CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ZIUA DE 3 FEBRUARIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

 

 

 

 

 

 

 

 

 

3 februarie  în istoria noastră

 

 

 

1870 –  A decedat la Budapesta, Emanoil Gojdu, avocat si om politic roman e origine aromână, reprezentant de seama al intereselor comunității românești din Transilvania și Ungaria; (n.9 februarie  1802, la Oradea).

Studiile universitare le-a făcut la Academia de Drept din Oradea (1820-1821), Academia de Drept din Bratislava (1821-1822), iar mai apoi la Budapesta (1822-1824). Diploma de avocat a obținut-o la Budapesta, pentru ca mai târziu să o ia și pe cea de „notar cambial”. În 1824 s-a așezat la Budapesta ca avocat și politician.

Emanuil Gojdu era mândru de originea sa de român ortodox. Prin tot ceea ce a făcut, a demonstrat, atât prin acțiunile întreprinse cât și prin declarațiile politice că nu a uitat de originile sale românești și nici nu a ascuns faptul că se trăgea dintr-o familie modestă.

 La locuința sa, obișnuia să țină întruniri cu deputații români. Cu aceștia și sub președinția lui, s-a discutat și un proiect de lege „pentru egala îndreptățire a naționalităților”. „Ca fiu credincios al Bisericii mele, laud dumnezeirea, căci m-a făcut român; iubirea ce am către Națiunea mea mă îmboldește a stărui în fapta, ca încă și după moarte să erump de sub gliile mormîntului, spre a putea fi pururea în sînul Națiunii”.

Prin testamentul făcut la Budapesta în 4 noiembrie 1869, și-a lăsat averea numai „acelei părți a națiunii române din Ungaria și Transilvania care aparține la confesiunea orientală ortodoxă”, pentru  pentru acordarea de ajutoare  și multe burse studenților români, între care s-au numărat Traian Vuia, Octavian Goga, Constantin Daicoviciu, Petru Groza și Victor Babeș.

După 1945 „Fundația Gojdu” a fost naționalizată de regimul comunist din Ungaria. Una dintre puținele clădiri care au rămas statului român este cea a Colegiului Național Emanuil Gojdu din Oradea.

În octombrie 2005 prim-ministrul Tăriceanu și ministrul de externe Mihai Răzvan Ungureanu, au semnat cu guvernul maghiar un controversat acord care prevedea înființarea – conform legislației ungare- a unei fundați publice româno-ungare „Gojdu”.

Criticii acestui acord – promovat legislativ printr-o ordonanță, au susținut ideea că ca prin adoptarea acesteia România s-ar afla în situția în care practic ar ceda gratuit patrimoniul „Fundației Gojdu”, în favoarea statului maghiar.

Parlamentul Romaniei a refuzat sa aprobe acel acord, iar in martie 2008 Președinția României a semnatdecretul pentru promulgarea Legii privind respingerea Ordonanței de urgență a Guvernului 183/2005 pentru ratificarea Acordului romano- maghiar, privind înființarea Fundației Gojdu.

 1880 – Are loc constituirea în mod oficial a Partidului Conservator în România sub conducerea lui Manolache Costache Epureanu.

Manolache Costache Epureanu (n.1820-d.1880), primul lider al Partidului Conservator din România

Partidul s-a format prin fuziunea mai multor grupări conservatoare: conservatori moderaţi, conservatori democraţi, conservatori progresişti, conservatori junimişti.

Ca formaţiune politică de sine stătătoare, Partidul Conservator exista încă din perioada Unirii Principatelor Moldovei şi Valahiei, participînd la toate evenimentele care au avut loc în perioada modernă din Istoria României.

Între 1871 şi 1876, conservatorii formează guvernul româniei condus de Lascăr Catargiu. Datorită componenţei sale eterogene – marii proprietari de pămînt, burghezia comercială şi administrativă, precum şi o parte din intelectuali – în cadrul Partidului Conservator se manifestă disensiuni şi fărîmiţări care vor da naştere unor disidenţe, dintre care cea mai importantă a fost gruparea „Junimistă „, condusă de Petre Carp şi Titu Maiorescu.

După guvernarea conservatoare din 1888-1895, divergenţele continuă. În februarie 1908, elementele burgheze şi o parte a celor moşiereşti au părăsit Partidul Conservator, întemeind Partidul Conservator Democrat, în frunte cu Take Ionescu. În 1915, vechiul Partid Conservator s-a scindat în gruparea condusă de Nicolae Filipescu şi în gruparea condusă de Alexandru Marghiloman.

În 1916, Partidul Conservator Democrat a fuzionat cu aripa conservatoare condusă de Nicolae Filipescu, sub denumirea de Partidul Conservator Naţionalist. După 1918, Partidul Conservator încearcă să se reorganizeze sub denumirea de Partidul Conservator Progresist condus de Alexandru Marghiloman. Încercarea rămîne însă fără rezultat.

Primul preşedinte, Emanoil (Manolache) Costache Epureanu, urmat de Lascar Catargiu (1880-1899), George Grigore Cantacuzino (1899-1907), Petre Carp (1907-1913), Titu Maiorescu (1913-1914), Alexandru Marghiloman (1914-1925).

Partidul Conservator editează urmăoarele publicaţii: „Timpul ” (1876-1884; 1889-1900), „Epoca” (1885-1889; 1895-1916; sept.-dec. 1918), „Conservatorul ” (1900-1914), „Steagul ” (1914-1922), „Timpul ” (1923-1924), „Le Progres” (1918-1925).

   Încetarea activităţii partidului coincide cu moartea lui Alexandru Marghiloman, în mai 1925, când s-a hotărât fuziunea Partidului Conservator cu Partidul Poporului 

1890 – Are loc premiera piesei “Năpasta” de I.L.Caragiale, cu artistii  Grigore Manolescu, Constantin Nottara, Aristizza Romanescu.

1892 – S-a născut  omul politic român Gheorghe I. Bratianu ; (d. 1953).

1907 – Are loc un incident în satul Flămînzi, jud.Botoşani,  care a marcat începutul marii răscoale a ţăranilor din România, desfăşurată sub lozinca „Vrem pământ !”.

 

 

 

 1908 –  Se constituie Partidul Conservator Democrat, sub conducerea omului  politic Take Ionescu, formaţiune desprinsă din Partidul Conservator, cu un program politic de centru, ce se pronunţa pentru intensificarea ritmului de modernizare a României.

 

 

1918 – La Chişinău, în  Republica Democratică Moldovenească, este înfiinţată Societatea Cultural-Iluministă “Flacăra”.

 

1921- S-a născut poetul Sergiu Filerot; membru al grupării „Albatros”, colaborator, alături de Geo Dumitrescu, Marin Preda, Şt. Popescu ş.a., la placheta colectivă „Sârmă ghimpată”, interzisă de cenzura antonesciană în 1942.

Trimis în faţa Curţii Marţiale din Bucureşti sub acuzaţia de defetism, a riscat pedeapsa cu moartea, care i-a fost comutată la zece ani de închisoare datorită intervenţiei unor intelectuali antifascişti (dr. Bagdasar, avocatul Avram Bunaciu ș.a.).

A fost eliberat la 23 august 1944; (m. 1989).

1925- S-a născut popularul actor român de teatru și film Ștefan Mihăilescu-Brăila; (d. 1996).

1926- S-a semnat la Berna, Tratatul de conciliaţiune, de aranjament judiciar şi de arbitraj obligatoriu româno-elveţian, intrat în vigoare la data de 27.VIII.1926.

1929 – A avut loc premiera filmului „Iancu Jianu”, de Horia Igiroşanu, primul film românesc de aventuri pe fundal istoric şi primul film din trilogia cu haiduci a lui Horia Igiroşanu (urmează ”Haiducii” şi ”Ciocoii”), cu acţiunea plasată la începutul secolului al XIX-lea în mediu rural – inspirat din literatura ”populară” de gen.

1932 – Are loc  Conferinţa generală pentru dezarmare de la Geneva, la care participă 63 de state, inclusiv România.

1934 – Echipajul român de bob de două persoane (Al. Frim – V. Dumitrescu) cucereşte medalia de aur la Campionatul mondial de bob de la Engelberg (Elveţia), desfășurat în perioada 3 – 4 februarie.

1936- A murit preotul Nicolae Ivan, episcop al Vadului, Feleacului şi Clujului între anii 1921 şi 1936, calitate în care a organizat noua eparhie ortodoxă (putând fi considerat unul dintre ctitorii acesteia); până în 1918 a fost unul dintre militanţii pentru drepturile românilor transilvăneni şi realizarea statului naţional unitar român. A fost membru de onoare al Academiei Române din 1934 și membru de drept în Senatul României (din 1921); (n. 1855).

1941- S-a născut  la Calafat, marele actor român de teatru și film, Ștefan Iordache; (“Cel mai iubit dintre pămînteni”, “Oglinda”, “Glissando”, “Ciuleandra”, “De ce trag clopotele, Mitică?”, “Pruncul, petrolul şi ardelenii”, “Înghiţitorii de săbii”, “Bietul Ioanide”); (d.14 septembrie 2008).

Imagine similară

 

 

 

 

A avut de asemenea o îndelungată colaborare cu Teatrul Național Radiofonic și Teatrul Național de Televiziune, și a jucat în numeroase filme pentru marele ecran.

Ștefan Iordache a fost și un foarte bun interpret de muzică lăutărească și ușoară.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1944- S-a născut actorul Dan Tufaru ; (m. 2002).

 

 

 

 

Imagini pentru dan tufaru photos

 

 

 

A absolvit IATC în 1965. A jucat mai întâi la Teatrul Național din Craiova, apoi la Teatrul Giulești, iar din 1976 fără întrerupere la Teatrul de Comedie pentru ca în ultimii ani ai vieții să joace pe scena Teatrului Evreiesc de Stat din București.

 

 

 

 

 

 

 

A fost căsătorit cu actrițele Vasilica Tastaman, Anda Călugăreanu (cu care a avut o fiică, Ioana Tufaru) și Cristina Dogaru.

  Împreună cu Anda Călugăreanu și Florian Pittiș, au constituit un trio de mare succes la TVR în regia lui Alexandru Bocăneț.

 

 

 

 

 

1944- S-a născut Petre Anghel, sociolog, teolog, poet, prozator, istoric literar, profesor şi jurnalist; specialist în ştiinţele comunicării; (m. 2015).

1947 – Miron Radu Paraschivescu a publicat în ziarul Partidului Comunist Român, “Scânteia” , atacuri violente contra poetului Tudor Arghezi, acuzându-l  de atitudini politice reacționare.

 

 

Imagini pentru Miron Radu Paraschivescu photos

 

 

 

Miron Radu Paraschivescu s-a născut la 2 octombrie 1911, la Zimnicea şi a murit la 17 februarie 1971,la  Bucureşti. Este fiul Paulinei Paraschivescu (născută Scorţeanu) şi al lui Romulus Paraschivescu, învăţători. Urmează şcoala primară la Vălenii de Munte, liceul la „Sf. Petru şi Pavel” din Ploieşti şi face studii de arte plastice la Cluj şi la Bucureşti, aici devenind apoi student la Facultatea de Litere şi Filosofie.

Debutează în 1929, cu poezia “Iubire”, semnată Emil Soare, la „Povestea”, „foaie de expoziţie literară în versuri” din Predeal-Sărari. Îşi continuă activitatea publicistică la „Gazeta învăţătorilor prahoveni” din Ploieşti (1930).

Ulterior colaborează la numeroase publicaţii, majoritatea de stânga, fiind şi secretar de redacţie la „Era nouă” (1936), redactor la ziarul „Timpul” (1936-1938), unde conduce pagina de literatură şi artă, semnând cu pseudonimul Paul Scorţeanu (numele bunicului matern). În 1939 este numit şef al Biroului Presei, la Cluj. Redactează „Gazeta statului” (cu Ion Vinţe) şi face parte din grupul care animă revista clujeană „Ţara nouă” (1939-1940), de orientare democratică radicală.

Miron Radu Paraschivescu desfăşoară o susţinută activitate redacţională la mai multe reviste interbelice de stânga, inclusiv la cele ilegale, îndrumate de PCR: Cuvântul liber, Facla, Meridian, Societatea de mâine, Azi, Lumea românească, Reporter (Poezia, I, 159)etc.; criticul/istoricul literar Eugen Simion ne mai încredinţează că Miron Radu Paraschivescu:  „a debutat în cercurile de avangardă şi a susţinut în articole agresive radicalizarea liricii româneşti”.

După un debut de „mare succes“, în 1941, cu  Cântice ţigăneşti  , Miron Radu Paraschivescu mai publică şi alte remarcabile volume de versuri.

 

Reîntors la Bucureşti, la „Timpul” (1940-1943), reia condu­cerea paginii culturale şi trece în aceeaşi calitate la „Ecoul” (1943-1944), cotidian condus de Mircea Grigorescu. După război lucrează la „Scânteia” şi la „România liberă” (1944-1946), e redactor-şef la „Revista literară” (1947), ulterior la „Almanahul literar” din Cluj (1949-1952), după care se retrage din presă până la mijlocul anilor ’60. Acum iniţiază, cu o pasiune irepresibilă, „Povestea vorbii”, supliment al revistei „Ramuri” (1966-1969).

Animator literar de vocaţie, şi-a dedicat o parte însemnată a activităţii descoperirii de noi talente. Locuieşte o vreme la Braşov, apoi la Bucureşti, pentru a se izola, în cele din urmă, la Vălenii de Munte, unde va fi şi înmormântat.

 

 

 

 

 

 

1954 – A murit  scriitorul Ionel Teodoreanu, autorul celebrului roman pentru adolescenţi „La Medeleni”.

A fost  fratele scriitorului Al. O. Teodoreanu (Păstorel) şi soţul prozatoarei Ştefana Velisar-Teodoreanu.

A mai scris “Uliţa copilăriei”; “Loreley”, “Masa umbrelor”); (n.6 ianuarie 1897).

1957 – S-a inființat la Bucureşti, Arhiva Naţională de Filme.

 

Arhiva de filme, cunoscută și sub denumirea de cinematecă, este o instituție specializată să asigure conservarea patrimoniului cinematografic național și internațional de filme.

De asemeni, este o instituție care are și menirea răspândirii culturii cinematografice în masa cinefililor prin organizarea de spectacole în săli de proiecție distincte de cele obișnuite, cinematografele, cunoscute ca săli de cinematecă.

1957 – Poetul Ștefan Augustin Doinaș a fost arestat și condamnat de regimul comunist la un an închisoare, sub acuzația de „omisiune de denunț”; a fost eliberat la 5 februarie 1958.

1972 – S-au deschis la Sapporo, in  Japonia, primele Jocuri Olimpice de Iarnă care s-au ţinut în Asia.

Jocurile de iarnă din 1972 din Sapporo, Japonia, au fost primele care au avut loc în afara Europei sau a Americii. Au participat intre 3 si 13 februarie  35 de tari, 1231 concurenţi. 

România a participat cu 13 sportivi care au concurat la 4 sporturi (biatlon, bob, patinaj artistic și schi alpin), cu 8 probe (toate masculine).

 La această ediție a Jocurilor Olimpice, România a obținut 2 puncte, clasându-se pe locul 18 în clasamentul pe națiuni.

 

2000 – A început, la Bruxelles, prima etapă a negocierilor pentru aderarea României la Uniunea Europeană (UE). Din cele 31 de capitole ce urmau a fi negociate, s-a început cu cele referitoare la învăţământ, cultură şi audiovizual.

România a devenit membră a Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007

  2005 – A decedat Ioan Flora, poet de limbă română şi traducător din Banatul sârbesc.

 

 

 

 

 

Imagini pentru Ioan Flora,photos

 

A colaborat mai bine de două decenii la cele mai importante reviste literare din România şi din Serbia; (n. 1950).

 

 2009 – A murit pictorul Virgil Almăşanu ;(n. 1926).

2009 – Statul român a obţinut o hotărâre de răsunet la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga în procesul de delimitare a platoului continental şi a zonelor economice exclusive ale României şi Ucrainei în Marea Neagră. Hotărârea CIJ de la Haga a recunoscut jurisdicția suverană și drepturile suverane ale României în principal de exploatare a resurselor — pentru o suprafață de 9.700 km pătrați de platou continental și zonă economică exclusivă, adică 79,34% din zona de 12.200 km pătrați aflată în dispută cu Ucraina (circa 70 de miliarde de metri cubi de gaz și 12 milioane de tone de petrol din estimările făcute).

Diplomatul Bogdan Aurescu, fost ministru de externe, a condus echipa de negociere carea a reprezentat țara noastră

 

 

Imagini pentru platforma romaneasca marea neagra hotarata la haga harta

 

 

 

 Bibliografie (surse) :

 

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Crestin ortodox.ro

  3. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric.

  4. Istoria md.

  5. Istoriculzilei blogspot.com;

  6. Mediafax.ro

  7. Wikipedia ro.

  8. http://www.worldwideromania.com

Publicitate

03/02/2019 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Primele efecte ale cotropirii Basarabiei de către URSS

 

 

 

Foto: Semnarea Pactului Hitler – Stalin (Ribbentrop- Molotov) și furtul de teritorii românești.

În urma semnării Pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, Basarabia este revendicată de sovietici drept zona lor de influență. Astfel, la 28 iunie 1940, Armata Roșie ocupă Basarabia, precum și Bucovina de Nord și ținutul Herței.

În ziua de 28 iunie, la ora 9:00, prin comunicatul nr. 25 al Marelui Stat Major al Armatei Române, populația a fost anunțată în mod oficial despre existența ultimatumului, despre acceptarea acestuia de către București și despre intenția guvernului român de a evacua  armata și  administrația pe malul drept al Prutului.

În conformitate cu prevederile ultimatumului, trei orașe cheie – Chișinău, Cernăuți și Cetatea Albă – trebuiau să fie predate sovieticilor până la ora 14:00.

Până pe 2 iulie, noua graniță de-a lungul râului Prut a fost închisă definitiv.

Doar o mică parte a populației Basarabiei și Bucovinei a întâmpinat anexarea sovietică cu bucurie. Cam 200 000 de cetățeni au decis să se refugieze în grabă în România.

În zilele următoare, în localitățile mai importante și în unele din gările unde se adunau refugiații pentru evacuare au avut loc incidente antiromânești și prosovietice, în care grupuri de tineri fanatizați au atacat, despuiat, bătut sau omorât preoți, intelectuali, militari români , persoane civile în curs de evacuare.

  Unele documente militare și civile, din acea perioadă, indică participarea unor etnici evrei din Basarabia și nordul Bucovinei în proporție mare în aceste grupuri.

   

În cartea sa Fascismul în Ungaria și România, istoricul american Nicolas M. Nagy-Talavera afrima:

„În haosul generat de retragerea română grăbită și neorganizată, s-au întâmplat multe lucruri care nu ar fi trebuit să se întâmple. Populația evreiască și ucraineană, în entuziasmul generat de plecarea autorităților române, care transformaseră această provincie în cea mai prost administrată parte a țării, i-au tratat pe românii care se retrăgeau într-un fel care avea să-i coste scump un an mai târziu. În afară de aceasta, ei aveau să facă cunoștință curând cu NKVD-ul și alte binecuvântări ale puterii sovietice”.

 Evacuarea în Romania a fost posibilă doar timp de câteva ore.

Pe 3 iulie la ora 12.00 „autoritățile sovietice” de ocupație au închis punctele de trecere la frontieră, astfel în România au reușit să treacă doar o parte din cei care au dorit să se refugieze.

 

 

 

 

În aceeași zi la ora 13.00 toată populația României a păstrat un minut de reculegere. Circulația a fost complet suspendată în întreaga țară la aceeași oră pentru un minut.

Nu a trecut mai mult de 1-2 luni până ca populația civilă rămasă în Basarabia, Bucovina de Nord și Herța, indiferent de etnie, să se convingă de fățărnicia si brutalitatea  regimului sovietic de ocupație.

Basarabia și Bucovina de Nord vor cunoaște încă din anii 1940-1941 experiența sovietizării și comunizării, unul din elementele centrale ale acestei experiențe fiind aplicarea terorii în masă față de majoritatea populației.   

În scurt timp, la 2 august 1940 este creată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM).

6 din cele 13 raioane ale Republicii Autonome Socialiste Sovietice moldovenesti (RASSM) create de soviete în 1924 dincolo de Nistru, intră în componența RSS Molovenești, iar județele basarabene – Ismail și Cetatea Albă din sud și o parte a județului Hotin din nord – sunt anexate Ucrainei sovietice,odată cu Bucovina de nord și jumătatea nordică a județului Hotin (Ținutul Herța).

Această împărțire a fost hotărâtă de o comisie condusă de Nikita Sergheevici Hrușciov, fără ca locuitorii acestor ținuturi să fie consultați.

În 1940-41, au avut loc masive deportări, condamnări și execuții politice, precum și o falimentare și/sau naționalizare a sectoarelor ne-agricole ale economiei, evenimente care aveau să afecteze minoritățile naționale basarabene și nord-bucovinene în aceeași măsură, ca și pe etnicii români. 

În această perioada s-a declanșat o campanie de persecuții împotriva localnicilor – arestări arbitrare, torturi, execuții și deportări în gulagurile Siberiei. Au rezultat, conform unor estimări, aproximativ 57.000 de morți și peste 100.000 de deportați.

Economia celor două regiuni a fost paralizată, pusă la pământ de exproprierea intreprinderilor particulare și de sistemul cotelor și rechizițiilor din agricultură.

În anul acela, recolta a fost bogată și de-ale gurii se găsea din belşug. La început, magazinele erau ticsite cu mărfuri, dar peste o lună în ele nu mai era nimic…

A fost stabilită o rată de schimb de 40 lei pentru o rublă, ceea ce a făcut ca soldații și oficialii sovietici deplasați în zonă să cumpere produsele aflate în magazine la prețuri extrem de mici.

Întrucât magazinele nu au fost reaprovizionate, a rezultat o criză dezastruoasă pentru sectorul comercial al economiei și o îndelungată perioadă de lipsuri   în ceea ce priveste produsele de bază necesare populației.

Dat fiind faptul că  majoritatea etnică românească din Basarabia era alcătuită din țărani, iar această clasă era vizată de măsurile de teroare, represiunea a capătat, în mod indirect, un pronunțat caracter antiromânesc. 

Organizația comunistă locală din Basarabia era insignifiantă și dominată de reprezentanți ai minorităților etnice. Din totalul comuniștilor basarabeni de 285 persoane în august 1940, 186 erau evrei, 28 ucraineni, 21 ruși și 21 români.

Criza de cadre locale loiale partidului comunist se observă și în primăvara anului 1941. Din cca. 9 000 de comuniști din RSSM, aproape jumătate erau veniți din alte republici sovietice.

Acest lucru reflectă faptul că populația locală majoritară era refractară la ideile comuniste. În același timp nu se înregistrează acțiuni violente de amploare împotriva noii puteri sovietice.

În scurt timp, lucrătorii de partid încadrați în procesul de bolşevizare a Basarabiei şi-au adus aici și familiile. Băștinașii își aminteau că bărbaţii sovietici erau îmbrăcați în pantaloni strâmţi de „porosină” (pânză de sac), purtau cămăşile peste pantaloni, încheiate până la ultimul nasture, și erau încinşi cu nişte şireturi.

 

Nevestele ofițerilor ruși, îmbrăcate în cămăși de noapte, mergeau la piață, iar soții lor cumpărau cantităţi enorme de alimente, zeci de mosorele de aţă, zeci de metri de panglici și vase de bucătărie. Femeile se chiteau toate în rochii de cit alb, cu floricele mici.

Deși nu-și puneau ciorapi, ele se încălțau în papuci. În straiele astea, umblau cu toții după mâncare şi băutură.

Vestimentaţia şi cultura alimentară a soţiilor ofiţerilor ruşi sunt descrise în memoriile Claudiei Cobasnean:

„Cel mai mare şoc pentru noi a fost să vedem cum soţiile ofiţerilor ruşi, îmbrăcate în cămăşi de noapte (pe care le credeau rochii elegante), mergeau la piaţă. Toată lumea râdea pe ascuns. Istoria cu măslinele a înconjurat întreaga Basarabie.

Degrabă după acea zi tragică, au fost scoase în vânzare măslinele rămase în depozite. Se formaseră cozi imense. Noi nu ştiam de aşa ceva.

Stând în rând, două rusoaice vorbesc:

„Nu ştiu ce găsesc moldovenii în măslinele astea, că eu am luat două kg de măsline şi două de zahăr şi le-am fiert, şi nu mi-a ieşit dulceaţă”.

Nu se atingeau doar de pălării și cravate…

Și Gleb Drăgan vorbește despre obiceiurile stranii ale familiilor ofițerilor sovietici, în lucrarea sa autobiografică „Deportații.Tragedii basarabene”:

„Cel mai mult îi impresionaseră alimentele. După ce ani de zile nu văzuseră pe la ei decât magazine goale, ajunşi aici, cumpărau cantităţi enorme de alimente; tot ce le era refuzat la ei acasă.

Spre uimirea localnicilor, cumpărau zeci de mosorele de aţă, zeci de metri de panglici, vase de bucătărie… Tot aşa dăduseră năvală în magazinele de încălţăminte, uluiţi de ce pot găsi.

În schimb nu se atinseseră de pălării şi de cravate, embleme ale „burgheziei”.

Se petrecuseră şi scene nostime. Nişte rusoaice care ieşiseră pe stradă umblau caraghios, din neobişnuinţă, cu pantofi cu toc. Dar ţineau cu orice preţ să fie elegante.”

 

Primii care au căzut victime ale regimului comunist au fost 1 122 de persoane, arestate în perioada 28 iunie – 4 iulie 1940, constituind foști funcționari ai statului român sau suspecți de colaborare cu administrația română.

În următoarele luni au fost arestate alte cca. 2 000 persoane, majoritatea fiind lucrători ai căilor ferate în care regimul sovietic nu avea încredere.

Inamici potențiali ai puterii sovietice au fost considerați și germanii din Basarabia, urmași ai coloniștilor din secolul al XIX-lea. Astfel, în lunile iulie-noiembrie 1940 au fost repatriați în Germania, conform unor acorduri bilaterale sovieto-germane, cca. 124 000 de germani basarabeni.

Etnicii germani nu obțineau nici un fel de compensație din partea Moscovei pentru proprietățile abandonate, averea lor imobilă și utilajul agricol trecând la colhozurile întemeiate în grabă de ocupanții sovietici.

Cele mai importante arestări ale populației locale au avut loc în ajunul atacului german asupra Uniunii Sovietice din iunie 1941.

La 31 mai 1941, împuternicitul Moscovei pentru arestarea sau strămutarea elementelor indezirabile, S.A. Goglidze, trimite un raport lui Stalin. Potrivit acestuia, urmau să fie anihilate cele mai periculoase elemente, cum ar fi foștii membri ai Gărzii de Fier, caracterizată ca „cea mai clandestină organizație, cu experiență de ani de zile în activități ilegale”, având „cadre teroriste, organizate în trupe speciale”.

Alte persoane susceptibile de deportare erau foști membri ai Partidului Național Creștin, ai Partidului Național Țărănesc și Partidului Național Liberal care ar fi încercat să organizeze activități ilegale. Alte persoane vizate proveneau din rândurile marilor latifundiari, comercianților, jandarmilor, albgardiștilor ruși etc.

Operațiunea majoră de arestare și deportare a fost stabilită pentru noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, cu numai o lună înaintea eliberării Basarabiei și Bucovinei de nord de către trupele româno- germane, fiind vizate 32 423 de persoane din aceste ținuturi românești cotropite in urma Ultimatumului sovietic din 26 iunie 1940 de Uniunea Sovietică.

Dintre acestea, 6 250 urmau să fie arestate, iar 26 173 – deportate. În raportul din 14 iunie 1941 despre rezultatele operațiunii, înaintat lui Stalin, Beria și Molotov, se constată că numărul celor arestați și deportați a scăzut de la cifra inițială de 32 423 persoane la 31 419. Cum se explică această diferență și ce relevanță are această micșorare a listei inițiale? Avem date în acest sens numai în legătură cu Basarabia – 1 183 au reușit să evite tragedia care îi aștepta.

Dintre aceștia, trei persoane au reușit să se ascundă, 133 n-au fost arestate din motive de boală, 318 și-au schimbat în ajun domiciliul, iar 829 au scăpat, retrăgându-li-se învinuirile ad hoc, „din cauza insuficienței materialelor compromițătoare”.

Astfel, din RSS Moldovenească au fost arestate și deportate în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 – 18 392 persoane, iar din celelalte teritorii românești anexate la 28 iunie 1940 – 11 844 persoane. După estimările guvernului antonescian, 97 la sută dintre cei arestați și deportați în 12-13 iunie 1941 erau români, o estimare care nu rămâne decât un truc propagandistic în plin război împotriva bolșevismului.

În total, în primul an de ocupație sovietică au avut de suferit – prin arestare sau deportare – nu mai puțin de 86 604 persoane din Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herței.

Această cifră se apropie de cea calculată de istoricii ruși după documentele de arhivă de la Moscova, adică în jur de 90 000 de persoane reprimate, arestate sau deportate în primul an de ocupație sovietică. Arestările au continuat chiar după 22 iunie 1941.

 Deportările și execuțiile sumare vor fi justificate, din punctul de vedere al autorităților sovietice, de necesitatea consolidării regimului comunist în regiunile recent anexate. Mai exact, era vorba de pedepsirea celor care au colaborat cu „ocupanții” și, mai ales, de eliminarea totală a elementelor sociale indezirabile ce constituiau o piedică în construcția socialistă – în special a țăranilor înstăriți, numiți peiorativ kulaci sau chiaburi. 

Ocupația sovietică a inaugurat și o politică antiromânească în Basarabia și Bucovina de nord, care a țintit atât grupul etnic român  dar și, mai larg, pe toți reprezentanții de frunte ai societății civile și clasei politice presovietice fără deosebire de naționalitate.

Între 1940 și 1941, aproximativ 300.000 de români au fost persecutați, condamnați la muncă silnică în gulaguri, sau au fost deportați împreună cu familia. Dintre aceștia 57.000 au fost uciși, în acest număr nefiind incluși cei care au pierit în gulag.

Aceste politici au fost reluate și au continuat în perioada 1944 – 1956, după care a abuzurile au fost reduse la un număr de cazuri izolate.

După unele surse, pe toată durata de existență a URSS-ului, aproximativ 2.344.000 persoane originare din Basarabia, Bucovina de nord și RSSA Moldovenească au fost victime ale arestărilor, persecuțiilor politice, deportărilor, condamnărilor la muncă silnică, 703.000 dintre ei pierind. 

Ultimele cifre includ și cele 298.500 de victime ale foametei din perioada 1946 – 1947 și cei aproximativ 100.000 de prizonieri de război români de origine basarabeană și bucovineană, care au murit în lagăre. Restul sunt victime ale execuțiilor, masacrelor, deportărilor și ale gulagului.

Aceste politici au avut ca țintă elitele basarabene și bucovinene, care nu se refugiaseră în România în 1940 și între 1944-1945. Printre cei vizați de politicile sovietice se aflau învățătorii, profesorii, doctorii, preoții, avocații, foștii polițiști și jandarmi și cadre active ale armatei regale române, proprietarii de pământ (atât moșierii cât și culacii), membrii partidelor politice, (inclusiv membrii Partidului Comunist Român aflat până în 1944 în clandestinitate), ca și oricine își exprimase orice fel de disidență, practic marea majoritate a populației cu o educație înaltă, purtătoare a culturii române.

În Bucovina de nord, persecuțiile au dus la un număr disproporționat de victime din cadrul etniei române. Acest fapt poate fi explicat prin structura socială a satelor din regiune, cu numeroși țărani înstăriți și mijlocași, care respingeau tacticile sociale sovietice.

Ucrainenii din regiune care și-au exprimat opoziția față de regimul sovietic au avut aceeași soartă cu românii persecutați.

În perioada de după ocuparea Basarabiei și Bucovinei din 1940, 82.000 de germani basarabeni și 40-45.000 de germani bucovineni au fost repatriați în Germania la cererea guvernului lui Hitler.

Unii dintre ei au fost colonizați forțat în Polonia ocupată, pentru ca, în 1944 – 1945, aceștia să fie nevoiți să se refugieze spre vest din calea războiului și a Armatei Roșii.

Ca urmare a plecării intelectualilor români din 1940 – 1944, a germanilor din 1940 – 1941, a evreilor în 1945, a repatrierilor forțate a polonezilor bucovineni în Polonia, Cernăuțiul, una dintre „perlele” universitare ale fostei Austro-Ungarii și a Regatului României și-a pierdut importanța universitară, iar populația sa de aproximativ 100.000 de locuitori din perioada interbelică a scăzut foarte mult.

După război, în oraș s-au mutat ucraineni bucovineni din regiunile rurale, ucraineni galițieni sau podolieni. Cu toate acestea, cele mai importante funcții de conducere în politică și economie au fost ocupate de cetățeni sovietici aduși din Ucraina de răsărit, considerați mult mai loiali sistemului sovietic.

 

Colonizarea

 

Exodul din Basarabia a condus la scăderea populației locale.
Ca urmare a persecuțiilor sovietice, a emigrării germanilor, polonezilor și evreilor și românilor, populația locală a scăzut dramatic, iar intelectualitatea din regiune a dispărut aproape în totalitate. Sovieticii au căutat să repopuleze regiunea, să umple uriașa prăpastie săpată de plecarea sau moartea intelectualilor și să pună pe picioare organizațiile de partid comuniste și ale aparatului de stat loiale Moscovei.

Imediat după război, Stalin a declanșat o colonizare de proporții și o rusificare de facto a ceea ce erau acum Regiunea Cernăuți, RSS Moldovenească și Bugeacul ucrainean.

Numeroși ruși și ucraineni, dar și alte mici grupuri etnice, au migrat din restul Uniunii Sovietice în Basarabia și Bucovina de nord, aproape în exclusivitate în orașe, pentru a repune pe picioare economia devastată de război, a repopula regiune, cu rezultatul imediat al schimbării compoziției etnice .

Noii veniți erau în special muncitori în fabrici sau în construcții, personal cu pregătire superioară, militari, cu toții însoțiți de familiile lor. Conform cu statisticile oficiale, în perioada sovietică, peste un milion de oameni s-au stabilit în Moldova sovietică. Deși printre ei se aflau ingineri, tehnicieni și un mic grup de cercetători științifici, majoritatea noilor veniți erau muncitori cu o pregătire redusă.

Accesul localnicilor la pozițiile înalte din administrație sau economie a fost limitat. Primul român care a fost numit în guvernului RSS Moldovenești a fost ministrul sănătății din deceniul al șaptelea. Limitări similare au fost impuse reprezentanților minorităților locale care au trăit în regiune înainte de 1940.

Antagonismul dintre moldovenii/românii și noi veniți a persistat pe toată perioada de existență a RSS Moldovenești, izbucnind cu putere în perioada enenimentelor antisovietice și anticomuniste din 1988 – 1992. Aceste rivalități au fost un important factor declanșator al războiului din Transnistria din 1992.

Colonizarea a afectat în mod special orașele din Basarabia, Bucovina de nord, regiunile rurale din Bugeac, (de unde emigraseră germanii basarabeni), dar în mod special orașele din Transnistria.

În ciuda imigrației masive, recensământul din 1959 a arătat o scădere semnificativă a populație față de situația din 1940, ceea ce arată cât de dramatic a fost afectată populația locală de evenimentele din 1940 – 1956.

Operațiunea de rusificare a Chișinăului

(Mariana S. ȚĂRANU,
conferențiar universitar, doctor în istorie)

 Din ianuarie 1940 până în iunie 1941, numărul populaţiei Chişinăului a crescut brusc de la 109766 până la 188500 de persoane.

 Fiind cel mai mare oraș din cele șase județe, incluse de sovietici în componența RSSM, Chișinăul a devenit centru administrativ chiar din prima zi de ocupație a Basarabiei. Iar la ședința Biroului Politic al PC(b) al URSS din 14 august 1940, s-a decis oficial că această localitate va fi capitala noii republici sovietice. De aceea ocupanţii au somat chişinăuienii să-şi părăsească casele şi au numit străzile după bunul lor plac.

Conform Hotărârii nr. 208 a CCP al RSSM din 26 septembrie 1940, s-a stabilit că fiecărui chişinăuian îi revin nouă metri pătrați de spațiu locativ.

În cazul în care spațiul destinat unei familii depășea metrajul indicat, atunci o parte din casă sau casa întreagă era confiscată de stat și ocupată de familiile demnitarilor sovietici, veniți în Basarabia după 28 iunie 1940.

Din cele 1960 de case confiscate sau părăsite de chișinăuienii plecați în România, o parte au fost ocupate neautorizat de către militari, iar celelalte au fost distribuite funcționarilor. În limbajul epocii, aceasta se numea „naționalizare”.

De regulă, proprietarii erau somați fără alte explicaţii să elibereze casele confiscate. Pe parcursul anilor 1940-1941, în RSSM puteau fi naţionalizate clădirile, care aveau suprafaţa de 800 de metri cubi (în Chişinău), 700 de metri cubi (în Bălţi şi Tighina) şi 500 de metri cubi în celelalte localităţi.

Prin urmare, în primele șase luni de ocupație sovietică, în Chișinău au fost naționalizate fără întocmirea vreunui act 3720 de case particulare, în Tighina – 539, în Orhei – 284, în Cahul – 223, în Călărași – 82.

Documentele timpului arată că, la 8 aprilie 1941, Comitetul Executiv Chișinău a PC(b)M a înaintat Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM un proiect cu privire la împărțirea Chișinăului în trei sectoare: Krasnoarmeisk, Lenin și Stalin.

Acest lucru era necesar în scopul monitorizării mai eficiente și soluționării eventualelor situații de criză. În Krasnoarmeisk, erau înregistrați 58000 de locuitori, inclusiv 4027 de muncitori și 7500 de membri ai diferitelor arteluri.

Pe teritoriul sectorului erau amplasate 24 de întreprinderi de stat. În sectorul Lenin, apoi erau înregistrate 66500 de persoane, inclusiv 5100 de muncitori și 6900 membri ai diferitor arteluri.

Pe teritoriul sectorului erau amplasate 22 de întreprinderi de stat. În sectorul Stalin, domiciliau 64000 de oameni, dintre care 2900 erau muncitori, iar 4200 – membri ai diferitelor arteluri. Aici activau 19 întreprinderi de stat.Peste două zile, la 10 aprilie 1941, în cadrul ședinței CC a PC(b)M, au fost aprobați prim-secretarii și secretarii Comitetelor executive raionale Chișinău ale partidului.

Prim-secretar în sectorul Lenin a fost numit ucraineanul Mirgorodskii Ivan Dmitrievici, care era născut în anul 1910 și avea studii medii incomplete.

Pentru sectorul Stalin, a fost ales un alt ucrainean, Mazanik Mihail Cuprianovici, născut în anul 1909 şi cu studii medii.

Numai Șcerbenko Constantin Terentievici, ucrainean şi el, născut în 1897, care a fost desemnat pentru sectorul Krasnoarmeisk, avea studii superioare.

Președinte al Comitetului executiv al PC(b)M din Chișinău a fost numit Elîșev, iar prim-secretar al Comitetului orășenesc – Ulasevici Victor Iacovlevici. În anii 1938-1940, acesta s-a aflat la muncă de partid în regiunea Dnepropetrovsk a Ucrainei.

Capitala, inundată de sovietici

Doctorul în istorie Ruslan Şevcenco atrage atenţia că numărul populaţiei Chişinăului a crescut brusc de la 109766 persoane, în ianuarie 1940, până la 188500, în iunie 1941. Chiar dacă, după 28 iunie 1940, RSSM a fost părăsită de peste 200000 de persoane, în august-decembrie 1940, aici au venit alții, peste 220000 de oameni.

În locul Arhivei din perioada interbelică, în 1940, la Chişinău a fost deschisă Arhiva Istorică de Stat a RSSM, care avea și o filială la Tiraspol. În vara anului 1941, o dată cu începerea războiului germano-sovietic, au fost duse în estul republicii mai bine de 10000 de dosare, inclusiv toată arhiva NKVD-ului şi alte materiale ale autorităţilor sovietice.

Totuși, majoritatea documentelor Arhivei Centrale au rămas în oraş, cele mai valoroase fonduri fiind amplasate în sediile bisericilor „Sfântul Panteleimon” şi „Alexandr Nevschi” de pe lângă Azilul de bătrâni.

La începutul lunii august 1940, au fost redenumite străzile din orașele Basarabiei. Cele cu denumiri istorice sau cu specific național au primit nume ale liderilor sovietici sau ale orașelor din Rusia.

Lista străzilor redenumite din Chişinău

Strada Alexandru cel Bun a primit numele Alexandrovskaia;
Strada Regina Maria a fost împărțită în două străzi, Sinadinovskaia şi 28 iunie;
Bulevardul Regele Carol – strada Lenin;
Strada Eminescu – stradela Fontannîi;
Strada V. Alecsandri – stradela Kolodioznîi;
Strada Regele Ferdinand I – Kiev;
Strada Ion C. Brătianu – Podolskaia;
Strada M. Kogălniceanu – Pirogov;
Strada General Berthelot – Leovskaia;
Strada Ion Heliade Rădulescu – Kuznecinaia;
Strada Sfatul Ţării – Sadovaia;
Strada Ştefan cel Mare – Frunze;
Strada 27 martie – Ştefan cel Mare;
Strada Dr. Th. Ciorbă – Orgheevskaia;
Strada Alexandru Cotruţă – Ostrovskogo;
Strada D. Cantemir şi strada I. Cristi – Gospitalinaia;
Strada Principele Nicolae – Moghiliovkaia;
Strada Principele Carol – Inzov;
Stradela Stibikov – Stibikovski;
Strada Unirii – Meshcenskaia;
Strada Vladimir de Hertza – Miciurin;
Strada Cuza-Vodă – Haruzin;
Strada Armand Călinescu – Jukovski;
Stradela Mărăşti – Vartolomeevskii;
Strada Mitropolit Gavriil – Gogol;
Strada Regele Carol I – Puşkin;
Strada Mihai Viteazul – Mihailovskaia;
Strada General Er. Broşteanu – Hânceşti;
Strada Cetatea Albă – Armeanskaia;
Strada General Dragalina – Bulgară;
Strada I. Gh. Duca – Bender;
Strada Mareşal Averescu – Ismail;
Strada Albert Thomas – Kilinskaia;
Strada Al. Sturza – Svecinaia;
Strada Costache Negruzzi – Kirovskaia;
Strada Titu Maiorescu – Titovskaia;
Stradela Murafa – Petrovski;
Stradela Nistrului – Gluhoi;
Strada Hodoroja – Salgannaia;
Strada Movila lui Burcel – Purcelovskaia;
Strada Dragoş-Vodă – Kamenolomnaia;
Strada Sfântul Gheorghe – Gheorghevskaia;
Strada Căpriana – Kuprianovskaia;
Strada Catargiu – Pavlov;
Strada Al. Vlahuţă – Teobashevskaia;
Strada B. P. Haşdeu – Katsikovskaia;
Strada Iancu Văcăroiu – Prunkulovskaia;
Strada Anton Pann – Antonovskaia;
Strada Fântâna Blanduzia – Fontannaia;
Stradela Alecu Russo – Antonovski;
Strada Mihail Sturza – Goncearnaia;
Stradela Take Ionescu – Grekulovski;
Strada Alexandru Donici – Andreevskaia;
Stradela Sfântul Andrei – Andreevski;
Strada Sfântul Ilie – Ilinskaia;
Strada Ecaterina Teodoroiu – Ogorodnaia;
Stradela Ecaterina Teodoroiu – Ogorodnîi;
Strada Buna-Vestire – Blagoveshcenskaia;
Strada Poetul Puşkin – Pușkina Gorka;
Strada Paul Botezat – Botezatovskaia;
Stradela State Dragomir – Botezatovski;
Strada T. Râşcanu – Ekaterinovskaia;
Stradela Evreiască – Sinagovski;
Strada Ion Neculce – Ceasovetnnîi;
Strada Serdarul Măzărachi – Mazarakievskaia;
Stradela Ion Sârbu – Vdovîi;
Strada Cahul – Kagulskaia;
Strada Nicolae Bălcescu – Balshevskaia;
Strada Grigore Ureche – Voznesenskaia;
Strada Iakob Hâncu – Lankarsterskaia;
Strada Octavian Goga în stradela Obştii;
Strada Avram Iancu – Ostapovskaia;
Strada Alexandru Cotruţă – Salovskaia;
Strada Pavel Svinin – Uritski;
Stradela Alexandru Cotruţă – Salovski;
Stradela Mihail Stroescu – Uritski;
Strada George Coşbuc – Minkovskaia;
Strada Bugeac – Stavriceskaia;
Strada Sârbească – Serbski;
Strada Vasile Cârlova – Belousovskaia;
Strada Petru Maior – stradela Marinovski;
Strada Cojocarilor – Kojuharskaia;
Stradela Ion Creangă – Ivanovskaia;
Strada Plevnei – Siriiskaia;
Strada Traian – Katelinskaia;
Strada Romană – Aziatskaia;
Stradela Romană – Sverdlov;
Strada Gheorghe Lazăr – Petropavlovskaia;
Stradela General Stan Poetaş – Iakimovskaia;
Strada Gheorghe Asachi – Staroarmeiskaia;
Strada Veniamin Costachi a dispărut.

Consecințe pentru educație și limbă

 

Alfabetul chirilic a fost impus încă de la intrarea trupelor sovietice în 1940.
După ocuparea Basarabiei și Bucovinei, învățământul s-a desfășurat exclusiv în așa-zisa „limbă moldovenească” – limba română scrisă cu alfabetul chirilic.

După 1952, s-a permis studierea operelor lui Mihai Eminescu și Ion Creangă, e adevărat, cu eliminarea în cazul primului, a tuturor scrierilor politice și a unor poezii precum „Doina”sau „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”.

Istoriografia și propaganda sovietică au prezentat perioada 1918 – 1940 ca una a înrobirii țării de către boierimea și burghezia română, în cârdășie cu exploatatorii și trădătorii moldoveni, iar numele de „român” a devenit unul cu conotații negative.

Naționalitatea locuitorilor Basarabiei și a unora dintre cei ai Bucovinei de nord a fost trecută în acte ca „moldovenească”.

În Bucovina de nord – regiunea Cernăuți – autoritățile sovietice au permis locuitorilor să se declare „români” în actele de stare civilă. Copiii deportaților din Basarabia și Bucovina de nord, care au rămas în Siberia sau Kazahstan, au studiat exclusiv în limba rusă.

În RSS Moldovenească, autoritățile sovietice au deschis, în special în orașe, numeroase școli cu predare în limba rusă, mai multe chiar decât cele cu predare în limba „moldovenească” și un număr de școli mixte, cu clase cu predare în limbile română și rusă.

Autoritățile au încurajat studierea limbii ruse ca pe o condiție obligatorie  a promovării în funcții de conducere în economie sau politică și a perfecționării profesionale.

 

 

 

 

CITIȚI ȘI:

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/03/06/prima-ocupatie-sovietica-a-teritoriilor-romanesti-de-la-est-de-prut-1940-1941-cronologia-terorii/

 

 

 

 

 

Surse:

 

 

 

https://www.timpul.md/articol/operaiunea-de-rusificare-a-chiinaului–136549.html

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ocupa%C8%9Bia_sovietic%C4%83_a_Basarabiei_%C8%99i_Bucovinei_de_Nord

http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/28-iunie-1940-cedarea-basarabiei/

03/02/2019 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

INTRAREA ROMÂNIEI ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL EVOCATĂ ÎN MEMORIILE UNUI DIPLOMAT RUS

Imagini pentru harta europei 1914

 

 

 

 

Motto:

 

Când totul a luat sfârșit, Brătianu și cu Poklevski, cu lacrimi în ochi, s-au îmbrățișat; ne-am strâns cu toții mâna,
arătându-ne speranța că actul care se iscălise va fi spre fericirea neamului românesc.

4/17 august 1916
I.G. Duca, Amintiri politice

 

 

 

Intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei a fost unul dintre cele mai importante evenimente politico-militare ale anului 1916 și cu implicații aparte în desfășurare a Marelui Război. În clipa în care Kaizerul Wilhelm al II-lea a aflat de intrarea României în război, în timp ce juca scat, „și-a pierdut pe de-a-ntregul cumpătul” și a declarat că războiul este „categoric pierdut”.

Înaltul Comandament German (OHL) a fost la fel de surprins ca și Kaizerul, însă, totuși, generalul Erich von Falkenhayn, șeful OHL, nu ignorase o astfel de perspectivă și se pregătise pentru ea.

România încerca să profite de conjunctura momentului pentru a-și făuri unitatea națională, prin întregirea cu Transilvania, Bucovina, Banatul întreg până la Tisa, ceea ce îl îndreptățea pe Ion I. C. Brătianu să declare:

„Se impune să ieşim din neutralitate, dar, pe de altă parte, având drept ideal unitatea naţională, suntem datori să urmărim realizarea lui, căci nu se ştie dacă în decursul veacurilor vom găsi vreun prilej atât de prielnic ca cel de azi. Iată de ce nu putem să mergem decât alături de Aliaţi şi în contra Puterilor Centrale.” 

 

Eforturile beligeranților în Primul Război Mondial de-a atrage România în luptă, într-o tabără sau alta, i-au permis lui Ion I. C. Brătianu aplicarea unei strategii diplomatice care avea să se concretizeze, pentru început, într-o neutralitate binevoitoare sau „expectativă armată”.

Eforturile diplomatice ale Rusiei țariste se vor concretiza în Acordul bilateral Brătianu – Sazonov din 18 septembrie 1914 prin care se menționa faptul că „Rusia se angajează să se opună la orice atingere a statului quo teritorial al României în fruntariile actuale” .

Totodată, Rusia recunoștea dreptul României asupra Transilvaniei, precum și posibilitatea de-a participa la împărțirea Bucovinei, alături de Rusia, în baza principiului naționalităților care va servi drept bază în delimitarea teritoriului.

 „România poate ocupa teritoriile mai sus menționate (Transilvania și Bucovina – n. n.) când va judeca mai bine. Rusia se obligă să facă să fie aprobate de către cabinetele din Londra și din Paris instrucțiile de mai sus” , se menționa în Acordul româno-rus din 18 septembrie 1914.

 În anii ce vor urma până la intrarea României în război, primul-ministru al României, Ion I. C. Brătianu, va insista asupra faptului că pentru pacea viitoare a Europei, pentru stabilirea unei noi ordini este necesar ca principiul naţionalităţilor să triumfe pentru toate statele europene interesate, în speță și pentru România.

Într-un interviu apărut, la data de 1 iunie 1915, în Jurnal de Geneve, premierul României menționa faptul că România nu cere, de fapt, decât restitutio, în condițiile în care noua ordine politico-teritorială, care urma să succeadă războiului, nu se putea instaura fără victoria principiului naţionalităţilor.

 

 

 

 

 

Imagini pentru Stanisław Koziełł Poklewski photos

 

 

 

 

Foto: Stanisław Koziełł Poklewski  (n. 1868 – d. 1939), diplomat rus de origine poloneză, trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al Imperiului Rus în România pe perioada Primului Război Mondial. A servit în misiunile diplomatice în Japonia și Persia.

În anii 1901-1906  a fost primul secretar, iar între 1906 și 1909 – consilier al Ambasadei Imperiale ruse la Londra, prieten apropiat și mâna dreaptă a ambasadorului rus în Marea Britanie, contele Alexander Benkendorf. În timp ce lucra la Londra, el a devenit, de asemenea,un apropiat al  reprezentanților înaltei aristocrații engleze, jucând  un rol semnificativ în primele etape ale pregătirii acordului anglo-rus, semnat în august 1907.   Contele Witte, în memoriile sale, a scris despre el ca fiind „favoritul regelui Edward și al celui mai apropiat prieten al lui, Izvolsky și familia lui”.  

În 1913-1915 a fost trimis în București în Regatul României, în decembrie 1915 a fost înlocuit de N. Shebeko și  din  nou a fost numit în acest post de către guvernul provizoriu condus de Kerenski, după Revoluția din februarie din Rusia.

A avut merite deosebite în negocierea acordului românesc de intrare în război din 1916 și  a dobândit o bună reputație în România.

În 1918, după Revoluția bolșevică din octombrie, a refuzat să lucreze pentru bolșevici și a rămas să trăiască în România. În perioada 1920-1930 a fost reprezentant al Înaltului Comisariat pentru Refugiați din cadrul Societății Națiunilor (Comitetul Nansen) din regat, fiind implicat în acordarea de asistență emigranților ruși în România.

 

 

 

În data de 01.05.1915, diplomatul rus scria în memoriile sale :

Brătianu a fost personal la mine astăzi și mi-a comunicat următoarele: Chiar de la începutul războiului european, el nu numai că s-a hotărât definitiv să nu ridice armele contra Antantei, dar, din contra, a căutat, prin toate mijloacele posibile diplomației române, să creeze o situație care ar accelera posibilitatea unei acțiuni active a României de partea noastră.

Clarificarea definitivă a intențiilor Italiei permit și Guvernului român să participe la război în viitorul cel mai apropiat, dar Consiliul de Miniștri ar fi dorit să stabilească precis, în prealabil, prin tratative cu Guvernul Imperial, frontierele viitoarelor cuceriri ale României, cum și să încheie cu noi o convenție militară, care, între altele, ar prevedea și chestiunea continuării aprovizionării Armatei Române cu materiale de război.

În ceea ce privește viitoarele frontiere, dorința Guvernului român este următoarea: la Sud frontiera va trece pe Dunăre până la confluența Tisei și apoi de-a lungul acestui afluent până la 15 km de orașul Seghedin, iar de aici, excluzând Debreținul, se va îndrepta spre confluența Someșului în Tisa, continuând pe linia de despărțire a apelor până la frontiera Galiției, pe care o va urma și pe frontiera acesteia până la Prut, pe care Guvernul român ar dori să-l aibă ca frontieră definitivă între Rusia și România.

Eu i-am spus lui Brătianu că o astfel de frontieră ar încălca principiul naționalităților în trei locuri, și anume în Bucovina, în Banat și în Rusia Transcarpatică. Brătianu a răspuns că el este gata să cedeze în ceea ce privește Rusia Transcarpatică, dar că Guvernul român acordă o importanță prioritară frontierei pe Prut și Tisa în Banat și că, în cazul când noi refuzăm României linia acestor râuri, el personal nu-și ia răspunderea că România va participa la război și va prefera să-și păstreze neutralitatea până la sfârșitul lui. 

Referitor la momentul intrării României în război, Brătianu a expus părerea lui personală că acesta trebuie să fie fixat prin convenția militară și că, în cazul când tratativele în curs se vor finaliza rapid, el ar putea să coincidă, aproximativ, cu data condiționată de Italia.

În convorbirea de lungă durată se înțelege că eu n-am evitat să-i spun lui Brătianu părerea mea personală că pretențiile României sunt exagerate și că este necesar a se fixa precis data intrării active a României în război.  Oricare ar fi răspunsul nostru la propunerile românilor, aș considera că este de dorit ca el să aibă un caracter împăciuitor și să fiu informat cât mai repede posibil asupra celor hotărâte, pentru a accelera intrarea României în război.

Un astfel de răspuns ne-ar da posibilitatea și de aici înainte să influențăm asupra lui Brătianu prin opinia publică de aici, care va fi extrem de impresionată de hotărârea Italiei. Un alt caracter al acestui răspuns poate fi folosit cu succes de Brătianu cu scopul de a diminua curentul opiniei publice de aici, care este pentru intrarea imediată a României în război.

 

 

 

 

 

Surse: 

http://www.academia.edu/9149838/A_Russian_Diplomat_in_Bucharest_S.A._Poklevskii-Koziell_and_the_Bessarabian_Cause_1919-1920_Engl_

http://www.acum100.ro/node/489

https://www.aesgs.ro/relatiile-politico-militare-si-diplomatice-romano-ruse-in-primul-razboi-mondial-1914-1918/

03/02/2019 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: