CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

OPERAȚIUNILE SUB DRAPEL FALS – O CALE DES FOLOSITĂ DE GUVERNE ȘI SERVICIILE SECRETE ÎN ACȚIUNILE SUBVERSIVE DE MANIPULARE A POPULAȚIEI

 

 

OPERAȚIUNI SUB STEAG FALS RECUNOSCUTE DE GUVERNE

 

Fireşte că oamenii nu vor război. Tot ce trebuie făcut este să le spui că sunt atacaţi, iar pe pacifişti să-i denunţi că nu sunt patrioţi şi că pun ţara în pericol. Funcţionează la fel în orice ţară. 

Hermann Göring, Reichsmarschall al Germaniei lui Adolf Hitler

 

 

 

Prin definiție,un incident sub steag fals este o acțiune ascunsă hotarata de conducerea unei de o țări sau de o agenție de spionaj a unei țări,concepută să pară ca ar fi pus-o in aplicare altcineva. Astfel de actiuni sunt adesea folosite pentru a da pretext unor acțiuni politice sau militare.

Termenul „steag fals” semnifică operațiuni sub acoperire, menite să inducă în eroare populația, așa încât acestea să apară că au fost desfășurate nu de către cei care le-au plănuit și executat, ci de către alte entități, grupări sau națiuni. Termenul își are originea în războaiele navale din trecut, când exista obiceiul perfid ca un vas să arboreze pavilionul altei țări decât cea beligerantă, pentru a se putea apropia fără riscuri de nava inamică și a o ataca.

Este foarte posibil ca ideea aceasta să le fi fost dată de pirații Evului Mediu. Dacă nu știați, aflați că celebrul craniu cu cele două oase încrucişate, aplicate pe fond negru, nu au fost niciodată pavilionul piraţilor.

Aceştia preferau culoarea roşie sau pavilioane de împrumut, care să le mascheze adevărata îndeletnicire, iar aceste pavilioane erau de cele mai multe ori ale unor state şi erau schimbate funcţie de interes.

În zilele noastre, operațiunile sub steag fals nu mai sunt limitate la acțiuni de război și contra-insurgență, ele fiind desfășurate și pe timp de pace, de către organizații civile sau chiar de agenții guvernamentale care, ascunzându-și identitatea, vor să creeze o stare de tensiune, premergătoare atingerii unui scop politic.

În istoria recentă există multe evenimente documentate ca „operațiuni sub steag fals”, în care un guvern a desfășurat un atac terorist, după care și-a învinovățit inamicul, din rațiuni politice. Iată mai jos o listă destul de lungă, dar departe de a fi completă, cu astfel de operațiuni teroriste, pe care chiar oficialii țărilor respective au recunoscut – fie verbal, fie în scris – că le-au pus la cale:

– În 1931, trupele japoneze au plasat explozibil pe o linie de cale ferată, aruncând vina pe China, pentru a justifica invadarea Manciuriei. Acest eveniment este cunoscut în istorie ca „Incidentul Mukden” sau „Incidentul manciurian”. Tribunalul militar internațional de la Tokyo a relevat: „Mai mulți participanți la acest plan, inclusiv Hashimoto (un ofițer japonez de rang înalt) au recunoscut rolul pe care l-au avut în complot și au declarat că obiectivul „incidentului” a fost fabricarea motivului pentru care armata Kwantung să ocupe Manciuria.

 

 – Un ofiter nazist SS (din eșalonul de protecție, corpul de elită al armatei lui Hitler) a recunoscut în cadrul proceselor de la  de la Nürnberg că, la ordinul șefului Gestapo-ului, el, împreună cu alți naziști operativi, au desfășurat atacuri asupra propriilor cetățeni și resurse, fapte pentru care au dat vina pe polonezi, pentru a justifica invadarea Poloniei. Generalul nazist Franz Halder a depus, de asemenea, mărturie la proces că, în anul 1933, liderul hitlerist Hermann Göring a ordonat incendierea clădirii Parlamentului german, aruncând apoi vina în mod fals pe comuniști.

– Președintele Nikita Hrușciov a recunoscut în scris că, printr-o operațiune de tip „steag fals”, Armata Roșie a Uniunii Sovietice a bombardat pe data de 30 noiembrie 1939 (la trei luni după izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial) satul rusesc Mainila, blamând Finlanda pentru acest atac, ca motiv pentru declanșarea, patru zile mai târziu, a unui război ce avea să fie numit „Războiul de iarnă”. Ulterior, președintele Boris Ielțîn a admis că însăși Rusia a fost agresorul.

 

Imagini pentru masacrul katyn photos

 

– Parlamentul Rusiei, actualul președinte Vladimir Putin și fostul președinte sovietic Mihail Gorbaciov au recunoscut că liderul sovietic Iosif Stalin a ordonat poliției sale secrete să execute 22.500 de ofițeri și civili polonezi în 1940, aruncând vina în mod fals pe naziști. Evenimentul este cunoscut în istorie ca „Masacrul din pădurea Katyń”.

– Guvernul britanic a recunoscut că, între anii 1946 și 1948, a bombardat cinci vapoare care transportau evrei ce încercau să scape de holocaust, căutând siguranță în Palestina. În acest scop, britanicii au inventat o grupare pe care au numit-o „Apărătorii Palestinei Arabe”, care ar fi revendicat atacurile.

– Israelul a recunoscut că, în 1954, o celulă teroristă care opera în Egipt a plantat bombe în mai multe clădiri, inclusiv reședințe diplomatice ale Uniunii Sovietice, lăsând în urmă „indicii” care-i implicau pe arabi ca făptași. Ghinionul lor a fost acela că una dintre bombe s-a detonat prematur, permițându-le astfel egiptenilor să-i identifice pe agresori. Ulterior, mai mulți israelieni au recunoscut înșelătoria.

– CIA, agenția de spionaj a Statelor Unite, a recunoscut că în anii 1950 a angajat iranieni care să se dea drept comuniști și să însceneze atacuri cu bombe în Iran, pentru a întoarce populația împotriva primului ministru de la vremea aceea, ales în mod democratic.

Intre 15 și 19 august 1953, prim-ministrul iranian, Mohammad Mosaddegh, a fost răsturnat de la guvernare, iar căderea lui a fost mult timp dorită
de guvernele britanic și american. Dar, înainte de a depune cel mai înalt ministru al Iranului, mai întâi trebuia să fie discreditat.

– Turcia a recunoscut că în 1955, guvernul turc aflat sub conducerea primului ministru Menderes a pus la cale bombardarea consulatului Turciei din Grecia (deteriorând în același timp și locuința lui Mustafa Kemal Atatürk,fondatorul Turciei moderne, aflată în apropiere.). Scopul atacului a fost blamarea Greciei și justificarea manifestărilor violente împotriva acestei țări.

– Pentru a-și scoate de sub acuzare secretarul de stat al apărării, Selwyn Lloyd, primul ministru britanic Anthony Eden a recunoscut că, împreună cu președintele american Dwight Eisenhower, au aprobat în 1957 un plan de desfășurare a unor atacuri în Siria, în așa fel, încât vina să cadă pe guvernul sirian, determinând astfel, indirect, schimbarea de regim.

– Fostul prim ministru italian (de profesie judecător) și fost șef al contraspionajului italian a recunoscut că NATO, cu ajutorul Pentagonului și al CIA, au pus la cale bombardamente teroriste în Italia și în alte țări europene în anii 1950, incriminându-i pe comuniști. Scopul a fost acela de a stârni revoltă și a gâștiga sprijinul populației în Europa, în lupta împotriva comunismului. Ca participant în acest program secret, el a afirmat: „Trebuie să ataci civili, bărbați, femei, copii, oameni obișnuiți, nevinovați, care sunt departe de orice joc politic. Motivul e foarte simplu: populația trebuie determinată să solicite conducerii statului măsuri de siguranță”.

Să precizăm că Italia, ca și alte țări europene (Franța, Belgia, Danemarca, Germania, Grecia, Olanda, Norvegia, Portugalia, Marea Britanie) au fost ținta acestei campanii de teroare, ceea ce le-a determinat să se alăture NATO cu puțin timp înainte de începerea bombardamentelor.

– În 1960, senatorul american George Smathers a propus ca Statele Unite să lanseze un atac fals asupra Golfului Guantanamo, ceea ce le-ar oferi un motiv legitim să intre în Cuba și să răstoarne regimul comunist al lui Fidel Castro.

– Documente oficiale ale Departamentului de Stat al SUA arată că în 1961 mai mulți oficiali de rang înalt au luat în discuție bombardarea consulatului american din Republica Dominicană, cu scopul de a justifica o invazie în această țară. Din fericire, planul nu a mai fost dus la îndeplinire, dar propunerea a fost dezbătută într-un mod cât se poate de serios.

– După cum însuși Guvernul Statelor Unite a recunoscut, documente recent declasificate arată că în 1962, șefii mai multor departamente au aprobat și semnat un plan minuțios elaborat, prin care să se producă explozia unor avioane de linie și să se comită acte teroriste pe solul american,  urmând să se dea vina pe cubanezi, pentru a se justifica invadarea Cubei. Proiectul a fost numit Operațiunea Northwoods și urmărea inițierea unor operațiuni militare clandestine, destinate să manipuleze opinia publică americană. Se plănuia rănirea și uciderea unor cetățeni americani, cu scopul de a acuza regimul comunist al lui Fidel Castro de aceste crime, fapt care ar fi constituit un pretext de invadare a Cubei. Conceput la inițiativa șefului  Marelui Stat Major al armatei americane, generalul Lyman Louis Lemnitzer, acest plan a fost propus spre aprobare în 1962 președintelui John Kennedy, care l-a respins. Nu a fost pus în aplicare niciodată.

– În 1963, Departamentul Apărării al Statelor Unite a întocmit un document prin care era propusă atacarea unor state membre ale Organizației Statelor Americane – ca de pildă Trinidad-Tobago și Jamaica – în urma cărora să fie blamată Cuba. Documentul mai sugera mituirea unei persoane din guvernul lui Fidel Castro, care să organizeze un atac asupra Statelor Unite: „Singura soluție ce poate fi luată în considerare este mituirea unui comandant al lui Castro, care să inițieze un atac asupra zonei americane a Golfului Guantanamo”.

– Agenția de Securitate Națională a Statelor Unite (NSA) a recunoscut că a mințit în legătură cu „Incidentul din Golful Tonkin” din 1964, manipulând informațiile în așa fel, încât să pară că vasele nord-vietnameze au tras asupra unui vas american, creând astfel o justificare falsă pentru declanșarea războiului din Vietnam. Consecințele acestei operațiuni sub steg fals au fost cele mai dramatice: pierderi americane – 58.220 morți, 150.000 de răniți, între care 150.000 cu dizabilități permanente, 125.000 de tineri fugiți în Canada pentru a scăpa de înrolare, 50.000 de dezertori din serviciul activ. Pierderile vietnameze – cca 3 milioane de morți, între care foarte mulți civili.

– Un comitet al Congresului Statelor Unite a recunoscut că în anii 1950-1970 FBI a folosit o serie de provocatori care au comis acte violente, pentru care au fost învinovățiți activiștii politici de stânga. Această campanie de discreditare numită COINTELPRO – Counter Intelligence Program – a fost desfășurată de FBI și a constat într-o serie de operațiuni sub acoperire, de cele mai multe ori ilegale, cu scopul de a supraveghea, investiga, intimida, infiltra, discredita și destrăma organizațiile politice disidente. În cadrul acestui program, țintele erau mișcările antirasiale și cele pentru drepturi cetățenești, organizațiile feministe, anticoloniale, anti războiul din Vietnam etc.

– Generalul turc Sabri Yirmibeşoğlu a recunoscut că în anii 1970 autoritățile turcești au ordonat incendierea unei moschei în Cipru, dând vina pe inamicul lor, Grecia, scopul acțiunii fiind creșterea urii populației împotriva grecilor pe insula disputată. Explicația sa: „În timp de război, se înscenează acte de sabotaj, dându-se vina pe inamic, pentru a se crește rezistența populației. Acesta a fost un exemplu”. Ulterior, Yirmibeşoğlu a fost numit secretar general al Consiliului Național de Securitate al Turciei.

– Guvernul german a recunoscut că în 1978 serviciile secrete germane au detonat o bombă în zidul închisorii Celle, înscenând astfel o tentativă de evadare. În cadrul acestei acțiuni, au fost plantate probe incriminatorii în celula lui Sigurd Debus, un deținut suspectat de apartenență la facțiunea Armata Roșie.

– Un agent al Mossad-ului (agenția israeliană de spionaj) a recunoscut că în 1984 Mossad a plantat un radioemițător în reședința lui Muammar Gaddafi din Tripoli, capitala Libiei. Aparatul transmitea mesaje teroriste false, inventate și înregistrate de Mossad, pentru a-i crea lui Gaddafi imaginea unui susținător al terorismului. Ronald Reagan a bombardat Libia imediat după aceea.

– După Al Doilea Război Mondial, CIA, în colaborare cu agenții de spionaj din Europa de Vest, a creat o rețea de armate secrete, cu scopul de a destabiliza organizațiile de stânga din statele respective, prin operațiuni sub acoperire de tip „steag fals”.

Cea mai renumită dintre acestea și prima despre care au fost făcute dezvăluiri complete a fost Operațiunea Gladio (gladius = sabie) care a funcționat în Italia. În această țară, la sfârșitul anilor ‘70, serviciile secrete au folosit Operațiunea Gladio pentru a pune la cale atentate prin care să discrediteze mișcarea socialistă italiană, care la vremea respectivă deținea un loc important în Parlament. Existența structurii Gladio a fost dezvăluită abia la începutul anilor 1990, de către premierul italian Giulio Andreotti, care a confirmat că „armata italiană din spatele frontului numită Gladio a existat începând cu anul 1958, cu aprobarea guvernului italian”.

În anul 2000, guvernul italian a elaborat un raport de 300 de pagini în legătură cu Operațiunea Gladio, afirmând: „Aceste masacre, explozii și acțiuni militare au fost promovate, organizate sau susținute de persoane din interiorul instituțiilor de stat italiene, precum și de persoane în legătură cu serviciile secrete americane”.

– Un diplomat algerian și mai mulți ofițeri ai armatei algeriene au recunoscut că în anii 1990 armata algeriană a masacrat în repetate rânduri algerieni civili, dând vina pe militanții islamici.

– Ofițeri ai armatei și ai serviciilor secrete ruse au recunoscut că KGB a bombardat în anul 1999 blocuri de locuințe, aruncând vina pe ceceni, care în felul acesta și-ar fi revendicat independența. Seria de bombe s-a iscat din senin, cu puțin timp înainte de încheierea mandatul președintelui Boris Ielțîn. A creat, evident, panică, populația solicitând contra-măsuri. Vladimir Putin a reacționat imediat, invadând Cecenia, ceea ce i-a adus un val uriaș de popularitate și o victorie zdrobitoare în alegerile din primăvara următoare.

– Conform Washington Post, poliția indoneziană a recunoscut că militari indonezieni au omorât profesori americani în Papua în 2002, punând crimele pe seama unei grupări papuașe separatiste, cu scopul ca aceasta să fie listată ca organizație teroristă. Însuși președintele indonezian a recunoscut ulterior că „cel mai probabil, guvernul a avut un rol în bombardamentele din Bali”.

– Statele Unite au acuzat în mod fals Irakul că ar fi jucat un rol în atacurile din 11 septembrie 2001, așa cum se arată într-un document semnat de Secretarul de Stat al Apărării, ca una dintre principalele justificări pentru lansarea războiului din Irak. Chiar și după ce Comisia 9/11 a admis că n-a existat nicio legătură cu această țară, vicepreședintele Dick Cheney a declarat că „dovezile sunt copleșitoare”, că Al Qaeda avea o relație strânsă cu regimul lui Saddam Hussein, că probabil el deține informații care n-au fost disponibile Comisiei și că mass media nu și-a făcut temele cum trebuie. Înalți oficiali americani recunosc acum că războiul din Irak a fost lansat pentru… petrol, și nu pentru 9/11 sau arme de distrugere în masă.

Imagini pentru photos atac 9/1 septembrie

O altă consecință a atentatelor 9/11 a fost aceea că au dus la proclamarea luptei împotriva terorismului (musulman) și anularea unor drepturi civile ale cetățenilor americani, cum ar fi înregistrarea convorbirilor telefonice.

 

 

Imagini pentru intifada photos

 

 

– Soldați israelieni sub acoperire au mărturisit în 2005 că au aruncat cu pietre în alți soldați israelieni, pentru ca vina să cadă asupra palestinienilor, acest atac constituind un motiv de discreditare a ideii de proteste pașnice ale palestinienilor.

– La summit-ul G20 de la Londra din 2009, un membru al Parlamentului britanic a relatat că a văzut cu ochii lui polițiști în uniformă încercând să incite mulțimea la violență.

– Mai mulți politicieni egipteni au recunoscut că în 2011, în timpul unui miting de protest, câțiva funcționari guvernamentali deghizați au furat artefacte inestimabile din Muzeul de Istorie din Cairo, în încercarea de a-i discredita pe protestatari. Antichitățile, printre care mumii extrem de fragile, au fost ulterior recuperate.

– Surse americane de înalt nivel au recunoscut că, în anul 2014, guvernul Turciei, țară parteneră NATO, a fost cel care a conceput și desfășurat atacurile cu arme chimice pentru care a fost învinovățită Siria. Un membru de rang înalt din guvernul turc a declarat într-o înregistrare audio că există și alte planuri de atac bine puse la punct, pentru care să fie blamat guvernul sirian.

 

 

Surse:

Wikipedia

http://www.washingtonsblog.com/2015/02/41-admitted-false-flag-attacks.html

Traducerea: Olga Constantin (Frumoasa Verde)

 

 

 

 

10/01/2019 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , | Un comentariu

Ziua de 10 ianuarie în Istoria Românilor

 

 

 

 

Ziua de 10 ianuarie în istoria noastra

1475:  Are loc marea Bătălie de la Podul Înalt, de  langa  Vaslui, in care domnul Moldovei, Ştefan cel Mare, a zdrobit armatele otomane conduse de Suleiman Paşa.

Sultanul Mahomed a  trimis  impotriva moldovenilor cele mai bune osti ale Imperiului. Temutele si incercatele trupe otomane calite in luptele cu vitejii albanezi ai lui Skanderbeg si comandate de eunucul Soliman Pasa, primesc ordinul sa abandoneze pe moment asediul Krujei in Albania, pentru a potopi Kara Bogdania (cum numeau turcii Moldova).

Nucleului oastei care lupta cu albanezii i se alatura oastea Rumeliei, plus corpul personal de ieniceri de elita al sultanului, la care se adauga un esantion de 12.000 de valahi din Tara Romaneasca deja cotropita,  trimis de turci sa lupte contra vointei  lor cu fratii moldoveni.

 

 

 

 

În pofida diferenței mari de forțe, turcii au suferit o înfrângere zdrobitoare, pierzând (după spusele unor cronicari) o mare parte a armatei. A fost considerată cea mai mare înfrângere a islamului    în fața unei armate crestine .

Cronicarul polonez Ian Dlugosz, contemporan cu evenimentele, scria:

„Căci toate șirurile dinainte în care în frunte erau și secui au fost zdrobite de turci, și amenința un mare pericol pînă cînd [Ștefan] personal se aruncă în mijlocul turcilor exaltați de bucuria victoriei, și cu puterea minunată a lui Dumnezeu a nimicit toate grupările turcești avînd abia 40.000 de luptători, între care cea mai mare parte erau țărani.”

si că : „foarte puţini turci şi-au putut găsi mîntuirea prin fugă, căci chiar şi aceia care au fugit şi au ajuns pînă la Dunăre, au fost ucişi acolo de moldoveni, care aveau cai mai iuţi, sau au fost înecaţi de valuri. Aproape pe toţi prizonierii turci, afară de cei mai de frunte, i-a tras în ţeapă.

Cadavrele celor ucişi le-a ars, iar cîteva grămezi cu oasele lor se văd pînă astăzi şi sunt mărturia eternă a unei victorii atît de însemnate… Toată oastea lui s-a îmbogăţit foarte tare din prada luată de la turci: aur, argint, purpură, cai şi alte obiecte preţioase”.

Papa Sixt al IV-lea, numindu-l principele creștinătății, i-a scris lui Ștefan:

„faptele tale săvârșite până acum cu înțelepciune și vitejie contra turcilor necredincioși, dușmanii noștri, au adus atâta celebritate numeleui tău, încât ești în gura tuturor și ești de către toți foarte mult lăudat.”

1493: Se naste la Sibiu, Nicolaus Olahus, umanist şi istoric de origine română de renume european, arhiepiscop de Esztergom şi guvernator al Ungariei; (d.15.01.1568).

 

 

  

A  trait în Regatul Ungariei, ocupând demnitatile de arhiepiscop de Esztergom (în latină Strigonium), regent al Ungariei și apoi guvernator al țării.

Tatăl său, Ștefan, era originar din Orăștie, iar mama sa, Barbara Huszár, era descendentă din familia lui Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei.

În 1562, Nicolaus Olahus a fost creat cardinal al Bisericii Catolice de către papa Pius al IV-lea, fiind primul membru de origine română din Colegiul Cardinalilor; în această calitate de cap al Bisericii, Cardinalul Nicolaus Olahus a fost numit, succesiv: Cancelar, Prinţ, Guvernator şi Regent al Ungariei .

De numele lui se leagă Academia Iezuită din Nagyszombat (1554), considerată de unii prima universitate din Regatul Ungariei.

Umanist și cărturar cunoscut in epoca, Olahus a întreținut o vastă corespondență cu mintile  luminate ale epocii, câștigând simpatia și recunoașterea lui Erasmus din Rotterdam.

Lucrările sale cele mai importante, „Hungaria și Attila”, redactate  se pare în perioada șederii sale în Olanda, oferă prețioase informații cu privire la topografia și istoria Ungariei și în special a Transilvaniei.

1545: Se tipărește, la Târgoviște, „Molitvelnicul” lui Dimitrie Liubavici și se reia activitatea tipografică în Transilvania.

Dimitrije Ljubavic, scris uneori Liubavici, (n. ca. 1519 – d. 1564) a fost un tipograf sârb care a activat în Țara Românească.

Ca urmare a tipăririi unor cărți de cult în limba română începând cu prima jumătate a secolului al XVI-lea în Transilvania (sub influența protestantismului), Mitropolia Ungrovlahiei a inițiat măsuri de contracarare, prin tipărirea de cărți liturgice slavone.

Prezența și activitatea lui Dimitrije Ljubavic în Țara Românească a contribuit la stăvilirea răspândirii  cărților protestante în limba română.

Pe de altă parte, în atelierul său a deprins tehnica tiparului Diaconul Coresi, cu care a colaborat între 1557 – 1558, dar care s-a stabilit ulterior la Brașov, unde i s-a oferit posibilitatea de a tipări cărți nu numai în slavonă, ci și în limba română (prima sa lucrare în română a fost cartea de învățătură protestantă intitulată „Întrebarea creștinească”, Brașov 1560).

1661: Spatarul Nicolae Milescu a tradus, din grecește, „Cartea cu multe întrebări”.

Nicolae Milescu sau Neculai Milescu Spătarul   (n. 1636, Vaslui – d. 1708, Moscova) a fost un cărturar, traducător, călător, geograf și diplomat moldovean, activ atât în Moldova, cât și în Țaratul Rusiei.

Personalitate de prim rang în cultura românească şi rusă din a doua jumătate a secolului XVII – începutul secolului XVIII. N. Milescu s-a născut în familia unui boier moldovean la 1 iunie 1636.

Şi-a făcut studiile la „şcoala cea mare” din Constantinopol, unde Milescu a avut ca profesor pe vestitul G. Blassios.

Întorcîndu-se în patrie pe la mijlocul anilor 50 ai secolului XVII, N. Milescu devine o persoană influentă la curtea domnitorilor moldoveni, ajungînd la rangul de spătar.

După cum reiese din unele izvoare, N. Milescu a participat la un complot împotriva domnului Ştefăniţă Lupu, după descoperirea căruia cărturarul a fost nevoit să părăsească ţara.

După mai mulţi ani de pregătiri prin Valahia, Istanbul, Stockholm, Paris, în 1671 N. Milescu a sosit la Moscova, cu scrisori de recomandare din partea patriarhului Hrisant al Ierusalimului, unde a fost numit în funţia de traducător din limbile elină, greacă, latină şi românească la departamentul soliilor (Посольский приказ) al Rusiei.

În calitate de înalt dregător al acestei instituţii, este numit cîţiva ani mai tîrziu, în fruntea soliei ruseşti care a plecat în China (1675-1678), misiune diplomatică ce a contribuit la cunoaşterea reciprocă dintre ruşi şi chinezi. N. Milescu s-a aflat în Rusiei pînă la sfîrşitul vieţii, ajungînd să contribuie chiar şi la transformările din timpul lui Petru cel Mare.

A mai scris un şir de opere mai puţin cunoscute azi, ca “Aritmologhion”, “Povestirea despre sabile”, “Cartea aleasă pe surt despre nouă muze şi despre şapte arte liverale”, în care autorul arată că fiecare dintre cele şapte ştiinţe îşi are muza ei, apoi “Hrismologhion” sau cartea celor patru monarhii.

Un amestec de istorie şi legendă găsim în “Povestirea despre zidirea bisericii Sfînta Sofia de la Constantinopol“.

Printre scrierile lui Milescu se găsesc şi lucrări cu caracter pur istoric care se referă la trecutul Rusiei, precum “Genealogia ţarilor ruşi”, “Alegerea ca ţar a lui Mihail Fiodorovici”.

În urma călătoriei în China, N.Milescu a scris “Descrierea călătoriei în China“.

Opera lui Nicolae Milescu Spătarul a căpătat o largă răspîndire în manuscrise în timpul secolelor XVII-XIX în Rusia, ţările româneşti, Orientul Apropiat şi chiar în Europa Occidentală.

De la sfîrşitul secolului XX lucrările sale au început să fie valorificate şi tipărite la început în Rusia, apoi şi în alte ţări, cum ar fi cele dedicate Siberiei şi Chinei.

Multe din scrierile sale mai continuă să zacă în manuscris, în multe biblioteci şi arhive europene.

1717: Eșecul încercării unui detașament austriac, care se bucura și de complicitatea unor boieri și mazili, de a-l lua prizonier pe Mihai Racoviță, domnul Moldovei. Tătarii chemați de domn în ajutor, pradă țara.

1799:  S-a nascut Petrache Poenaru, inginer, matematician, inventator, pedagog și publicist, participant la Revoluţia de la 1848 si unul dintre organizatorii învăţămîntului naţional, membru al Academiei Române

 

 


 

În tinerețe a fost secretarul personal al lui Tudor Vladimirescu iar  la inițiativa sa,a fost publicata  Foaia de propagandă a armatei lui Tudor Vladimirescu,care   a însemnat nu numai primul ziar românesc de propaganda, așa după cum îi arată și numele, dar și unul dintre primele exemple din istoria presei scrise din România de prezentare corectă a idealurilor Revolutiei de la 1821.

La insistentele lui Tudor Vladimirescu a  studiat la Viena, iar apoi la Paris , unde studiază filologia și politehnica, devenind absolvent al Școlii Politehnice din Paris.

In 1827 a brevetat, la Paris, invenţia tocului rezervor (cu titlul Condeiul portăreţ fără sfârşit, alimentându-se însuşi cu cerneală); a contribuit la înfiinţarea Societăţii Filarmonice (1833);

Ca profesor la Sf. Sava şi director al Eforiei şcolilor naţionale (1832-1848) a avut merite deosebite în organizarea învăţământului naţional;

A participat si la Revoluția de la 1848 și a făcut parte din Comisia pentru liberarea robilor.

A semnat P. Poenaru pe primul comunicat al comisiei, din 12 iulie 1848, alături de Iosafat Snagoveanul și C. Bolliac (document original la Muzeul Național de Istorie a României).

Din 1856 a fost venerabilul unei loji masonice bucureștene.Devine un apropiat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

A iniţiat Societatea agronomică şi Şcoala de Agricultură de la Pantelimon; a fost unul dintre întemeietorii Grădinii Botanice şi ai Muzeului Naţional de Antichităţi din Bucureşti; A fost membru titular al Societăţii Academice Române din 1870.

A fost primul care a strîns date despre Tezaurul de la Pietroasa (a decedat in  1875).

Dintre descendenții cunoscuți se poate aminti scriitoarea Alice Voinescu (1885 – 1961), născută la Turnu Severin.

1839:  Gheorghe Asachi publică la Iasi, în  tipografia publicatiei Albina Româneasca, lucrarea „Atlas românesc geografic”, format din 8 hărți, primul de acest gen în literatura de specialitate.

Cuprinzând opt hărți, lucrarea apărută în anul 1839, a fost practic prima publicație de acest gen din literatura de specialitate, de pe teritoriul românesc.

„Harta fizică și politică a Europei”, „Emisferele pămîntului și sistema soarelui cu a sale planete după cele mai noi hărți”, „Harta generală a Asiei”, „Harta generală a Americii”, „Harta generală a Africii”, „Harta generală a Australiei”, „Globul pămîntesc” și „Hărțile Moldovei și ale Țării Românești” sunt cele opt hărți care au fost întocmite de Gheorghe Asachi cu ajutorul fiilor săi Dumitru și Alexandru.

Gheorghe Asachi (n. 1 martie 1788 – d. 12 noiembrie 1869) a fost un poet, prozator și dramaturg român care s-a născut la Herța, în nordul Moldovei (azi în Ucraina).

A fost unul din întemeietorii nuvelei istorice la noi, a condus numeroase reviste literare, a recuperat de la Lemberg din Polonia, unde studiase în tinerețe, manuscrisul Țiganiadei, epopeea bufă a lui Ion Budai-Deleanu.

Asachi a fost și unul din întemeietorii Academiei Mihăilene si a publicat prima gazetă româneasca din Moldova, Albina Românească (1829). A organizat primele reprezentații teatrale în limba română (1816) și Conservatorul filarmonic dramatic (1836) si a tradus  și a adaptat  piese de teatru străine. În poezie, a abordat  toate speciile: ode, elegii, sonete, imnuri, fabule, meditații, balade.

A versificat legendele istorice Dochia și Traian, Ștefan cel Mare înaintea Cetății Neamț.

A scris și nuvele istorice (Dragoș, Petru Rareș, Rucsandra Doamna ș.a.), care au constituit sursa de inspirație pentru nuvelele lui Costache Negruzzi.

1869: S-a nascut la Cincul Mare, judeţul Braşov, Valeriu Braniste, publicist și om politic român, membru de onoare al Academiei Române (d. 7 iunie 1928, Lugoj).

A fost redactor la importantele publicații romanesti ale vremii: Tribuna (Sibiu), Dreptatea (Timișoara), Drapelul (Lugoj).
Între 1918-1920 a făcut parte din Consiliul Dirigent al Transilvaniei, cu sediul la Sibiu.

A fost mai întâi (din 2 decembrie 1918) ministru fără portofoliu, iar din 1919 ministru al Instrucțiunii Publice din Transilvania și Banat, în locul lui Vasile Goldiș.

1880: În România, o grupare liberală condusa de  Gheorghe Vernescu (Liberalii sinceri),  părăseşte rândurile Partidul Liberal.

Gheorghe Vernescu (1829-1900), jurist şi om politic român, preluat de pe compendium.ro

Gheorghe Vernescu (1829-1900), jurist şi om politic român, preluat de pe compendium.ro

Gruparea liberală  de orientare politică conservatoare, părăseşte Partidul Liberal, constituindu-se ca grupare politică de sine stătătoare în Partidul Liberalilor Sinceri. Acesta din urmă se va uni în martie 1884 cu Partidul Conservator, punîndu-se astfel bazele Partidului Liberal Conservator.

Gheorghe Vernescu (n. 1 iulie 1829, Bucureşti; d. 3 iulie 1900, Bucureşti) a fost un jurist şi om politic român. A studiat la Bucureşti şi Paris. După obţinerea, în capitala Franţei, a doctoratului în drept se întoarce în România şi începe să practice avocatura, activitate de pe urma căreia reuşeşte să strîngă o mare avere.

În anul 1864 este numit în Consiliul de Stat, iar în anul 1866 este numit în Constituantă. S-a numarat printre fondatorii Partidului National Liberal, formaţiune din partea căreia a fost ales în mai multe rînduri ca deputat şi senator în Parlamentul României.

În anul 1880 se desparte de acestă grupare politică pentru a devenii preşedintele Partidului Liberalilor Sinceri, formatiune de orientare liberal-moderată care s-a aliat în anul 1884 cu conservatorii lui Lascar Catargiu. Această organizaţie politică ad-hoc este cunoscută în istorie drept Partidul Liberal-Conservator şi a fost principala forţă de opoziţie a guvernului condus de I.C. Brătianu. După anul 1891 a revenit în cadrul Partidului Naţional Liberal.

Printre funcţiile politico-administrative deţinute de Vernescu se mai numară: ministru Justiţiei, Cultelor şi Instrucţiunii (26 ianuarie -14 iunie 1865), ministru de Interne (24 iulie 1876 – 19 ianuarie 1877), ministru Justiţiei (12 noiembrie 1888 – 22 martie 1889), ad-int. în cadrul aceleaşi instituţii (21 februarie – 2 noiembrie 1891), ministru Finanţelor (29 martie – 3 noiembrie 1889; 21 februarie – 26 noiembrie 1891) şi ad-int. în Ministerul Lucrărilor Publice (5-19 ianuarie 1877).

 

 

 

1896: S-a nascut  Alexandru Busuioceanu, eseist, poet și traducător român;  (d. 1961).

 1905 : La Conferinţa Partidului Naţional Român, de la Sibiu, era votat programul de luptă politică al partidului: recunoaşterea poporului român ca naţiune alcătuitoare în stat, căreia să i se asigure dezvoltarea sa etnică şi constituţională, respectarea legii despre egala îndreptăţire a naţionalităţilor, garantarea prin lege a dreptului de întrunire şi de organizare, libertatea presei, adoptarea votului universal, egal şi secret etc.  

1906: S-a nascut la Tulcea matematicianul român Grigore Moisil.

Este  considerat părintele informaticii românești.

Imagini pentru prof grigore moisil photos

Grigore Constantin Moisil a decedat in ziua de  21 mai 1973 ,la Ottawa, in Canada.  

Străbunicul său, Grigore Moisil , a fost preot paroh si  unul din întemeietorii primului liceu românesc din Năsăud. Tatăl său, Constantin Moisil , a fost profesor de istorie,arheolog si numismat, directorul Cabinetului Numismatic al Academiei și membru al acestei Academii.

Mama sa, Elena, a fost institutoare la Tulcea, apoi directoarea școlii care poartă azi numele „Enăchiță Văcărescu” din Bucuresti.

Sora sa, Florica Moisil, a fost mama profesoarei  Zoe Petre,decan al Facultății de Istorie a Universitatii din Bucuresti, iar fratele său George C. Moisil (1917-1989), a fost profesor la Catedra de fizica a Universitatii Politehnice Bucuresti.

Grigore Moisil  fost membru al Academiei Române, al Academiei din  Bologna (Italia) și al Institutului Internațional de Filozofie.

A publicat  lucrări în domeniile mecanicii,analizei matematice,algebrei,geometriei si logicii matematice.

 A introdus algebrele numite de el „Łukasiewicz trivalente și polivalente” (cunoscute astăzi ca algebrele ” Łukasiewicz-Moisil”) și le-a aplicat în logică și în studiul circuitelor de comutație.

A elaborat metode noi de analiză și sinteză a automatelor finite și a avut contribuții valoroase în domeniul teoriei algebrice a mecanismelor automate.

 A  ajutat mult la realizarea primelor calculatoare  românești si a  avut contribuții remarcabile  in  dezvoltarea informaticii și la formarea primelor generații de informaticieni romani .

A primit Computer Pioneer Award al societății IEEE, în 1996 (post-mortem).

Era înzestrat cu un deosebit simț al umorului si există multe vorbe de duh și anecdote cu Moisil.

Multe dintre acestea se găsesc în cărțile pe care le-a scris, sau în cele care s-au scris despre el.

 La şedinţa de Consiliu profesoral pentru titularizarea sa, prof.Ştefan Procopiu a votat contra numirii sale, cu motivarea: „candidatul  este  prea tânăr  pentru a ocupa postul de profesor”.

” E un defect de care mă corectez în fiecare zi!”,  a replicat marele matematician  Grigore C. Moisil .

1938: În România, are loc unirea grupărilor liberale conduse de Dinu şi Gheorghe Brătianu.

 

 

1956: S-a născut Zoia Alecu, cântăreaţă, chitaristă, cantautoare şi textieră, interpretă de muzică folk şi rock.

 

1966: A avut loc premiera filmului „Duminica la ora 6”, în regia lui Lucian Pintilie. Filmat în 1965 și difuzat începând cu ianuarie 1966, debutul în regia de film a lui Lucian Pintilie avea să se bucure de o anume recunoaștere (internă și internațională) pentru dimensiunea sa experimentală.

În anul premierei, „Duminică la ora 6” a primit Premiul special al juriului, Premiul mișcării de experiment și de cinecluburi, precum și Premiul special al criticii la Festivalul de la Mar del Plata, Argentina

1989: A decedat la Roma, in Italia, ca urmare a unui cancer, actorul român Cristea Avram; (n. 28 august 1931, București ).

În 1958 a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București. A jucat în mai multe filme românești în anii 1960. A emigrat în Occident.

S-a mutat la sfârșitul anilor ’60 în Franța unde a apărut în mai multe filme, dupa ce o echipa de cineaști francezi, cu regizorul Henri Colpi în frunte și având-o în componență pe actrița Marina Vlady, a sosit în România pentru a filma „Steaua fara nume” (Mona, l’etoile sans nom).

Foto: Marina Vlady si Cristea Avram in filmul „Steaua fara nume”

Între Marina Vlady și Cristea Avram s-a înfiripat o poveste de dragoste, astfel că artista odată întoarsă în Franța a solicitat autorităților române permisiunea ca acesta să primească viza de Franța .

1997: Miron Cozma, conducatorul  minerilor din Valea Jiului, a fost arestat pentru provocarea gravelor dezordini din timpul mineriadei organizate in  septembrie 1991.

 

 

El a fost acuzat și trimis în judecată pentru subminarea puterii de stat, infracțiuni la legea siguranței pe calea ferata și pentru port ilegal de armă.

 

2001: A murit Constantin Săvulescu, subinginer proiectant la Uzinele Malaxa, cu o experienţă de 9 ani la Centrul de cercetare şi producţie de aparatură ştiinţifică al Academiei Române.

Săvulescu a participat  în 1945, la conceperea şi producerea prototipului unui automobil popular, de concepţie românească; numele maşinii urma să fie „Malaxa”, dar proiectul a fost blocat de ocupantii sovietici..

Foto: Automobilul Malaxa

A lucrat la proiectarea şi realizarea automobilelor româneşti din generaţia VI şi VII, care au fost distinse cu diplome şi medalii la Expoziţiile internaţionale de la Belgrad (1937) şi Milano (1940) (n.10.10.1914).

2008 : Procurorii Direcţiei Naţionale Anticoruptie au început urmărirea penală pentru înşelăciune, evaziune fiscală şi spălare de bani împotriva lui Ioan Becali – impresar, Victor Becali – impresar, Gheorghe Copos – preşedintele şi patronul clubului de fotbal Rapid Bucureşti, Sică Puşcoci – avocat, Mihai Stoica – fost director al clubului de fotbal Oţelul Galaţi, Cristian Borcea – preşedintele executiv al clubului de fotbal Dinamo, Jean Pădureanu – preşedinte al clubului de fotbal Gloria Bistriţa, Gheorghe Popescu – impresar ş Gheorghe Neţoiu  – acţionar la clubul de fotbal Dinamo.

 

 

 

 

10/01/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Dosarele istoriei: Convenția României cu Antanta (4/17 august 1916), privind viitoarele graniţe ale țării noastre după încheierea Primului Război Mondial

 

 

 

 

 

 

Mai sus este reprodusă Harta repartiției naționalităților în teritoriile unde domină românii”, conceputa in 1919 de Emmanuel de Martonne (1 aprilie 1873, Chabris — 24 iulie 1955, Sceaux), savant geograf şi pedagog francez, discipol al lui Paul Vidal de la Blache. 

  

Emmanuel de Martonne fost foarte cunoscut în România interbelică. A studiat în detaliu geografia României si a fost  prieten bun cu geografi de seamă ai României. Este cel care dă denumirea de Alpii Transilvaniei Munţilor Făgăraş (Carpaților Meridionali).

Are o contribuţie foarte mare la trasarea graniţelor României Mari.

Este cel care a participat, în 1919, la dezbaterile Conferinţei de Pace de la Paris, consacrate stabilirii noilor frontiere ale României, în special cele cu Ungaria, Serbia și Ucraina, trasate nu doar pe baza etnică (în conformitate cu dreptul popoarelor la autodeterminare), dar și pe baza geografică și infrastructura teritoriului, conform conceptului propriu pe care l-a numit „principiului viabilităţii frontierelor”.

 

 

 

Document: Convenția României cu Antanta din 4/17 august 1916

 

 

Articolul I

Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia garantează integritatea teritorială a Regatului României pe toată întinderea frontierelor sale actuale.

Articolul II

România se angajează să declare război şi să atace Austro-Ungaria în condiţiile prevăzute de Convenţia militară.
România se angajează totodată să înceteze, din momentul declarării războiului, toate relaţiile economice şi schimburile comerciale cu toţi inamicii Aliaţilor.

Articolul III

Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia recunosc României dreptul de a anexa teritoriile Monarhiei austro-ungare stipulate şi delimitate la Articolul IV.

Articolul IV

Limitele teritoriilor menţionate la articolul precedent sunt fixate precum urmează:

Linia de demarcaţiune va începe pe Prut, la un punct al hotarului de acum între România şi Rusia, aproape de Novoseliţa şi va urca acest fluviu până la hotarul Galiţiei la confluenţa Prutului cu Ceremuşul. Apoi ea va urma frontiera Galiţiei şi Bucovinei şi aceea a Galiţiei, şi a Ungariei până la punctul Stog (cota 1655).

De acolo ea va urma linia de separaţie a apelor între Tisa şi Viţa, pentru a atinge Tisa la satul Trebuşa deasupra locului care se uneşte cu Vişa. Din punctul acesta ea va coborî pe talvegul Tisei până la 4 km în josul confluenţei sale cu Someşul, lăsând satul Văsăros-Nameny României. Ea va urma apoi direcţiunea sud-sud-vest până la un punct de 6 km la răsărit de oraşul Debrecen. Din acest punct ea va atinge Crişul la 3 km, din jos de unirea celor doi afluenţi ai săi, Crişul Alb şi Crişul Repede.

Ea va trece apoi pe Tisa la înălţimea satului Alde, la nord de Szeged trecând la Apus de satele Orosháza şi Békéssámson, la 3 km, de care va face o mică curbă. De la Algye linia va coborî talvegul Tisei până la confluenţa sa cu Dunărea şi apoi va urma talvegul Dunării până la graniţa actuală a României.

România se îndatorează să nu ridice fortificaţii în faţa Belgradului într-o zonă ce se va determina ulterior, şi să nu ţie în această zonă decât forţe necesare serviciului de poliţie. Guvernul Regal Român se îndatorează a indemniza pe sârbii din regiunea Banatului, care părăsind proprietăţile lor ar voi să emigreze, în timp de doi ani de la încheierea păcii.

Articolul V

Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia pe de o parte, şi România pe de altă parte, se angajează să nu încheie pace separată sau pace generală decât împreună şi în acelaşi timp. Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia se angajează, de asemenea ca la tratativele de pace, teritoriile Monarhiei austro-ungare, stipulate la Articolul IV, să fie anexate Coroanei României.

Articolul VI

România se va bucura de aceleaşi drepturi ca şi Aliaţii ei, de tot ce are legătură cu preliminariile, cu negocierile păcii precum şi cu dezbaterea problemelor ce vor fi supuse hotărârilor Conferinţei de Pace.

Articolul VII

Puterile Contractante se angajează să păstreze secretă prezenta convenţie până la încheierea păcii generale.

 

Încheiat la Bucureşti, la 4/17 august 1916, în 5 exemplare

 

Ministrul Franţei; semnat — Saint-Aulaire
Ministrul Marii Britanii; semnat — Barclay
Ministrul Italiei; semnat — Fasciotti
Ministrul Rusiei; semnat — Poklevsky
Preşedintele Consiliului de Miniştri al României: semnat — Brătianu

Bucureşti 4/17 august 1916

 

Document reprodus de  blogul lui 

10/01/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: