CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ZIUA DE 2 FEBRUARIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

 

 

 

 

 

2 februarie în istoria noastră

 

 

 

 

1395: Este menţionată documentar Cetatea Neamţului.

Primul eveniment deosebit despre Cetatea Neamţ s-a petrecut la sfârşitul secolului al XIV-lea, în timpul domniei lui Ştefan I Muşat (cca. 1394-1399), când regele Sigismund de Luxemburg al Ungariei, urmărind extinderea regatului său la răsărit de Carpaţi, întreprinde o expediţie militară asupra Moldovei.

Cronica oficială maghiară şi documentele emise de Sigismund consemnează că armatele regale au înaintat până la reşedinţa domnească, unde voievodul Ştefan I „i-a făcut supunere”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În preajma Cetăţii Neamţului, pe care cu siguranţă regele Ungariei a asediat-o, s-a emis un act de cancelarie, „ante castrum Nempch”, care constituie prima menţiune documentară a cetăţii.

1600 – Mihai Viteazul s-a adresat, din Alba Iulia, Papei Clement al VII-lea, cerându-i ajutor împotriva otomanilor.

 

 1813 – Este instituit prin lege, organul executiv al Basarabiei ţariste, alcătuit  din două departamente (ministere).

 

 

 

 

 Fișier:Bessarabia Gubernia CoA 2.png

Stemă Basarabiei ţariste autonome, 1826-1878

 

 

 

Legea din 2 februarie 1813, intitulată „Pravilele guvernării vremelnice a Basarabiei”, se încadra în șirul de măsuri de organizare administrativă a noii provincii achiziționate de Imperiul Rus în urma războiului ruso-turc 1806-1812, destinate conservării caracterului ei naţional românesc.

Anterior, la 2 august 1812, ţarul Alexandru I acorda Basarabiei (de facto a Moldovei Transprutiene) un regim autonom. Provincia avea în frunte un guvernator român, limba română era folosită în instituţiile de stat şi vechile legi moldoveneşti erau respectate pe teritoriul Basarabiei țariste.

Trebuie menționat că prin ukazul (decretul) din 23 iulie 1812, ţarul crea guvernămîntul provizoriu al provinciei, iar prin ukazul din 2 februarie 1813 venea ca o completare la primul și atribuia acestui guvernămînt două departamente (ministere).

 Primul decret decidea „a lăsa locuitorilor Basarabiei organizarea lor legislativă”; al doilea repeta acest lucru şi adăuga: „Chestiunile judiciare trebuiesc judecate după legile şi obiceiurile ţării.” Iar un decret ulterior (13 mai 1813) ordona „de a nu se face nicio schimbare în administrarea Basarabiei.

Tendinţa de păstrare a statu-quo-ului era afirmată şi în decretul din 21 august 1813, intitulat „Despre organizarea arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului”, prin care se prevedea „aplicarea obiceiurilor locale, care nu se opun legislaţiilor fundamentale ruseşti, civile şi ecleziastice…, de aceea a lăsat poporului Basarabiei vechile drepturi moldoveneşti.

 Scopul acestui regim era lămurit în instrucţiunile ţarului, adresate chiar în 1812 autorităţilor provinciei: „Administrînd Basarabia, trebuie să ne gîndim că se aşează fundamentele unui edificiu mai întins. Poporul acestei provincii trebuie să primească binefacerile unei administraţii părinteşti şi liberale, ca astfel să fie atrasă cu dibăcie atenţia popoarelor limitrofe asupra fericirii ei. Bulgarii, moldovenii, muntenii, sîrbii caută o patrie.

Să le uşurăm calea ca să o afle. Trebuie să exaltăm prin toate mijloacele aceste populaţii spre a le aduce la ţelul ce ne propunem. Să le promitem independenţă, întemeierea unui regat slav, recompense pecuniare bărbaţilor celor mai influenţi, decoraţii şi titluri convenabile pentru şefi şi pentru ceilalţi.” Acesta era în realitate scopul politicii ruseşti. De aceea, pentru autorităţile ţariste ocuparea Basarabiei reprezenta un veritabil succes, în vederea continuării ofensivei spre Constantinopol.

Prin aceste legi, şi inclusiv cea din 2 februarie 1813, țarul Alexandru I încredinţa conducerea regiunii unor funcţionari ţarişti: comandantul armatei şi guvernatorul civil, ajutaţi de boierii autohtoni. Toate treburile administraţiei interne a Basarabiei (de facto a Moldovei Transprutiene) se aflau în grija guvernatorului civil.

Acesta era totodată şi preşedintele guvernămîntului regional. El conducea pe baza vechilor „obiceiuri nescrise ale pămîntului” şi a unor articole de drept penal care erau valabile din timpul Principatului al Moldovei.

 

 

1816 – S-a născut Anastasie Fătu, medic şi naturalist român, fondatorul Grădinii Botanice din Iaşi ; (d.03.03.1886).

 

1831: Se înfiinţa Eforia spitalelor civile din Bucureşti.

A fost o organizație fără scop lucrativ, care administra spitalele în Muntenia și Moldova. Ea a fost fondată de generalul Pavel Kiseliov în 1832 și a supraviețuit până în 1948, când a fost desființată de autoritățile comuniste. Decretul de fondare din 2 aprilie 1832 atribuia Eforiei doar administrația celor trei mari spitale bucureștene ale timpului: Colțea, Pantelimon și Filantropia. În timp, Eforia a devenit administrația tuturor spitalelor de stat din țară.

La 2 octombrie 1864, autoritatea asupra bugetului Eforiei a fost transferată la Camera Deputaților. Bugetul era pus în aplicare de guvern și controlat de Curtea de Conturi, deși în mare parte sursele de venituri erau donațiile private. Eforia înființează noi spitale în București și în provincie, noi sanatorii, școli medicale. Actuala stațiune Eforie Nord și-a început existența ca sanatoriu al Eforiei Spitalelor Civile.

Pentru finanțarea spitalelor, Eforia a fost înzestrată de donatori cu vaste proprietăți funciare. Statul a contribuit cu domenii care, înainte de declararea independenței, au aparținut sultanului otoman. În 1921, Eforia poseda zeci de mii de hectare de teren arabil și 50.000 ha teren forestier. La reforma agrară din 1921, Eforia pierde mare parte din aceste terenuri, ceea ce o obliga la introducerea, pentru prima dată, a unei taxe de spitalizare.

 

1853 – Se inaugureaza prima linie de telegraf electric din spaţiul românesc, care făcea legătura între Iaşi şi Cernăuţi şi de aici cu Viena.

 Un an mai târziu, s-a realizat legătura Iaşi-Predeal şi apoi, Iaşi-Bucureşti.

 

 

1870 – Guvernul român, prezidat de Dimitrie Ghica demisionează. Se formeaza un nou cabinet condus de Alexandru G.Golescu.

 

1871 – S-a născut Constantin Isopescu-Grecul, jurist şi om politic român, implicat activ în lupta pentru făurirea statului naţional unitar român; (d. 29.03.1938).

 

 

1889 –   În faţa Teatrului Naţional din Bucureşti, România sunt instalate primele două lămpi electrice pentru iluminatul public

 

 

 

1889 – S-a născut la Râmnicu Sărat biologul român Traian Săvulescu, unul dintre fondatorii Şcolii româneşti de fitopatologie, membru şi preşedinte al Academiei Române.

 

 

 

 

 

A fost primul care a făcut cunoscută în ţara noastră flora Arabiei şi Palestinei ; (d.29 martie 1963).

 

 

 

 

1896 – A murit Neculai Beldiceanu, poet din cercul „Junimii”, arheolog, numismat şi epigrafist amator, renumit pentru săpăturile de la Cucuteni, ca şi pentru colecţia de monede străvechi; tatăl poetului Nicolae N. Beldiceanu; (n. 1844).

 

 

1914 – S-a născut Nicolae Ţaţomir, poet, prozator şi publicist; jurist de profesie, a practicat avocatura; (m. 1996).

 

 

 1919: Apare săpămânal la Iaşi, sub redacţia lui Minail Sadoveanu şi George Topîrceanu, revista „Însemnări literare „

Va fi difuzată până în 21 decembrie 1919.

 1928 – Este editată la Bucureşti, revista “Bilete de papagal”, sub conducerea poetului Tudor Arghezi, care va  impune în paginile acesteia un gen literar nou: „biletul” sau „tableta”

Revista va aparea până in 1945, în mai multe serii.

 

 1929 : Se semnează la Paris, în Franţa, contractul de împrumut pentru Guvernul României în valoare de 100.740.750 de dolari, cu o dobîndă de 8,9% anual.

 

 

 

1932 – Are loc Conferinţa internaţională pentru dezarmare la Geneva, Elveţia, la care participă 63 de state, între care şi România.

 

 

 

 

1933 – S-a născut la București regizorul de film Doru Năstase; (m. 29 04.1982, București).


A absolvit Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica din Bucuresti.  

A avut o îndelungată activitate la Studioul cinematografic „Bucureşti” ca director de producţie, asistent de regie, regizor secund.

Înainte de a debuta, la vârsta de 42 de ani, a fost remarcat pentru calitățile sale ca regizor secund al unor filme istorice regizate de Sergiu Nicolaescu și Gheorghe Vitanidis.

Regizorul Doru Năstase a murit cu o zi înainte de manifestarea de 1 Mai din 1983, al cărei organizator era. În acea noapte a primit un telefon de la partid să modifice toată derularea manifestării; el s-a panicat din cauza lipsei de timp și a făcut infarct.

 

 

 

 

 

Este cunoscut pentru regia filmelor:

 

 

 

Misterele Bucureștilor

1983

Trandafirul galben

1981

Drumul oaselor

1979

Vlad Țepeș

1978

Pe aici nu se trece

1974

Un August în flăcări

1973

Ciprian Porumbescu

regizor secund

1972

Mihai Viteazul

regizor secund

1970

 

 

 

 

 

 1935- S-a născut  pictorul şi gravorul Ion Bănulescu; (m. 2004).

 

 

 

 

1938 – S-a născut Mihai Naidin, scriitor, filosof şi profesor; a iniţiat în România noua ştiinţă a esteticii informaţionale; s-a stabilit în SUA la sfârşitul celui de-al şaptelea deceniu al secolului trecut, desfăşurând o impresionantă activitate de cercetare în domeniile electronicii, esteticii, semioticii, interacţiunii om – calculator (HCI), computational design, societăţii post-industriale şi sistemelor de anticipare; considerat de către academicianul Solomon Marcus drept „pionier al domeniului cunoscut sub numele computational design (…) privind sistemele anticipative”

 

1940 – A avut loc, la Belgrad, Conferinţa Înţelegerii Balcanice, în cadrul căreia pactul celor patru ţări aderente (România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia) s-a prelungit cu încă şapte ani. 

Pactul Balcanic (Înţelegerea Balcanică) – – Înţelegerea Balcanică a fost o alianţă formată la 9 februarie 1934 de AlVasal-9către Iugoslavia, România, Grecia şi Turcia (fostul Bloc Balcanic), cu un caracter defensiv.

In cazul izbucnirii unui război ţările aliate îşi puteau apăra graniţele. Era prin urmare în armonie cu Mica Înţelegere (formată din Iugoslavia, România, şi Cehoslovacia care avea acelaşi caracter defensiv.

Ideea principală a acestor înţelegeri a fost de a crea o alianţă a Balcanilor, ţările din acest spaţiu fiind o zonă tampon între Rusia si vestul Europei.

La aceasta alianță au fost invitate, dar au refuzat: Bulgaria, Albania si Ungaria – toate cu pretenţii teritoriale in regiune.

Evenimentele premergatoare celui de-al doilea război mondial au dus la dezintegrarea Înţelegerii Balcanice.

  

 

1943 – Se încheie Bătălia de la Stalingrad (21 august 1942 – 2 februarie 1943) .

Bătălia de la Stalingrad a fost un punct de cotitură, una dintre cele mai importante ale celui de-Al Doilea Război Mondial, şi este considerată cea mai sîngeroasă şi mai mare bătălie din istoria omenirii. Bătălia a fost marcată de brutalitate şi de lipsă de grija pentru populaţia civilă, manifestate de ambele părţi angrenate în conflict.

 

 

Soldați români, Zona Don-Stalingrad, al Doilea Război Mondial, BundesarchivSoldat sovietic, Stalingrad, al Doilea Război Mondial

 Soldați români pe frontul Stalingrad    Soldat sovietic la Stalingrad

 

 

Bătălia include campania de bombardamente a oraşului Stalingrad (azi redenumit Volgograd) din sudul U.R.S.S., atacul terestru german asupra oraşului, luptele din interiorul oraşului însuşi şi contraofensiva sovietică care, în cele din urmă, a încercuit şi distrus forţele germane şi ale celorlalţi aliaţi din cadrul Axei din oraş şi din perifieriile acestuia.

Numărul total al pierderilor este estimat la aproximativ 3 milioane. Lipsa datelor exacte este datorată refuzului guvernului sovietic de atunci de a calcula pierderile din cauza temerilor ca sacrificiile ar fi parut prea mari şi ar fi demobilizat eforturile de război.

Forţele Axei au pierdut aproximativ un sfert din efectivul total de militari de pe frontul de răsărit şi nu şi-au mai revenit niciodată în urma acestei înfrîngeri.

Bilanţul pierderilor armatei române  la Stalingrad este grav: din cele 14 divizii române participante, patru divizii de infanterie şi o divizie de cavalerie au fost încercuite, patru divizii de infanterie şi divizia blindată au suferit pierderi grele, iar patru divizii au rămas în aceeaşi formă combativă.

Armatele 3 si 4 române, care avusesera la 19 noiembrie 1942 un efectiv de 228.072 oameni, mai aveau la 7 ianuarie 1943 doar 73.062 de militari valizi. Factorii dezastrului de la Stalingrad pot fi considerati: presiunea germană privind angajarea forţelor „oricum şi oriunde„, folosirea abuzivă a trupelor române şi desparţirea trupelor de comandamentele organice; folosirea artileriei grele, a aviatiei etc. doar în folosul trupelor şi sectoarelor germane, fără a ţine cont de nevoile sectoarelor româneşti; atribuirea de misiuni trupelor române care le depăşeau capacitatea tactică şi operativă; comportamentul inadecvat faţă de militarii români şi nerespectarea regulilor elementare ale unui război de coaliţie.

 

 

Pentru a se încălzi în timpul iernii, pe front la Stalingrad, soldaţii români au recurs la soluţii foarte diverse

Foto: Soldați români aflați în condiții de ger extrem pe frontul de la Stalingrad

După bătălia Stalingradului, Armata 3 Română a mai ramas pe front cu doar patru divizii de infanterie de la aripa ei stîngă. Armata 4 Română a fost retrasă pe un aliniament mai înapoi, după ce pierduse Corpul 6 Armată şi a fost întărita cu Corpul de Cavalerie (Diviziile 5 si 8 Cavalerie).

Ea a luat parte la operaţiile Grupului de Armate Hoth, între 12 si 23 decembrie, în scopul salvarii trupelor încercuite la Stalingrad. Dar respectivul grup, epuizat de grelele pierderi suferite, dupa trei zile a fost puternic atacat şi după alte trei zile de lupte indârjite, a fost desfiinţat. Armata 4 Română şi-a pierdut astfel, orice valoare operativă.

Pe frontul Armatei 3 Română şi a Armatei 8 Italiene, la 16 decembrie 1942, ruşii au reluat ofensiva în Cotul Donului, înaintând vertiginos spre vest. Armata 3 Română a fost scoasă definitiv din luptă.

Astfel, ramăşiţele celor două armate române au fost trimise în ţară pentru refacere şi organizare.

Pentru sovietici, victoria de la Stalingrad a marcat o cotitura majoră în desfăşurarea celui de-al doilea razboi mondial şi sfârșitul superiorităţii militare a Germaniei şi a aliaţilor acesteia.

 

 

1947- Se publică  la Bucureşti, a textului oficial al Tratatului de pace dintre Naţiunile Unite şi România (după a doua conflagraţie mondială).

1947 – S-a născut actorul român de teatru şi film, Vladimir Găitan.

1948 – A decedat Smaranda Brăescu, aviatoare şi paraşutistă română de renume mondial; (n. 21.05.1897).

 

 

Supranumită „Regina înălțimilor”, Smaranda Brăescu mai are în palmaresul său aeronautic: recordul mondial absolut de altitudine la saltul cu parașuta (7233 m), realizat în 1932 în Statele Unite ale Americii, la Cleveland.

A fost  prima femeie din România care a obţinut brevet internaţional de paraşutism (Berlin, 1928).

În timpul războiului a  activat ca voluntar în „Escadrila Albă” de aviație sanitară, pe frontul de est, iar pe frontul de vest în Escadrila nr. 13 de recunoaștere, observație și legătură și apoi în Escadrila nr. 113 Legătură, până la sfârșitul războiului. Pentru activitatea pe front este decorată, primind Crucea „Regina Maria”, clasa a III-a.

După război, indignată de ceea ce se petrecea în România, protestează împotriva falsificării alegerilor din noiembrie 1946, semnând, alături de alte personalități, un memoriu care a fost trimis Comisiei Aliate de Control.

Din păcate, acest document ajunge în posesia delegației sovietice, Smaranda și ceilalți semnatari fiind supuși opresoinii comuniste. Smaranda a fost condamnată, în lipsă, la 2 ani de închisoare și este nevoită să se ascundă, să-și schimbe numele, să pribegească, pentru a nu fi trimisă la inchisoare.

S-a ascuns un timp în via fratelui său geamăn, în casa preotului greco-catolic Anton Pet, din Răchiteni, județul Iași și la Butea.

Fiind grav bolnavă a fost operată, sub numele de Maria Matei, iar la sfârșitul anului 1947 se afla la ferma Congregației Maicii Domnului din Cluj, purtând numele de Maria Popescu.
A murit în Clinica Universitară a dr. Iuliu Hațieganu pe 2 februarie 1948, fiind înmormântată sub  un nume fals  la Cimitirul din Cluj, parcela II B, numarul 1550.

In anul 1978, in memoria eroinei, a fost infiintat Aeroclubul „Smaranda Braescu” la Tecuci – judetul Galati. Activitatea de parasutism s-a desfasurat pe fostul aerodrom militar din NV orasului.

În anul 1990 a fost înființat Batalionul de parașutiști 498 – Bacău, care din 1996 poartă denumirea onorifică de Batalionul “Smaranda Brăescu”, acesta fiind prezent în numeroase teatre de operațiuni din Afganistan, Irak, Bosnia-Herțegovina, Kosovo…

Cu numele „Smaranda Brăescu” au mai fost botezate: o stradă din București, o aeronavă a companiei Tarom, iar la Muzeul Aviației îi este dedicat un stand de prezentare.

Aeroclubul României, de asemenea, a numit Aeroclubul teritorial din Oradea cu numele „Smaranda Brăescu”, numeroase competiții fiind dedicate eroinei parașutiste.

Pentru cinstirea memoriei ilustrei campioane, Compania Red Bull a înființat „Ordinul Smaranda Brăescu”, dedicat tinerelor parașutiste din România.

1950 – S-a născut Serafim Urechean, om politic din Republica Moldova.

 

 

1954 – A murit   compozitorul, dirijorul şi profesorul român

Theodor Rogalski; (n.11.04.1901).

1964 – A murit Ion Marin Sadoveanu, romancier, eseist şi traducător, autor al romanului “Sfîrşit de veac în Bucureşti”; (n.15.06.1893, București).

 

 

Imagini pentru photos Ion Marin Sadoveanu

Urmează școala primară  la Constanța, unde tatăl său era medic primar, după care se înscrie la  gimnaziul „Mircea cel Bătrân” pe care l-a absolvit în 1908.

Urmează apoi secția modernă de la Liceul „Sf. Sava” din București (1908-1912). A făcut studii de filosofie la București și la Paris. După primul război mondial este șef de cabinet la Ministerul de Interne, apoi până în 1920 se află la Paris.

Din 1926  a fost inspector al teatrelor, apoi inspector general, iar din 1933 director general al teatrelor și operelor.

Destituit, devine redactor la „Timpul” (1941-1942), dramaturg al Teatrului Național până în 1944; în 1950 a fost redactor la „Universul”; director al Teatrului Național din 1956, iar din 1958, membru al Comisiei Naționale UNESCO.

1990 – Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti pronunţă sentinţa în procesul a patru dintre colaboratorii apropiaţi ai lui Nicolae Ceauşescu: Manea Mănescu, Tudor Postelnicu, Emil Bobu, Ion Dincă – detenţie pe viaţă şi confiscarea totală a averii personale.

e

 

 

 

1998 – În România se lansează postul de televiziune – Acasă TV.

 

 

A fost dedicat în special publicului feminin, care se recepţionează în toate reţelele digitale de cablu şi DTH din România.

 

 

 

 

 

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/02/02/o-istorie-a-zilei-de-2-februarie-video-3/

 

 

 

 

Bibliografie (surse) :

 

 

 

  1. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;

  2. Istoria md.;

  3. Istoricul zilei blogspot.com;

  4. Wikipedia;

  5. http://www.worldwideromania.com

  6.  Bogdan Murgescu, Istoria Romaniei in texte;

  7. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

 

 

02/02/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

ALEXIE  MATEEVICI, AUTORUL NEMURITOAREI POEZII LIMBA NOASTRĂ

ALEXIE  MATEEVICI, PREOT MILITAR

SECRETELE ISTORIEI cu ALEXANDRU MORARUÎn scurta-i viaţă de numai 29 de ani, Alexie Mateevici a desfăşurat o activitate multilaterală. S-a impus conştiinţei noastre ca poet, îndeosebi prin nemuritoarea-i poezie-imn „Limba noastră”. Dar tânărul basarabean a avut şi alte preocupări: a tradus literatură din diferite limbi, a întocmit studii referitoare la istoria bisericii, a desfăşurat şi o imensă activitate preotească.

În  toamna anului 1915 , începând cu data de 16 septembrie, Alexei Mateevici porneşte pe un nou şi inedit drum al vieţii sale- devine preot militar în armata rusă. Pentru a respecta adevărul istoric, trebuie să spunem că atunci, în anul 1915, Basarabia lui Alexei Mateevici se afla mai bine de un secol, sub ocupaţie rusească.

Dintr-o sursă istorică din epocă rezultă că Alexei Mateevici s-a încadrat la început, ca preot militar, nu din obligaţie, „ci din pornire de sine, că asa va fi considerat el că este bine, că acolo i-ar fi fost locul”. Un amic de-al lui Mateevici la scurt timp după ce s-a încadreat, de bună voie, în armata rusă ca preot  militar, el socotea că locul său”trebuie să fie acolo unde este greu, unde oamenii îmbrăcaţi în uniforma militară suferă privaţiunile războiului, unde fiecare oştean aşteaptă de la prelatul săuun sfat, o binecuvântare, o alinare a suferinţelor trupeşti şi sufleteşti etc.”

La începutul Primului Război Mondial, când armata rusă întrase în scopuri evident cotropitoare sau cum se consemnează în numeroase studii de specialitate, „în scopuri imperialiste”, probabil că poetul Alexei Mateevici nu a judecat sau nu a reflectat în profunzime pe ce poziţie se situa armata în care el slujea în calitate de „păstor de creştini îmbrăcaţi în uniformă ostăşească”. El s-a gândit probabil doar la scopul, la menirea şi îndatoririle sale de preot militar.

Aproape doi ani încheiaţi a purtat rasa preotească şi a fost părintele sufletesc al soldaţilor, inclusiv basarabeni, mobilizaţi pe front. A împărţit  cu dânşii toate lipsurile şi nevoile, bolile şi alte grozăvii ale războiului.

Multe informaţii interesante despre activitatea marelui nostru înaintaş le găsim în volumul „Poetul nemuritor Alexei Mateevici” semnat de trei bravi militari, Florian Tucă, Eugen Siteanu şi Constantin Mincu care a apărut la Bucureşti în 2012. Dintr-o scrisoare expediată de pe front (24 aprilie 1917) aflăm despre activitatea sa de preot militar, precum şi despre gândurile şi sentimentele ce-l stăpâneau în acele vremuri grele:

„Ieri, de ziua Sf.Gheorghe, am slujit liturghia, iar alaltăieri vecernia într-un parc, într-o bisericuţă construită la iuţeală  şi care mai mult seamănă cu un boschet.Boschetul era plin de verdeaţă. Lume puţină, câţiva soldaţi din statul –major al diviziei şi câţiva ofiţeri. Pe un sfert de oră s-a rupt de la munca sa nesfârşită şi comandantul diviziei, un general călit în focul luptelor…Şi era atâta linişte ca astăzi. Cât a durat vecernia şi liturghia nici o împuşcătură. Ce bine era să te rogi în parcul inundat de razele soarelui de seară şi de dimineaţă, unde fumul cadelniţei se contopea cu aroma verde a primăverii, iar cântăreţii bisericeşti le ţinea isonul numai freamătului domol al creştetelor de copaci şi cântecul privighetorii…

Ce clipe minunate am încercat eu şi ce satisfacţie eram în acele clipe, de asta eram sigur, au fost încercate de toţi cei prezenţi. În ce legătură neînţeleasă  se afla totul în viaţa noastră, dacă la câţiva paşi de tunurile aducătoare de moarte se pot naşte astfel de simţăminte”.

În mai multe studii şi lucrări în care se vorbeşte despre începutul  activităţii preoţeşti militare a lui Alexei Mateevici, se consemnează faptul că el se afla, „de la data de 16 septembrie 1915, pe frontul din Galiţia”. Nu se spune însă nimic aproape nimic în legătură cu activitatea sa păstorală şi cât a durat ea în acea zonă de aprige încleştări, dar se relatează, în numeroase scriituri, ca de pildă în cartea semnată de Ion Niţă, apărută în 1989, la Iaşi, în editura „Junimea”, că „în anul 1916 Alexei Mateevici cere să fie trimis în România şi încadrat, tot ca preot militar, în brigada 71 rusă de artilerie pe frontul Tecuci – Mărăşeşti”.

Ce se întâmplase între timp ? România intrase şi ea, începând din noaptea de 14 spre 15 august 1916, în Primul Război Mondial, în tabăra Antantei,din care făcea parte Franţa, Marea Britanie, Rusia şi Italia. Scopul de bază al intrării României  în război alături de cei patru aliaţi era, de fapt,drept şi nobil, acela al readucerii la trupul Ţării a pământurilor româneşti în care gemeau de secole întregi fraţii noştri de neam, de limbă, de cultură şi de credinţă.

Preotul Alexei Mateevici a aflat de intrarea României în război, alături de Rusia, Franţa, Marea Britanie şi Italia, chiar în cea de a doua zi de la producerea evenimentului, adică pe data de 16 august 1916. S-a bucurat mult preotul basarabean de „Manifestul” semnat de regele României Ferdinand, deoarece corespundea cu aspiraţiile sale naţionale.

El scria soţiei sale că „pe cerul dreptăţii şi pe cerul lui Dumnezeu  vor apare în curând zorii Unirii, că vor dispare graniţele care despart oamenii uniţi între ei prin teritoriu, limbă, prin cugete şi prin simţiri, prin voinţa Celui de sus.” În cele din urmă, după cereri repetate făcute verbal sau în scris la şefii săi militari şi religioşi direcţi, lui Alexei Mateevici i s-a aprobat să fie mutat într-o mare unitate rusească ce lupta pe frontul românesc, într-o structură militară de artilerie ce acţiona pe frontul din Moldova, în zona Tecuci-Mărăşeşti, şi anume în brigada  rusă nr.71.

Spre marea sa bucurie, preotul militar basarabean a ajuns să lupte pe acest teatru de război în momentul în care se desfăşura glorioasa bătălie de la Mărăşeşti (24 iulie – 6 august 1917), acţiune militară care este apreciată de către unii analişti militari de valoare internaţională, prin prisma forţelor angajate în desfăşurarea ei ca şi prin consecinţe, drept cea de-a 19 bătălie decisivă din istoria lumii. Aflându-se la Mărăşeşti, într-o altă scrisoare adresată soţie sale preotul militar Alexie Mateevici scria:

„M-am dus să oficiez un serviciu religios într-o zonă a frontului…Cad obuze în apropierea noastră şi se aud salve de mitraliere…Un aeroplan a aruncat bombe, aflând, ulterior, că din cauza lor au murit câţiva soldaţi şi mai mulţi cai…”;

 „În situaţii grele specifice frontului, amstat în mijlocul luptătorilor,sub ploaie de gloanţe, făcând rugăciuni şi încurajindu-i să stea neclintiţi la posturi, făcându-şi datoria…”

„Pe timpul unei aprige încleştări de la Mărăşeşti, cu crucea atârnată după gât şi cu Icoana în mână, am binecuvântat şi am îmbărbătat pe luptătorii mei”;

„M-am deplasat la un post de prim ajutor, unde am stat de vorbă cu răniţii, i-am spovedit şi i-am împărtăşit pe unii dintre ei, urându-le tuturor sănătate şi bucurii…”

„Şi pe front, ca şi acasă, viaţa religioasă este aproape aceeaşi. Stăm cu Crucea şi cu Icoana în mâini, facem rugăciuni,îi binecuvântăm pe cei cu care ne-am înfrăţit întru Credinţă şi îm Bunul Dumnezeu, iar atunci când suntem nevoiţi să ne despărţim vremelnic de bunii noştri creştini,le spunem cam aceleaşi cuvinte: „Doamne ajută!…Cu Dumnezeu Înainte!…

Să ne apere şi ocrotească Sfânta Cruce!”

 

 

SECRETELE ISTORIEI cu ALEXANDRU MORARU

 

 

 

Gloria militară pentru cel care a participat efectiv la bătălia de la Mărăşeşti îşi va găsi sfârşitul, în ziua de 13 august 1917, pe un pat de spital militar, fiindcă se îmbolnăvise de tifos pe front. Marele poet, patriot şi preot militar Alexie Mateevici a fost înmormântat la Cimitirul Central Municipal Chişinău de pe strada Armenească.

 

Istoric ALEXANDRU MORARU – Chișinău

https://mazarini.wordpress.com/2014/07/16/primul-razboi-mondial-alexie-mateevici-preot-militar/

 

 

ADDENDA:

 

Se cuvine să rememorăm pentru a-l omagia pe poetul  nepereche care a fost Alexie Mateevici, poezia Limba Noastră, cea mai frumoasă definiție adusă până acum limbii noastre cea română.

Tezaurul spiritual al  poporului nostru se găsește ascuns ca o comoară, în limba care i-a fost lăsată moștenire nemuritoare de străbuni. 

 

 

 

 

 

Limba noastră-i o comoară

În adâncuri înfundată

Un şirag de piatră rară

Pe moşie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde

Într-un neam, ce fără veste

S-a trezit din somn de moarte

Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i numai cântec, Doina dorurilor noastre,

Roi de fulgere, ce spintec Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,

Când de vânt se mişcă vara;

In rostirea ei bătrânii

Cu sudori sfinţit-au ţara.

Limba noastră-i frunză verde,

Zbuciumul din codrii veşnici, Nistrul lin, ce-n valuri pierde

Ai luceferilor sfeşnici.

Nu veţi plânge-atunci amarnic,

Că vi-i limba prea săracă,

Şi-ţi vedea, cât îi de darnic

Graiul ţării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade.

Povestiri din alte vremuri;

Şi citindu-le ‘nşirate, – Te-nfiori adânc şi tremuri.

Limba noastră îi aleasă

Să ridice slava-n ceruri,

Să ne spuie-n hram şi-acasă Veşnicele adevăruri.

Limba noastra-i limbă sfânta,

Limba vechilor cazanii,

Care o plâng şi care o cântă

Pe la vatra lor ţăranii.

Înviaţi-vă dar graiul,

Ruginit de multă vreme,

Stergeţi slinul, mucegaiul

Al uitării ‘n care geme.

Strângeţi piatra lucitoare

Ce din soare se aprinde – Şi-ţi avea în revărsare

Un potop nou de cuvinte.

Răsări-vă o comoară

În adâncuri înfundată,

Un şirag de piatră rară

Pe moşie revărsată.

 

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2011/03/23/un-mare-poet-basarabean-si-un-mare-roman-alexei-mateevici/

02/02/2019 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , , | Un comentariu

100 de ani de la Marele Război pentru întregirea neamului românesc. VIDEO

02/02/2019 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: