CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Despre foametea provocată de sovietici în Basarabia în 1946-1947, când 20% din populația acestui ținut a murit de foame

 

Imagini pentru foametea din basarabia photos

 

Foametea organizată de sovietici în Basarabia în 1946-1947: Cadavre aruncate după gardul cimitirului

Foametea organizată în Basarabia de regimul sovietic de ocupație a fost probabil cea mai tragică pagină din istoria noastră.

Imediat după ocupația Basarabiei, „mașina morții” se extinde și asupra  locuitorilor de aici și începe încă în 1944, prin impozitarea țăranilor.

Istoricul Mariana Țăranu, care a studiat acest fenomen, povestește prin ce metode a fost răspândită foametea în Basarabia:

„Foametea în Basarabia a fost promovată la nivel de politică de stat. Înfometarea constantă, această politică criminală de înfometare a populației a avut consecințe grave, una dintre acestea fiind canibalismul.

Puține de tot erau familiile care au reușit să-și salveze toți membrii de la moarte în timpul foametei organizate. 

De cele mai mult ori familiile nu aveau putere să-și înmormânteze decedații, îi târau până ca cimitir și îi lăsau sau îi scoteau doar până la poartă. Cele mai multe decese au fost în iarna 1946 – primăvara 1947. Aduse la cimitir, cadavrele erau aruncate după gard.

În primăvară, la indicația administrației sătești, au fost săpate gropi comune unde au fost aruncate cadavrele. Nu se mai făceau sicrie, nu erau preoți care să facă slujbe de pomenire. Mulți nu știu unde le sunt înmormântate rudele.

În primii ani după foamete nu vorbeau despre aceasta.

Am documentat un caz în regiunea găgăuză, când au murit patru frați și tatăl nu-i putea înmormânta și i-a ținut în beci. Primăvara, cineva de la sovietul sătesc i-a pus pe toți în căruță și i-a dus și i-a aruncat în groapa comună.

Foarte puțini oameni spun că mama a dat de pomană o cană de chișleag, sau un boț de macucă. Dar aceasta era un lux în acele timpuri.

Dar astăzi, în R. Moldova nu avem un monument al victimelor foamei, ridicat la inițiativa administrație centrale.

În perioada sovietică noi am fost puși în situația să renunțăm la memorie.

Dar la trei decenii de la declararea independenței noi nu păstrăm memoria celor care au murit prin înfometare. Dacă vorbim despre foamete, fiecare familie își are morții săi în timpul foametei.

În acea perioadă, 20% din populație a murit de foame”.

(https://radiochisinau.md/basarabia-100-in-r-moldova-nu-exista-un-monument-al-victimelor-foamei ).

 

 

 

 

13/01/2019 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , | Un comentariu

Ziua de 13 ianuarie în Istoria Românilor

1524: Voievodul Radu de la Afumați (1522–1529) primește la Istanbul confirmarea celei de-a doua domnii în  Țara Românească.

Radu de la Afumați, fiul lui Radu al IV-lea cel Mare, a fost domnitor al Țării Românești în perioadele:  decembrie 1522 – aprilie 1523, ianuarie – iunie 1524, septembrie 1524 – aprilie 1525 și august 1525 – ianuarie 1529.

S-a căsătorit cu Ruxandra, fiica domnitorului Neagoe Basarab, la 21 ianuarie 1526.

 

 

 

 

 A dus  o politică antiotomană, începându-și domnia cu o victorie asupra lui Mehmed-beg, român turcit, pretendent la tronul Țării Românești.

Între 1522 și 1525, pe teritoriul țării s-au purtat lupte crâncene cu turcii și cu Vladislav al III-lea și Radu Bădica, pretendenți la scaunul domnesc, sprijiniți de Poartă.

Inscripția de pe mormântul lui Radu de la Afumați de la Curtea de Argeș amintește de 20 de bătălii.

La îndemnul boierilor Craiovești s-a supus un timp sultanului, dar  la sfârșitul domniei, când a încercat să reia politica antiotomană, boierii au urzit un complot și l-au ucis.

Se spune că ar fost ucis împreună cu fiul său Vlad de către boierii Neagoe și Drăgan în timp ce se afla în biserica numită Cetățuia, situată în nordul orașului Râmnicu Vâlcea.

 După moartea lui Radu, Ruxandra a devenit soția unui alt voievod, Radu Paisie.

 

La 1 / 13 ianuarie 1855 – 3 / 15 decembrie apare săptămînal la Iaşi, Moldova, revista ştiinţifică, istorică şi literară „România literară „, editată de Vasile Alecsandri.

Imagini pentru prima revista România literară photos

În paginile revistei, Alecu Russo publică (în versiune proprie) poemul „Cîntarea României „.

1863: Guvernul Kogălniceanu votează legea secularizării averilor mănăstirești, deziderat al Revoluției de la 1848.

1864 : Impăratul rus Alexandru II-lea a semnat cererea călugărilor veniţi de la mănăstirea Neamţ de a întemeia la Chiţcani, Basarabia ţaristă, mănăstirea Noul Neamţ.

 

Stemă Basarabiei ţariste autonome, 1826-1878

Stema Basarabiei ţariste autonome, 1826-1878

1866: S-a nascut  Constantin I.C. Bratianu (cunoscut și ca Dinu Brătianu), om politic si de stat, presedinte al Consiliului de ministri din Romania.

A fost al doilea fiu al lui Ion Brătianu, unul dintre fondatorii regatului României.

A studiat ingineria la Școala Politehnică din București și apoi la Institutul de Mine din Paris. Între 1910 și 1938 a fost ales permanent deputat în Parlament din partea Partidului Liberal. In 1933  a fost numit Ministru de Finanțe, iar in  1934  a fost ales președinte al Partidului Național-Liberal.

În cursul anilor 1944-1947, Partidul Național Liberal condus de el a fost, după Partidul Național Țărănesc, principala forță democratică opusă sovietizării țării de către PCR,  aflat sub protecția ocupantilor sovietici.

 Plasat  în arest la domiciuliu  câțiva ani, Constantin Brătianu fost arestat în noaptea dintre 5/6 mai 1950 și transportat la Sighet, murind la scurt timp, în acelasi an, in jurul datei de 5-6 mai, probabil în închisoarea de la Sighet.

Dinu Brătianu a ramas  în conștiința publică alături de Iuliu Maniu și regele Mihai, drept unul dintre apărătorii democrației și constituționalismului din perioada postbelică.

1873: S-a nascut  in  localitatea Copăcel, comitatul Făgăraș, azi în județul Brașov, Vasile Suciu, al treisprezecelea întâistătător al Bisericii Române Unite cu Roma, arhiepiscop de Alba Iulia și Făgăraș între 1920-1935, membru de onoare al Academiei Române; ( d. 25 ianuarie 1935, Blaj).

Vasile Suciu

Vasile Suciu

La 27 noiembrie 1918 Vasile Suciu a dat Circulara pastorală nr. 5742, prin care anunța prăbușirea Imperiului Austro-Ungar, subliniind dreptul popoarelor la autodeterminare, urmând principiile președintelui Statelor Unite ale Americii, Thomas Woodrow Wilson.

În circulara citată, Vasile Suciu dă poruncă preoților și credincioșilor: „Faceți-vă Sfaturile voastre naționale române în fiecare comună românească și faceți-vă gărzile voastre naționale române supuse nemijlocit Sfatului Național Român comunal. Cu ajutorul acestora păziți rânduiala […] prin aceasta ordon tuturor, fraților preoți, ca în toate slujbele bisericești și dumnezeiești să fie pomenit Sfatul Național Român”

În calitate de membru al Consiliului Național Român Central, a participat activ la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918, care a adoptat hotărârea unirii Transilvaniei cu România. „Unirea”, publicație a Mitropoliei Române Unite cu Roma, care apărea sub directa conducere a lui Vasile Suciu, era, în acel moment istoric, singurul ziar național oficial al pregătirii și împlinirii Marii Uniri.

Cei 1228 de delegați au votat unirea Transilvaniei cu România și au ales un Consiliu Dirigent, avându-l președinte pe Iuliu Maniu. Consiliul Dirigent avea sarcina să conducă provincia până la integrarea ei în regatul României.

În anul 1919,  Vasile Suciu a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

La 1 ianuarie 1920 Vasile Suciu a fost hirotonit arhiereu și instalat în scaunul de Arhiepiscop de Alba Iulia și Făgăraș și Mitropolit al Bisericii Române Unite cu Roma, devenind astfel primul mitropolit român unit învestit de regele României Mari, Ferdinand I, în fața căruia a depus jurământul de credință.

În cuvântul său, pronunțat cu acest prilej, în fața regelui românilor, Ferdinand I, mitropolitul Vasile Suciu i-a  adus la cunostinta  că porunca dată de la București primului episcop al Bisericii Române Unite, Atanasie Anghel, de către patriarhul ortodox Dositei al Ierusalimului de a săvârși slujbe bisericești doar în limba „elinească sau slovinească”, a fost încălcată, nu a fost ținută, iar în Biserica Română Unită s-a slujit doar în limba română.

1879: S-a născut naturalistul român Ioan Borcea; alături de Grigore Antipa, a fost întemeietorul hidrobiologiei în România; (d. 1936)

Este fondatorul staţiunii zoologice marine de la Agigea (1926) si a fost  membru corespondent al Academiei Române .

 1913:  La Tighina, gubernia Basarabia, apare primul număr al ziarului politic, literar, social şi comercial „Iujnîi krai ” („Plai sudic„), care s-a editat până în 1918.

Începînd cu numărul din 30 ianuarie 1914, această publicaţie s-a numit „Bessarabskii iujnîi krai ” („Plai sudic Basarabean„).

1937: S-a născut Victor Ernest Maşek, estetician şi traducător; autor al mai multor volume de istoria artei; imediat după Revoluţia anticomunistă din decembrie 1989 a fost director al Teatrului Nottara din Bucureşti, apoi director al Centrului Cultural Român din Viena; (m. 2002).

1914: Are loc, la sala Clasic, premiera filmului istoric „Cetatea Neamțului”, după nuvela lui Costache Negruzzi și piesa lui Vasile Alecsandri. Realizat cu mijloace modeste, cu concursul Ansamblului Național craiovean, filmul (care s-a pierdut) interesează în special pentru faptul că a fost scris și realizat de scriitorii Emil Gârleanu și Corneliu Moldovan.

1918:  Chemata de Sfatul Tarii din Republica Democratica Moldoveneasca (Basarabia), la 13/26 ianuarie armata română, sub conducerea generalului Ernest Broşteanu, a intrat în Chişinău şi a restabilit ordinea.

Unităţile bolşevice s-a retras la Tighina, fără a opune rezistenţă.

Comandantul unitatilor bolsevice din Chisinau, expediaza in aceasi zi o telegrama Sovietului soldatilor si marinarilor din Odesa, in care se propunea lichidarea Sfatului Tarii.

În acelaşi timp, divizia 13 a trecut Prutul în sudul Basarabiei, unde dezordinea era cu atât mai mare cu cât elementele bulgare, lipovene, tătare, găgăuze, fuseseră incitate la dezordine de bolşevici şi pe care armata rusă le scăpase complet de sub control.

Pacificarea regiunii a fost mai dificilă, dar până la 8 martie, în condiţii de iarnă grea, armata română a intrat în Cetatea Albă. Totodată, forţele bolşevice retrase la Tighina au fost complet anihilate la 7 februarie.

Puterea sovietică, ignorând principiul autodeterminării pe care aparent îl susţinuse până atunci, a considerat acţiunea drept un act de agresiune pe propriul teritoriu, a rupt relaţiile diplomatice cu România şi a confiscat tezaurul României aflat atunci la Moscova.

La Petrograd ministrul roman Diamandy este arestat impreuna cu personalul diplomatic si intreaga misiune militara.

Diplomatul sarb Spoilaikovici isi instiinteaza ministerul de externe ,ca “planul bolsevicilor este revolutia in Romania si intrarea sa, impreuna cu Basarabia, ca republica romana in componenta Republicii Federative Ruse”.

 1918:  După un ultimatum (dat in 3 ianuarie), Consiliul Comisarilor Poporului al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (guvernul bolşevic rus condus de Vladimir Ilici Lenin), rupe relaţiile diplomatice cu România, între cele două ţări intervenind de facto starea de război.

La punctul 2 al declaraţiei se arată că tezaurul în aur al României aflat la Moscova “nu va mai putea fi obţinut de oligarhia română, Consiliul Comisarilor asumîndu-şi răspunderea pentru conservarea şi remiterea în mîinile poporului român“.

Tezaurul nu a fost restitut României nici pînă în ziua de astăzi.

1921: A murit Ioan D. Caragiani, folclorist și traducător, membru al Academiei Române; s-a ocupat de folclorul, limba și istoria aromânilor (n.11.02.1841).

 1926:  România aderă la Convenţia de la Geneva din 3 noiembrie 1923, relativ la regimul internaţional al căilor ferate și la Convenția de la Geneva din 3 noiembrie 1923, privind simplificarea formalităților vamale.

1941: Generalul Ion Antonescu efectuează o vizită în Germania, în cursul căreia are o întrevedere cu Adolf Hitler, obținînd sprijinul acestuia în conflictul intern dintre conducătorul statului și „Mișcarea Legionară”.

1945: Moare Zavaidoc (Marin Teodorescu), renumit cântăreț român de muzică populară  și de romanțe din perioada interbelică; (n. 8.03.1896).

1958: A murit  poetul, eseistul şi dramaturgul român Dan Botta ; (n.26 septembrie 1907, Adjud).

 Frate al actorului și poetului Emil Botta,  provenea  dintr-o veche familie ardelenească, fiind descendent al unei familii nobiliare ardelene care cuprindea foști voievozi ai cetății și ținutului Chioarului din Maramureș.

Mama sa era corsicana Franceschi.

Dan Botta urmează școala primară la Adjud și începe studiile liceale la Liceul Unirea din Focșani, continuându-le la Colegiul Sf. Sava din București.

Urmează apoi studii universitare clasice (limba latină și limba greacă) la Facultatea de Litere a Universității din București, fiind dublu licențiat în Educație Fizică și Sport.

A publicat  în diverse reviste: Rampa, Gândirea, Vremea, La Nation Roumaine, etc. Participă la conferințele grupului Criterion și este cooptat în comitetul de redacție al revistei, apoi va face parte, sub conducerea sociologului Dimitrie Gusti, din comitetul de direcție al Enciclopediei României, proiectul debutând în 1938.

Adept al ideologiei legionare,colaborator al revistei legionare Sfarmă-Piatră, el  fondează în 1941 revista „Dacia” împreună cu Octavian Tăslăuanu și Emil Giurgiuca

Ca traducător, în 1956, Dan Botta a dat o excepțională traducere a „Baladelor villonești”, ediție prefațată de Tudor Arghezi.

 1990: La granița României cu RSS Moldovenească (ulterior Republica Moldova),  sunt introduse facilități de trecere a frontierei de pe râul Prut, dupa o perioada de peste patru decenii în care autoritatile comuniste sovietice, ingrădeau la maxim relația dintre romanii de pe cele doua maluri ale Prutului.

1999 : În timpul ultimei mineriade ministrul de Interne, Gavril Dejeu, s-a deplasat la Târgu Jiu şi a convocat o întâlnire de urgenţă cu şefii forţelor de ordine mobilizate în defileul Jiului, pentru a stabili strategia de împiedicare a unei eventuale deplasări la Bucureşti a minerilor grevişti de la Petroşani.

2000: A murit scriitorul Ştefan Berciu, autor de romane şi piese poliţiste; (n. 1928).

2006: Este inaugurată Statia Law-Racoviță, prima statie românească permanentă de cercetare stiintifică și explorare din Antarctica.

 Aflată pe amplasamentul unei staţii construite în 1989 de Australia şi donată României, staţia se găseşte în regiunea „Prinţesa Elisabeta”, în dealurile Larsermann din Antarctica de Est. Ea se află în subordinea Fundaţiei Antarctice Române, aflată la rândul ei în subordinea Institutului Român de Cercetări Polare, ambele organisme private, conduse de exploratorul polar Teodor Negoiţă (1947-2011), primul român care a atins Polul Nord pe schiuri (21 aprilie 1995); în 2011  denumirea staţiei a fost schimbată în Law-Racoviţă-Negoiţă.

2012: Ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al Rusiei, Serghei Gubarev, declară în cursul unei conferinţe organizate în Tiraspol, capitala regiunii separatiste Transnistria,  că Rusia ar putea recunoaşte independenţa acestei regiuni, dacă Republica Moldova îşi va pierde suveranitatea sau neutralitatea.

2014 : A decedat renumitul actor roman Mihai Fotino (cunoscut cu numele de scena  Mișu Fotino, nascut la  14 septembrie 1930, București).

Din 1952 a devenit actor la Teatrul Dramatic din Brașov si a fost  remarcat de marele regizor Sică Alexandrescu, care a decis să-l aducă la București. Din 1956, va  juca la Teatrul Național „Ion Luca Caragiale” din București.

A deținut o bogată experiență în teatru și în cinematografie, desfășurându-și activitatea timp de 60 de ani. A jucat în numeroase comedii și a fost prezent în emisiuni de televiziune.

La cea de-a XIV-a ediție a Galei Premiilor UNITER, din 3 aprilie 2006, maestrul Mișu Fotino a fost premiat pentru întreaga sa activitate.

2015: A decedat Valentin Nicolau, geofizician, scriitor şi dramaturg; fondator al editurii Nemira, fost preşedinte-director general al Televiziunii Române (2002-2005); (n. 1960).

13/01/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Savantul Eugen Coșeriu despre politica lingvistică în Basarabia cotropită de Rusia și fantoma numită „Limba moldovenească”

 

 

 

MOTTO : 

” A  promova sub orice formă o limbă moldovenească, deosebită de limba româna este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greșeală naivă, ori o fraudă științifică. Din punct de vedere istoric și practic este o absurditate, o utopie și din punct de vedere politic e o anulare a identității etnice și culturale a unui popor și deci un act de genocid etnico-cultural ”.

 

Eugen Coșeriu

 

 

 

 În  perioada sovietică a existat o politică de stat care a dus la apariţia  unui „Homo Moldovanus”, un individ crescut şi dezvoltat sub supravegherea lui „Homo Sovieticus”, care-i controla cu rigurozitate fiecare pas.

„Moldovenismul” sovietic a fost religia „oficială” a lui „Homo Moldovanus”. Aceasta a fost o politică de stat în RASS Moldovenească, RSS Moldovenească şi URSS, care a avut ca idee fixă cultivarea unei diferențe politice, etnice, istorice, culturale şi lingvistice între populaţia românească a RSS Moldovenească şi cea din restul României, o politică promovată constant în acest spaţiu din 1924 până în 1989. 

Iată de ce MAFIA cominternistă activă şi acum în R.Moldova, reprezentată de Partidul Democrat, Partidul Comunist, Partidul Socialist şi o mulţime de organizaţii mai mult sau mai puţin obscure, stipendiate de Moscova, au nevoie să susţină prin toate mijloacele  „limba moldovenească” şi „poporul moldovenesc”, dacă vor să perpetueze scindarea  propriului  popor pe teritoriul R. Moldova şi obedienţa faţă de Rusia.  

  

Cine a fost Eugeniu  Coseriu ?

 

Savantul lingvist Eugeniu Coșeriu s-a  nascut la 27 iulie 1921  in  comuna Mihaileni din judetul Balti, in Basarabia, Romania ( azi in R.Moldova) . A decedat  la 7 septembrie 2002 in Germania, la Tubingen.

A fost  fost un lingvist român care a trait in  exil, membru de onoare din 1991 al Academiei Romane, fondator  al primei școli lingvistice din America de Sud și al Școlii lingvistice de la Tubingen.

Este părintele  a ceea ce azi se numește lingvistica integrală si unul dintre cei mai importanți lingviști ai secolului XX.

A absolvit liceul Ion Creanga din orașul Bălţi in Basarabia, apoi și-a continuat studiile în filologie  la universitățile din Iaşi si Roma.

A mai studiat filosofia  la Universitatea din Milano si între anii 1950-1963 a predat la Universitatea din  Montevideo, in Uruguay. Intre1961-1963 a  activat ca  profesor- invitat și la Universitatea din Bonn, in Germania Occidentala.

Din 1963 și până la sfârșitul vieții sale, a fost profesor la  prestigioasa Universitate din Tubingen in Germania, unde a pus bazele Scolii de lingvistica de la Tubingen.

A fost Doctor Honoris Causa a aproape 50 de universități din întreaga lume.

Să citim în cele ce urmează câteva din  argumentele marelui lingvist basarabean Eugen Coşeriu care susţin de ce limba română trebuie să-şi reia locul ei sfânt în Constituţia R. Moldova.

Să-l citim şi recitim mereu pe Eugeniu Coşeriu, înţeleptul basarabean de la Mihăileni, ajuns unul dintre cei mai de seamă lingvişti ai lumii, a cărui învăţătură  nu  ajută doar la combaterea rătăcirilor  moldoveniste, dar pe un plan mai larg şi culturii noastre generale .

 

 

 

RESTITUTIO : Politici lingvistice

de  Eugeniu Coșeriu

Omul dispune de limbă şi limba este condiţia libertăţii sale istorice. Prin limbă, omul îşi manifestă tocmai identitatea sa istorică, şi, cînd vorbeşte altă limbă, îşi asumă, cel puţin provizoriu, o altă identitate, identitatea istorică a celui cu care vorbeşte. A te exprima, aşadar, într-o limbă nu înseamnă a nu fi liber, ci înseamnă a fi tu însuţi, adică a fi cine eşti ca individ istoric.

Poate nimeni n-a exprimat acest lucru mai bine decît filozoful italian Giovanni Gentile prin cartea sa Sommario di pedagogia. După ce vorbeşte tocmai despre libertatea limbajului şi de limbaj ca activitate de creaţie, susţine că tocmai această libertate în mod concret nu se poate realiza, deoarece fiecare individ care vorbeşte are o istorie îndărătul său şi înlăuntrul său, cu alte cuvinte, fiecare individ reprezintă această istorie. Aceasta nu înseamnă că limba se impune vorbitorului, ci că fiecare individ care adoptă limba tradiţiei este şi el o parte a acestei tradiţii. Mergînd mai departe pe aceeaşi idee, cel care adoptă o limbă şi se recunoaşte ca membru al unei comunităţi se recunoaşte pe sine însuşi ca individ.

Actul de a vorbi implică mai multe alterităţi în cercuri concentrice. Există şi o alteritate negativă, care desparte, opunînd o anumită identitate istorică altei (altor) identităţi istorice.

Limba creează şi se re-creează permanent; prin creativitate, limba se diferenţiază şi de aici a apărut necesitatea de a se stabili o limbă comună, pe deasupra diferenţelor, comună pentru toată comunitatea istorică. La rîndul ei, această limbă comună se diferenţiază fie pentru că nu a putut elimina toate particularităţile locale, fie pentru că au apărut în ea inovaţii. De aceea este nevoie să se realizeze o limbă standard,o limbă exemplară.

Dialectul care a stat la baza limbii comune se schimbă, el devine altceva în urma unei „lupte”. Iată de ce vom spune că nu simplul grai muntean stă la baza limbii române literare; acesta devine tradiţie, primeşte influenţe din alte graiuri şi ajunge să fie limba comună a tuturor românilor. Biblia de la Bucureşti eu o numesc moldo-valahă, la tocmirea ei contribuind nu numai graiul muntean, ci şi cel moldovean, iar dintre versiunile Regulamentului organic mult mai aproape de limba română comună e cea moldovenească. Contribuţia tradiţiei moldoveneşti la constituirea a ceea ce numim astăzi limba română exemplară nu poate fi ignorată.

2. Politica lingvistică. „Limba moldovenească” – o fantomă lingvistică

 

Statele plurilingve sînt aglomerări de colectivităţi etnice şi lingvistice mai mult sau mai puţin diferite. Între aceste colectivităţi există relaţii de colaborare, dar şi relaţii conflictuale, relaţii care se reflectă şi în planul lingvistic. În privinţa relaţiilor dintre limba proprie, a colectivităţii căreia individul îi aparţine istoric, şi o altă limbă, mai ales în cazul limbilor majoritare şi al limbilor minoritare, se pot distinge trei atitudini.

Prima este cea pe care o numesc naţionalismul sănătos, care înseamnă să îţi asumi limba ta pentru tine şi pentru comunitatea ta fără a impune această limbă şi altora; minorităţile pot să aibă şcoli în limba lor, să comunice în limba lor, să-şi dezvolte cultura proprie.

A doua atitudine aş numi-o şovinismul lingvistic,al celor care vor să impună limba majoritară şi minorităţilor.

În sfîrşit, cea de-a treia estecolonialismul sau imperialismul lingvistic, al celor care vor să impună limba lor majorităţilor cucerite.

Singura atitudine rezonabilă este naţionalismul sănătos.

De-a lungul istoriei s-au manifestat toate cele trei atitudini, în ultimele secole şovinismul lingvistic şi imperialismul lingvistic luînd înfăţişări dintre cele mai diverse. Comunismul, ca doctrină, era într-adevăr internaţionalist şi nu s-a pretins, în realitate, deznaţionalizarea. Dimpotrivă, lingvistul Marr – cu toate greşelile sale de concepţie despre care nu vorbim aici – voia să afirme toate limbile naţionale şi a creat chiar alfabete pentru foarte multe limbi, nu pe baza celui chirilic, ci bazate în general pe alfabetul latin.

Limbii române folosite în republica autonomă de la est de Nistru i se recunoştea atunci identitatea, în scris folosindu-se şi alfabetul latin. Apoi a început reacţiunea. A fost chiar şi o reacţiune împotriva doctrinei lingvistice a lui Marr din cauză că nu a făcut politică în faptul lingvistic, mai exact nu a făcut politică lingvistică rusească.

Dimpotrivă, Marr, care era un comunist foarte naiv, credea într-adevăr într-un fel de comunism internaţionalist, supernaţionalist şi îşi închipuia că limba finală a comunismului internaţional va fi o altă limbă, o limbă nouă, care nu va fi – zicea el – nici rusa (spunînd „nici rusa” înseamnă că înţelegea că tocmai rusa va deveni această limbă!), nici engleza, nici germana.

Or, ce s-a produs în comunismul sovietic a fost pînă acum o reacţiune împotriva internaţionalismului din partea imperialismului rus. S-a afirmat de aceea că în politica generală şi, prin urmare, şi în politica culturală-lingvistică, imperialismul rusesc şi comunismul sovietic au devenit imperialism sovietic. Această reacţiune s-a manifestat în sensul cel mai evident în cazul aşa-numitei doctrine a bilingvismului armonios, ceea ce însemna ca toată lumea să ştie limba comunismului, limba imperiului, adică ruseşte, şi, în afară de asta, să fie şi bilingvi.

Ce s-a întîmplat cu această doctrină cu totul absurdă? Se înţelege că rusofonii din toate regiunile ocupate cu populaţie majoritară nerusă înţelegeau că nu trebuie să înveţe ei limba locală, deci adoptau o atitudine colonialistă, curentă şi în alte cazuri, fiindcă ei vorbeau deja limba imperiului, limba generală a comunismului. Aşadar, cei ce trebuia să fie bilingvi şi să accepte „bilingvismul armonios” erau, se înţelege, localnicii, adică cei care erau majoritari în fiecare regiune. Niciodată rusofonii nu s-au gîndit că şi ei, trăind în aceste regiuni, ar trebui să fie bilingvi. Şi rezultatul a fost că foarte mulţi rusofoni, veniţi de mult sau veniţi de curînd, pur şi simplu n-au învăţat, de exemplu, limba română şi nici alte limbi din alte ţări ocupate.

Au rezistat foarte puţine ţări, din punct de vedere lingvistic. Au rezistat admirabil Georgia şi Armenia; au rezistat, de asemenea, Ţările Baltice, care şi-au păstrat limba, deşi acolo imigraţia rusească a fost mai numeroasă decît în Republica Moldova. Îmi permit să amintesc aici o întîmplare petrecută într-o universitate georgiană. Aveam de ţinut o conferinţă – care era tradusă în ruseşte –, şi bătrînul Cicobava, un profesor de lingvistică de acolo, mi-a spus că într-o universitate georgiană pot vorbi în georgiană sau în orice altă limbă, dar nu ruseşte.

Fără îndoială, aşa ceva nu s-a întîmplat niciodată, şi nu s-ar fi putut întîmpla, din nefericire, în Republica Moldova: să se spună că asta e o universitate românească şi că aici se vorbeşte româneşte, iar dacă nu ştiţi limba română, vorbiţi altă limbă, dar nu limba imperiului! Şi Cicobava nu era deloc anticomunist şi nu era nici duşman al ruşilor. Deci se înţelegea că la acea universitate se vorbeşte limba naţională şi se afirmă astfel identitatea culturală şi identitatea tradiţiilor culturale ale Georgiei. Pe cîtă vreme în Republica Moldova pînă şi numele Georgiei a fost adoptat în forma rusească: se spune Gruzia şi gruzin, pe cînd în limba română s-a spus întotdeauna Georgia şi georgian.

Cazul limbii române de dincolo de Prut e mult mai grav decît al celorlalte limbi din ţările foste sovietice (ţările ocupate de sovietici). Aceasta pentru că acolo s-a afirmat numai doctrina absurdă a „bilingvismului armonios”, pe cînd în Republica Moldova s-a făcut şi altceva: s-a pretins că această limbă nu e aceeaşi limbă cu limba română, şi deci nici cultura nu este aceeaşi cu cultura românească. Prin urmare, ar fi vorba de altă cultură.

Am povestit de multe ori şi am să amintesc şi aici că pînă şi pe Sadoveanu (cînd a fost la Chişinău) au pretins să-l traducă în limba moldovenească. Se spune că Sadoveanu ar fi răspuns cu rostirea lui moldavă:

„Auzi, mişăii, sî mă traducî pi mini în limba me!”. Acest lucru s-a întîmplat numai în două ţări: în Republica Moldova şi în Tadjikistan. S-a creat, aşadar, o fantomă în lingvistică: s-a pretins că e o altă limbă şi o altă cultură, iar această cultură începe cu regimul sovietic. Aceasta s-a întîmplat în cele două ţări amintite, unde s-a pretins să se construiască o limbă locală, alta decît româna sau persana. Această fază a imperialismului lingvistic a fost faza cea mai gravă.

După această fază s-a înţeles, cel puţin anumiţi lingvişti au înţeles, că nu se poate susţine această aberaţie şi pînă şi anumiţi politicieni au înţeles că nu se poate susţine, că cel mult se poate spune că e aceeaşi limbă, dar că are două nume diferite. Se numeşte limbă moldovenească şi limbă română, însă limba este aceeaşi.

Cînd am vorbit la Chişinău împotriva acestei idei, cineva mi-a spus că doar sînt atîtea limbi care au două nume, prin urmare, de ce nu ar fi posibil acest lucru şi pentru limba vorbită în Republica Moldova? Faptul nu e adevărat sau nu e adevărat în acest sens. În acest sens nu există limbi care să aibă două nume. Cînd au două nume, aceste nume se aplică la toată limba.

Sau un nume care se aplică unei anumite variante a limbii. De exemplu, cînd spaniolul Hervás (care scria şi italieneşte) spunea la lengua moldava o valaca, el înţelegea aceeaşi limbă, care în întregime putea fi numită sau moldovenească, sau valahă. Şi tot aşa Cantemir. În cazurile în care există, într-adevăr, două nume, se numesc variante ale unei limbi: cînd se spune catalană, valenciană, se înţelege norma, limba exemplară din Cataluña, Valencia, care nu este cu totul identică şi are chiar alt sistem fonologic, deşi în fond este aceeaşi limbă. Cînd se spune limba sîrbă sau croată, se înţelege că e vorba de limba comună sîrbo-croată, în forma ei sîrbă, adică în forma štókavo, şi că limba croatăeste aceeaşi limbă štókavo, însă în forma ei ijékavo. Şi se mai înţelege că dialectele kájkavo şi čákavo sînt dialecte croate, nu sîrbe, deci nici într-un sens nu se aplică exact la aceeaşi limbă.

De aceea faptul de a menţine două nume duce la situaţii cu totul absurde. În statisticile ucrainene – de exemplu, o statistică pe care am găsit-o într-o revistă germană – se spunea că în Ucraina locuiesc 180.000 de români şi 550.000 de moldoveni. Iese deci din discuţie faptul că ei s-ar fi identificat prin limbă. Cînd am fost în regiunea Cernăuţi am auzit că cei de la Boian vorbesc româneşte, vorbesc limba română şi sînt, prin urmare, români, iar cei de la Noua Suliţă vorbesc moldoveneşte şi sînt moldoveni. Iar ei vorbesc la fel! Iată cum două nume diferite pentru aceeaşi limbă înseamnă dezbinarea, despărţirea comunităţii lingvistice.

Ultima formă pe care vreau să o amintesc este doctrina, în fond determinată tot politic, cel puţin în mod subteran, care admite identitatea limbii române cu limba moldovenească, eventual cu două nume diferite. Spunem în acest caz că e acelaşi lucru, însă această doctrină nu admite identitatea celorlalte dialecte cu limba română: deci istroromâna, meglenoromâna, aromâna ar fi alte limbi. Este părerea unui lingvist, de altfel serios şi de bună credinţă, însă mai mult sau mai puţin influenţat de această ideologie, anume domnul Gabinschi de la Chişinău. Acesta pretinde să stabilească diferenţa între dialect şi limbă pe baza a trei criterii interne şi a unui criteriu extern.

Primul criteriu ar fi posibilitatea de a traduce un text la acelaşi nivel stilistic dintr-o limbă în cealaltă. Dacă aceste idiomuri permit această traducere, atunci se poate spune că sînt două limbi diferite, două limbi autonome. Cînd ajunge la limbile fără literatură, unde nu se poate traduce la toate nivelurile, atunci trebuie să renunţe la acest criteriu şi spune: „Da, dacă ar avea literatură, ar fi altfel!”. Deci înţelege prin limbă un idiom care este diferenţiat la mai multe niveluri lingvistice. Al doilea criteriu este posibilitatea de a realiza dicţionare bilingve, şi dă exemplu un posibil dicţionar aromân-român. Al treilea criteriu priveşte inexistenţa textelor identice într-un stil neutru, adică un text care nu poate fi deosebit ca fiind tradus dintr-o limbă în cealaltă.

Singurul criteriu extern este aşa-zisul criteriu al subordonării, care a fost aplicat şi în România de Alexandru Graur şi Ion Coteanu cu aceeaşi bază teoretică greşită: aceste limbi nu depind de limba comună, de limba română comună (dacă e vorba de dialectele limbii române), căci nu sînt subordonate acestei limbi. Aşa înţelegînd lucrurile, Gabinschi îi critică pe români, care pretind că aceste dialecte sînt dialecte ale limbii române. El susţine că românii, deşi au dreptate cînd neagă existenţa limbii moldoveneşti, nu recunosc ceea ce ne spune lingvistica generală cu privire la limbă şi dialect.

Domnul Gabinschi face aicea două greşeli foarte grave din punct de vedere teoretic şi afirmă în acelaşi timp două neadevăruri, probabil, într-un mod cu totul nevinovat. Anume, afirmă că lingvistica generală pretinde operarea cu aceste criterii pentru a distinge între limbă şi dialect. Nu ştie că nicio lingvistică generală n-a pretins astfel de criterii pentru a face această distincţie. Aceasta e numai concepţia domnului Gabinschi, nicidecum concepţia lingvisticii generale, care ne spune cu totul altceva cînd e vorba de limbă şi dialect.

Lingvistica generală ne spune că există trei tipuri de criterii, dintre care unul singur este admis şi de vorbitori, anume criteriul înţelegerii reciproce. Acest criteriu ar putea fi explicat simplu astfel: dacă îl înţeleg pe celălalt, dar înţeleg că nu e de aici, atuncea vorbim graiuri diferite; dacă îl înţeleg cu o anumită greutate, atunci înţeleg sensul unui discurs al lui în întregime, vorbim două dialecte; dacă nu îl înţeleg deloc, vorbim limbi cu totul diferite. De multe ori nu se aplică însă acest criteriu, fiindcă există limbi între care înţelegerea reciprocă este perfectă, de exemplu, între limbile scandinave, în general, şi, dimpotrivă, există dialecte între care înţelegerea nu e deloc posibilă: de exemplu, între siciliană şi piemonteză nu este niciun fel de înţelegere reciprocă, deşi sînt dialecte ale limbii italiene.

Al doilea criteriu susţinut, de exemplu, de marele lingvist francez Antoine Meillet este cel al conştiinţei vorbitorilor, cu alte cuvinte, ce cred vorbitorii. Într-un sens are dreptate, însă conştiinţa vorbitorilor este conştiinţa vorbitorilor ca atare: cînd sînt adică numai vorbitori, cînd pur şi simplu înţeleg şi vorbesc într-un anumit fel şi se înţeleg între ei, se înţelege că vorbesc aceeaşi limbă, deci numai în activitatea lingvistică îşi manifestă această conştiinţă. Însă conştiinţa poate fi modificată, poate fi alterată, şi vorbitorul care spune ce crede nu mai arată conştiinţa lui de vorbitor, ci devine lingvist. Şi, ca lingvist, poate fi un lingvist foarte prost, care nu înţelege.

Concret, atunci cînd mă adresez eu cuiva în Basarabia în limba mea, română, moldovenească, acesta mă înţelege perfect; apoi el spune că el nu vorbeşte româneşte, ci numai moldoveneşte, iar atuncea el devine lingvist. Aceasta pentru că, în realitate, el m-a înţeles foarte bine, a înţeles ce am cerut, însă spune că el româneşte nu înţelege, el ştie numai moldoveneşte (asta în afara faptului că putem ajunge pînă la conştiinţa bolnavă a anumitor intelectuali, la acest masochism lingvistic, la această autodistrugere a propriei identităţi istorice).

Deci singurul criteriu care funcţionează în toate cazurile cunoscute este existenţa unei limbi comune. Acolo unde există o limbă comună, pe deasupra diferenţelor dialectale, atunci toate formele care seamănă mai mult cu această limbă comună decît cu orice altă limbă, împreună cu limba comună, care şi ea este un dialect, este un mod de a vorbi unul cu altul – asta înseamnă dialect în greceşte –, sînt atribuite aceleiaşi limbi istorice. Deci nu e vorba de limbi care se aseamănă sau nu se aseamănă, ci de o anumită limbă comună. Dacă galiciana, pentru că nu există o limbă galiciană comună, seamănă mai mult cu limba comună portugheză decît cu orice altă limbă romanică, se spune că este un dialect al acestei limbi istorice, galiciana portugheză. Dacă în Spania s-ar fi afirmat o singură limbă comună, am vorbi de un dialect catalan, de un dialect castilian, de un dialect aragonez şi, poate, de un dialect galician. Deci e vorba de o atribuire a acestor dialecte aceleiaşi limbi istorice.

Aceasta este ceea ce spune lingvistica generală: cînd nu există limbă comună, atuncea se aplică celelalte criterii, însă depinde de cei ce le aplică. De aceea numărul limbilor lumii variază de la un autor la altul, fiindcă unii se bazează pe conştiinţa vorbitorilor (vorbind aceeaşi limbă), alţii încearcă să măsoare asemănările interne ş.a.m.d.

Care sînt greşelile? Care este cealaltă afirmaţie neadevărată? Domnul Gabinschi a inversat aici ordinea părerilor şi a tezelor. În realitate, mai întîi s-a susţinut existenţa unei limbi moldoveneşti şi apoi s-a susţinut că celelalte dialecte româneşti nu sînt dialecte ale limbii române, ci sînt limbi independente. Fiindcă, se înţelege, dacă se despărţea un grai ca graiul moldovenesc de dincolo de Prut (care la mine acasă este exact ca aici la Suceava), atunci se despărţeau şi lingviştii, în cazul acesta neserioşi, ca domnul Graur şi domnul Coteanu. Ei au susţinut tocmai existenţa unei limbi moldoveneşti şi atunci, cu atît mai mult, trebuia să separe celelalte dialecte, care sînt mult mai departe de limba dacoromână decît graiul moldovenesc de dincolo de Prut.

Care sînt greşelile pe care le face domnul Gabinschi şi le-au făcut şi alţi autori?

Cum spuneam, teza lingviştilor serioşi, români şi din străinătate, a fost totdeauna că aceste dialecte sud-dunărene sînt dialecte ale aceleiaşi limbi. Însă ale cărei limbi? În realitate, greşeala gravă este că se pretinde să se compare două sisteme lingvistice pentru a stabili care este raportul dintre ele. Or, acest raport nu se poate stabili prin compararea a două idiomuri înrudite, fiindcă fiecare sistem lingvistic este şi un dialect şi o limbă.

Fiecare sistem lingvistic considerat în sine este o limbă. Dacă vrem să delimităm numai graiul de la Suceava, fără să-l introducem într-o categorie superioară, îi spunem limba de la Suceava şi putem să spunem şi limba studenţilor de la Suceava ş.a.m.d.

Cu alte cuvinte, orice sistem considerat în sine este şi limbă, şi dialect. Limba comună este tot aşa: este o limbă şi este un dialect, adică o modalitate de a vorbi unii cu alţii. De altfel, cum am mai precizat, în greceşte, unde s-a născut termenul diálektos, se spunea koiné diálektos, adică „dialectul comun, limba comună”; koiné era tot un diálektos sau o diálektos (pentru că în greacă era feminin), era dialect. Comparaţia se face nu la acest nivel, între două limbi, ci se face cu o limbă istorică ce prezintă mai multe varietăţi. Se înţelege deci că aceste dialecte nu sînt dialecte ale dacoromânei.

Dimpotrivă, şi dacoromâna este un dialect al limbii române. La fel sînt dialectele din sudul Dunării: se atribuie limbii române istorice şi nu dialectului dacoromân. În concepţia eronată amintită mai sus, lipseşte această noţiune, limbă istorică, limbă care are un nume, care s-a constituit istoriceşte şi care, într-adevăr, prezintă această varietate. Cînd atribuim limbii române un dialect din sudul Dunării, nu-l atribuim dacoromânei, ci îl atribuim limbii române istorice (dacoromâna este şi ea un dialect al acestei limbi istorice).

Greşeala foarte gravă care se face din punct de vedere teoretic este că se consideră raportul dintre dacoromână şi aromână, de exemplu, iar nu raportul dintre limba istorică şi o varietate a acesteia. Ceea ce se demonstrează prin acest fapt este ceea ce ştim toţi, că macedoromâna nu este un dialect al dacoromânei. Se înţelege că nu e. E altfel.

A doua greşeală foarte gravă la Gabinschi (pe care au făcut-o şi Coteanu, şi Graur) este această idee a subordonării. Adică se susţine că criteriul subordonării este cel care ne spune dacă un idiom este limbă sau dialect: dialectul aromân nu este subordonat limbii române comune, limbii dacoromâne. Criteriul subordonării este un criteriu foarte bun, însă nu este vorba despre subordonarea unui dialect faţă de alt dialect.

Nu subordonăm aromâna dialectului dacoromân şi nu spunem că este altă limbă fiindcă nu e subordonată dacoromânei. O subordonăm limbii istorice, căreia şi dacoromâna i se subordonează deopotrivă.

Nu s-a înţeles într-o parte a lingvisticii acest fapt: că limba istorică nu este un sistem, ci este o colecţie de sisteme, este altceva decît un anumit sistem lingvistic. Cînd ne întrebăm cîte limbi se vorbesc în lume, cîte dialecte prezintă o singură limbă ş.a.m.d., trebuie să avem în vedere tocmai această noţiune de limbă istorică, adică o limbă care prezintă varietăţi dialectale, varietăţi de niveluri ş.a.m.d.

Aceasta este şi sperăm să fie şi ultima fază a politizării lingvisticii cu privire la limba moldovenească şi la limba română în general şi reprezintă şi ultima zvîcnire pretins teoretică.

 Sursa: Eugen Coșeriu – Fragment  din discursul prezentat la  Conferinţa susţinută la Colocviul Internaţional de Ştiinţe ale Limbajului, ediţia a VI-a, Suceava, 20 octombrie 2001. Textul a fost publicat pentru prima dată în revista „Limba Română”, nr. 10, 2002, p. 139-145.

 

 

 

 

 

CITITI SI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/01/13/o-istorie-a-zilei-de-13-ianuarie-video-2/

13/01/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: