind de diverse invitații și burse, și-a petrecut mai mulți ani în Occident. În 1983 a hotărât să nu se mai întoarcă în țară și s-a stabilit în Germania. Istoria literaturii române a fost publicată în 1991, la Editura Minerva din București, într-un proiect care ar fi trebuit să rivalizeze cu opera similară a lui G.Călinescu, dar cartea a fost considerată o cădere. 

 În ultimii ani de viață a început să-și scrie Autobiografia, despre care credea că va fi marea lui operă, obsedat de gândul că nu va avea timp să o ducă la bun sfârșit. „Singurul eșec care mă mai poate aștepta – se confesa el în 1991 Martei Petreu – este acela de a muri înainte de a-mi termina Autobiografia”. 

 A lăsat posterității un jurnal scris în maniera lui Gide care, potrivit afirmațiilor legatarului său testamentar, poetul și publicistul Emil Hurezeanu, reprezintă opera sa fundamentală, dar care nu va putea fi publicat decât după 30 de ani de la moartea scriitorului.

 

 

 

 

 

 

1995: A încetat din viaţă academicianul Nicolae Simionescu, fondator şi organizator, împreună cu academicianul Maya Simionescu a Institutului de Biologie şi Patologie Celulară; (n. 27 iunie 1926).

 

 

 

 

 

 

 

20 de ani de la dispariția unui mare om de știință: Acad. Nicolae Simionescu

 

 

 

 

 

 

 

Este unul dintre cei mai citați cercetători români în lucrările din Statele Unite ale Americii. A avut o carieră remarcabilă în domeniul cercetării științifice, fiind profesor și conferențiar la peste 40 de universități și institute de cercetare din lume. ”Mai presus de toate, a fost un vizionar, un erou și un patriot”, a declarat dr. Ileanu Mânduțeanu, membru al Academiei de Științe Medicale.

 

 

 

1996: Plenul Senatului  României a decis că Serviciul de Informaţii Externe (SIE) va fi controlat de o comisie specială a Parlamentului, compusă din cinci membri ai Comisiilor pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională. Totodata Senatul a hotărât că persoanele persecutate în ţara de origine, din considerente de rasă, naţionalitate, religie sau politice, vor putea primi azil în România.

 

 

 

 

2001: Parlamentul României au hotărât interzicerea clonării umane, prin adoptarea unui proiect de lege de ratificare a Convenţiei europene privind protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei şi a Protocolului adiţional al acestei convenţii, semnat la Paris la 12 februarie 1998.

 

 

 

 

 

2008: Jurnalistul român de etnie evreiască Max Bănuş a decedat. A fost unul dintre cei mai remarcabili ziarişti de la Radio Europa Liberă. În anii dictaturii comuniste, Max Bănuş şi-a început cariera jurnalistică la  ziarul Sportul românesc din Bucuresti; (n. 23 martie 1926).

 

 

 

 

https://i0.wp.com/lifeinlegacy.com/2008/0209/BanusMax.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

2012: Emil Boc, primul ministru al guvernului României,  şi-a anunţat demisia. El a declarat, în cadrul unei şedinţe de Guvern, convocate de urgenţă, că a decis să depună mandatul Executivului.

Preşedintele Traian Băsescu l-a însărcinat pe Mihai Răzvan – Ungureanu, la acea dată  şef al Serviciului de Informaţii Externe, cu formarea noului Cabinet.

 

 

Imagini pentru demisia lui boc photos

 

 

 

 

 

 

 

 

2018: A murit Radion Cucereanu, profesor de biologie, autor de manuale și publicist, autor al trilogiei „Lacrimile românilor basarabeni; (n. 1927).

 Radion Cucereanu, a explicat alegerea titlului prin faptul că “poporul nostru, pe parcursul a 200 de ani, în afară de lacrimi, nu a avut nimic”. “Lacrimile Românilor Basarabeni” sunt un strigăt al sufletului meu. 

 

 

 

 

Imagini pentru Radion Cucereanu,

 

CITIȚI ȘI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/02/06/o-istorie-a-zilei-de-6-februarie-video-3/

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

 

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;

  3. Istoriculzilei blogspot.com;

  4. Istoria md.;

  5. Wikipedia  

  6. Mediafax.ro

  7. http://www.worldwideromania.com

 

 

06/02/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Alungarea românilor din orașele Transilvaniei. Maghiarizarea artificială a orașelor

 

 

Imagine similară

 

ORAŞELE SUNT ARTIFICIAL MAGHIARIZATE

 

Procesului de maghiarizare a Ardealului, a fost  aplicat într-un mod dur de autorităţile maghiare timp de mai bine de două secole şi a devenit de-a dreptul furibund după 1867, în urma instituirii dualismului austro-ungar.

Este vorba de „purificarea etnică” a centrelor orăşeneşti, practic de români, cărora li se interzicea dreptul de a-şi stabili reşedinţa în mediul urban.  Era şi acesta un mijloc de a menţine naţiunea majoritară a Transilvaniei departe de bunăstarea economică, de avantajele unui mediu cultural şi educaţional adecvat şi de posibilitatea de a avea un standard de civilizaţie corespunzător acelor momente istorice.

Această stare de fapt, biseculară, şi care dusese la un raport nefiresc din punct de vedere etnic al componenţei mediului urban ardelenesc, a fost menţionată şi în discursul de instalare de către primarul patriot Emil A. Dandea, în cea dintâi legislatură în care s-a aflat în fruntea oraşului Târgu-Mureş (1922-1926). Acest lucru a dus la o reacţie ostilă a politicienilor maghiari şi a presei maghiare locale.

Spre evidenţierea justeţei respectivei afirmaţii, Gazeta Oficială a Oraşului Târgu-Mureş, „ORAŞUL”, Anul I, Nr. 18, din 29 Sept. 1923, sub genericul Răspunsuri, la p. 170-171, nuanţează chestiunea şi o argumentează pe baza unui ordin emis de conducerea oraşului Turda.

Redăm în extenso acest articol nesemnat:

 

 

 

Cu ocazia instalării sale, primarul — între altele — a afirmat că oraşele, şi aşa şi Tg.-Mureşul a fost maghiarizat şi menţinut unguresc în mod artificial. Pentru această afirmaţiune însă a fost atacat fără scrupul. Ne fiind aici locul pentru a trata mai pe larg chestiunea aceasta, întru dovedirea afirmaţiei primarului, deocamdată reproducem numai o hotărâre adusă relativ nu de mult de congregaţia oraşului Turda [1]; asemenea dispoziţiuni,sau similare, sigur că s-au luat mai în toate oraşele situate în «marea valahă», adică în Ardeal, deci de sigur şi în Tg.-Mureş.

La măsurile locale o să revenim, acum să vedem documentul. [2]

                        «Anno 1711, die 19. mensis Iulii.

                                                         In congregatione Totius, Universitatis Nobilium Oppidi Thorda.

                                                                  Conclusum [3]

Aflăm că românii se înmulţesc foarte tare între noi, spre dauna noastră…Oraşele şi satele vechi şi frumoase locuite înainte de maghiari şi saşi, într’atâta sunt pustiite de locuitori, prin înmulţirea românilor, că acum nici de veste nu le mai putem auzi. Pentru motivul amintit mai sus, hotărâm în comun că fiecare cetăţean sau văduvă din oraş este îndatorat a alunga, în curs de 8 zile, din casele şi pământurile lor pe toţi Românii, aflători la casa sau pe pământurile lor, iar dacă nu voiesc să meargă, să fie alungaţi.

Dacă se va afla vre-un cetăţăn ori văduvă atât de neajutorată, cât nu-l poate alunga cu forţa sa, ofiţerul oraşului este obligat a-i dea ajutor. Dacă se va afla vre-un cetăţăn sau văduvă care nu va duce la îndeplinire ordinul să fie pedepsit, în mod irevocabil, până la 12 fl. [orini] şi ofiţerul oraşului, luând cu sine destule forţe, este dator să alunge pe astfel de valahi refractari şi să le alunge vitele de pe teritoriul oraşului.

Tot în această adunare se hotărăşte ca nimeni […] dintre locuitorii din Turda Nouă şi Veche să nu dea românului nici casă, nici loc de casă, nici loc extern; să nu-i vândă şi să nu-i dea loc de locuit aici; care loc, dacă va fi vândut cu drept de moştenire, sub orice titlu, se va confisca pentru oraş şi executorul îl va alunga (pe român) din oraş […]

Dacă însă se va afla cineva dintre noi, care nu va observa una sau alta din condiţiile susnumitului ordin, se va pedepsi, mox et de facto [4], cu 24 fl.[orini] şi dacă va fi refractar şi mai departe să fie un om descalificat.»” (Urmează 135 de semnături).

                                                          Selecţia textului şi comentariu, note, prof. Alexandru CIUBÎCĂ

 

[1] Blasiu Orbán: Oraşul Turda şi jurul, B[uda]pesta, 1889. (nota redacţiei)

[2] Asupra documentului ne-a atras atenţia neobositul cercetător al archivelor dl T. Popa, prof. la Liceul „Gh. Bariţiu” din loc.[alitate] (nota redacţiei)

[3] „În anul 1711, în ziua a 9-a a lunii iulie. În adunarea tuturor, a unanimităţii nobililor cetăţii Turda. Hotărâre” (traducerea noastră)

[4] Imediat de pus în practică (traducerea noastră)

Notă: Prescurtările din document aparţin redacţiei bilunarului „Oraşul”.

 

 

Sursa : Cuvântul liber,

preluat de pe http://www.justitiarul.ro/sa-afle-si-secesionistii-cum-erau-goniti-romanii-din-orasele-transilvaniei/

 

06/02/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Vasile Stoica : Suferințele din Ardeal. Noi și sașii

 

 

Distinsul diplomat, scriitor, profesor, Vasile Stoica (1889-1959) faţă în faţă cu preşedintele american, Wilson Thomas Woodrow (1856-1924)

 

 

Vasile (Basil) Stoica  (n. 1889 – d. 1959, închisoarea Jilava), luptător pentru Unirea Transilvaniei cu România în timpul Primului Război Mondial, diplomat şi ambasador.

 

Din anul 1909 a devenit membru al Partidului Naţional Român din Transilvania; În octombrie 1913 a devenit preşedintele Organizaţiei culturale „Petru Maior” a studenţilor români din Budapesta. Cunoştea foarte bine limba franceză, engleză, italiană, germană şi maghiară; În perioada (scurtă) august-septembrie 1914, adeţinut funcţia de redactor la publicaţia „Românul” de la Arad ;

  V. Stoica a desfăşurat o bogată activitate publicistică la publicaţiile transilvănene : „Gazeta de Transilvania”, „Tribuna”, „Românul”, „Luceafărul”, „Sămănătorul”, „Ramuri”, „Căsânzeana”, „Foaia interesantă”, „Drapelul” şi „Lupta”; Odată cu începerea primului război mondial (1914), V. Stoica a fost mobilizat şi ridicat la gradul de sublocotenent în armata austro-ungară;Fiind un luptător pentru unitatea neamului românesc şi în favoarea puterilor Antantei, în toamna anului 1914 atrecut Carpaţii şi a ajuns la Bucureşti , la fel ca şi alţi patrioţi ardeleni: Onisifor Ghibu, Octavian Goga, Vasile Lucaci, Ioan Rusu Abrudeanu, Alexandru Lapedatu, Octavian Tăzlăuanu etc.;

În această perioadă, Vasile Stoica a acţionat intens pe plan cultural-ştiinţific şi a ţinut conferinţela Ateneul Român, Sala Dales etc;

În anul 1915 împreună cu Ioan Rusu Abrudeanu (din Abrud) a publicat „Habsburgii, ungurii şi românii”, iar în anul 1916 „Suferinţele din Ardeal”;

La data de 1 noiembrie 1917, V. Stoica a fost condamnat la moarte în contumacie, de Curtea Marţială austro- ungară dela Cluj, pentru publicarea lucrărilor respective şi trecerea Carpaţilor ;

Ajuns în SUA a pus bazele la „Liga Naţională a Românilor din America –la Washington”;

În perioada respectivă tânărul (28 de ani) V. Stoica a depus eforturi deosebite şi a organizat întruniri filoromâne  în centrele urbane mari din SUA, în colaborare cu importante ziare americane („American Post”, New York Tribune”, etc.);

În SUA, V. Stoica împreună cu patriotul pr. Vasile Lucaci (Satu Mare) şi pr. Ion Moţa (Orăştie) a avut şi misiunea de a recruta voluntari români, din rândul celor 150 000, transilvăneni şi bucovineni emigranţi în SUA, care să lupte sub drapel american pe frontul Vest-European;

În acelaşi timp V. Stoica a reuşit să publice o serie de lucrări în limba engleză, prin care prezenta americanilor justeţea cauzei româneşti, care au fost preluate şi susţinute de mari istorici şi scriitori din SUA, precum Frank N. Simonds şi Herbert Adams Gibbons;

La data de 1 ianuarie1918 afost cooptat în rândurile Legaţiei Regale a României din SUA, iar la data de 24 ianuarie 1918, preşedintele Consiliului de Miniştri Ion I.C. Brătianu la numit ataşat diplomatic în SUA;

La data de 5 iulie 1918,la Youngstown, în cadrul unui mare congres naţional românesc, reprezentanţii a 182 de organizaţii şi parohii româneşti, au hotărât formarea unei singure societăţi, care să-i reprezinte pe toţi românii din Statele Unite, cu denumirea de „Liga Naţională a Românilor din USA”, iar pentru activitatea deosebită desfăşurată pentru Unitatea Neamului Românesc, Vasile Stoica a fost ales preşedinte;În ziua de 18 ianuarie 1919, au începutla Parislucrările Conferinţei de Pace, care au durat până la 21 ianuarie 1920.

Pentru calităţile pe care le-a dovedit în perioada 1916-1920, preşedintele Consiliului de Miniştri Ion I.C. Brătianu, l-a solicitat şi l-a inclus ca expert tehnic în delegaţia României la lucrările Conferinţei de Pace de la Paris.

Marele patriot transilvănean Vasile Stoica, cunoştea bine problemele istorice, economice, financiare şi spirituale, mai ales în privinţa Transilvaniei.În aceiaşi perioadă (1919-1920) a făcut parte din comisiile trimise în SUA pentru buna organizare şi funcţionare a consulatelor româneşti dela Washington şi Chicago şi a înfiinţat un consulat la Pittsburg ;

Pentru actele de vitejie din timpul războiului şi pentru activitatea deosebită depusă pentru binele şi unitatea neamului românesc, Vasile Stoica a fost decorat cu mai multe ordine şi medalii: Medalia „Voluntar de război 1916-1920 în rang de Mare Ofiţer”; „Virtutea militară”, iar pentru activitatea în diplomaţie a fost onorat cu „Coroana Italiei în rang de Mare Ofiţer” şi ordinul cehoslovac „Leul Alb”;

În luna februarie a anului 1921, Vasile Stoica s-a întors în ţară iar marele om politic Take Ionescu l-a sfătuit să intre în diplomaţie, dar, a rămas în perioada 1926-1929 în cadrul Ministerului Afacerilor Străine, când a îndeplinit diferite misiuni speciale, la Geneva, Londra, Bruxelles, Paris, Roma, Berlin etc. şi a participat ca expert tehnic la diferite reuniuni ale Societăţii Naţiunilor şi Micii Înţelegeri;

În perioada respectivă a redactat majoritatea memoriilor istorico-politice înaintate de guvernul român ca răspuns la atacurile ungureşti împotriva României, cu privire la reforma agrară, cu bisericile şi cu şcolile maghiare din Transilvania şi Banat;

În perioada anilor 1930-1932 a fost ministru al României în Albania, după care a îndeplinit aceiaşi funcţie în Bulgaria – 1932-1936;În anii 1936-1939 afost ministru al României în Letonia şi Lituania, iar în continuare  în perioada 1939-1940 în Turcia;

În vara anului 1940 Vasile Stoica a fost numit secretar de stat la Ministerul Propagandei Naţionale într-o perioadă tragică pentru neamul Românesc.

În urma notelor ultimative din 26 şi 27 iunie 1940 România a trebuit să cedeze Uniunii Sovietice, nu numai Basarabia ci şi nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei.

La data de 30 august 1940, România a fost obligată de asemenea să accepte dictatul de la Viena , prin care ceda Ungariei partea de nord-vest  a Transilvaniei, iar la 7 septembrie 1940, România a cedat partea de sud a Dobrogei (Cadrilaterul);

Marele patriot transilvănean s-a implicat mult în sprijinirea, pe toate căile posibile, a românilor din teritoriile Ardealului de nord, răpit de horthyşti. În acest sens a susţinut apariţia unor publicaţii în străinătate, iar în 22 sept.1941, aprezentat un referat privind realizarea unei hărţi etnografice, a spaţiului românesc, întrucât, ungurii au întocmit şi răspândit o lucrare cartografică mincinoasă, care conţinea falsuri grosolane, realizate de contele Pal Teleki, prin care se urmărea susţinerea pretenţiilor absurde ale horthyştilor asupra Transilvaniei;

În perioada anilor 1943-1945 Vasile Stoica a avut o activitate intensă pentru pregătirea materialelor necesare susţinerii intereselor României la viitoarea Conferinţă de Pace. De asemenea fiind recunoscut ca un diplomat de excepţie, a continuat întrevederi cu diplomaţii străini care îşi desfăşurau activitatea la Bucureşti , în folosul viitorului României;

La data de 9 iulie 1946, Vasile Stoica a fost numit „trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României în Olanda, cu acreditare şi pentru Belgia, ca însărcinat cu afaceri;

  

A participat ca membru al delegaţiei României la Conferinţa de Pace de la Paris din anul 1946, în urma încheierii celui de-al Doilea Război Mondial. Între 1946-1947 a fost ambasador la Haga, fiind chemat în ţară la 1 mai 1947,  după care a trăitun adevărat calvar.

Patriotului Vasile Stoica  i-a fost rechiziționat  apartamentul din Bucureşti , i-au fost confiscaţi aproximativ 35000 franci elveţieni, în situaţia în care nu avea nici o sursă de venit.  

Întrucât nu a putut să plece legal din ţară împreună cu familia, a încercat plecarea ilegală  la data de 31 martie 1948. dar a fost prins.

A fost condamnat la trei ani şi jumătate de închisoare. Cu toate acestea, va rămâne în temniță până în  anul 1955.

În decembrie 1958, Tribunalul Militar Bucureşti l-a condamnat din nou la 10 ani închisoare corecţională, învinuit că a manifestat o atitudine duşmănoasă faţă de ţara sa.

 

 

 

 

Bunurile i-au fost confiscate, iar familia a fost evacuată din imobilul în care locuiau.

Patriotul român Vasile Stoica care a luptat întreaga viaţă pentru binele Neamului Românesc, a murit la data de 27 iulie 1959 în închisoarea de la Jilava; (https://www.dacoromania-alba.ro/nr58/ambasadorul_vasile_stoica.htm).

 

Din cartea lui Vasile Stoica  „Suferinţele din Ardeal” (1916), capitolul  

 

„Noi și sașii”

 

 

 

Oricât am fi de optimişti şi-am tăgădui progresele ungurizării, lucrul acesta e totuşi adevărat şi ne ameninţă tot mai năvalnic. Deocamdată nu e în primejdie de ungurizare în centrul Ardealului sau în ţinuturile unde Românii locuiesc în mase compacte, ci la margini şi în Secuime, unde talazurile ungurismului în fiecare clipă rup câte o bucată din litoralul nostru. Dar va veni vremea când şi în centru vom fi aşa de slabi, încât vom putea fi doborâţi. Să ne gândim cu toată seriozitatea la această primejdie căci e cu mult mai grozavă, decum ne-am închipuit-o vreodată.

Dacă se va continua aşa, în 40-50 de ani puterile noastre sunt sleite, iar noi suntem înfrânţi şi nimiciţi fără milă. Şi când Ardealul românesc va fi înfrânt şi ajuns în mâna unui neam hrăpăreţ şi pătimaş cum sunt Ungurii, ştie Dumnezeu ce se va alege şi de restul neamului nostru. Sunt aşa de negre aceste vedenii, încât nici nu îndrăznim să ne gândim la ele! Doborârea stăpânirii ungureşti e mântuirea noastră.

Afară de Unguri am avut în întreg trecutul nostru, cum avem şi astăzi, un duşman tot aşa de ireductibil şi care tot aşa de mult ar dori nimicirea noastră: poporul săsesc.

S-a spus în atâtea rânduri că acesta e un popor cult că ne-a voit totdeauna binele că a contribuit la mişcarea noastră culturală, iar unii bărbaţi de-ai noştri când vorbeau de Saşi, stăteau aproape să-şi ridice pălăria. În realitate însă, neamul acesta pe cât de mic, pe atât de răutăcios, a ajutat tot aşa de puţin dezvoltarea noastră, precum au ajutat-o Ungurii. Saşii niciodată nu şi-au bătut capul cu altceva decât cu stoarcerea cât se poate de nemiloasă a neamului românesc încăput pe mâna lor.

Colonişti aduşi din Germania în veacul XII şi XIII, Saşii fură aşezaţi în ţinuturile pe care le ocupă astăzi, dându-li-se întru toate aceleaşi libertăţi pe care le aveau Românii şi punându-li-se la îndemână de către regele Andrei II în 1224 câmpuri şi păduri, pe care aveau să le întrebuinţeze deopotrivă cu locuitorii băştinaşi Români. Aceste ţinuturi fură numite „Fundus Regius”, „Pământul crăiesc”.

Având norocul ca din partea regilor unguri să li se asigure rând pe rând tot soiul de privilegii, se întăriră, încât nu se mai putea face nimic în Ardeal fără dânşii. Organizaţia lor autonomă fu garantată de toţi regii care urmară după Andrei II. Ajunseră un adevărat stat în stat, conducându-se după propriile lor hotărâri. În fruntea lor aveau un „conte al Saşilor”, „comes Saxonum”, care n-avea să se supună locţiitorului regal, voievodului ardelean, ci numai regelui. El avea să conducă şedinţele şi să îngrijească de îndeplinirea hotărârilor „sfatului naţional”, ale aşa numitei „Universităţi”, în care reprezentanţii tuturor ţinuturilor săseşti chibzuiau ocârmuirea norodului lor.

Dregătorii şi preoţii saşi nu erau supuşi nici unei autorităţi regale: aveau să se supună numai „Universităţii” şi dispoziţiilor slujbaşilor ei. La dietele ţării îşi trimiteau reprezentanţi de al căror cuvânt trebuia să se ţină seama totdeauna.

Stăpâni astfel încă de la aşezarea lor pe o organizaţie puternică, autonomă, sprijiniţi cu mari scutinţe de către regi, nimiciră pas de pas libertăţile Românilor cu care erau egali la început, puseră mâna pe pământul şi pădurile noastre şi ne aduseră pe noi, locuitorii băştinaşi ai ţării, într-o adevărată robie faţă de dânşii. Pământurile pe care ei nu erau decât musafiri, ajunseră încetul cu încetul adevărata lor proprietate.

Când în veacul XIII şi XIV se organizează secuimea privilegiată, şi apoi răzbate în Ardeal boierimea ungurească, Saşii îndată le întind mâna ca împreună să poată stăpâni mai trainic norodul românesc al satelor. În 1437, împreună cu Ungurii şi Secuii formează celebra „Uniune a celor trei naţiuni”, al cărei scop clar era înăbuşirea noastră. Noi ajunserăm şi în pământul săsesc adevăraţi iobagi ca şi în ţinuturile nemeşilor unguri. E adevărat că nu slujeam unor boieri, dar în schimb îndeplineam pe seama comunelor, oraşelor şi slujbaşilor saşi aceleaşi servicii ca şi iobagii.

Când după 1526 în Ungaria izbucni războiul celor doi regi, Ferdinand şi Ioan Zapolya, în care interveni şi Petru Vodă Rareş bătând pe Ferdinand lângă Feldioara în 1529, puterea Saşilor crescu şi mai mult. Fiecare dintre rivali voia să şi-i câştige, şi astfel se supralicitară în dărnicie. Iar întărirea Saşilor noi o simţeam mai dureros. Comunele săseşti şi slujbaşii autonomiei lor urmau cea mai nemiloasă stoarcere a satelor noastre de pe pământul administrat de dânşii. În vreme ce toţi locuitorii Ardealului dădeau dijmă numai preoţilor lor, Românii din pământul săsesc trebuiau să dea dijmele totdeauna preoţilor săseşti. Dacă un sat era curat românesc, deci nu era preot săsesc în localitate, Românii aveau să dea această a zecea parte din agoniseala lor preotului săsesc din satul cel mai apropiat. Ba au mers şi mai departe.

Unor sate româneşti le-au fost impuse tot felul de dări, pe care aveau să le încaseze satele săseşti, în frumosul sat românesc Poiana, de lângă Sibiu, toţi tinerii români, când se căsătoreau, trebuiau să plătească o anumită taxă comunei săseşti Dobârca din apropiere. Şi aceasta din cele mai vechi vremuri până la 1789.

Satele româneşti aveau să dea tot felul de muncitori pentru clădiri în oraşele săseşti, pentru canalizări, pentru ridicări de şosele, aveau să dea servitori gratuiţi tuturor slujbaşilor saşi. Unele sate până la 1848 fură silite să trimită câte un om de serviciu la bucătăria primarului oraşului Sibiu. Cărăuşiile pe seama oraşelor săseşti aveau să fie făcute tot de Români, şi fireşte fără nici o răsplată. Principii ardeleni având mare nevoie de sprijinul bănesc al Saşilor, lăsară totul la hatârul lor.

Pe la 1540 Saşii începură şi la noi o activitate de a ne cuceri la luteranism. În 1544 tipăriră în Sibiu un catechism pe care îl introduseră chiar cu forţa în comunele româneşti şi în mahalalele oraşelor. Sprijiniră şi tipăriturile lui Coresi.

Când însă dieta de la 1550 recunoscu deplină libertate legii luterane, deci o libertate pe care noi Românii ortodocşi până atunci nu o aveam, Saşii îşi deteră seama că luteranizarea noastră e o primejdie pentru dânşii: punea mâna pe nişte drepturi care ne-ar fi sprijinit întrucâtva dezvoltarea şi nu ne-ar mai fi lăsat să fim exploataţi de dumnealor. Deci nu numai că încetează orice activitate de convertire în satele noastre de pe pământul lor, ci se năzuiesc să împiedice şi lăţirea calvinismului în aceste sate. Pentru ei era cu mult mai avantajos să rămânem aşa, ortodocşi prigoniţi de stat şi fără putinţa de a ne înălţa câtuşi de puţin capetele, decât să ne convertim la protestantism, să ni se îngăduie şi nouă oarecari uşurări şi să începem a ne simţi şi noi oameni.

Hotărârile Saşilor, aduse pentru exploatarea noastră, care încă în veacul XVI alcatuiam marea majoritate a locuitorilor din pământul crăiesc, devin tot mai drastice. În 1582 oraşul Sibiu interzice Românilor până şi pescuitul în râuri. Şi aceasta fiindcă unii dintre meseriaşii sibieni făceau sport din pescuit.

În veacul XVII în jurul Sibiului se aduce hotărârea că „dacă vreun Valach din Poplaca cojeşte un copac făcându-l să se usuce, va fi spânzurat de creanga copacului; dacă vinovatul nu poate fi prins, comuna Poplaca are să dea alt Valach ca să fie spânzurat în locul lui”.

Tot atunci Saşii din ţinutul Făgăraşului decid: „Dacă turma vreunui Valach trece în imaş oprit şi Valachul se împotriveşte cu arma (bâta!), la dovada martorilor… acest Valach va fi pedepsit cu moartea. Cu moartea va fi pedepsit şi acela care va da foc sau ameninţă să dea foc… Dacă vinovatul a fost slugă şi a fugit, în locul lui va fi omorât Valachul la care slujia”.

Cele mai multe hotărâri le aduc cu gândul de a îmbogăţi pe preoţii şi ţăranii saşi şi de a umili şi sărăci pe bieţii Români ca astfel să-i stăpânească mai uşor. În 28 August 1679 sfatul oraşului Braşov aduce următoarea hotărâre: „Dacă în comuna Râşnov moare un Valach şi nu are copii, pământurile şi averea lui vor fi moştenite nu de neamuri, ci de cel mai apropiat Sas din vecinătate. Acelaş lucru are să se întâmple şi dacă mortul are copii, însă copii sunt căsătoriţi în alt sat, precum şi atunci, când se poate dovedi că pământurile părintelui mort au fost odinioară săseşti”.

Fireşte, Sasul din vecinătate totdeauna putea dovedi cu martori că pământurile mortului n-au fost româneşti.

La sfârşitul veacului XVII locuitorii din Răşinari se plâng către comisarii imperiali dezvăluindu-le toate mişeliile pe care le-au săvârşit Saşii din Sibiu, luându-le cu forţa câmpurile, pădurile şi supunându-i la tot felul de sarcini şi batjocuri:

„Noi satul Răşinari, această plânsoare aducem înaintea Măriilor Voastre, precum a fost hotarul noastru până unde zic „Vadul Muchii” apoi s-au sculat domnii din Sibiu şi ni l-au luat până unde se chiamă de către cetate „Livada Bulgărilor”, şi din sus „Livada Tănaciului” şi au făcut pace faţă fiind domnii 100 de bărbaţi; şi când au făcut acea aşezare şi legătură a fost leatul 1631 Martie 13 zile. Şi noi satul Răşinari ne-am ţinut de legătură şi de pacea care s-a făcut atuncea, iară domnii Sibiului nu s-au ţinut de legătură şi de pace, ce ne-au stricat întâiu scaunul de lege care au fost, judecând 40 de bătrâni juraţi la judecată de moarte şi au mânat călăraşi în pădure şi au tăiat furcile de le-au coborât jos. Şi după aceea s-au pus domnii a stăpâni pădurea în silă şi au zis domnii de la Sibiu către dregătorii noştri: De acum înainte să bage porcii în pădure numai domnii şi 40 de bătrâni şi popii şi morarii; iar noi ne având nici o putere am căutat să-i lăsăm.

Iar după aceea, fiind judeţ mare Frank, şi Sacs lanăş „bulgăr” (consilier al oraşului) ne-au oprit să mai bage Românii din Răşinari porc în pădure şi ne-au luat lunca de fân şi un ştiuc de luncă din sus de către moară… şi pe alt ştiuc de hotar plătim cu bani, luând acestea toate în silă împreună cu morile şi au oprit pe tot omul să nu mai aducă cârciumă în Răşinari, fără numai domnul bulgăr… al lui vin să se vânză…

După aceea, când a fost judeţ mare domnul Taici, acesta a făcut de au luat de la o stână un caş şi un berbece, apoi au luat doi caşi şi doi berbeci de la toată stâna; şi a fost toată vremea aşa. După aceea fiind judeţ mare domnul Bosner şi bulgăr domnul Ţikelea, au lăsat acei doi caşi şi acei doi berbeci de la toată stâna şi au cerut bani de la toate stânile, care făcea suma peste tot fiorinţi 230; şi cerând bani noi n-am voit să dăm, ştiind că sunt ai noştri munţii de moşie. Apoi văzând domnii că nu dăm banii, ne-au prins şi ne-au bătut şi au mânat pe domnul Abraham şi pe domnul Rităr şi domn Lunard, care este judeţ la Miercurea, şi pe domn vaşerbirăul care este acum — fiind atunci hodnogi — şi au prins pe Bucur Hămbăşan, fiind deregătoriu, şi pe Manlu Roman şi pe Bucur Ihora şi pe Aliman Băncilă şi pe Coman Răspop şi pe Bucur Scumpie; şi prin- zându-i au zis către Hămbăşanu: unde-i judele? El a răspuns: nu ştiu — că judele fugise de frică; şi pe acei oameni pe care-i prinsese, i-a băgat în temniţă, bătându-i cât le-a fost voia; şi i-au ţinut prinşi 17 zile şi până n-au dat banii munţilor, nu i-au slobozit de acolo; şi la un om au băgat călăraşii calul în casă şi i-au dat fân pe masă şi nu l-au scos din casă până n-o plătit tot”.

Volniciile acestea sunt apoi tot mai necruţătoare, cu cât Saşii se simt mai ocrotiţi de ocârmuire.

După 1690, când în Ardeal se înstăpânesc definitiv Habsburgii şi dau mare atenţie poporului săsesc privilegiat, siluirile ajung aproape de necrezut. Satele româneşti sunt stoarse de bani. Ţăranii chinuiţi, exploataţi. Mulţi se gândesc la fugă, încât jupanii saşi hotărăsc să ardă pe rug orice român care vrea să treacă graniţa.

În multe locuri Saşii dornici de a pune mâna pe pământurile româneşti alungă cu armata pe Români din satele lor.

În 1751 izgonesc astfel pe toţi Românii din cercul Nocrichului. Bieţii oameni rămân pe drumuri în miezul iernii.

Habsburgii, gândindu-se la o colonizare a Ardealului cu Nemţi din Carintia şi Stiria, trimit în Ardeal în 1754 pe consilierul Seeberg; iar acesta face toate pregătirile necesare. Alege satele, unde ar fi bine să fie colonizaţi Nemţii, şi îndeamnă pe Saşi, să-i izgonească pe Români de acolo. Saşii îndată alungă pe Românii din Slimnic, Şura Mică şi Vurpăr, aproape de Sibiu, nimicindu-le întreaga gospodărie.

În multe ţinuturi abuzurile au dat naştere unor adevărate revolte. Românii din Valea Rodnei în acelaşi an 1754 bătură pe slujbaşii saşi şi se răzvrătiră împotriva administraţiei lor. Iar cu 4 ani mai târziu se plâng cu multă durere împărătesei Maria Terezia că Saşii calcă în picioare toate drepturile dumnezeeşti şi omeneşti, cer dijme şi dări peste dări, cer bani după fiecare vită, zicând că pădurile şi câmpurile sunt ale lor, apoi măresc necontenit sumele acestor dări. „Dacă le place, ori avem ori nu avem de lucru, trebue să plecăm la vânat, căci altfel ne prind şi ne bat… dacă nu poţi plăti, te prind, te leagă, te închid, ridică în toate satele furci de spânzurat, îţi leagă pietre de picioare şi te batjocoresc şi chinuiesc, până ce dai banii… Iau atâta de la noi, cât nu putem da, şi nu vor să ne dea niciodată chitanţe de cât am dat, ci mai vin comisarii, care ne arată răvaşurile unde putem vedea că am dat mai mult decât se cuvenia; iar dacă îi rugăm să ne dea înapoi banii ce i-am dat pe deasupra, ei râd şi spun: vi-i plăteşte crăiasa!”.

Şi asupririle şi izgonirile Românilor din satele lor continuă şi mai departe. În 26 Aprilie 1776 oraşul Sibiu hotăreşte alungarea Românilor din comunele Şura Mare, Hamba, Slimnic, Vurpăr, Noul Săsesc, Caşolţ, Guşteriţa, Bradu şi Roşia Săsească. Cu câteva zile mai târziu bieţii Români din aceste sate sunt cu toţii muritori de foame pe drumuri, iar gospodăria lor ajunge pe mâini săseşti. Se făcură plânsori la ocârmuire, se făcură anchete şi în sfârşit trebui să intervină însuşi guvernatorul, baronul Brukenthal şi să declare că: satele curat româneşti au la pământ şi păduri aceleaşi libertăţi ca şi cele săseşti; de asemenea aceleaşi libertăţi le au şi Românii care trăiesc în unele comune împreună cu Saşii; toţi Românii de pe pământul săsesc sunt pe deplin liberi de a-şi organiza gospodării şi de a-şi face clădiri, după bunul lor plac.

Cu toate acestea Românii nu se mai putură întoarce la vetrele lor decât abia târziu către 1800, când fireşte nu mai erau în viaţă decât vreo câţiva dintre cei izgoniţi.

Nu e astfel nici o mirare dacă şi astăzi poporul cel mai bogat în Ardeal sunt Saşii. În gospodăriile admirabile ale ţăranilor saşi, în averile instituţiilor lor e truda şi sunt lacrimile a sute de generaţii româneşti exploatate mai rău decât nişte cete de robi.

Când în 1792 Românii înaintează împăratului cererea lor „Supplex Libellus Valachorum” şi în dieta de la Cluj e vorba despre Români, Saşii declară cu toată tăria că pe teritoriul regesc Românii nu sunt băştinaşi, ci sunt veniţi din ţările vecine că niciodată n-au avut nici un drept, şi că deci e nemaipomenită îndrăzneală din partea lor să ceară ceea ce nu li se cuvine.

În sfaturile oraşelor săseşti şi mai ales în şedinţele „Universităţii” cu toţii ţipară că orice concesiune li s-ar face Românilor e o primejdie pentru Saşi. Înaintară apoi o mulţime de memorii împăratului, ba scoaseră şi broşuri în Viena ca să combată cererile noastre. Şi năzuinţa lor izbuti: Românii din ţinuturile săseşti şi după revoluţia franceză rămaseră în aceeaşi stare umilită în care erau până atunci.

Când în 1837 episcopul Moga înaintează dietei din Sibiu un memoriu cerând o uşurare pe seama Românilor din pământul săsesc, Saşii nici nu vor să audă de cererile lor, ci aruncă la coş memoriul. În 1842 însă cererea se repetă cu şi mai mare stăruinţă fiind înaintată nu numai de episcopul Moga, ci şi de colegul său unit, episcopul Lemenyi, care afirmau cu mare tărie drepturile Românilor uzurpate de Saşi. „S-ar părea că vrem să împrumutăm soarelui lumină, dacă ne-am apuca să dovedim pe larg dreptul egal al Românilor cu Saşii” — zic episcopii în memoriul lor. Dieta însă e surdă şi de astă dată.

Nici nu putea fi altfel. Ungurii câştigaseră tot mai multă putere, iar Saşii, după vechiul lor obicei căutau să se dea cu cel tare. Până ce curtea de la Viena ţinea în frâu pe Unguri, Saşii erau alături de dânsa. După 1830 însă, când Ungurii începură să se ridice impetuos împotriva Vienei, Saşii trecură de partea acestora. Între ei se născu o legătură strânsă, frăţească, al cărei scop în mare parte era asuprirea noastră.

Anul 1848 aducând egala îndreptăţite a popoarelor, „Universitatea” săsească, nemaiavând încotro, se în voieşte şi ea ca în sfaturile comunale să fie primiţi şi Români, de asemenea ca diferite comune să sprijinească pe preoţii români şi admite ca şi copiii Românilor să poată intra la meserii, dar numai „când vor fi împlinite toate condiţiile de cari atârnă primirea ucenicilor şi îndreptăţirea de a putea fi meseriaş”. Iar condiţiile fiind stabilite de dânşii, era firesc că Românii niciodată nu corespundeau celor ce li se cereau. Ridicarea unei clase de industriaşi români trebuia înăbuşită, deoarece ar fi fost în paguba industriaşilor Saşi.

Când în preajma dietei din Mai 1848 se discuta în toate părţile chestia unirii Ardealului cu Ungaria, iar Românii în adunarea de la Blaj se rostiseră împotriva ei, Saşii ţinură şi ei o întrunire, se înţeleseră să admită unirea şi în şedinţele dietei din 29 Mai votară cu toţii alături de Unguri. Îndată ce însă armatele împărăteşti începură să pătrundă în Ungaria, Saşii părăsiră cu toţii pe Unguri, se declarară credincioşi împăratului şi rămaseră sub aripile ocrotitoare ale generalului Puchner, înrolându-se vreo câţiva inşi în oştire. În vreme ce noi alcătuiserăm legiuni întregi şi susţineam lupte înverşunate pe Mureş şi în Munţii Apuseni, Saşii stăteau frumos pe la casele lor, fără să ştie măcar ce e războiul. Iar drept răsplată pentru această minunată credinţă săseascăîmpăratul după înfrângerea Ungurilor, întări din nou toate privilegiile pe care le avuseră înainte de 1848 şi umplu toate slujbele înalte cu dânşii. Fruntaşii noştri în aceeaşi vreme erau arestaţi şi bătuţi.

Când după războiul cu Italia, în 1859, Viena se simţea slăbită şi căuta o împăcare cu Ungurii, Saşii văzură că de aici încolo viitorul va fi iarăşi al Ungurilor. Căutară deci să se apropie de ei. Văzuseră că pentru privilegiaţi în Ardeal românismul e o primejdie şi de aceea se năzuiră acum să alcătuiască din nou vechea alinanţă împotriva noastră.

În 1860 la serbările săseşti din Bistriţa invitară pe toţi fruntaşii Ungurilor ardeleni, pe conţii Teleki, Bethlen, Eszterhâzy, Bânffy, Miko, ba veni şi fostul ministru, baronul losif Eotvos. Saşii îi primiră cu mare alai, cu avântate discursuri de înfrăţire. Seara aranjară un bal la care se juca „ciardaş” şi vals deopotrivă, ţinură şi unii şi alţii toasturi, sărbătorind împăcarea ungaro-săsească şi închinând pentru o frăţească bună înţelegere în viitor.

Urmările acestei înfrăţiri aveam să le simţim tot noi. În 1867 se făcu împăcarea între Viena şi Unguri şi de atunci încoace Saşii deveniră vrednici ucenici ai ocârmuitorilor ţării. Pe toate terenurile căutară să înăbuşe mişcările noastre în ţinuturile unde locuiam împreună cu dânşii. Cu toţii erau credincioşi dorinţelor lui M. Schenker, care scria pe faţă că datoria Saşilor în viitor e să meargă mână în mână cu Maghiarii.

Dacă ar fi fost cu putinţă, ar fi adus din nou zilele din veacul XVII. Primind însă şi ei unirea cu Ungaria şi păstrându-se legea pentru egala îndreptăţire votată în 1848, îşi pierdură şi ei viaţa lor autonomă. În 1876 „Universitatea” lor, care până atunci era un corp politic, un mare sfat naţional, din care făceau parte toţi fruntaşii oraşelor şi instituţiilor săseşti, se tansformă total. Pădurile şi moşiile ce le stăteau la îndemână alcătuiesc un fond, din care au să susţină şcoli şi biserici în fostul „pământ crăiesc”. Deci din veniturile lor sunt datori să contribuie şi la susţinerea şcolilor şi bisericilor româneşti. „Universitatea” are să chivernisiască aceste averi şi să îngrijească de o împărţire echitabilă a ajutoarelor.

De la 1876 încoace politica lor s-a legat apoi tot mai strâns de politica ungurească, încetează de a mai avea un drum al lor propriu. Le dispare orice simţ de demnitate şi în sufletele conducătorilor lor îşi face lor un reptilism urât, care le cuprinde în câţiva ani întreg poporul. Faţă de Unguri nu mai au nici un fel de rezervă. Nu-i mai interesează decât faptul că Românii se ridică. Cu ochi plini de pizmă urmăresc progresele noastre şi se zbat pe toate cărările să ne stăvilească. Se aliază cu Ungurii, fiindcă îi văd tari şi văd că şi scopul politicei ungureşti e nimicirea noastră. Nu vor să priceapă că înfrângerea noastră, care suntem cel mai puternic element nemaghiar, însemnează înfrângerea principiului naţionalităţilor şi biruinţa supremaţiei volnice a rasei ungureşti, care ne sapă mormântul nu numai nouă, ci şi mult ocrotitului popor săsesc.

Astfel se întâmplă că, în vreme ce neamurile nemaghiare de sub stăpânirea ungurească se apropie între olaltă, se întovărăşesc şi alcătuiesc în parlamentul din Budapesta, un partid „al naţionalităţilor”, Saşii nu numai că nu vor să facă parte din această alianţă, ci intră de-a dreptul în partidele guvernelor ungureşti, susţinându-le toate faptele şi toate planurile de ungurizare. Şi consecvenţi întregului lor trecut, nu intră decât în partidul celor de la putere. Dacă acesta a căzut, Saşii îl părăsesc şi trec la cel care-i urmează. Până ce vechiul partid liberal al „zdrobitorului de naţionalităţi” Coloman Tisza era tare şi conducea ţara, Saşii erau membrii lui. Când partidul căzu şi la cârmă ajunse „coaliţia” partidelor „kossuthisto-independente”, Saşii se alăturară acestei coaliţii. Căci apoi în 1910 vechiul partid liberal învie sub numele de „partid al muncii naţionale” şi sub conducerea contelui Ştefan Tisza, fiul lui Coloman, zdrobi pe kossuthişti şi luă frânele conducerii, jupanii noştri îşi părăsiră iarăşi ortacii şi trecură iarăşi sub aripile calde ale ocârmuitorilor „liberali” de odinioară.

Că toate guvernele căutau să zdrobească pe nemaghiari, asta avea puţină importanţă pentru Saşi. Ei se mulţumeau cu făgăduinţa ce li se făcea: că legile de maghiarizare nu vor fi aplicate faţă de ei. Nu voiau să vază că în realitate această făgăduinţă nu-i altceva decât mărinimia lui Polifem, care-i promite lui Odiseu că nu-l va mânca decât după ce-i va fi mâncat tovarăşii.

În 1890-1894 Saşii ca membri ai partidului liberal aprobă politica de colonizare a Ungurilor în ţinuturile ardelene, precum şi înfiinţarea de către stat a unui fond pentru colonizări de 6 milioane coroane. În 1906-1907 ca membri ai coaliţiei kossuthiste, primesc fără murmur legea de maghiarizare a contelui Albert Apponyi, deşi aceasta ameninţa şcolile lor ca şi pe ale noastre. Pretutindeni unde au crezut că ne pot face rău, au adus servicii guvernelor ungureşti. Nu s-au sfiit nici chiar de denunţări josnice.

În schimbul acestei atitudini de temeneli şi reptilism, guvernele ungureşti le dau apoi, drept bacşiş, diferite ajutoare pe seama şcolilor şi instituţiilor lor de cultură. Astfel în 1912 pentru a-şi ridica o zidire nouă pe seama liceului lor din Braşov, care în clasele V-VIII are abia câte 4-6 elevi, li s-a dat de către stat 400.000 coroane fără a le pune vreo condiţie în vreme ce noi de 10 ani încoace cerem zadarnic un ajutor de 100.000 coroane ca să putem ridica în Braşov o clădire mai încăpătoare şcoalei noastre comerciale de acolo, care are în fiecare clasă peste 50 de elevi şi e silită să se adăpostească într-o casă particulară transformată: cererea nu ne poate fi ascultată decât dacă ne învoim ca jumătate din studii să fie învăţate ungureşte.

Spinarea de gumilastic a Saşilor a fost răsplătită de către Unguri şi cu alte bunătăţi. Astfel guvernele ungureşti le-au dat mână liberă faţă de Românii din ţinuturile săseşti. Iar ei, unde conducerea e în mâna lor s-au purtat faţă de noi cu un şovinism mai brutal chiar şi decât şovinismul Ungurilor. Aceasta mai ales în oraşele Sibiu, Braşov, Sighişoara, Mediaş, Bistriţa, Sebeşul Săsesc şi Orăştie, şi în comitatele Sibiu şi Braşov. Nu este ram de activitate, în care să nu fi căutat ei înăbuşirea sau cel puţin opăcirea propăşirii noastre.

Au făcut înainte de toate tot posibilul ca în ţinuturile unde trăiam împreună cu dânşii, să împiedice dezvoltarea unei clase intelectuale româneşti. Cum comunele, oraşele şi comitatele din Ungaria şi Ardeal îşi au toate organizaţia lor autonomă, cu conducere independentă de guverne, Saşii pretutindeni unde au putere în autonomii au înlăturat fără cruţare elementul românesc. Toate slujbele le-au umplut cu Saşi, toate furniturile, toate întreprinderile li le-au dat lor, fără a ţinea seamă de ofertele adeseori mai avantajoase ale unor întreprinzători români. În Braşov, în Sibiu şi în celelalte oraşe, de la primar până la sergentul din stradă toţi sunt Saşi, presăraţi cu câte un Ungur. Românii nu-s decât măturătorii şi slugile.

În vreme ce Saşilor şi societăţilor săseşti culturale şi sportive li se dau din diferite fonduri ajutoare peste ajutoare, celor româneşti li se refuză orice sprijin. „Universitatea săsească” fiind transformată cu toate averile ei, păduri şi munţi, într-o fundaţiune pentru ajutorarea culturii, şcolilor şi bisericilor din „pământul crăiesc”, ar trebui să împartă în mod echitabil ajutoarele, ţinând seamă de număr. Noi Românii alcătuind două treimi din populaţia acestui teritoriu, ar trebui să primim de la „Universitate” şi ajutoare în această proporţie sau cel puţin într-o măsură egală cu Saşii. Când colo ce se întâmplă? Saşii fac împărţeala cum le vine lor la socoteală; iar drept mulţumire că guvernele ungureşti îi lasă în bună voie, dau celor câteva mii de Unguri venetici de curând în vechiul „pământ crăiesc” o sumă egală cu a Românilor. Astfel din venitele „Universităţii” se dau Saşilor 60%, Românilor care formează 2/3 din populaţie, 20%, iar Ungurilor care sunt abia vreo câţiva funcţionari şi colonişti, alte 20%. În 1908 au primit pentru şcoli şi biserici Saşii 431.320 coroane, Românii 92.400 coroane, iar Ungurii 92.600 coroane.

Au văzut apoi conducătorii saşi că viaţa noastră economică începe să se ridice, la oraşe începe a se ivi o clasă de mici meseriaşi şi negustori români, iar la sate ţărănimea românească deprinsă cu nevoile, muncitoare, nepretenţioasă şi cu casa plină de copii, agoniseşte, cruţă şi cumpără pământ de la Saşii mai domnoşi şi aproape sterpi. Şi-au dat deci toată silinţa să ne stăvilească. În societatea lor au trezit pretutindeni ură împotriva noastră. Au făcut o adevărată organizaţie, al cărei scop e să ne pună piedici. Negustorii şi meseriaşii lor nu primesc ucenici români; şi dacă ici colo câte unul totuşi primeşte, o face fiindcă are neapărată nevoie şi nu găseşte de alt neam.

E înţelegere între ei şi în ce priveşte cumpărăturile. Un Sas nu are voie să cumpere de la Român. În comuna Avrig de lângă Sibiu este un mic sanatoriu instalat de biserica săsească din Sibiu în vechiul parc al baronului Bruckenthal. Ei bine, deşi Avrigul are aproape 5.000 de locuitori, care ar putea furniza toate cele necesare acestui sanatoriu, totuşi de la dânşii nu se cumpără absolut nimic, pentru că sunt Români; carne, ouă, untură, zarzavat toate sunt aduse pe preţuri mai mari din cel mai apropiat sat săsesc, Bradu…

Mai înverşunată e lupta pentru pământ. Conducătorii vieţii săseşti vor să împiedice cu orice preţ pe Români de a-şi agonisi pământuri de la Saşi, care au mai mult decât le trebuie. Sub ocrotirea administraţiei, preoţii şi învăţătorii lor au înfiinţat pretutindeni mici bănci, sucursale ale băncilor mari din oraşe, care dând ţărănimii împrumuturi ieftine o feresc de a fi nevoită să-şi vândă Românilor ţarinile. Preoţii umblă chiar din casă în casă sfătuind şi făcând pe fiecare gospodar să jure că niciodată nu-şi va vinde vreunui Român moşioara. Îndată ce un Sas e silit să-şi vândă vreo livejoară cât de mică, banca sau biserica lor i-o cumpără şi i-o lasă şi pe mai departe spre folosinţă, în schimbul unei arende neînsemnate.

Băncile lor susţin lupta din toate puterile. Mijloace băneşti au din belşug probabil şi din Germania – încât biruinţa în anii din urmă le era asigurată. Capitalul băncilor săseşti în Ardeal e doar peste 400 milioane coroane, al băncilor româneşti abia 200 milioane. Deci în vreme ce ei au de fiecare Sas un capital de 2000 coroane, noi avem de fiecare Român decât 50 coroane. Evident în lupta aceasta economică forţele sunt într-o îngrozitoare disproporţie.

Pentru a ajunge şi mai sigur la izbândă băncile şi societăţile săseşti au întemeiat acum vreo 5-6 ani o instituţie financiară centrală „Vorschussverein”, îndreptată direct împotriva noastră. Aceasta cumpără orice pământ săsesc ce este de vânzare, dând preţuri mai mari decât cele mai avantajoase oferte venite din partea vreunui Român. De unde are atâţia bani la dispoziţie, e o taină.

În urma acestei purtări duşmănoase a Saşilor din multe sate bieţii Români ca să poată asigura traiul familiei lor, plecau în America, nenorocindu-se prin fabrici, deoarece acasă nu puteau pune mâna pe o bucată de ţarină ca să-şi câştige cu plugăritul cele de lipsă. După ce deci în decursul vremurilor pământurile ne-au fost răpite prin tot felul de volnicii, acum nu mai avem putinţa de a ni le redobândi nici prin cea mai încordată muncă cinstită!

Ceea ce-i doare încă pe Saşi şi ceea ce pizmuiesc ei la noi, e spornicia. În vreme ce casele româneşti sunt pline de copii, de la 5-6 în sus, ale Saşilor sunt goale în urma sistemului înrădăcinat la dânşii, de a avea un singur copil ca să nu se împrăştie averea. Viitorul e a celor spornici. De aceea la Saşi e la ordinea zilei discuţia asupra sporirii neamului. A fost o adevărată halima în 1911-1912 când societăţile femeilor săseşti au dezbătut această chestie şi în congresele lor generale.

Numărul mic al naşterilor şi teama de copii la femei însă nu pot fi înlăturate prin discuţii şi sfaturi. Numai o reformă completă a concepţiei morale despre viaţă şi despre rostul ei poate înlătura întrucâtva această pacoste.

Conducătorii Saşilor s-au gândit şi ei la colonizări. Un plan al lor era să aducă pe Şvabii din Banat, expuşi ungurizării şi să-i aşeze în satele româno-săseşti din Ardeal, întărindu-şi ţărănimea. Astăzi acest plan a suferit o schimbare. Colonizările se vor face nu aducând pe Şvabii din Banat, care trebuiesc păstraţi şi întăriţi acolo unde sunt, ci aducând Nemţi din Germania, unde e un mare prisos de populaţie. Băncile săseşti din Ardeal au şi pus la îndemâna acestui proiect o sumă de 5 milioane coroane.

În mintea lor războiul de azi a trezit un gând măreţ: de a face din Ardeal un fort al germanismului. Şi desigur înfăptuirea acestei idei va fi susţinută cu toată puterea de instituţiile fincanciare şi naţionale ale Germaniei. Iar rasa germană nu e dintre cele care se apucă anevoie şi se lasă uşor…

Astfel planurile Saşilor au acelaşi scop ca şi ale Ungurilor: înfrângerea noastră. Alianţa lor ne-a făcut şi — cine ştie? — ne va face încă multe zile amare. Şi oricât s-ar părea că Saşii sunt mai de omenie, în realitate în sufletul lor e aceeaşi duşmănie faţă de noi ca şi în sufletul Ungurilor. E furia nebună a stăpânului care vede că fostul său rob a ajuns la o stăricică mai bună şi nu se mai lasă exploatat. De aceea au întrebuinţat şi armele cele mai urâte împotriva noastră.

În 1910 autorităţile lor din Sibiu au făcut ministerului de culte denunţul că în şcolile româneşti din comitatul Sibiului limba maghiară nu se învaţă în măsura cerută de legea Apponyi. Ministerul trimise îndată pe cunoscutul nostru duşman, profesorul Benedek Jancso, să facă cercetare. Acesta, întovărăşit cu multă atenţie de un profesor sas din Sibiu, care-i dădea informaţii, cercetă şcolile cu pricina, se abătu apoi şi pe la cele săseşti şi — precum mi-a mărturisit-o el însuşi rămase adânc scârbit de această mârşăvie săsească: şcolile noastre nu numai că erau pe nedrept învinovăţite, dar mersul învăţământului, isteţimea învăţătorilor, sporul elevilor erau cu mult superioare celor constatate în şcolile săseşti. Profesorul Jancso — spre marea indignare a profesorilor saşi — şi-a spus verde părerea aceasta, şi în raportul său către minister ne-a luat apărarea până şi el, care a scris volume întregi împotriva noastră.

Saşii ne dispreţuiesc şi ne urăsc. Ne-au exploatat veacuri de-a rândul; acum nu le-a mai rămas decât ura. Însă nu ura bărbatului care te priveşte în ochii şi te înfruntă cu hotărâre, ci a reptilei care se târăşte, se mlădie, loveşte pe neaşteptate şi se luptă pe faţă numai când are adânca siguranţă că potrivnicul său e stors de vlagă.

S-au aliat întotdeauna cu duşmanii noştri şi nu ne-au cruţat niciodată, când au avut prilejul să ne lovească.

E bine să se ştie aceste lucruri ca în ceasul socotelilor să poată fi răsplătite!

 

 

 

                                                                                                Vasile Stoica

                                                                              Capitol din cartea „Suferințele din Ardeal”

06/02/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: