ZIUA DE 23 IANUARIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Harta: Moldova lui Ștefan cel Mare (n.1433), domn al Moldovei între anii 1457 și 1504.

La 23 ianuarie 1465 (23 ghenarie 6973) Ştefan III-lea cel Mare al Moldovei apare cu oastea în faţa cetății Chiliei.  La acea dată, cetățile Chilia şi Cetatea Albă erau puncte economice și strategice -cheie în apărarea contra turcilor. era un important centru economic și strategic și un obiect major de dispută între puterile din regiune.

După înlocuirea lui Vlad Țepeș cu Radu cel Frumos pe tronul Țării Românești (1462), Cetatea Chilia a fost cedată de regele Ungariei, Mathias Corvin, acestuia din urmă, după o înțelegere cu Mehmed II, care a inclus-o în sfera de influență otomană.

După o încercare eșuată de cucerire a Chiliei din 22.06.1462, domnul Moldovei Ștefan cel Mare, a organizat un nou atac. cu asentimentul Poloniei și mizând pe faptul că regele maghiar nu putea interveni în favoarea lui Radu cel Frumos, fiind ocupat în Bosnia cu otomanii, dar și în conflict cu împăratul german Frederic al III-lea. Oastea moldoveană condusă de Ștefan a ajuns sub zidurile cetății la 23 ianuarie și a început atacul, susținut de un masiv bombardament. Cetatea şi fortăreaţa Licostomo (de pe insula din faţă, ocupată de o garnizoană ungară încă din vremea lui Iancu de Hunedoara) au fost cucerite in data de 25 ianuarie.

„Vă leatul 6973 [1465] meseța ghenarie 23, adunându Ștefan vodă multă oaste de țară, vrându să rascumpere cetățile carile le luase păgânii de la alți domni, pogorât-au cu toată puterea sa spre cetatea Chiliei. Și sosindu la cetate miercuri spre joi, la miază-noapte, au încunjurat cetatea. Însa joi nu s-au apucat de harțu, iară vineri dins-de-dimineață au început a bate cetatea și așa toată ziua s-au hărțuit până în seară. Iară sâmbătă se inchinară cei din cetate și intră Ștefan vodă în cetatea Chiliei. Și acolo petrecând trei zile veselindu-să, laudându pre Dumnezeu, îmblânzea oamenii în cetate. Decea și la Cetatea Albă au tras și multă năvală făcându, dobândi și Cetatea Albă. Și așa amandoao cetățile cu multă moarte și peire de ai săi le dobândi, carile întărindu-le cu bucate și cu slujitori, au lăsat pre Isaia și pre Buhtea pârcălabi, ca să le grijască, iară el s-au întorsu la scaunul său la Suceava. Iară în al zecilea an a domnii sale, în anii 6974 [1466], iulie 10, au început a zidi mănăstirea Putna, spre slava lui Dumnezeu și a Preacuratii Maicii Fecioarii Mariei” [Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei].

 1512: Forţele unite ale lui Mehmed-beg şi boierilor Craioveşti îl  înfrîng la Văcăreşti pe  Vlad al V-lea cel Tânăr (Vlăduț Vodă; cca. 1488 – 23 ianuarie 1512). Domnitorul a fost luat prizonier şi apoi decapitat.Era fiul lui Vlad Călugărul şi al văduvei lui Basarab cel Tânăr, Maria, călugărită Eupraxia.

Urcă pe tronul Munteniei în octombrie 1509, la vârsta de 16 ani, cu ajutorul boierilor Craioveşti, marele ban Barbu şi marele vornic Pârvu, care erau fugari peste Dunăre datorită prigoanei la care i-a supus Mihnea cel Rău. Noul domn şi protectorii săi, relatează Letopiseţul cantacuzinesc, şi-au jurat credinţă reciprocă în faţa lui Mehmed beg, sangeak-bey-ul de Nicopole, domnul făgăduind că nu va face „vreun rău sau vreun hicleşug”, iar boierii că nu vor umbla la rândul lor „cu hicleşug” şi-l vor sluji pe domn „cu dreptate”. L-a înfrânt pe Mircea al III-lea în februarie 1510, obligându-l să se refugieze în Transilvania, unde se găsea deja tatăl său, Mihnea cel Rău.

Curând însă, înţelegerea cu Craioveştii a fost ruptă, deoarece se bănuia că aceştia făceau demersuri la Poartă pentru numirea marelui comis Neagoe, fiul lui Pârvu, ca domn şi, mai ales, datorită faptului că Vlad sprijinea, contra voinţei marilor boieri, pe prinţul Selim (viitorul sultan) în conflictul cu tatăl său, Baiazid II. În contextul luptei pentru tronul Imperiului Otoman dintre fiii lui Baiazid II, Selim şi Ahmed, bey-ul de la Nicopole îl învesteşte, cu de la sine putere, pe Neagoe şi porneşte cu o oaste formată din 4-5.000 de oameni pentru a-l instala. Lupta s-a dat în apropiere de Bucureşti, între 8 şi 23 ianuarie 1512, încheindu-se cu înfrângerea, capturarea şi decapitarea domnului Vlad alV-lea A fost înmormântat în biserica Mănăstirii Dealu, ctitoria fratelui său, Radu cel Mare

23 ianuarie 1512: În Ţara Românească, începea domnia lui Neagoe Basarab (până în septembrie 1521).

Era fiul marelui vornic Pârvu Craiovescu și al soției acestuia, Neaga. A fost căsătorit cu Doamna Despina, din familia sârbă Brancovici.

Foto : Neagoe Basarab și soția sa, doamna Despina, în tabloul votiv de la Mănăstirea Curtea de Argeș

Pe timpul domniei sale, a încurajat dezvoltarea comerțului și meșteșugurilor, iar pe plan diplomatic a practicat o politică de echilibru, căutând să contrabalanseze suzeranitatea turcească prin legaturi diplomatice cu puterile creștine, a făcut donații generoase mănăstirilor ortodoxe (în Țara Românească, în țările din Balcani, Patriarhiei Ecumenice, lăcașurilor de cult din Ierusalim și de la Muntele Sinai). În timpul domniei sale a fost construită Mănăstirea Curtea de Argeș.

A avut însemnate contribuţii în dezvoltarea culturii, tiparului şi arhitecturii, fiind autor al uneia din primele scrieri originale din literatura română, „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, scrisă în slavonă şi tradusă în limba română în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, şi ctitor al bisericii episcopale de la Curtea de Argeş (1517).

 În timpul domniei sale s-a tipărit a II-a carte românească din istoria literaturii române, Octoihul, de către ieromonahului Macarie. 

Pe plan intern a dus o politică de întărire a autorităţii centrale. , iar pe plan extern a avut bune relaţii cu Ungaria, Polonia şi Veneţia, bucurându-se totodată şi de încrederea turcilor.

Biserica Ortodoxă Română îl cinsteşte pe Sfântul Voievod Neagoe Basarab la 26 septembrie, proclamarea oficială a canonizării având loc la 26 octombrie 2008.

1549: A murit Johannes Honterus (născut Honter), învăţat umanist sas din Transilvania, teolog reformator religios protestant al sașilor din Transilvania, fondatorul gimnaziului săsesc din Brașov, din curtea Bisericii Negre, actualul Liceu Johannes Honterus.

Johannes Honter (n.1498 – d.23 ianuarie 1549).

Numele de Honterus, pe care l-a folosit mai târziu, este forma latinizată derivată din „Honter”, denumirea săsească a cuvântului Holler sau Holunder.

Prin activitatea sa vastă și multilaterală, a dobândit încă din viață un meritat renume, ce a depășit granițele țării.

Este fondatorul gimnaziului săsesc din Brașov, al primei tipografiii transilvănene și al primei fabrici de hârtie din regiune, care a livrat hârtie și în Țara Românească și Moldova.

A fost profesor la Universitatea Jagellonă din Cracovia și a tipărit cunoscuta reprezentare cartografică a Transilvaniei, Chorographia Transylvaniae Sybembürgen (1532).

Honterus este cunoscut mai ales pentru activitatea sa editorială geografică și cartografică, precum și pentru implementarea reformei luterane în Transilvania și întemeierea Bisericii Evanghelice. Este înmormântat în Biserica Neagră

Adept al luteranismului, a reformat biserica săsească din Braşov (1542) şi a înfiinţat, tot aici, prima tipografie transilvăneană (1535) ; tot la insistenţele lui se înfiinţează, la Braşov, prima fabrică de hârtie din regiune, care va livra hârtie şi în Ţara Românească şi Moldova; Honterus născut la 1498 a fost înmormântat la 23 ianuarie 1549 în Biserica Neagră.

Prin activitatea sa vastă și multilaterală, a dobândit încă din viață un meritat renume, care a depășit granițele țării.

1662: A căzut în lupta cu Mihai Apafi I în Bătălia de la Seleușul Mare, Ioan (János) Kemény   fost principe al Transilvaniei între 22 decembrie 1660 și 23 ianuarie 1662. S-a născut la Bichiș (Mureș în 1607), ca fiu al nobilului Boldizsár Kemény, din vestita familie Kemény.

A ocupat funcții diplomatice în timpul domniei lui Gabriel Bethlen, funcții militare în timpul domniei lui Gheorghe Rakoczi al II-lea, fiind ales principe al Transilvaniei în 1660, confirmat în funcție de Dieta Transilvaniei (1 ianuarie 1661). La propunerea lui se hotărăște recunoașterea suzeranității habsburgice asupra Transilvaniei și ieșirea principatului de sub suzeranitatea otomană. Este nevoit să fugă din fața amenințării militare turcești, dar găsește sprijin la împăratul Leopold I, care îl ajută cu o armată de 36.000 soldați, sub comanda generalului Montecuccoli. Între timp, datorită intervenției pașei Ali de la Timișoara, Poarta îl confirmă ca principe pe Mihai Apafi I. Ioan Kemény reacționează rapid și încearcă sa îl prindă pe Mihai Apafi I, sub asediu, la Sighișoara. Turcii intervin în ajutorul lui Mihai Apafi I și doi principi se înfruntă în bătălia de la Seleușul Mare, la 22-23 ianuarie 1662. Ioan Kemény cade în luptă iar în urma acestei victorii, oponentul său Mihai Apafi I devine noul principe al Transilvaniei.

Ioan Kemeny este autorul unor Memorii faimoase (publicate în anul 1856 de către Academia Ungară), o excepțională cronică a Transilvaniei pentru o perioadă de treizeci de ani. Corespondența sa cu domnitorii români arată, Așa cum scrie Ștefan J. Fay, “legătura inevitabilă dintre cele trei principate pentru salvgardarea lor reciprocă în fața presiunilor străine, precum și înțelesul adânc al Moștenirii lui Mihai Vodă Viteazul: gândul Regatului dac”. Mai mult decât atât, Ioan Kemény este unul dintre principii și voievozii pământeni care au înfruntat “teroarea istoriei” (expresia aparține lui Mircea Eliade), apărând Transilvania de pericolul transformării ei în pașalâc turcesc.

În lucrarea “Ioan Kemény. Memorii. Scrierea vieții sale”, ediție prefațată de Ștefan J. Fayn, în românește de Pap Francisc, având cuvânt înainte de acad. Camil Mureșanu (2002), Ștefan J. Fay îl consideră pe Ioan Kemény “un «Model» de cavaler al curajului, al cinstei, al măsurii în judecata politică și militară, al iubirii de pământul pe care s-a născut – comparabil cu cele mai frumoase chipuri de eroi ai Renașterii din țările apusene”. Cronicarul turc Evlia Celebi scria despre același Kemény că “a fost socotit în timpul vieții ca unul dintre cei mai de seamă bărbați politici ai Transilvaniei”, un om care “cunoștea toate științele filosofice și avea cunoștințe extraordinare și nemaipomenite”.

1767: S-a încheiat prima domnie în Moldova a lui Grigore al III-lea Alexandru Ghica (n.1724 – d.12 octombrie 1777, la Iași.

A fost fiul dragomanului Alexandru Matei Ghica și nepot de frate al lui Grigore Ghica al II-lea, a fost domn al Moldovei de două ori, între 18 martie 1764–23 ianuarie 1767 și septembrie 1774–1 octombrie 1777 și al Țării Românești: 17 octombrie 1768–5 noiembrie 1769.

În politica externă a fost dușman al Austriei și prieten al Rusiei, iar față de turci s-a folosit de intrigi. Pe plan intern a regularizat strângerea birurilor și a pus capăt abuzurilor. A deschis o manufactură de postav, cu meșteri din străinătate, la Chiperești (lângă Iași) și a zidit lângă Mitropolie o școală, ca urmare a reorganizării învățământului, gândită de el. Prin măsurile luate, a reușit să aducă țara la o relativă bunăstare

Înlocuit cu Grigore Callimachi în 1767 la conducerea Moldovei, recâștigă tronul după Tratatul de la Kuciuk-Kainargi în 1774 fiind reînscăunat domn în1774. Austria s-a înțeles în secret cu Rusia și în 1775 obține de la Poartă nord-vestul Moldovei, pe care avea s-o denumească „Bucovina”, cu toate că domnitorul și boierii au protestat vehement. Astfel, vechile ținuturi românești, Cernăuți, Storojineț, în mare măsură Suceava cu Putna lui Ștefan cel Mare și salba de mănăstiri giuvaiere ale geniului românesc înglobate în tinutul Bucovina au fost anexate de Austria. Într-o „depeșă” către Poartă Ghica Vodă scria: „Partea ocupată a Moldovei [Bucovina] întrece în îmbelșugare și valoare toată celaltă parte a țării.” Deoarece a protestat împotriva pierderii acestui teritoriu, austriecii au cerut turcilor să-l înlăture.

Sultanul turc l-a trimis la curtea lui Grigore al III-lea pe capugiul (agent executor), Ahmed Cara Hisarli-aga, cu porunca de a-i comunica mazilirea și de a-l aduce viu sau mort la Istanbul. Capugiul l-a ucis pe domnul moldovean în noaptea de S.N. 12 spre 13 octombrie 1777, la orele 3 -4 dimineața, spre indignarea opiniei publice europene.

După execuție, turcii l-au decapitat și, coborându-i corpul pe fereastră,l-au îngropat în fundul grădinii. Scena asasinatului este descrisă cu unele modificări astfel : „i s-a servit cafea și, când s-a aplecat să ia ceașca, la un semn al emisarului turc, garda turcească a tăiat capul domnitorului și i-a aruncat trupul pe fereastră. Și astfel, murea în încleștare cu asasinii săi Grigore al III-lea al Moldovei, la 1 octombrie 1777, capul său fiind dus la Istanbul, trupul fiindu-i înmormîntat la mănăstirea Sf. Spiridon din Iași. În timpul cât a fost domnitor s-a confruntat și cu opoziția unor mari boieri din Moldova care insistau asupra măririi numărului zilelor de boieresc până la 36. [boieresc= obligație a țăranilor de a munci în folosul boierului, în schimbul unui lot de pământ, dat în folosință].

Profesorul și istoricul Ion Nistor, în lucrarea sa Istoria Bucovinei reproduce însemnările unui corespondent din Istanbul, datate la 19 noiembrie 1777, privind cauza asasinării domnitorului Moldovei din ordinul sultanului „…districtul Bucovinei a fost principala cauză a asasinării principelui Ghica. Acest domn nu voia cu nici un preț să consimtă la cesiunea Bucovinei în favoarea Austriei. Precum se vede el se comporta ca un suveran independent.”

1819: S-a născut la Sibiu, profesorul, arheologul, istoric de artă de origine germană din Transilvania și pionier al meteorologiei, Ludwig Reissenberger. (m. 1895, Sibiu).

A studiat la actualul Colegiu Brukenthal și ulterior teologia si stiintele naturii la Universitatea din Berlin, unde s-a specializat în istoria artei; A fost meteorolog, profesor, arheolog, istoric de arta;

A călătorit pentru studii în nordul Italiei, în Elveția și Germania. A revenit la Sibiu, fiind angajat profesor la școala pe care o absolvise în trecut. În 1848, în timpul Revoluției, a făcut parte din Garda Națională Germană din Transilvania. A fost curator la Muzeul Brukenthal, reprezentantul Comisiei de Meteorologie pentru Transilvania, consilier municipal și membru al Consistoriului Evanghelic. Din aceste poziții el a reușit dotarea instituțiilor de învățământ cu material modern și cu cărți noi. A înzestrat muzeul cu material modern care a facilitat o mai bună cercetare și înzestrare. Principalele sale linii de cercetare au fost meteorologia și istoria artei din Transilvania, fiind primul cercetător care a făcut studii și măsurători barometrice în munții Carpați

A efectuat cercetari ale antichitatii in Transilvania, observari meteorologice la Sibiu si masurari de altitudine in Carpatii Meridionali. A fost unul din membrii fondatori ai Asociatiei pentru Studiul Transilvaniei (1840) si al Asociatiei Transilvane pentru Stiintele Naturii (1849), fiind mulți ani in conducerea acestora.Totodată, a devenit profesor la Liceul Brukenthal intre 1850 si 1880 iar dupa 1851 a fost colaborator al Comisiei Centrale pentru Meteorologie si Magnetism al Pământului din Viena, fiind numit presedintele statiei meteo din Sibiu.
In 1859 a fost numit membru corespondent al Oficiului Imperial pentru Geologie, iar din 1862 a fost numit membru corespondent de catre Societatea Zoologica Botanica din Viena.
Este inmormantat la Sibiu.

1821:   Tudor Vladimirescu  a adresat o Proclamaţie locuitorilor Ţării Româneşti prin care îi chema la luptă.

Tudor Vladimirescu (n. 1780, Vladimir, Țara Românească – d. 28 mai 1821, Târgoviște, Țara Românească) a fost o figură emblematică pentru istoria Țării Românești, de la începutul secolului al XIX-lea, fiind conducătorul Revoluției de la 1821

„Proclamația de la Padeș” (Gorj, aproape de Tismana) din 23 ianuarie 1821 a fost un document programatic al revoluției conduse de Tudor Vladimirescu, adresat către tot „norodul omenesc” din București (în fapt al Ţării Româneşti) care cuprindea o serie de revendicări în conformitate cu dorința generală de modernizare a societății românești.

Proclamația de la Padeș a consemnat țelurile Revoluției de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, începutul  procesului de renaștere națională. Proclamația cuprindea un îndemn către poporul românesc de a lua parte la lupta pentru eliberarea de sub influența fanariotă, precum și o serie de revendicări, printre care împărțirea pământurilor boierilor și mănăstirilor către țărănime, desființarea privilegiilor boierești, dreptate și slobozenie. 

Deşi înfrântă, mişcarea a inaugurat revoluţiile româneşti moderne şi a determinat înlăturarea regimului fanariot şi restabilirea domniilor pământene.

1828: Cărturarul român Gheorghe Asachi a pus la Iași piatra de temelie a Școlii primare de la Trei Ierarhi.

Școala primară de la Trei Ierarhi

 În ziarele vremii se scria despre aceasta nouă școală că reprezenta „garanția perpetuării și îmbunătățirii nivelului cultural al tinerilor vremii ce va să vină“.Scopul școlii era să promoveze educarea copiilor din diferite categorii sociale și să pregătească funcționari care să fie angajați, după absolvire, în aparatul administrativ.

Această școală primară a avut două clase: prima, „clasul elementar” și cea de-a doua, „clasul normal”. În 1830 Asachi a introdus cursul gimnazial, cu durata de patru ani, Gimnaziul Vasilian, cel mai vechi liceu din Moldova, cunoscut și sub denumirea de Școala Vasiliană, numită astfel în cinstea domnitorului Vasile Lupu, ctitorul care, cu veacuri înainte, pusese acolo bazele unui învățământ înalt.

Din Gimnaziul Vasilian s-au dezvoltat ulterior Academia Mihăileană și Colegiul Național Iași. Primul director al acestei instituții școlare a fost Iordache Săulescu.

1853: S-a născut la Douet, Saint-Sébastien-sur-Loire, Franța, jurnalistul și scriitorul românVintilă Jules Rosetti; (d.10 septembrie 1916, București).

 

A fost fiul lui Constantin A. Rosetti și al Mariei Rosetti (Mary Grant), redactor la ziarul Românul, iar din anul 1885 conducătorul ziarului, precum și unul dintre întemeietorii revistei Dacia viitoare și membru fondator al Ligii Culturale.

A făcut parte și din comitetul de conducere al Societății presei. Din 1901 a fost director al Monitorului oficial.

Vintilă C.A. Rosetti a reunit mai multe istorioare şi mici nuvele, care au fost publicate şi în ziarele „Românul” şi „Românul literar”, într-un volum intitulat „Maria C.A. Rosetti. Scrieri din 1864 şi 1865”, cu o introducere reprezentând aprecierile istoricului francez Jules Michelet despre opera ei. În volum au fost cuprinse şi alte lucrări literare, printre care şi o poezie scrisă în martie 1864.

 1878: Se semnează la Kazanlîc între reprezentanții Rusiei și Turciei armistiţiul în războiul ruso-româno – turc.Reprezentantul României, colonelul Eraclie Arion, nu a fost acceptat de cele două puteri să participe la negocieri și la semnarea armistițiului.

Sub presiune britanică, Rusia a acceptat armistițiul oferit de Imperiul Otoman, dar a continuat să avanseze spre Constantinopol. Britanicii au trimis o flotă maritimă de război pentru a intimida Rusia și a opri armata acesteia să ocupe orașul, iar forțele rusești s-au oprit la San Stefano. În cele din urmă, Rusia a impus otomanilor Tratatul de la San Stefano, prin care Imperiul Otoman recunoștea independența României, Serbiei și Muntenegrului, și autonomia Bulgariei.

1891: S-a născut la Timișoara, operatorul de imagine și regizorul de film român de etnie maghiară, Iosif Bertok, fost operator de front în Serviciul cinematografic al Armatei austro-ungare în anii primului război mondial; (d.8 ianuarie 1972, Arad).

Și-a început activitatea de operator cinematografic în 1911 ca independent, învățând meseria din mers. În această calitate a cutreierat România, Ungaria, Austria și Serbia. A lucrat și pe front, iar până în 1945 contribuie la realizarea a diferite filme documentare, jurnale de actualități etc.

A fost proiecționist și operator pentru o companie ambulantă. În timpul Primului Război Mondial a fost mobilizat în armata austro-ungară, repartizat la Serviciul Fotografic și Cinematografic din cadrul Biroului de propagandă al Armatei Austro-Ungare, filmând în Rusia, Serbia, România, Bulgaria, Italia și Albania.

La sfârșitul războiului mondial s-a întors în Transilvania și a continuat munca de proiecționist de filme în cinematografe. A făcut o călătorie de studii la Munchen și Berlin (1924), apoi a devenit operator de film la București. În perioada interbelică a filmat: Lia în regia lui Jean Mihail, Haiducii, Ciocoii, Insula Șerpilor în regia lui Horia Igiroșanu.

A filmat numeroase jurnale de actualități, documentare, iar între 1937–1941 a fost colaborator și angajat al Oficiului Național Cinematografic din România. A regizat filme documentare didactice: Marmura, Cărbunele, Lemnul, Ionel și Mărioara, Insula Șerpilor, Din viața cooperatistă a Sibiului, Uzinele Malaxa. Din 1941 s-a mutat la Budapesta, ca șef al unei secții de foto și cinema al unui magazin universal.

În 1945 s-a stabilit la Arad, a deschis un atelier fotografic care a funcționat până în 1958, când s-a pensionat.

VIZIONAȚI Intrarea armatei a 9-a germane, în frunte cu August von Mackensen în București Secvențe filmate de Iosif Bertok reproduse de https://alephnews.ro.

1905 : Are loc Congresul Partidului Național Român de la Sibiu.

În baza noului program însușit de PNR la congres, a fost abandonată tactica pasivismului, fiind adoptată cea a luptei parlamentare, activismul. A fost votat programul de luptă politică al partidului: „Recunoașterea poporului român ca națiune alcătuitoare în stat, căreia să i se asigure dezvoltarea sa etnică și constituțională, respectarea legii despre egala îndreptățire a naționalităților, garantarea prin lege a dreptului de întrunire și de organizare, libertatea presei, adoptarea votului universal, egal și secret” etc.

1918 (23 ianuarie/5 februarie): Guvernul român a primit din partea Puterilor Centrale un Ultimatum care prevedea ca, în termen de patru zile, să-și facă cunoscute intențiile în vederea încheierii păcii.

Acesta a fost pus în dezbaterea Consiliului de Miniștri la 25 ianuarie/7 februarie. Reprezentanții Partidului Conservator s-au pronunțat pentru denunțarea armistițiului și continuarea războiului, iar cei ai Partidului Liberal pentru prelungirea armistițiului și angajarea negocierilor pentru pace. Pe fondul disputelor și pentru tergiversarea răspunsului ce trebuia trimis Puterilor Centrale, guvernul condus de Ion I.C. Brătianu a demisionat la 26 ianuarie/8 februarie. Câteva zile mai târziu, s-a constituit un nou guvern sprijinit de liberali sub conducerea generalului Alexandru Averescu, care deținea și portofoliul de ministru de externe ad-interim.

1922: În perioada 23 ianuarie – 4 iunie, în România, a avut loc „Procesul din Dealul Spirii ” intentat unui număr de 271 militanţi socialiști, printre care delegaţii de la Congresul general al Partidului socialist din 8 mai 1921, care votaseră afilierea fără rezerve la Internaţionala a III-a Comunistă (Comintern) .

La 10 iunie, printr-un decret, 213 dintre acuzaţi au fost amnistiaţi şi eliberaţi.

1922: S-a născut Grigore Baştan, primul general paraşutist al României, care a avut un rol important în dezvoltarea paraşutismului; (m. 1983).

 1928: S-a născut la Târgoviște, prozatorul Mircea Horia Simionescu, cunoscut publicist şi eseist descendent dintr-o ramura a familiei Brătienilor.

S-a înscris în 1948 la Facultatea de Litere a Universității din București, pe care a întrerupt-o în anul al doilea din cauza situației materiale precare. A absolvit în anul 1962, la secția fără frecvență; (m. 2011).

Din 1950 a lucrat la ziarul Scînteia, ca redactor, dar a părăsit gazetăria în 1969.

Primele scrieri literare i-au apărut în 1968 în revista Luceafărul și a debutat editorial, în anul 1969, cu romanul Dicționar onomastic, primul volum din ciclul Ingeniosului bine temperat, din care mai fac parte romanele: Bibliografia generală, Jumătate plus unu (Alt dicționar onomastic), Breviarul (Historia calamitatum), oxicologia sau Dincolo de bine și dincoace de rău. 

A fost director al Operei Române între anii 1971–1973. Uniunea Scriitorilor din România i-a acordat de trei ori Premiul pentru proză, iar în anul 1998, Premiul Opera Omnia.

A fost aracterizat de critica literară drept un precursor al postmodernismului literar românesc.

1940: S-a născut la Godeni, Argeș, poeta română  Ileana Mălăncioiu, eseistă, publicistă, disidentă și activist civic, membru corespondent (din 2013) al Academiei Române.

 A absolvit Facultatea de Filosofie a Universității București în 1968, cu lucrarea Locul filozofiei culturii însistemul lui Lucian Blaga, devenind Doctor în Filosofie în 1977, cu teza Vina tragică (Tragicii Greci, Shakespeare, Dostoievski, Kafka). 

Din 1980 a devenit redactor la revista Viața românească. A debutat cu versuri în Luceafărul, în 1965. A scris volumele de poezie: Pasărea tăiată, Inima reginei, Peste zona interzisă, Urcarea muntelui, Ardere de tot, Linia vieții (antologie), bine apreciate de critica literară.

Înainte de 1989, a lucrat la Televiziunea Română, la revista Argeș, la Studiourile Animafilm și la revista literară Viața românească (de unde a demisionat în 1988 din pricina acutizării cenzurii, inclusiv asupra scrierilor lui Constantin Noica ). După 1989 a lucrat la revista social-politică 22, la Editura Litera (redactor șef) și la săptămânalul România literară.

21-23 ianuarie 1941, în România, mişcarea legionară organizează o revoltă armată . După înăbuşirea acesteia de către forțele fidele generalului Antonescu, conducătorul statului, mişcarea legionară a fost înlăturată de la putere şi interzisă.

1945: După ce între 18 decembrie 1944 și 27 aprilie 1945, Amatele 1 și 4 române, în cooperare cu trupele Frontului 2 ucrainean și unitățile de partizani slovaci, au desfășurat ample operațiuni militare pentru înfrângerea rezistenței naziste de pe teritoriul Slovaciei, armata a 4-a română a eliberat orașul Roznava, poarta de pătrundere spre zonele centrale ale Cehoslovaciei.

 1949: În Republica Populară Română intră în vigoare  Decretului pentru înfiinţarea Miliţiei , în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, în sarcinile ei intrând oficial, ca principal scop, „menținerea ordinii pe teritoriul Republicii Populare Române, apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor și a securității personale a acestora”. Miliția avea circa 40.000 de angajați, în sarcinile ei intrând și paza frontierelor. Prin același decret, Instituțiile „burgheze” ale vechiului regim, Poliția și Jandameria, au fost desființate.

După căderea regimului comunist, prin Decretul – Lege nr. 2/27 decembrie 1989 s-a reînfiinţat Poliţia Română, ale cărei competenţe au fost reglementate, ulterior, prin Legea nr. 26 din 18 mai 1994 şi prin Legea 218 din 23 aprilie 2002.

1955: A avut  loc, la Paris, prima audiţie a „Simfoniei de cameră pentru 12 instrumente soliste”, de George Enescu (compusă în 1954).

Prima audiție, interpretată de Asociația Concertelor de Cameră, dirijată de Fernand Oubradous.

În România a avut premiera în 1958, la Ateneul Român, la comemorarea unui an de la moartea lui George Enescu, sub bagheta lui Constantin Silvestri, care a declarat audienței că aceasta a fost cea mai dificilă lucrare a compozitorului, în mare parte pentru că limba muzicală era atât de modernă și atât de diferită față de oricare dintre celelalte lucrări ale sale. 

1958: A decedat la închisoarea comunistă de la Râmnicu Sărat, generalul român Constantin Pantazi (n.26 august 1888, Călărași).

A fost ministru al apărării în perioada 23 ianuarie 1942 – 23 august 1944 și unul din cei mai fideli adepți ai ex-generalului Ion Antonescu.

La 22 ianuarie 1942 gen. Pantazi a fost numit ministru secretar de stat al apărării naționale. A fost arestat la 23 august 1944, judecat în „lotul Antonescu” și trecut din oficiu în poziția de retragere, alături de mareșalul Antonescu și de alți comandanți militari cu rang înalt ai regimului antonescian, care au fost acuzați că „prin activitatea lor în funcțiunile sau comenzile ce au avut, au sprijinit conducerea politico-militară a Mareșalului Antonescu Ioan, contribuind astfel la dezastrul Armatei”, prin decretul nr. 312 din 6 februarie 1945.[10] În 1946, Tribunalul Poporului din București l-a condamnat la moarte, pentru crime de război. Premierul Petru Groza i-a comutat pedeapsa cu moartea în muncă silnică pe viață, în timp ce Pantazi era dus spre locul de execuție.

1981: Prin Decretul nr. 15/23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, Municipiul București a reunit alături de cele șase sectoare administrative, și Sectorul Agricol Ilfov cu sediul administrativ în comuna Balotești.

Inițial, Sectorul Agricol Ilfov a avut un oraș, Bufea, 26 de comune și 73 de sate. Acest al șaptelea sector al Capitalei, alcătuit din 38 de comune și orașul Buftea a fost transformat (24 septembrie 1996) în județ, cu reședința în București.

  1990:  Consiliul Frontului Salvării Naţionale (CFSN) a hotărât, în urmă cu 29 de ani participarea FSN la alegeri şi stabilirea datei acestora pentru 20 mai 1990.

Foto: Ion Iliescu și Petre Roman

Disidenta anticomunistă  Doina Cornea demisionează din CFSN, precizând că nu doreşte să ia parte la lupta pentru putere, în situaţia în care FSN porneşte în campania electorală net avantajat.

La 30 ianuarie se retrage din CFSN şi poeta Ana Blandiana. La 6.II.1990, FSN a fost înregistrat la Tribunal ca partid politic, avându-l ca preşedinte pe fostul lider comunist Ion Iliescu.

1999: A cincea mineriadă: Miron Cozma și Romeo Beja, liderii minerilor, cad de acord cu  primul–ministru Radu Vasile să fie redeschise minele Dâlja și Bărbăteni și să se aprobe o creștere salarială pentru ortaci de 30–35%. Minerii se reîntorc în Valea Jiului.

La final, premierul Radu Vasile a declarat: „Nicio parte nu a câștigat, în schimb a câștigat țara. […] acțiunea revendicativă s-a încheiat. Minerii se îmbarcă, la ora actuală, în mașini, se întorc la locul de baștină. În esență, aceste discuții au durat câteva ore. Au fost depistate o serie de soluții care însă vor fi finalizate după prezentarea unui program de reducere a pierderilor, prin reducerea costurilor în companiile componente și participante la acțiunile revendicative”.

2000: A murit chimista Ecaterina Ciorănescu-Neniţescu, autoare a unor importante lucrări în domeniul chimiei organice şi al medicamentelor de sinteză; membru titular al Academiei Române din 1974; (n. 1909).

2014: A murit filologul, criticul şi istoricul literar, Alexandru Andriescu; (n. 1926).

2016: A decedat șahista română Elisabeta Polihroniade ; (n. 1935).

 A devenit maestru internațional în 1960, iar din 1982  mare maestru internațional. A fost campioană națională în 1966, 1970, 1971, 1972, 1975, 1976 și 1977. A fost și reprezentantă a României la Olimpiadele de Șah.

2021: A decedat la București, actrița de teatru și film Oana Ștefănescu (n.19 noiembrie 1960, București),

A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” la clasa profesorului Octavian Cotescu.

A debutat pe scena Odeonului în spectacolul „Mincinosul” de Carlo Goldoni, regia Vlad Mugur.

A jucat pe scena Teatrului Odeon mai bine de trei decenii.

De-a lungul anilor, actrița Oana Ștefănescu a obținut mai multe premii: Premiul de debut pentru rolul Floricica în spectacolul „Este ciudat” (1987), Premiul Cea mai bună actriţă pentru rolul Anne în filmul „Căţărarea” la Festivalul Tinerilor Creatori de Film, Bucureşti (1987), premiul Cea mai bună actriţă pentru rolul Irina din spectacolul „Matca” (1988), premiul Cea mai bună actriţă pentru rolul Mariana în filmul „Înnebunesc şi-mi pare rău” – Premiul UCIN (1993), premiul Cea mai bună actriţă pentru rolul Antigona, în piesa cu acelaşi nume (1996), premiul Cea mai bună actriţă pentru rolul Mariana Alcoforado din spectacolul „Scrisorile călugăriţei portugheze” (1997), cu Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, premiul pentru Cea mai bună actriţă la Festivalul de Teatru Scurt de la Oradea din 2015. Acestora li se adaugă Premiul de excelenţă pentru întreaga echipă de actori pentru spectacolul „…au pus cătuşe florilor” (regia Alexander Hausvater), la Gala UNITER 1992.

Bibliografie (surse) :

1. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;
2. Istoria md.;
3. Istoricul zilei blogspot.com;
4. Crestin Ortodox.ro;
5. Wikipedia;
6. http://www.worldwideromania.com
7.  Bogdan Murgescu, Istoria Romaniei in texte;
8. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

Publicitate

22 iunie 1941 și cea mai mare mistificare a istoriografiei ruse

Minciuna 22 iunie 1941

Conform istoriei lor unice, în sensul că istoria predată de ei nu se regăseşte decât în propriile lor manuale, ruşii au să ne reproşeze nouă multe, enorm de multe, să ne împroaşte cu noroi şi să ne facă în toate felurile cu putinţă, dar cele mai multe reproşuri, chiar şi astăzi, se leagă de o dată specială: 22 iunie 1941. Pentru ruşi şi istoria lor, este ziua în care fasciştii români, alături de cei germani, fără motiv şi provocare, au atacat mişeleşte paşnica şi liniştita Uniune Sovietică.

Pe acest motiv am fost ocupaţi, jefuiţi, înrobiţi, transformaţi în colonie rusească, obligaţi la plata a imense despăgubiri de război, jefuiţi de tot ce aveam, mult peste aceste despăgubiri, împuşcaţi, asasinaţi, deportaţi, închişi, elitele exterminate în temniţe şi lagăre, ni s-a distrus ţara, economia, cultura, patrimoniul, moravurile, toate acestea pentru că am atacat mişeleşte Uniunea Sovietică la 22 iunie 1941. Inclusiv astăzi, la 71 de ani de atunci, ruşii ne-o reproşează cu furie, strângând pumnii şi proferând injurii în toate mediile, inclusiv pe internet. Dar oare chiar aşa să fi fost?

Istoriografia rusă şi ruşii în general uită câteva aspecte deosebit de importante. În primul rând, timp de aproape doi ani de zile au fost cei mai buni aliaţi cu parşivii de germani, împreună au decis soarta estului european prin pactul Ribbentrop-Molotov, împreună şi-au împărţit prada, împreună au împărţit Polonia, Stalin l-a felicitat pe Hitler pentru victoria împotriva Franţei, iar URSS era principalul furnizor de materii prime pentru industria germană, în acelaşi timp, instructori germani pregăteau armata rusă.

O alianţă şi o frăţie de arme deosebit de strânsă, dovedită cu prisosinţă încă din septembrie 1939, atunci când oficial s-a declanşat al doilea război mondial. La exact o săptămână de la semnarea pactului Ribbentrop-Molotov (23 august 1939) cu anexele sale secrete, destăinuite abia după sfârşitul războiului, Germania hitleristă atacă Polonia la 1 septembrie 1939.

Polonezii sunt înfrânţi, dar la 17 septembrie sovieticii pătrund şi ei în Polonia şi ocupă aproape jumătate din teritoriul ei, conform înţelegerii prealabile dintre Hitler şi Stalin.

Linia de demarcaţie trece prin Brest, oraş care a făcut de curând subiectul unui film rusesc despre rezistenţa eroică a garnizoanei sovietice de aici contra invadatorilor germani în iunie 1941. Dar în acest film de propagandă nu se spune nicăieri cum au ajuns sovieticii să stăpânească acest oraş, ci doar despre eroismul apărătorilor patriei (!) care au luptat aproape până la unul contra invadatorilor hitlerişti. Întreb, care patrie, din moment ce Brestul era în Polonia ocupată de sovietici în complicitate cu aliaţii lor germani? Dar istoria ruso-sovietică trece foarte uşor peste aceste amănunte considerate neesenţiale.

La fel trece şi peste un alt amănunt considerat de ei neimportant, respectiv motivul intrării noastre în războiul împotriva lor, crima noastră de neiertat, participarea la agresiunea nazistă contra paşnicei Uniuni Sovietice, bastionul păcii pe pământ.

Desigur, istoricii ruşi trec foarte rapid cu vederea motivaţiile noastre, nici nu le iau în considerare, pentru ei agresiunile sovietice din anii 1939-1940 sunt doar acţiuni de apărare, edificarea unui spaţiu defensiv perfect justificat, ei nu sunt agresori, ei doar doreau să se apere în eventualitatea unei agresiuni a forţelor imperialiste.

Pentru asta au declanşat un război împotriva Finlandei  , pentru asta au ocupat ţările baltice şi pentru asta au ocupat Basarabia şi nordul Bucovinei. Pentru orice om cu scaun la cap acestea sunt agresiuni, mai puţin pentru istoricii ruşi, pentru ei sunt doar măsuri defensive, eventual de eliberare. Împotriva cui, din moment ce în acea perioadă Germania şi URSS erau aliaţi?

Dacă se pregăteau de apărare contra Germaniei, de ce URSS era principalul furnizor de materii prime pentru industria germană, inclusiv pentru cea de război, chiar în acea perioadă?

Întrebări fără răspuns, dar totuşi răspunsurile au început să apară, trezind reacţii dure la nivelul Rusiei, inclusiv acuzaţii de mistificare a adevărului istoric şi lipsă de respect pentru milioanele de ruşi morţi pentru apărarea patriei. O altă întrebare, sutele de mii de morţi în războiul contra Finlandei au căzut tot pentru apărarea patriei?

Atunci zecile de mii de morţi finlandezi pentru ce au căzut? Istoricii ruşi nu au oferit un răspuns credibil la aceste întrebări, dar istoria nu este un monopol rusesc, mai sunt şi alţii care să-şi dea cu părerea. Iar reacţiile au început să apară, mai timid, dar totuşi suficient de zguduitoare încât să cutremure din temelii edificiul minciunii construit cu atâta trudă de istoricii sovietici şi continuat pe mai departe de cei ruşi după 1991.

Dau un singur exemplu despre felul în care lucrează istoriografia ruso-sovietică, referitor la chestiunea Basarabiei. Ni se spune în disputele istorice că Rusia a luat Basarabia în 1812 de la Moldova, nu de la România, care apare pe hartă abia în 1859. După acest raţionament, oricum, suntem mai vechi decât Italia, apărută ca stat în 1861, doi ani mai târziu, sau decât Germania apărută pe hartă în 1871, 12 ani mai târziu.

Argumentul este penibil, dovedit chiar de către sovietici sau ruşi, cu ocazia ultimatumului din 26 iunie 1940. Să vedem ce spune acest ultimatum din 26 iunie 1940:

„În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.”

Trecând peste falsul istoric clar al populării Basarabiei în principal cu ucraineni, care şi după şaptezeci de ani de deportări, asasinate şi colonizări cu populaţie alogenă, ucrainenii şi ruşii tot sunt în minoritate absolută, aflăm că ni se reproşează că am luat în 1918 Basarabia de la Uniunea Sovietică. Care Uniune Sovietică, din moment ce aceasta apărea pe hartă abia în 1924?

Deci argumentele ruseşti sunt valabile doar într-un singur sens, cel favorabil lor, desigur.

Ipocrizia rusească în acest caz este strigătoare la cer. Adică ei sunt perfecţi justificaţi că au luat Basarabia de la Moldova şi acum o cere România, care nu exista atunci, dar sunt la fel de justificaţi ca Uniunea Sovietică să ceară înapoi Basarabia în 1940, pe care România a luat-o de la Rusia în 1918, atunci când Uniunea Sovietică nu exista. În plus, Bucovina de Nord, pe care Rusia sau URSS n-au stăpânit-o niciodată, era cerută ca o „compensaţie” pentru ocuparea Basarabiei timp de 22 de ani!

Sunt multe lucruri care nu se leagă şi pe care istoriografia ruso-sovietică le ţine ascunse. Toate ţările participante la al doilea război mondial şi-au desecretizat în cea mai mare parte arhivele, orice cercetător poate face o cerere şi să le studieze. Toate, mai puţin una, Uniunea Sovietică şi apoi Rusia, deşi au trecut aproape şaptezeci de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial. Astfel, la ei încă totul este secret. Dar ce păzesc ruşii cu atâta cerbicie, de nu lasă pe nimeni să se apropie de marile secrete. Răspunsul este foarte clar, nu vor să se afle adevărul, care ar putea schimba total percepţia lumii asupra evenimentelor ce au precedat cel de-al doilea război mondial.

Dar în această secretomanie, asemănătoare cu păpuşile ruseşti Matrioşca, au început să apară primele fisuri, dar în interior este o altă păpuşă, un alt înveliş de secrete, păzit cu şi mai mare cerbicie de autorităţi şi istorici ruşi, care urgent găsesc alte explicaţii şi în paralel aruncă cu invective asupra celor care încearcă să ridice vălul.

Mici tentative au mai fost, întrebări fără răspuns şi altele. Dar primul care a rupt vălul a fost un fost agent GRU sovietic, Vladimir Rezun, care a defectat în vest la sfârşitul deceniului opt al secolului trecut. Se pare că ar fi lucrat şi pe la arhivele GRU, din moment ce a ştiut ce să pună cap la cap, şi a făcut-o destul de bine. Nu a folosit în cărţile sale, publicate sub pseudonimul Victor Suvorov, decât surse oficiale, memorii ale generalilor, dări de seamă publicate de către istoriografia comunistă. Dar a ştiut ce să caute, a ştiut să le adune şi să descrie.

Cărţile sale au devenit rapid bestselleruri mondiale şi au stârnit un val uriaş de reacţii, (la bibliografie voi trece inclusiv linkurile la cele disponibile online) dar mai ales de invective din partea istoricilor ruşi. Fără precedent, autorităţile ruse au permis accesul restricţionat şi selectat unor istorici occidentali la arhive (doar la unele documente şi doar unor istorici) doar ca să le poată servi acestora muniţie ca să-l contracareze pe Rezun-Suvorov. Istoricii occidentali, ameninţaţi de devalorizarea muncii lor, din moment ce ei nu au fost capabili să înţeleagă ce s-a întâmplat în acea perioadă, au încercat să-l ignore, dar el nu a mai putut fi ignorat.

A deschis un drum pe care au început şi alţii să cerceteze, descoperind şi mai multe documente şi evenimente care confirmă cele scrise de Suvorov. Unul dintre aceştia este Mark Solonin, care merge mai departe decât Suvorov, şi mai amănunţit, cu mult mai multe date şi cifre. Deja dovezile adunate sunt zdrobitoare.

 

 

Cea mai mare mistificare din istorie

 

Istoriografia ruso-sovietică ne-a învăţat zeci de ani despre agresiunea nazistă din 1941, când poporul sovietic paşnic a fost totalmente surprins de agresiunea nazistă germană la care s-au alăturat şi alţii, inclusiv românii. Firul roşu al tuturor justificărilor este faptul că URSS era o ţară paşnică, neînarmată şi nepregătită, a avut prea puţin timp pentru a se pregăti împotriva lui Hitler.

Dar hai să vorbim puţin despre paşnica Uniune Sovietică, trecând peste faptul că această paşnică ţară a ocupat până atunci o bucată din Finlanda, din România, din Polonia şi pe de-a întregul ţările baltice. Între timp, la fel de paşnic, îşi rezolva problemele din Asia cu japonezii în Mongolia, prin bătălia de la Halhin Gol, unde generalul Jukov punea în practică blietzkriegul încă din 1939, înainte de semnarea pactului Ribbentrop-Molotov, cu mult înainte de a fi cunoscut şi numit aşa de către armata germană.

Dar ce făcea paşnica Uniune Sovietică încă din timp de pace? Fabricile de armament lucrau în trei schimburi, producând tancuri, avioane, blindate, încă cu mult timp înainte de a se declanşa al doilea război mondial.  Desigur, pentru a se apăra, vor spune scepticii. Tot pentru a se apăra, producea avioane, tunuri, vehicule militare, tot pentru a se apăra în 1941 URSS avea cele mai multe trupe de paraşutişti din lume, mai multe decât toate statele la un loc. Bine, bine, tot cu scop defensiv.

Ciudat, dar paraşutiştii sunt trupe cu rol strict ofensiv, rolul lor este de desant în adâncimea dispozitivului inamic, unde să deregleze aprovizionarea, comunicaţiile şi să asigure prin asta avansul ofensivei proprii.

Aşa s-a petrecut în toată istoria militară, de la ofensiva germană din vest la Creta şi operaţiunea Overlord. Nicăieri nu au fost folosiţi paraşutişti în defensivă conform scopului şi pregătirii lor, ci doar ca şi simpli infanterişti.

Dacă Uniunea Sovietică dorea doar să se apere, de ce a investit atât în pregătirea paraşutiştilor, în loc să-i facă simplu infanterişti?

 

 

 

 

 

Mai departe, Germania a început războiul împotriva URSS cu circa 3500 de tancuri, majoritatea Panzer-I, II şi III, mai existau doar câteva Panzer-IV. În schimb, URSS, doar pe linia de front avea circa 10000 de tancuri (zece mii), mai multe decât toate celelalte state ale lumii luate la un loc. Spre comparaţie, SUA aveau în 1940 circa patru sute de tancuri. De unde au apărut acestea, cum se face că aveau pe front deja de trei ori mai multe tancuri decât germanii agresivi? În câţi ani au putut fi produse aceste tancuri, iar dacă tot au fost produse, cu ce scop? Nu cumva URSS se pregătea de război cu mult înainte ca lui Hitler să-i treacă prin cap să atace Rusia Sovietică?

Istoricii ruşi sar ca arşi, justificând că majoritatea acestor tancuri erau învechite, slabe calitativ. Desigur, învechite şi slabe calitativ, dar comparabil cu ce? Mai învechite şi mai slabe calitativ ca şi alte tancuri din dotarea sovietică, respectiv T-35 şi KV. Dar comparabil cu cele inamice, împotriva cărora trebuiau să stea faţă în faţă?

Adevărul este că cele mai vechi şi mai slabe tancuri sovietice, T-26, erau net superioare tuturor tancurilor germane din anul 1941!

Mai putem vorbi de cele 70 (şaptezeci) de tancuri Renault din primul război mondial aflate în dotarea singurei divizii blindate din armata română? În timp ce în armata sovietică se aflau 61 (şaizeci şi una) de divizii blindate, a căror dotare era net superioară în tancuri şi vehicule blindate, atât cantitativ, cât şi calitativ, decât oricare divizie blindată germană? Culmea, acest raport se păstrează şi la capitolul aviaţie, atât cea de vânătoare, cât şi de bombardament, la artilerie de toate calibrele, precum şi la soldaţi, deoarece mobilizarea trupelor sovietice începuse cu câteva luni înainte, iar trupele erau concentrate la frontiera comună cu Germania şi România. În primul război mondial, mobilizarea, sau începutul mobilizării echivala cu un act de război, în august 1914, odată ce germanii începuseră mobilizarea, i s-a spus kaiserului că procesul este inevitabil, nu mai poate fi oprit, deja trupele sunt în drum spre unităţi, înarmate şi pregătite de luptă.

Dar să vorbim puţin de desfăşurarea de trupe. Există o mare diferenţă între un dispozitiv defensiv, când vrei să te aperi, şi unul ofensiv, când vrei să ataci. O armată care se apără, sau care are intenţia să o facă, îşi desfăşoară trupele în dispozitiv defensiv, eşalonându-le în adâncimea teritoriului propriu, îngropându-le în tranşee, adăposturi şi cazemate, în aşa fel încât şocul iniţial al atacului inamic să fie absorbit de valurile succesive de apărători, măcinând trupele invadatoare, care apoi ar urma să fie contraatacate de trupele din rezerva strategică, care le-ar manevra, înconjura, captura sau arunca dincolo de graniţă. Tancurile, armă prin excelenţă ofensivă, trebuie dispuse mai în spate, gata de contraatac în punctele ce se vor dovedi mai slabe sau acolo unde apar goluri în atacul advers.

Avioanele, la fel, în aerodromurile din adâncime, în aşa fel încât să poată ataca atacatorul ce pătrunde pe teritoriul propriu, dar menţinând bazele în afara razei sale de acţiune. În schimb, un atacator trebuie să se concentreze cât mai aproape de graniţă, în aşa fel încât să poată declanşa ofensiva cu maxim de trupe în prima linie pentru a spulbera apărarea, tancurilor revenindu-le rolul de armă de şoc. Aviaţia mutată cât mai aproape de graniţă, în aşa fel încât să poată executa raiduri cât mai departe în adâncimea teritoriului inamic, paralizând comunicaţiile şi aprovizionările inamice.

Dar cum era desfăşurată armata sovietică în iunie 1941? În dispozitiv defensiv cumva, conform teoriei Uniunii Sovietice paşnice? Nici vorbă, în dispozitiv ofensiv, cu toate trupele pe graniţă, cu un număr de câteva ori mai mare în tancuri, avioane, artilerie, efective şi toate celelalte. Ambele armate, şi cea germană, şi cea sovietică, erau gata de atac. Diferenţa a fost că germanii au atacat primii, surprinzând armata sovietică masată pe graniţă, străpungând linia lor în câteva puncte şi apoi înconjurând-o în aşa numitele „cazane” şi distrugând-o. Dacă sovieticii atacau primii, rezultatul ar fi fost acelaşi, dar de partea cealaltă.

Este clar că Stalin dorea să-l atace pe Hitler, numai că acesta i-a luat-o înainte. Recomand celor interesaţi să citească cărţile lui Victor Suvorov (Vladimir Rezun), nu sunt lungi, cam o sută de pagini fiecare, dar sunt pline de dezvăluiri din actele oficiale sovietice sau din memoriile veteranilor şi, cel mai important, sunt uşor de înţeles de către toţi.

Vă asigur că multe idei şi axiome vă vor fi zdruncinate, măcar pentru asta merită efortul. Eu nu am făcut decât o scurtă expunere a unor aspecte controversate, dar este mai nimic faţă de datele cuprinse în aceste cărţi.

 

22 iunie 1941 şi România

Dar aş vrea să revin puţin la poziţia României, prinsă în vâltoarea acestor evenimente cataclismice din 1941. Pentru noi, spre deosebire de germani şi sovietici, participarea la al doilea război mondial se înscrie în continuarea primului război mondial, atunci am luptat pentru reîntregirea neamului, la fel şi în al doilea. Nu am luptat pentru Stalin sau pentru Hitler, pentru sau împotriva comunismului, am luptat doar pentru ţara noastră, pentru neamul românesc.

Am pornit la 22 iunie 1941 împotriva Uniunii Sovietice pentru a ne recupera Basarabia şi Bucovina de Nord, şi am fi pornit mai târziu pentru recuperarea Ardealului de Nord, indiferent de cursul care l-ar fi luat războiul.

Am luptat doar pentru ce este al nostru şi nimic mai mult, iar toţi românii căzuţi în acest război au luptat pentru patrie, la fel ca şi înaintaşii lor la Turtucaia, Jiu, Oituz sau Mărăşeşti. 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dar ca să vedem împotriva cui am luptat începând cu 22 iunie 1941, să vedem ce forţe aveam în faţă, deoarece de aici putem găsi şi logica din spatele gândirii lui Stalin.

De-a lungul Prutului, în partea sudică a Grupului de Armate Sud condus de feldmareşalul Gerd von Rundstedt, Armatele 3 şi 4 române, intercalând Armata 11 germană, aşteptau faţă în faţă cu Armatele 9 (general-colonel T. Cerevicenko) şi 12 sovietice (general-locotenent P.G. Ponedelin). Ulterior, primei armate i se trimite în ajutor Armata 18 (general-locotenent A. K. Simrnov) din Districtul Militar Moscova. Sovieticii, pe poziţii ofensive, aveau dispuse între Prut şi Nistru opt grupuri de armată, dintre care trei mecanizate, cu circa 20-24 mari unităţi de infanterie, mecanizate, tancuri, toate în componenţa Frontului de Sud al Armatei Roşii. Poziţiile ofensive ale sovieticilor nu lăsau dubii cu privire la intenţiile lor viitoare, de forţare a Porţii Focşanilor spre a pătrunde şi ocupa zonele petroliere ale Ploieştilor.

Armata a 4-a română (general corp de armată Nicolae Ciupercă) se afla desfăşurată de la sud-est de Iaşi (Comarna) până la confluenţa Prutului cu Dunărea (front de 200 km), la nordul ei era dispusă Armata a 11-a germană (general-colonel Eugen von Schobert) pe un front de circa 150 km, iar în continuarea acesteia din urmă, de-a lungul graniţei trasate de Molotov, de la Seletin la Ripiceni, pe un front de circa 130 km, Armata a 3-a română (general corp de armată Petre Dumitrescu), toate formând împreună Grupul de armate ”General Antonescu”.  

 

 

 

 

 

 Dar să vedem câte ceva despre Armata a 9-a sovietică. Aceasta nu era o armată oarecare, ci cea mai puternică armată din armata sovietică, iar în spatele ei se afla Armata a 16-a, a doua armată ca şi forţă din întreaga armată sovietică. De ce? De ce împotriva României şi nu împotriva Germaniei. Explicaţia este deosebit de simplă. Pentru a îngenunchea armata germană după o primă lovitură devastatoare a sovieticilor, era esenţial să li se taie sursa principală de petrol, respectiv petrolul românesc din Valea Prahovei.

Lipsită de petrol, armata germană nu se mai putea mişca, până la urmă acesta a fost şi scopul bombardamentelor anglo-americane asupra rafinăriilor şi câmpurilor petroliere din 1943-1944. Un atac rapid, în forţă, al celei mai puternice armate sovietice, urmată în al doilea eşalon de a doua armată sovietică ca şi forţă, ar fi asigurat ocuparea rapidă a zonei petroliere româneşti lăsând armata germană în pană de combustibil.

Apoi tancurile sovietice ar fi intrat în Berlin, apoi în Paris, deoarece armata franceză nu mai exista fiind distrusă de germani cu un an înainte. Cam acesta era rolul rezervat nouă de Stalin.

Un mic exemplu. La 4 iunie 1967 Israelul declanşează un atac aerian masiv împotriva vecinilor săi, Egiptul, Siria şi Iordania. Avioanele israeliene distrug în proporţie de peste 75% aviaţia militară a celor trei state. De ce?

Cele trei state arabe concentraseră la graniţa cu Israelul puternice forţe terestre însoţite de blindate, egiptenii blocaseră portul izraelian Eilat şi ceruseră retragerea căştilor ONU (s-au retras rapid) ce stăteau ca şi tampon între cele două armate.

A urmat bătălia terestră, în şase zile, lipsiţi de aviaţie, arabii au pierdut războiul. Atacul israelian a fost un atac preventiv, chiar preşedintele Nasser al Egiptului a recunoscut că intenţiona să atace Israelul.

 

La fel, putem numi fără îndoială actul nostru de la 22 iunie 1941 drept atac preventiv. Nici măcar atac justificat, de recuperare a teritoriilor noastre istorice, ci atac preventiv. Iar toate datele care continuă să apară confirmă acest lucru, tot mai mulţi istorici sunt de acord că trebuie reconsiderate multe aspecte din al doilea război mondial.

Singurii care se încăpăţânează să susţină contrariul, dar fără să deschidă arhivele, sunt istoricii ruşi, şi o vor face în continuare, deoarece au multe, foarte multe, de ascuns.

Dar treptat, încet, adevărul iese la iveală, trebuie doar puţină răbdare.

 

 

 

Sursa:

http://cristiannegrea.blogspot.com/2012/06/minciuna-22-iunie-1941.html

Bibliografie:

1. Victor Suvorov, Spărgătorul de gheaţă, editura Polirom, 1995, versiunea online aici.
2. Victor Suvorov, Ultima republică, editura Polirom, versiunea online aici. 
3. Victor Suvorov, Epurarea, editura Polirom, 2000, versiunea onlineaici. 
4. Victor Suvorov, Ziua M, editura Polirom, 1998, versiunea onlineaici.
5. Mark Solonin, Butoriul şi cercurile, editura Polirom, 2012.   

28 octombrie 1920, Paris – S-A ÎNCHEIAT TRATATUL prin care principalele Puteri Aliate şi Asociate recunoșteau suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei

 

 

 

CONFERINTA DE PACE DE LA PARIS (1919-1920) ȘI PROBLEMA RECUNOAȘTERII ACTELOR UNIRII DIN 1918

 

 

 

Conferința de Pace de la Paris a avut misiunea de a edifica, după Primul Război Mondial, o nouă ordine politică și teritorială în Europa. Dispariția celor 3 imperii: Țarist, Austro-Ungar și Otoman a dat un nou impuls popoarelor europene, dornice de a se constitui în state naționale.

România avea, în plus, sarcina de a obține, în special din partea marilor puteri (SUA, Marea Britanie, Franța, Italia), recunoașterea actelor unirii celor 3 provincii istorice (Basarabia, Bucovina și Transilvania), care au dus la întregirea României. Delegația română, condusă, într-o primă fază, de prim-ministrul Ion. I. C. Brătianu, s-a angajat într-o adevărată bătălie diplomatică, în care a fost implicată în mod direct și Regina Maria.

Prin intelegența și farmecul său, Regina a jucat un rol covârșitor, având numeroase întrevederi cu mai marii lumii și pledând cu ardoare cauza României. Dintre membrii delegației mai făceau parte ministrul plenipotențiar Nicolae Mișu, ministrii Alexandru Vaida-Voevod, Victor Antonescu, Constantin Diamandy, generalul Constantin Coadă, iar din partea Basarabiei – Ion Pelivan, Ion Codreanu, Sergiu Victor Cujbă și Emanoil Catelli.

 

 

                       Foto: membrii delegației României la Conferința de pace de la Paris (1919-1920 )

 

 

   Prin tratatele semnate cu Austria (Saint-Germain -en- Laye, la 10 septembrie 1919), cu Bulgaria (Neuilly-sur-Seine, la 27 noiembrie 1919) și cu Ungaria (Trianon, la 4 iunie 1920) sunt recunoscute noile hotare ale României, din care făceau parte acum Bucovina, Dobrogea și Transilvania. Unirea Basarabiei a fost consacrată, însă, abia în ultima etapă a Conferinței de Pace de la Paris, deși recomandările experiților americani și britanici au fost de la bun început fără echivoc: Basarabia este românească sub toate aspectele: etnic, istoric, cultural, lingvistic.

Contestările vehemente au venit din partea cercurilor rusești (deși guvernul sovietic nu era recunoscut și, în consecință, nu a fost reprezentat la Conferință), precum și din partea unei așa pretinse delegații basarabene, care au desfășurat o propagandă înverșunată, contestând legitimitatea unirii Basarabiei cu România.

 

 

 

 

 

Foto: Ion Pelivan – lider politic și militar basarabean (1876-1954),

luptător pentru Marea Unire

Ca răspuns, Ion Pelivan a făcut un adevărat tur de forță a redacțiilor celor mai importante ziare franceze („Le temps”, „La Figaro”, „Le matin”, „La Victoire”, „Le Journal” etc), dezmințind, în mai multe articole, acuzațiile calomnioase și susținând, cu argumente, principiile democratice care au stat la baza realizării Unirii Basarabiei cu România, fără nici un amestec din afară.

La 28 octombrie 1920, prin Tratatul de la Paris, încheiat între Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia, pe de o parte și România, pe de altă parte, a fost recunoscut votul istoric al Sfatului Țării din 27 martie 1918. În primul articol se stipula faptul că „Înaltele Părţi Contractante declară că recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa până la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia, şi acest vechi hotar”.

Celelalate articolele precizau modalităţile de stabilire a frontierei pe teren, respectarea drepturilor minorităţilor, modalităţile de dobândire şi renunţare la cetăţenia română, trecerea gurii Chiliei sub jurisdicţia Comisiei Europene a Dunării şi asumarea de către România a părţii proporţionale ce revine Basarabiei din datoria publică a Rusiei.

  Conform dreptului internațional, un tratat intră în vigoare după ratificarea acestuia de către toate statele semnatare.

În 1922, Tratatul a fost ratificat de către România şi Marea Britanie, în 1924 – de către Franţa, iar în 1927 – de Italia. Japonia nu a ratificat niciodată acest tratat și, în consecință, el nu și-a produs efectele juridice.

Unirea de la 27 martie 1918 nu a fost recunoscută niciodată de Uniunea Sovietică, iar eforturile diplomației românești pentru recunoașterea internațională a actului Unirii au fost brutal întrerupte de invazia sovietică a Basarabiei, în urma ultimatumului de la 26 iunie 1940.

  După abia o jumătate de veac, Imperiul sovietic se va destrăma, iar Republica Moldova constituită pe teritoriul fostei provincii Basarabia își va proclama, la 27 august 1991, independența.

28 octombrie 1920, Paris –  TEXTUL TRATATULUI prin care principalele Puteri Aliate şi Asociate – Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia – recunoșteau suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei.  

Imperiul Britanic, Franţa, Italia, Japonia, principalele Puteri Aliate şi România:

Considerând că, în interesul păcii generale în Europa, trebuie să se asigure chair de pe acum în Basarabia o suveranitate care să corespundă aspiraţiilor populaţiunii şi să garanteze minorităţilor de rasă, religie sau limbă, protecţiunea ce le este datorită;

Considerând că din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată;

Considerând că populaţia Basarabiei şi-a manifestat dorinţa de a vedea Basarabia unită cu România;

Considerând, în fine, că România, din propria sa voinţă, doreşte să dea garanţii sigure de libertate şi de dreptate, fără distincţie de rasă, de religie sau de limbă, conform cu Tratatul semnat la Paris la 9 decembrie 1919, locuitorilor Vechiului Regat al României, cât şi ai teritoriilor de curând transferate;

Au hotărât să încheie prezentul tratat şi în acest scop au desemnat plenipotenţiarii lor…

Art. 1. Înaltele Puteri contractante declară că recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului, de la vărsarea lui până la punctul unde este tăiat de vechea limită între Bucovina şi Basarabia şi această veche limită.

Art. 2. O comisiune compusă din 3 membri, din care unul va fi numit de către principalele puteri aliate, unul de către România şi unul de către Consiliul Societăţii Naţiunilor (pentru Rusia), va fi constituită în cele 15 zile care vor urma punerii în vigoare a prezentului tratat, pentru a fixa la faţa locului noua linie de frontieră.

Art. 3. România se angajează să respecte şi să facă să se respecte în mod riguros pe teritoriul Basarabiei vizat în art. 1, stipulaţiunile Tratatului semnat în Paris la 5 decembrie 1919, de către Principalele Puteri Aliate şi Asociate şi de către România şi mai ales să asigure locuitorilor fără distincţie de rasă, de limbă sau de religie aceleaşi garanţii de libertate şi dreptate, ca şi celorlalţi locuitori ai tuturor teritoriilor făcând parte din Regatul României.

Art. 4. Naţionalitatea română va fi câştigată cu depline drepturi, cu excluderea altora, „resortisanţilor“ vechiului Imperiu Rus stabiliţi pe teritoriul Basarabiei, arătat la articolul 1.

Art. 5. În timp de 2 ani, cu începere de la punerea în vigoare a prezentului tratat, locuitorii care depindeau de vechiul Imperiu Rus, mai mari de 18 ani, şi stabiliţi pe teritoriul Basarabiei, vizat la art. 1, vor avea facultatea să opteze pentru orice naţionalitate vor vrea.

Optarea soţului va antrena pe aceea a femeii şi optarea părinţilor va antrena pe aceea a copiilor mai mici de 18 ani.

Persoanele care au optat ca mai sus vor trebui să-şi transporte domiciliul lor în statul în favoarea căruia au optat, în cele 12 luni care vor urma.

Ele vor fi libere să păstreze bunurile imobiliare pe care le posedă pe teritoriul român. Vor putea să ducă cu ei bunurile mobile de orice natură. Pentru aceasta nu vor fi supuşi la nici o taxă de ieşire (export).

Art. 6. România recunoaşte ca locuitori români, cu drepturile depline şi fără nici o formalitate, locuitorii vechiului Imperiu Rus, care sunt născuţi pe teritoriul Basarabiei, vizat la art. 1, din părinţi având domiciliul lor în Basarabia, chiar dacă la data punerii în vigoare a prezentului tratat, aceştia nu se găsesc domiciliaţi în Basarabia.

Totuşi, în cei doi ani care vor urma punerii în vigoare a prezentului tratat, aceste persoane vor putea să declare în faţa autorităţilor române competente, în ţara lor de reşedinţă, că renunţă la naţionalitatea română şi atunci aceste persoane încetează de a fi considerate ca depinzând de România. În această privinţă declaraţia soţului va fi valabilă pentru soţie şi a părinţilor va fi valabilă pentru copiii mai mici de 18 ani.

Art. 7. Înaltele Puteri contractante să recunoască gura Dunării, zisă gura de la Chilia, trebuie să treacă sub jurisdicţiunea Comisiunii Europene Dunărene.

În aşteptarea concluziei unei convenţiuni generale pentru regimul internaţional al căilor de apă, România se angajează a aplica porţiunilor sistemului fluvial al Nistrului, care pot fi respinse pe teritoriul său sau care formează interesele sale, regimul prevăzut la primul paragraf al art. 332 şi în art. 333-338 din Tratatul de pace cu Germania de la 28 iunie 1919.

Art. 8. România îşi va asuma responsabilitatea părţii proporţionale Basarabiei din datoria publică rusă şi orice altfel de angajamente financiare ale Statului Rus, aşa precum va fi determinată de o Convenţiune particulară între principalele puteri aliate şi asociate, de o parte, şi România, de altă parte.

Această convenţiune va fi pregătită de o Comisiune desemnată de sus-numitele puteri. În caz când Comisiunea nu va ajunge la un acord în timp de 2 ani, chestiunile în litigiu vor fi supuse arbitrajului Consiliului Societăţii Naţiunilor.

Art. 9. Înaltele Puteri contractante vor invita Rusia să adereze la prezentul tratat, imediat ce va exista un guvern rus recunoscut de ele. Puterile îşi rezervă dreptul de a supune arbitrajului Consiliului Societăţii Naţiunilor toate chestiunile care vor putea fi ridicate de către Guvernul rus privitor la detaliile acestui tratat, fiind bine înţeles că frontierele definite în prezentul tratat, cum şi suveranitatea României asupra teritoriilor specificate în acest tratat, nu vor mai fi puse în discuţie în nici un caz.

În acelaşi fel se va proceda cu toate dificultăţile care ar putea să se nască ulterior din aplicarea sa (a Tratatului). Prezentul tratat va fi ratificat de puterile semnatare. El nu va intra în vigoare decât după depunerea acestor ratificaţiuni şi cu începere de la intrarea în vigoare a tratatului semnat de principalele Puteri Aliate şi Asociate şi România la 9 decembrie 1919. Depunerea ratificărilor se va face la Paris.

Puterile al căror guvern se află în afara Europei vor avea facultatea să se unească a face cunoscut Guvernului Republicii Franceze, prin reprezentantul diplomatic la Paris, că au dat ratificarea şi în acest caz, ele vor trebui să trimită actul ratificării cât de curând posibil.

Se va dresa un proces-verbal de depunere a ratificărilor.

Guvernul francez va remite tuturor puterilor semnatare o copie certificată conform cu procesul-verbal de depunere a ratificărilor.

Făcut la Paris, la 28 octombrie 1920 într-un singur exemplar care va rămâne în arhivele Guvernului Republicii Franceze, şi după care se vor face expediţii autentice la fiecare din puterile semnatare ale tratatului.

Plenipotenţiarii care, din cauza absenţei momentane din Paris, n-au putut să-şi pună semnăturile pe prezentul tratat, vor fi încuviinţaţi să o facă până la 15 decembrie 1920.

Pentru care plenipotenţiarii de mai jos, ale căror puteri au fost recunoscute „en bonne et due forme“, au semnat prezentul tratat.

(Urmează semnăturile plenipotenţiarilor)

 

 

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/01/23/o-istorie-a-zilei-de-23-ianuarie-video-3/

 

 

 

 

 

Surse:

 

„Monitorul oficial“, nr. 100, 8 august 1922

Publicat după: Crestomaţie la istoria românilor (1917—1992),

Chişinău, Editura „Universitas”,

1993, p. 67-70 și Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXVIII, 2018

 www.eurodidactica.ro/conferinta-de-pace-de-la-paris-1919-1920