CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ce a mai scris presa ungurilor din România în perioada 15 octombrie – 15 noiembrie 2018

  O revista a presei maghiare din România

 

Învăţământul din Ţinutul Secuiesc/ Pachet de propuneri elaborat de UDMR pentru predarea limbii române

Predarea limbii române în baza unei metodologii noi, speciale şi în a unor manuale noi ar trebui extinsă la nivelul întregului sistem de învăţământ. Probele la limba română din cadrul examenului de capacitate şi al examenului de bacalaureat ar trebui organizate în baza unor noi programe, iar profesorii care predau limba română în învăţământul superior ar trebui pregătiţi în vederea predării limbii române în clasele minoritare.

Toate aceste aspecte sunt incluse în pachetul de propuneri prezentat de UDMR în cadrul unui forum al cadrelor didactice, desfăşurat înainte de şedinţa de vineri (12.10) a Consiliului Reprezentanţilor Uniunii (CRU), desfăşurată la Miercurea Ciuc.

Cu ocazia manifestării Probleme actuale şi imagini de viitor, politicieni şi invitaţi au vorbit despre reforma din domeniul învăţământului, iar cadrele didactice şi directorii de şcoli din judeţul Harghita au prezentat problemele cu care se confruntă în activitatea cotidiană. UDMR a subliniat că a jucat un rol-cheie în elaborarea legii învăţământului, intrată în vigoare în anul 2011.

Din punctul de vedere al comunităţii maghiare, aceasta este cea mai bună lege a învăţământului, care a făcut posibilă predarea în limba maghiară a istoriei României şi a geografiei şi care asigură garanţii în privinţa păstrării independenţei şcolilor maghiare chiar şi în condiţiile scăderii demografice, a independenţei unităţilor universitare.

După cum se specifică în pachetul de propuneri privind predarea limbii române, programa predării limbii române nu trebuie clădită pe analiza literară şi pe interpretarea textului. Pe lângă programe, manualele trebuie modificate şi ele, cadrele didactice trebuie sprijinite prin cursuri de perfecţionare. Uniunea doreşte să înfiinţeze în acest sens un centru de perfecţionare a cadrelor didactice.

Ar trebui regândit sistemul de punctare al salariilor de merit în cazul cadrelor didactice de etnie română, care predau la secţiile minorităţilor. Trebuie realizat şi finanţat portofoliul materiilor auxiliare necesare predării limbii române. Magyar Tivadar, vicepreşedinte executiv UDMR responsabil cu învăţământul, a declarat că personalul didactic şi directorii de şcoli prezenţi au amintit de subfinanţarea învăţământului, de povara birocraţiei supradimensionate şi lipsa profesorilor la unele materii.

La forumul pedagogilor au mai fost prezenţi: Kelemen Hunor, preşedintele Uniunii, Kovacs Iren, secretar de stat responsabil cu învăţământul minorităţilor, Szabo Odon, parlamentar, Novak Csaba Zoltan, senator, Gorbe Peter, inspector şcolar judeţean Harghita, Ferencz Salamon Alpar, specialist în învăţământ şi Burus Siklodi Botond, preşedinte al Uniunii Cadrelor Didactice Maghiare din România.

 

Sursa: Haromszek din 16.10.2018

 

Colegiul Szekely Miko/ Inscripţia în limba maghiară a fost îndepărtată

Ca urmare a deciziei Curţii de Apel, consiliul oraşului Sfântu Gheorghe a îndepărtat ieri (21.10.2018) inscripţia maghiară de la intrarea principală a Liceului Teoretic Szekely Miko. Plângerea împotriva primarului, depusă de Dan Tanasă, preşedintele Asociaţiei Civice pentru Demnitate în Europa, a fost înregistrată în luna august a anului trecut la Tribunalul judeţean Covasna. A pierdut procesul la tribunal, dar a depus întâmpinare, iar Curtea de Apel Braşov a decis în favoarea lui: l-a obligat pe primarul oraşului Sfântu Gheorghe să îndepărteze inscripţia Reformatus Szekely Miko Kollegium.

Sursa: Haromszek din 20.10.2018

Exclusiv în limba română

Tribunalul Judeţean Covasna a încuviinţat parţial cererea depusă de Dan Tanasă, în numele Asociaţiei Civice pentru Demnitate în Europa, împotriva antetelor trilingve folosite de Consiliul judeţean Covasna. Pe de o parte a anulat unele documente emise de consiliul judeţean şi preşedintele de consiliu, dispunând eliminarea din antet a denumirilor în limbile maghiară şi engleză, urmând ca acestea să fie emise din nou exclusiv în limba română.

Tamas Sandor, preşedintele de consiliu, consideră interesant acest caz, dat fiind faptul că ambele documente şi-au produs efectul juridic, fiind folosite în cererea reconvenţională în procesele demarate de Dan Tanasă.

Tribunalul respinge cererea reclamantului în sensul obligării consiliului şi preşedintelui ca în viitor să nu emită documente cu antet trilingv. Tribunalul judeţean Covasna invocă în motivaţia sa o sentinţă a Curţii de Apel Braşov emisă în anul 2016.

 

Sursa: Haromszek din 23.10.2018

 

 

Comemorare-56 la Sfântu Gheorghe/ Libertatea începe acolo

Ideea formulată de Bibo Istvan în anul 1956 a definit festivitatea de la Sfântu Gheorghe de ieri seară (23.10.2018).

În momentul de faţă libertatea este limitată dar nu trebuie totuşi să ne temem – a fost ideea transmisă participanţilor la festivitatea din Sfântu Gheorghe. Brendus Reka, şef de departament în cadrul Secretariatului de stat pentru Politică Naţională din cadrul Oficiului Ungar al Premierului, s-a adresat celor prezenţi. Ea a declarat că natura umană a fost caracterizată dintotdeauna de dorinţa de libertate şi de multe ori a fost nevoie de sacrificii ca libertatea să învingă. Puterea asupritoare vede întotdeauna altfel libertatea.

Nu este suficient să obţinem libertatea. Aceasta trebuie apărată în permanenţă, fiindcă în momentul în care este ştirbită, apare teama. Ne este teamă în sensul că vom fi privaţi de o şcoală, că inscripţiile sau simbolurile noastre vor fi înlăturate şi statuile care ne aparţin vor fi batjocorite. Atâta timp cât aceste lucruri se întâmplă fără consecinţe, trăim într-o stare de frică, chiar dacă acest lucru nu se observă şi chiar dacă dăm glas în permanenţă şi cu curaj dezacordului nostru – a declarat Brendus Reka.

Ea a vorbit despre evenimentele antimaghiare din perioada apropiată: puterea nu se află de partea libertăţii, a drepturilor omului şi a demnităţii. În final a făcut apel la participanţi să-şi exprime omagiul faţă de cei care s-au revoltat împotriva fricii, cei care au ştiut să viseze şi au înfruntat tancurile. Ei ne-au învăţat să alegem liber, între bine şi rău, să avem dreptul să fim cinstiţi şi sinceri. Ne-au învăţat că preţul libertăţii poate fi uneori foarte mare dar întotdeauna este mai uşor să ne cerem iertare decât să cerem permisiune.

Ea şi-a încheiat astfel cuvântarea: să nu renunţăm la adevărul şi la visele noastre. Torok Jozsef, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici filiala Covasna, a făcut apel la participanţi să se solidarizeze pentru obţinerea drepturilor minoritare ale maghiarilor din Transilvania. Festivitatea s-a încheiat cu intonarea imnurilor şi cu depuneri de coroane la monumentul 56. Participanţii alături de cercetaşi s-au deplasat, având asupra lor făclii, în Parcul Elisabeta, unde au depus coroane la obeliscul monumental ridicat în memoria victimelor comunismului.

Sursa: Haromszek din 24.10.2018

 

Dispute aprinse în şedinţa Consiliului judeţean/ Cine pe cine instigă?

 

Şedinţa de ieri (25.10) a Consiliului Judeţean Covasna a început cu un moment scandalos. Înainte dezbaterii problemelor de pe agenda de lucru parlamentarul Kulcsar Terza Jozsef, preşedintele organizaţiei judeţene a Partidului Civic Maghiar, a cerut explicaţii în legătură cu prejudiciile aduse maghiarilor. Consilierii români nu s-au ridicat în timpul momentului de reculegere ţinut în memoria eroilor căzuţi în anul 1956, iar unul din ei a ieşit din sală.

Kulcsar Terza Jozsef s-a referit şi la cazul Beke-Szocs, care este unul ciudat ţinând cont de faptul că aceştia au fost condamnaţi pentru terorism, în situaţia în care nu există nici victime şi nici dovezi în acest sens.

De 100 de ani vor să ne cureţe, dar nu vor reuşi, deoarece ne solidarizăm şi aici acasă şi în Bucureşti, în ceea ce priveşte problemele naţionale – a subliniat parlamentarul.

Consilierul Fazakas Peter a declarat că de acum încolo vor veni la toate şedinţele de consiliu cu cocarde şi solicită reprezentanţilor UDMR şi ai PCM să facă acelaşi lucru. Nu vor face acest lucru din lipsă de respect faţă de colegii români ci în semn de protest faţă de nedreptăţi şi atrocităţi.

Sursa: Haromszek din 26.10.2018

Focuri de strajă în judeţul Covasna / Să lumineze flacăra până în Bucureşti

Marele scop există, iar secuii îşi pot exercita libertatea – individual şi comunitar – prin intermediul autonomiei – le-au transmis ieri (28.10), de pe dealul Pace de lângă Sfântu Gheorghe, reprezentanţii Consiliului Naţional Secuiesc, celor peste 300 de participanţi sosiţi cu drapele ungare şi secuieşti, care au împrejmuit focul de strajă, exprimându-şi astfel crezul faţă de autodeterminare. S-a dat citire petiţiei scrise cu ocazia zilei autonomiei Ţinutului Secuiesc. Gazda Zoltan a declarat că focul reprezintă simbolul susţinerii adevărului şi dreptăţii secuilor. Treptat, prejudiciile devin atât de multe încât nu mai pot fi numărate, iar din acest motiv, focul este un mesager al nemulţumirii.

Dacă ne putem aduna atâtea persoane în jurul focului de strajă, nu avem de ce să ne plângem – a declarat Ferencz Csaba, vicepreşedintele Consiliului Naţional Secuiesc. Libertatea înseamnă că pot să fiu eu însumi. Bazându-ne pe vechile tradiţii, ne putem bucura de propria noastră libertate – aceasta este aspiraţia secuimii, realizabilă prin intermediul autonomiei – a mai spus Ferencz Csaba. Petiţia semnată de Izsak Balazs, preşedintele Consiliului Naţional Secuiesc, şi redactată cu ocazia zilei autonomiei Ţinutului Secuiesc, a fost citită de Tulit Attila, vicepreşedintele Consiliului Naţional Secuiesc.

Petiţia Cerem garantarea constituţională a libertăţii noastre! semnalează că în această zi au fost aprinse mii de focuri de strajă, făclii şi lumânări, care simbolizează susţinerea autonomiei de către secui. Iniţiatorii arată că nu renunţă la legiferarea statutului care asigură cadrul constituţional al autonomiei teritoriale, respins în mai multe rânduri, şi că vor continua lupta democratică. Petiţia se încheie cu definirea în statut a autonomiei teritoriale a Ţinutului Secuiesc. Preotul unitarian Kovacs Istvan a declarat că ţara, onoarea, limba, credinţa şi identitatea nu pot fi furate, la ele se poate doar renunţa.

Sursa: Haromszek din 29.10.2018

Szili Katalin în judeţul Covasna/ Să putem vorbi şi peste 100 de ani în limba maghiară

Împuternicitul special al premierului ungar, Szili Katalin, a participat, la invitaţia parlamentarului Kulcsar Terza Jozsef, la forumul Autonomie sau compromis, desfăşurat joi (25.10), la Baraolt şi Sfântu Gheorghe. În opinia fostului preşedinte al Parlamentului ungar, Uniunea Europeană trebuie aibă în atenţie situaţia minorităţii indigene, să adopte măsuri care să ne garanteze dăinuirea pe pământul natal. La Sfântu Gheorghe, Kalmar Ferenc, comisar ungar responsabil cu politica de vecinătate, a condamnat cele întâmplate la şedinţa Consiliului Judeţean Covasna, când consilierii români nu au fost dispuşi să-şi exprime omagiile faţă de victimele revoluţiei de la 1956. Cele aproximativ 50 de persoane adunate la Casa de cultură din Baraolt au fost salutate de Roman Attila, conducătorul biroului local al lui Kulcsar Terza Jozsef.

Acesta a arătat cât de aserviţi suntem bătăii de joc a puterii române, motiv pentru care ar fi important să putem decide noi în privinţa problemelor care ne vizează. Kulcsar Terza Jozsef a calificat drept un succes faptul că mai multe comisii ale parlamentului român au discutat despre statutul autonomiei şi că nu toţi parlamentarii l-au respins. Trebuie să existe preocupare faţă de cerinţele minorităţilor indigene Szili Katalin i-a mulţumit lui Kulcsar Terza Jozsef pentru înaintarea documentului elaborat de Consiliul Naţional Secuiesc şi a considerat că nu există nimic diabolic în aspiraţia maghiarilor la autonomie. Maghiarii nu cer cu nimic mai mult decât ceea ce s-a acordat în mai multe zone ale UE. Szili Katalin a criticat UE pentru că se ocupă mai mult de refugiaţi decât de minorităţile indigene.

Este inadmisibil că nu este dispusă să discute temeinic despre revendicarea legitimă a minorităţii indigene. Szabo Miklos, preşedintele Consiliului Naţional Secuiesc Bazinul Baraolt, a denumit înaintarea statutului privind autonomia mai mult decât necesară şi a spus că acest lucru trebuia făcut mai de mult. Benko Bela din Doboşeni a declarat că Ungaria trebuia să fie mult mai atentă atunci când a permis ca România să adere la UE fără garantarea drepturilor maghiarilor din Transilvania. Krizbai Imre, preot reformat pensionar, i-a mulţumit lui Szili Katalin pentru că a vizitat Baraoltul, asemeni lui Nemeth Zsolt şi Orban Viktor, după care a spus că Bazinul Baraolt este pământul autonomiei.

Benedek Erika, consilier judeţean din partea Partidului Popular Maghiar din Transilvania, a declarat că înaintarea Statutului autonomiei Ţinutului Secuiesc este un act de curaj, la fel ca şi faptul că deputatul Kulcsar Terza a făcut acest lucru singur, fără ajutorul parlamentarilor UDMR. Szili Katalin a făcut apel la partidele maghiare din Transilvania să se solidarizeze: în probleme care vizează naţiunea noastră, este nevoie de adoptarea unei poziţii unitare.

Szili Katalin a făcut apel la partide să-i angreneze şi pe tineri în această activitate. Maghiarii au dreptul să beneficieze de drepturile colective În sala comunitară a bisericii fortificate din Sfântu Gheorghe a fost prezent şi Kalmar Ferenc. Să ne arătăm forţa! La eveniment au mai luat cuvântul Nagy Gabor, preşedintele Partidului Civic Maghiar – filiala Sfântu Gheorghe, Incze Zsolt, preot reformat, Gazda Zoltan, preşedintele Consiliului Naţional Secuiesc Sfântu Gheorghe, şi Ferencz Csaba, vicepreşedintele Consiliului Naţional Secuiesc.

S-a vorbit despre necesitatea participării la acţiunile organizate de partidele noastre, de atragerea atenţiei tinerilor asupra problemelor noastre naţionale, colaborarea dintre politicieni şi partide. În final s-a spus ca în 18 noiembrie, cu ocazia marii adunări secuieşti, să ne exprimăm împreună aspiraţia la autodeterminare.

Sursa: Haromszek din 29.10.2018

Nu este sărbătoare pentru fiecare român

Nu este sărbătoare pentru fiecare român În anul centenarului, România consideră că în Ungaria nu există şcoli româneşti şi nici profesori români care să merite atenţie din partea statului! – menţionează pe Facebook un cadru didactic de la o instituţie de învăţământ cu predare în limba română din Gyula.

Mihaela Bucin face referire la faptul că preşedintele Klaus Iohannis nu a premiat nici un profesor român cu ocazia zilei limbii române. Mihaela Bucin consideră îngrijorător şi umilitor că statul român nu este interesat nici măcar la nivel declarativ de comunitatea română din Ungaria. Mihaela Bucin menţionează: nu trebuie să uităm că nu toţi românii se bucură de marea unire, deoarece pentru mulţi, acest lucru a însemnat pierderea treptată a identităţii.

Trist este că românii care trăiesc de o sută de ani în Ungaria nu merită atenţie, deoarece trăiesc într-o ţară ai cărei lideri se ocupă exemplar de comunităţile maghiare rupte la Trianon – menţionează profesorul din Gyula.

Sursa: Haromszek din 02.11.2018

Martie negru de la Târgu Mureş/ S-au adresat celor de la Strasbourg

Rudele victimelor confruntărilor sângeroase româno-maghiare au dat în judecată statul român la Curtea Europeană pentru drepturile omului din cauza faptului că tribunalul militar nu a anchetat evenimentele derulate în martie negru de la Târgu Mureş. Tokes Laszlo, preşedintele Consiliului Naţional Maghiar din Transilvania, Kincses Elod, avocat şi Menyhart Gabriella, avocat au vorbit despre acest demers ieri (05.10) la Oradea.

Tokes Laszlo a declarat că în România postcomunistă a fost sabotată identificarea şi tragerea la răspundere a responsabililor mineriadelor de la Bucureşti şi responsabilii Martiei Negru de la Târgu Mureş. In opinia avocatei Menyhart Gabriella, anchetarea temeinică a evenimentelor de la Târgu Mureş este importantă din cauza faptului că societetea română are o cu totul altă opinie despre acestea în comparaţie cu maghiarii din România. Invocând evenimentele legate de Martie Negru de la Târgu Mureş, guvernul a reorganizat serviciul secret intern şi anume Serviciul Român de Informaţii.

Sursa: Haromszek din 06.11.2018

Au condamnat antimaghiarismul

În cadrul şedinţei de marţi (06.11), membrii Comisiei pentru drepturile omului, culte şi probleme ale minorităţilor naţionale, din cadrul Parlamentului român, au ascultat stupefiaţi – după cum ne-am convins la faţa locului – informarea făcută de avocatul tinerilor din Târgu Secuiesc, acuzaţi de terorism.

Din informare a reieşit clar că Beke Istvan şi Szocs Zoltan sunt victimele uneltirilor unuia dintre serviciile secrete româneşti (SRI). Kulcsar Terza Jozsef, membru al comisiei, care a cerut fixarea pe ordinea de zi a dezbaterii cazului, a arătat în discursul său că în ultimii ani, maghiarii secui au parte de provocări şi ofense în ziua de 1 decembrie.

Sunt acuzaţi, de exemplu, de furtul drapelului românesc. În tot acest răstimp, membrii Noii Drepte, veniţi aici din alte colţuri ale ţării, cer expulzarea lor din ţară. În astfel de împrejurări au fost reţinuţi Beke Istvan, în 30.11.2015, şi Szocs Zoltan, la finele lunii decembrie, plasaţi mai apoi în arest preventiv, iar ulterior, condamnaţi. Pe nedrept –  consideră Kulcsar Terza Jozsef, deoarece nici în ziua de azi nu au putut fi argumentate acuzaţiile care le-au fost aduse. Confirmând spusele colegului său, deputatul Benko Erika, un alt membru maghiar al comisiei menţionate, a condamnat şi a respins ferm încercările de statuare faptică a fenomenului pe care presa de expresie română îl numeşte terorism secuiesc.

Senatorul Fejer Laszlo Odon a cerut stoparea imediată a campaniei de calomnie la adresa secuilor şi maghiarilor, care domină presa de expresie română, precum şi a zvonurilor despre teroriştii secui şi terorismul secuiesc. Avocatul tinerilor din Târgu Secuiesc a enumerat ofensele aduse acestora de către autorităţi, unele la limita legii, iar altele dincolo de limitele legii. Printre acestea, a menţionat reţinerea tinerilor, perioada petrecută în arest şi pedeapsa cu închisoarea, aplicată acestora.

În lipsa dovezilor, a menţionat avocatul, tinerii au suferit toate acestea strict în baza acuzaţiilor scornite de către SRI. Soţia lui Beke Istvan a susţinut nevinovăţia soţului său, afirmând că nu ar putea trăi nicio secundă alături de un om care ar putea comite acte de terorism. Vicepreşedintele comisiei, Vasile Daniel, a condamnat tonul făţiş antimaghiar pe care, în opinia sa, l-a adoptat în ultimul timp presa de expresie română, exprimându-şi în acelaşi timp speranţa că în urma apelului, la Strasbourg va fi adoptată o decizie justă în caz.

Sursa: Szekely Hirmondo din 08.11.2018

Credem într-un Ţinut Secuiesc unitar!

Consiliul Naţional Secuiesc a fost înfiinţat în 1918 de predecesorii noştri în scopul protejării secuilor. Fondatorii CNS au considerat că singura cale accesibilă pentru Ţinutul Secuiesc este autonomia. Apelul lansat soldaţilor secui, în urmă cu o sută de ani, referitor la solidaritate, a devenit o pretenţie imperativă pentru noi toţi, cei care acţionăm pentru Ţinutul Secuiesc. În calitate de preşedinţi ai consiliilor judeţene Harghita, Covasna şi Mureş, credem într-un Ţinut Secuiesc unitar şi în faptul că putem obţine rezultate dacă lucrăm umăr la umăr pentru comunitatea noastră, dacă tragem căruţa în aceeaşi direcţie.

Împreună ne susţinem cauza, nu ne lăsăm unul pe celălalt! În spiritul acestei moşteniri îi dorim Consiliului Naţional Secuiesc, care a împlinit o sută de ani, la mulţi ani! Sărbătorim acest centenar, această luptă de o sută de ani a comunităţii noastre, deoarece în afară de pierderi nu putem uita că nu au reuşit să ne înfrângă. Suntem aici, lucrăm, am supravieţuit, ca şi comunitate, acestui secol anevoios şi nu facem compromisuri.

Este nevoie de organizaţii civice, de forţa civică, de fiecare maghiar din Transilvania, din Ţinutul Secuiesc, deoarece constatăm tot mai des că aceia care sărbătoresc un alt centenar, lansează un atac sincronizat împotriva unităţii Ţinutului Secuiesc. În pragul sărbătorii de Advent le solicităm membrilor comunităţii noastre, să ne întărim reciproc forţele în următorul secol! Borboly Csaba, Peter Ferenc şi Tamas Sandor, preşedinţii consiliilor judeţene Antal Arpad Andras şi Raduly Robert Kalman, primarii reşedinţelor de judeţ.

Sursa: Szekely Hirmondo din 15.11.2018

Revista presei de limbă maghiară din județele Covasna și Harghita în traducerea Centrului European de Studii Covasna – Harghita.

Centrul European de Studii Covasna – Harghita

 Revista Presei Maghiare

Nr. 20 / 15-31.10.2018

Nr. 21 / 01-15.11.2018

 

Sf. Gheorghe28.11.2018 Biroul de presă alCentrului European de Studii Covasna – Harghita

04/12/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Congresul al V-lea al Partidului Comunist din România de la Moscova şi ideea subversivă a autonomiei maghiarilor din ţările vecine Ungariei

 

 

 

La 3-4 decembrie 1931, s-au desfăşurat in URSS lucrările Congresului al V-lea al Partidului Comunist din România, in urma carora a fost numit secretar general al acestui partid obedient Moscovei, Alexandru Ştefanski (Gorn), membru al Partidului Comunist Polonez.

 Socotit ca un fel de moment de rascruce pentru comunisti, Congresul al V-lea al PCdR din 1931 a avut loc  la Gorikovo, langa  Moscova, pentru ca in Romania interbelica acest partid tradator al intereselor poporului roman  nu putea exista legal, avand in vedere ideologia sa fatis antinationala, pusa in slujba intereselor imperialistilor de la Rasarit.

Atunci s-a nascut pentru prima data teza stalinista conform careia „Romania este un stat imperialist” si ca atare, „nationalitatile conlocuitoare au dreptul la autonomie si autodeterminare „pana la despartire” (evident, trimiterile erau cu adresa directa la provinciile romanesti Transilvania, Basarabia, Tinutul Hertei si Dobrogea).

În timpul  celui  de al -V-lea Congres al Cominformului de la Moscova, coordonat de Béla Kun, fostul lider al Republicii comuniste  ungare a sfaturilor, care fusese lichidata de interventia  Armatei Romane, se hotărâse, între altele, ca România să fie divizată între mai multe republici sovietice, care să aparţină unei proiectate “Federaţii Sovietice Balcanice”.

Partidul Comunist Român din Exterior, în rezoluţia „Despre chestiunile naţionale în Europa centrală si în Balcani”, acceptase menţionarea unor declaratii aberante politice legate si de Romania. Citam :

După Pacea de la Versailles au apărut (…) noi state mici imperialiste: Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia, România, întemeiate pe anexarea de teritorii considerabile populate cu alte naţionalităţi si constituind focare de oprimare naţională si reacţiune socială”, cerându-se separarea popoarelor asuprite din aceste ţări.

În paragraful –II – al acestei rezoluţii, la „Chestiunea ucraineană”, se trasau sarcini partidelor comuniste din Polonia, Cehoslovacia, România, de a sprijini constituirea unei republici sovietice muncitoreşti şi ţărăneşti, prin includerea în graniţele noului stat a teritoriilor statelor menţionate mai sus.

In ceea ce privea asa numita Chestiune maghiară, in capitolul –VIII- al rezoluţiei se preciza fara ocolisuri:

„Congresul apreciază că este indispensabil să se întărească activitatea comunistă printre ungurii din regiunile anexate de România, Cehoslovacia şi Iugoslavia. Partidele comuniste din aceste ţări trebuie să revendice pentru ei dreptul de a dispune de ei înşişi, până la, şi inclusiv, separarea lor de statele care le-au anexat…” 

Întâlnirile şi congresele comuniste în URSS, mai ales, se ţineau destul de des şi la ele au participat şi români social-democraţi câştigaţi de comunişti, unii infiltraţi din ţarile vecine . Printre participanţi se numărau: Lucreţiu Pătrăşcanu, Ana Pauker, Gheorghe Cristescu (închis şi el de tovarăşii lui după 1948), Elek Koblos, Al. Criszan, A. Dobrogeanu-Gherea, Ekaterina Arbore, H. Steinberg…
Reprezentantilor românilor (…majoritatea alogeni, evrei!) participanţi la discuţii li s-a cerut ca în documentele partidului comunist din România să se popularizeze problema autodeterminării, accentuându-se chiar asupra dezmembrării unor provincii din statul român făurit cu atâta suferinţă şi jertfe.

În decembrie 1931, cand avea loc Congresul al V-lea al P.C.R. de la Moscova, partidul număra cca 1500 de membri.

În hotărârile Congresului sunt menținute vechile teze sau introduse unele noi, îndreptate împotriva intereselor naționale. Privind problema națională a României și sarcinile P.C.R., congresul adoptă o rezoluție de 7 puncte.

România era prezentată ca fiind un stat multinațional, care subjugă națiunile, acuzată de exploatare colonială a provinciilor și de pregătirea unui război împotriva Uniunii Sovietice.

Spre exemplu, punctul 5 stipula:

Imperialismul român, încercând să zdrobească mișcarea revoluționară printr-o sălbatică teroare albă, se silește în același timp să-și întărească baza sa în regiunile ocupate, ducând o politică activă de colonizare și românizare. […] În Basarabia, imperialismul român se silește să-și întărească poziția sa prin românizarea intensivă a moldovenilor, care au fost declarați drept „români“. Masele largi ale țărănimii moldovenești și ale micii burghezii orășenești sunt tot așa asuprite ca și populația rusă, ucraineană și evreiască. Burghezia română singură n-are câtuși de puțină încredere în acești „români“ declarați de dânsa[…].(Documente din Istoria Partidului Comunist din România, vol. III, 1929–1933, Editura de Stat pentru Literatură Politică, București, 1956, p. 371–377)

De aceea, România era pregătită de o revoluție burghezo-democratică, dar care trebuia să fie condusă nu de burghezia națională, ci de proletariat în alianță cu țărănimea. Se arată că numai în alianță cu URSS, țara își putea rezolva problemele și putea deveni o națiune industrială modernă.

În cadrul Congresului, Comitetul Central este restructurat, la conducere fiind impus Alexander Ştefanski-Gorn, comunist de origine poloneză, care a condus P.C.R. în perioada 1931-1936.

Partidul Comunist din Romania avea o fracţiune in interiorul tarii şi cea aflată la Moscova: pe lângă veterani ca Boris Ştefanov sau Elena Filipovici, apar (sau reapar) Lucreţiu Pătrăşcanu, Remus Koffler, losif Chişinevschi, Vasile Luca, losif Rangheţ, Leonte Răutu sau Mihai Roller, faimosul falsificator comunist de mai tarziu al istoriei noastre..

Ceea ce este mai important, pentru viitor, se petrece însă în ţară:afirmarea unei noi generaţii de agitatori:Gheorghe Gheorghiu-Dej, Miron Constantinescu, Alexandru Bârlădeanu, mai junele Nicolae Ceauşescu, ş.a

Potrivit revistei Memoria (in articolului Comunismul românesc de la începuturi până la moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, de Eugen Denize), următorii secretari generali ai partidului au fost străini, și anume: 

Elek Köblős, maghiar, 1924-1928; Vitali Holostenko, ucrainean, 1928-1931; Alexandru Ștefanski (Gorn), polonez, 1931-1934; Eugen Iacobovici, evreu, 1934-1936; Boris Ștefanov, bulgar, 1936-1940; Miklós Goldberger, evreu maghiar, în 1940; Ștefan Foriș (István Fóris), evreu maghiar, 1940-1944.

 

 

File:Aleksander Danieluk.jpg

Foto: Alexander Danieliuk-Stefanski

 

 

 

Structura națională a membrilor PCdR  era preponderent minoritară, dupa cum arata o statistică din 1933 din care reiesea că acest partid  avea 1665 membri, dintre care: 600 muncitori, 455 țărani, 227 funcționari, 178 intelectuali, 95 meseriași, 110 alte categorii.

Din punctul de vedere al originii etnice: 440 erau maghiari, 375 români, 300 evrei, 140 bulgari, 100 ruși, 70 ucraineni, 70 moldoveni, 170 diverse alte naționalități.

După cum se poate observa, românii (inclusiv moldovenii) aveau o pondere de numai 26% în structura Partidului Comunist din România, deși ei constituiau 72% din populația țării.


Pentru presa de atunci nu era nimic surprinzator in  Rezolutia, adoptata de Congresul al V-lea al comunistilor romani, maghiari…evrei si de alte nationalitati , deoarece marea majoritate a membrilor sai, atatia cati erau, dar mai ales a conducerii sale, era formata din alogeni.

Vedem asadar cand  s-a nascut in mintea unor iredentisti notorii din Ardeal ideea unei  unitati teritorial-administrative cu denumirea „Tinutul Secuiesc”ceva care nu a existat niciodata ! Ei bine,vedem ca „preludiul” ideii existentei unui Tinut secuiesc autonom in Transilvania isi are origineain subteranele ideologiei staliniste, aflat in perioada interbelica, in plina expansiune.

La ora actuală, după ultimul recensământ, judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, pe care le revendică zgomotos liderii secuilor (sau ce-or fi ei) au o suprafaţă totală de 17.058 km pătraţi, faţă de 13.550 km pătraţi cât totaliza enclava ungurească în 1952.

De asemenea, în cele trei zone vieţuiesc astăzi 611.391 unguri (dintr-un total de 1.238.000 pe întreg teritoriul), faţă de 515.628 în 1952.La care se adaugă: 407.035 români, 60.297 ţigani şi ceva germani şi evrei. 

Ceea ce denotă că populaţia maghiară din cele trei judeţe se ridică la un procent de 45,45%, românii totalizează 35,88% procente, iar restul sunt ţigani şi vreo 2.500 de germani şi evrei. 

Situaţie în care orice om sănătos la minte, măcar cu scaun la cap, se poate întreba: ce vor ei, când nici măcar nu sunt majoritari?

 

 

Citiţi şi:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/11/30/interzicerea-partidului-comunist-din-romania/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2018/07/02/98431/

 

 

 

 

Surse:

 

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/p-c-r-in-slujba-moscovei-activitatea-din-perioada-interbelica

http://infobrasov.net/chiar-vor-ungurii-o-regiune-autonoma-maghiara-sau-doar-niste-avantaje-in-plus/

04/12/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române :”Simbolurile Marii Uniri de la 1 decembrie 1918″

Alba Iulia 1 Decembrie 1918 – simboluri ale Marii Uniri

Preşedintele Academiei Române,acad. prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop, rector al Universităţii „Babeş-Bolyai”, a analizat etapele care au dus la „Ora astrală” – Marea Unire din anul 1918, subliniind că „unirea noastră nu a fost un fapt abstract, venit din neant sau dăruit nouă de-a gata, ci a fost o mare lucrare a poporului român asupra lui însuși”.

Reputatul istoric clujean a avertizat totodată, că „Unirea și România unită nu sunt daturi eterne, ci ele sunt edificii făurite greu, iar edificiile nu se lasă de izbeliște, ci se apără, se ocrotesc și se primenesc în fiecare zi, după exemplul a ceea ce au știut să facă generațiile trecute, conduse de asemenea personalități responsabile și demne’’.

Gândurile noastre în legătură cu anul 1918 sunt împărțite. Pe de o parte, comemorăm moartea a milioane de oameni, între care și sute de mii de români, iar pe de alta celebrăm înfăptuirea deplină a statului național unitar român modern.

Dacă în Occident, ideea statului național a fost mai timpurie (secolele XV-XVI), în Orient, lucrurile capătă contur în acest sens abia în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea.

În aceste secole, cei mai luminați dintre greci, cehi, slovaci, croați, polonezi, lituanieni, estonieni, letoni, ucraineni, români, bulgari, sârbi și alții – adică dintre acele popoare care nu aveau state naționale sau state naționale moderne și unitare – au fost animați de ideea națională, întreprinzând ceea ce francezii, englezii, spaniolii și alții făcuseră mai devreme.

Cei mai mari intelectuali și politicieni ai acestor neamuri au înțeles un lucru elementar: fără stat național, popoarele lor riscau să fie înghițite de imperiile rapace, să fie deznaționalizate sau silite să emigreze. Românii, care până la 1859 aveau doar două state autonome, supuse Porții, restul, adică mai mult de jumătate dintre ei, fiind risipiți în Imperiul Țarist, în Imperiul Otoman și mai ales în Imperiul Habsburgic, au înțeles prin elitele lor că nu aveau altă alternativă decât unirea.

Revoluția Română de la 1848-1849 a trasat programul de dezvoltare a românilor și de formare și consolidare a României până la 1918.
Se accentuează între români convingerea că vorbind aceeași limbă, având același nume (pornit de la numele Romei), aceeași origine, aceeași credință, aceleași tradiții, locuind același teritoriu etc., formează o națiune care are dreptul la propriul stat.

Această convingere poartă numele de conștiință națională.
Prin urmare, după 1848, obiectivul fundamental al românilor, care formau încă din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea o națiune modernă, s-a dovedit a fi unitatea politică națională. Au înțeles atunci conducătorii (dar nu numai ei) românilor că orice națiune merita să aibă propriul său stat unitar, privit drept cadru de conservare și dezvoltare a corpului național, în ansamblu, și al fiecărui individ care compunea acest corp. Imperiile multinaționale dădeau semne de oboseală, nu se mai puteau menține prin preceptele lor medievale depășite, prin absolutism și neoabsolutism, prin soluții parțiale și prin reforme controlate, care nemulțumeau grav popoarele asuprite.
După 1848, dorința masivă de unire a românilor într-un stat național a fost conjugată cu acțiunile pe plan internațional, de obținere a sprijinului marilor puteri. Românii știau că, fără suportul unora dintre marile puteri, efortul lor intern de unire nu putea avea succes și că unirea trebuia făcută în etape, cum aveau să procedeze și italienii și germanii.

Era clar că, înainte de unirea provinciilor ocupate efectiv de străini, trebuia format un nucleu de stat național din Moldova și Țara Românească, care erau state cvasi-independente, aflate doar formal sub suzeranitatea otomană.

Pașii spre Unire

Unirea românilor într-un stat național a cuprins următoarele etape:

1) 1848-1859-1866: unirea Moldovei și Țării Românești într-un stat, numit oficial România și reformat după principiile occidentale;
2) 1877-1878-1881: Războiul pentru independența României și lupta pentru recunoașterea oficială a independenței absolute a țării pe plan internațional; unirea Dobrogei cu România și proclamarea țării drept regat;
3) 1914-1918-1920: participarea românilor și a României la Primul Război Mondial; unirea cu România a Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei; recunoașterea pe plan internațional a statului național unitar român în granițele sale istorice.
Jumătatea secolului XIX și deceniile care au urmat au marcat pentru mai multe națiuni o epocă de formare sau de consolidare a unității lor politice.

Așa a fost cazul germanilor, italienilor, românilor, dar și al americanilor, care, în urma Războiului Civil, au evitat secesiunea și au întărit forța națiunii lor.
„Ora astrală” a românilor a fost anul 1918, când, prin aplicarea dreptului la autodeterminare – oficializat în urma declarației președintelui Woodrow Wilson, din ianuarie 1918 – s-au unit provinciile istorice cu Regatul României. Actele înfăptuite în 1918 au fost recunoscute oficial de către marile puteri la Conferința de Pace de la Paris din 1919-1920.

Tratatele speciale cu Austria (la Saint Germain), cu Bulgaria (la Neuilly-sur-Seine) și cu Ungaria (la Trianon) au consacrat pe plan internațional ceea ce poporul român decisese în anul 1918, adică noua componență a țării și noile granițe ale României. Numai Rusia Sovietică (din 1922, URSS), absentă la Conferința de Pace, nu a recunoscut unirea Basarabiei cu România, dar au făcut-o, în schimb, marile puteri occidentale.

Noul cadru politic-teritorial din Europa Centrală a creat, după 1918, condițiile favorabile dezvoltării națiunilor, dar a conținut și germenele unor rivalități și contradicții, acutizate odată cu accentuarea revizionismului. Oricum, în 1919-1920, pentru prima oară în istorie, marile puteri au ținut seama și de voința popoarelor, nu numai de propriile interese, când au aprobat noua arhitectură a Europei.

Această arhitectură, în ciuda modificărilor mari pe care le-a suferit după Al Doilea Război Mondial, este validă în linii mari și astăzi. După căderea comunismului, configurația de la 1919-1920 s-a șubrezit pe alocuri și s-a consolidat în alte locuri.
Acestea sunt faptele. Firește, regimul comunist din România – o ordine de stat adusă la noi pe tancurile sovietice și continuată de anumiți români – a avut o atitudine paradoxală în prezentarea istoriei românilor și mai ales a formării statului național: de la internaționalismul proletar (în timpul căruia până și numele de român era uneori prohibit) s-a ajuns la naționalismul comunist și la regimul comunist de model aproape asiatic; în acești 10-15 ani, istoria României a devenit albă, imaculată, și exclusiv glorioasă, iar „geniul Carpaților” a ajuns să fie plasat în fruntea voievozilor etc.
De aceea, românii, au intrat în epoca de libertate cu un mare handicap în raport cu vecinii din alte țări foste socialiste. Niciunii dintre vecinii României, cu excepția popoarelor trăitoare în URSS, nu avuseseră un asemenea regim. Ca urmare, după 1989, a urmat o descătușare sui generis, care a adus mari suferințe, iar pe tărâmul istoriei a condus la căderea, de multe ori, în extrema cealaltă, adică la ideea că – din moment ce comunismul îi mințise pe români prin glorificarea trecutului și prezentului – aceștia nu fuseseră buni de nimic niciodată.
Reconstituirea vieții trecute, cu scopul cunoașterii veridice a ceea ce a fost, se face numai prin intermediul specialiștilor (al istoricilor de meserie), cu metodele consacrate și prin apelul la izvoare.

Altminteri, redesenarea trecutului prin stimularea imaginației poate să însemne orice, numai istorie nu. Astăzi, la un secol de la Marele Război, memoria comunităților recheamă trecutul la apel și mai ales anii 1914-1920. Natural, în toți anii s-a întâmplat câte ceva important, așa că rememorarea nu poate fi în niciun fel caducă.
De exemplu, în august 1916, România intra în luptă împotriva Austro-Ungariei (și, implicit, a Germaniei și aliaților lor) cu gândul la eliberarea milioanelor de români din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și Bucovina.

Însă, decizia din 14 august 1916, când regele a convocat Consiliul de Coroană ca să anunțe calea de urmat, nu a fost ușoară. S-au confruntat pe față cele două grupări – e drept, inegale – ambele cu dorința de apărare a intereselor țării. Marele om politic Petre Carp – revoltat și mânios pe rege când acesta și-a expus și motivat opțiunea pentru Antanta – a proferat vorbe grele (dorința ca armata română să fie învinsă; trimiterea fiilor săi în război, dar în armata germană etc.) și i-a adus aminte suveranului că face parte dintr-o dinastie germană, care are anumite interese de apărat. Îndurerat, dar ferm și lucid, regele a rostit atunci cuvinte memorabile, azi uitate de mulți:
„D-le Carp, ați greșit când ați vorbit de interesele dinastiei. Nu cunosc interesele dinastiei, nu cunosc decât interesele țării. În conștiința mea, aceste două interese se confundă.

Dacă m-am hotărât să fac acest pas grav, e fiindcă, după matură chibzuință, eu am ajuns la convingerea, adâncă și nestrămutată, că el corespunde cu adevăratele aspirațiuni ale neamului… Dinastia va urma soarta țării, învingătoare cu ea sau învinsă cu ea. Deoarece, mai presus de toate, să știți, d-le Carp, că dinastia mea este română.

Rău ați făcut când ați făcut-o străină, germană. Nu, e românească! Românii nu au adus aici pe unchiul meu, regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie națională și revendic pentru Casa Mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredințat-o”.

Acestea sunt vorbe și fapte ale unui mare om de stat român, demne de memoria colectivă și demne de urmat și astăzi.
Prin urmare, în august 1916, România declara război Austro-Ungariei, în conformitate cu înțelegerile secrete semnate cu Antanta. Acum începeau și dramele multor militari români transilvani, bănățeni, crișeni, maramureșeni etc., obligați să lupte contra românilor din Regat, drame sublimate literar de Liviu Rebreanu în „Pădurea spânzuraților”, dar și de alții, prin alte mijloace.

În 1916-1917, după ocuparea Țării Românești și a Bucureștilor, după mutarea autorităților centrale la Iași, după rezistența curajoasă de la Mărăști, Mărășești și Oituz, era cât pe ce să fim șterși complet de pe hartă, prinși între amenințarea Puterilor Centrale și a celei estice (de la un timp bolșevice).

Anul 1918, cu puține umbre și cu multe lumini, a adus împlinirea statului național român. Menționăm că în acei ani – 1918 și precedenții – s-au pregătit destrămarea imperiilor multinaționale și emanciparea popoarelor frustrate, după secole de asuprire. Astfel, din vechile imperii: rus, german și austro-ungar, s-au născut ori au renăscut în forme noi Polonia, Cehoslovacia, Regatul sârbilor, croaților și slovenilor (numit, din 1929, Iugoslavia), România, Austria, Ungaria, Germania, țările baltice.

În cazul României, situația este similară, dar și deosebită în raport cu exemplele menționate. În vreme ce viitoarea Iugoslavie și Cehoslovacia erau state multinaționale, Austria și Germania state naționale federale, Ungaria, România, Polonia, Lituania, Letonia, Estonia etc. erau state de tip național unitar, cu majorități absolute deținute de popoarele care le dădeau numele.

Unirea-ultima etapă a mișcării de emancipare națională

Toate aceste schimbări fundamentale, așa cum nu mai cunoscuse harta Europei de la Pacea Westfalică (1648) încoace, s-au înfăptuit după reguli precise, agreate de comunitatea internațională, și au fost apoi aprobate (cu anumite ajustări, acolo unde au decis puterile învingătoare) prin Conferința de Pace de la Paris, din anii 1919-1920.

Modificările teritoriale și politice de amploare, petrecute în anii războiului și, mai ales în 1918-1920, au două componente, una internă și cealaltă internațională.

Componenta internă ține de dorința majorităților etnice (considerate anterior minorități) din anumite regiuni de a trăi în state proprii sau în state locuite de aceleași etnii, adică de a crea condiții pentru ca marea majoritate a polonezilor să trăiască în Polonia, marea majoritate a cehilor în Cehia, a slovacilor în Slovacia, a ungurilor în Ungaria, a românilor în România etc.

Firește, erau și voci care doreau ca toți polonezii să trăiască în Polonia, ca toți cehii să trăiască în Cehia ș.a.m.d., ceea ce era imposibil; după cum erau alții care sperau să păstreze, în forme adaptate, vechile imperii rebotezate și cosmetizate, ceea ce era iarăși imposibil. Este drept că această dorință de unitate națională, ocrotită de state naționale, era ultima etapă a evoluției mișcărilor de emancipare, fiindcă anterior, timp de circa două secole, naționalitățile au dorit doar egalitatea cu națiunile dominante, fără să ceară neapărat expressis verbis frângerea acestor imperii și formarea statelor naționale unitare.

Românii cuprinși în Imperiul Habsburgic (iar de la 1867, într-o formă sui generis a acestuia, numită Austro-Ungaria), dar și cei din Imperiul Țarist s-au încadrat, alături de polonezi, cehi, slovaci, croați, sârbi, baltici, finlandezi, ucraineni etc., în această evoluție, fără mari deosebiri ori particularități. În anul 1918, lucrurile s-au precipitat peste tot în regiune, mai ales după ce Rusia a produs cea mai mare schimbare de regim politic din istoria sa, defectând și încheind apoi un tratat separat de pace.

Românii, în noile condiții, s-au organizat, și-au ales propriile organe reprezentative – politice și militare (de ordine publică) – și, acolo unde s-a putut, au preluat controlul local asupra teritoriului. Anumite astfel de organisme reprezentative centrale, recunoscute de comunitatea internațională ca legale, au decis soarta Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei (în sens larg, adică vechiul voievodat, cu Banatul, Crișana, Sătmarul, Maramureșul). Aceste foruri erau „Sfatul Țării” (la Chișinău, în 27 martie/9 aprilie 1918), „Congresul General al Bucovinei” (la Cernăuți, în 15/28 noiembrie 1918) și „Marea Adunare Națională”, prin cei 1228 de delegați cu drept de vot (la Alba Iulia, în 18 noiembrie/1 decembrie 1918).

Voința românilor aprobată de Conferința de la Paris

Toate aceste acte de voință ale națiunii române au fost apoi aprobate de către forul mondial recunoscut să facă acest lucru, anume de către Conferința Păcii de la Paris, din anii 1919-1920. Cealaltă Conferință de Pace, de după Al Doilea Război Mondial, din anii 1946-1947, a confirmat din nou decizia luată de români în 1918 și ratificată în 1919-1920, exceptând răpirile teritoriale făcute de regimul comunist stalinist în timpul și la finele războiului (nordul Bucovinei, ținutul Herța și Basarabia).
Majoritatea istoricilor români și străini – cu inerente variațiuni – prezintă succesiunea faptelor de mai sus în același fel, rezervându-și opinii proprii în interpretări.
Astăzi, în contextul celor o sută de ani trecuți de la declanșarea și desfășurarea Primului Război Mondial, aproape toate popoarele rememorează evenimentele de atunci, care au condus, prin anii 1917-1920, la schimbări teritoriale și etnice majore, rezultate, în mare parte, din mișcarea de emancipare națională și din prăbușirea imperiilor multinaționale (cel puțin în raport cu formele în care existaseră anterior). La finele anului 1918, România avea aproape 300 000 de km pătrați și circa 15 milioane de locuitori, devenind astfel o putere regională de prim rang.

În acest stat, majoritatea absolută a populației o dețineau românii, aproape trei sferturi din populație (circa 73%), minoritățile fiind formate din maghiari (8%), germani (4%), evrei (4%), grupuri de slavi și alții.
Firește, de-a lungul timpului, s-au exprimat opinii istorice diverse despre marile schimbări de la finele Primului Război Mondial, învingătorii fiind, în linii mari, mulțumiți și laudativi față de acele evoluții, iar învinșii fiind critici și dornici de revanșă.

În țările succesoare imperiilor destrămate, tonul istoricilor, al intelectualilor în general și al opiniei publice a fost unul plin de entuziasm, de bucurie față de realizarea edificiilor naționale și chiar triumfalist, în anumite perioade.

Aceasta era vocea majorității, fiindcă reprezentanții minorităților (mai ales ai acelor minorități foste odinioară majorități) au fost, în cea mai mare parte, reținuți, dacă nu ostili și opozanți direcți. Nu se putea trece prea ușor de la conștiința de națiune imperială, regală, dominantă și stăpână la conștiința de națiune obișnuită ori de minoritate națională ori de grup etnic trăitor într-un stat diferit.

Schematizările privează, desigur, realitatea de bogăția și varietatea detaliilor, de paleta largă a situațiilor de nuanță. Pornind de la această constatare, este clar că au fost atunci și români care (ca și unii cehi, polonezi, croați, unguri etc.) nu au vrut destrămarea monarhiei habsburgice, din varii motive, de la oportunitatea personală până la credința că viața lor sau a națiunii lor ar fi trebuit să se dezvolte în alte cadre, de exemplu occidentale și nu „balcanice”.

Ceea ce este însă clar atestat și dovedit, fără nicio putință de tăgadă, este faptul că majoritatea românilor au dorit să facă parte din România, că au format Regatul României Mari și că acesta a fost recunoscut pe plan internațional, prin tratate.
Între anii 1848 și 1918, cele mai legitime sau mai progresiste mișcări europene erau cele de emancipare națională, de obținere a libertăților democratice, de subminare a imperiilor oprimatoare, de formare a statelor după criterii etno-naționale. Așa au procedat aproape toate națiunile de atunci, luând exemplu de la occidentali, care făcuseră acest lucru anterior. Aceasta era tendința cea mai avansată în acel moment! Nimeni nu vorbea de uniunea europeană, de globalizare, de autonomia teritorială a minorităților sau de eliminarea discriminărilor pe criterii religioase.
Românii – în marea lor majoritate – au fost antrenați atunci să lupte pentru formarea statului lor național, așa cum au procedat italienii, germanii, polonezii, sârbii, cehii, slovacii, letonii, estonienii, lituanienii etc.

Nu au făcut-o nici mai bine și nici mai rău decât alții. Nu au fost, în această luptă a lor, nici mai conștienți sau mai entuziaști, dar nici mai apatici sau mai reticenți decât alții, decât vecinii lor. Firește, este absurd să susținem că toți românii au participat la mișcarea pentru unire sau că toți au dorit cu ardoare unirea.

Totodată, este nerealist și incorect să spunem că unirea de la 1918 s-a făcut în condiții ideale, cu respectarea tuturor principiilor democratice etern valabile și că nu au fost încălcate atunci drepturile și valorile nimănui. Dar și mai incorect este să pretindem că românii – la modul general – nu au dorit unirea, că ei erau atrași mai degrabă de civilizația superioară apuseană decât de Vechiul Regat, că un mănunchi de intelectuali i-ar fi amăgit și ar fi acționat în numele lor.
Toate datele de care dispunem în prezent arată că majoritatea românilor din acele provincii au dorit unirea cu România și că au exprimat ferm acest lucru, la nivelul exigențelor democratice de atunci.

Mai mult, comunitatea internațională a apreciat actul de voință națională a românilor, formulat în anul 1918, și a recunoscut realitățile decise de români. Atunci când a fost posibil, mai ales în Bucovina, dar și în Basarabia și Transilvania, minoritățile au fost întrebate, iar unii membri ai lor au și susținut apartenența la România. Dar ei – românii – au fost conduși mereu de elite și nu au rămas nicio clipă fără elite. Aceasta le-a fost salvarea. Conducătorii, desprinși din popor, se ghidau după aspirațiile poporului, le justificau și le susțineau, iar poporul își urma conducătorii.

Conducători profetici

Suntem datori să aducem înaintea ochilor românilor, sub formă de adevărate icoane, pe acei oameni rari care nici atunci când ajung mari nu încetează să fie buni. Bunătatea lor s-a revărsat asupra tuturor românilor. Unirea noastră nu a fost un fapt abstract, venit din neant sau dăruit nouă de-a gata, ci a fost o mare lucrare a poporului român asupra lui însuși. Ea a fost posibilă datorită acelor conducători profetici care au știu să-și joace cu demnitate și onoare rolul hărăzit lor de istorie.

La 1918, se afirma plenar o generație de oameni de stat memorabili, iar România avea un suveran și o suverană care se identificau deplin cu interesele națiunii, dincolo de orice origini, locuri de naștere și înrudiri.

Regele Ferdinand și regina Maria au știut să întruchipeze atunci idealul național și să fie înconjurați de o elită politică de prim rang, formată din Ion I. C. Brătianu. Nicolae Iorga, Take Ionescu, Petre Carp, Alexandru Marghiloman, Constantin Averescu și mulți alții. Din Basarabia veneau Pantelimon Halippa, Constantin Stere, Vasile Stroescu, Ion Inculeț, Ion Buzdugan, din Bucovina se afirmau Iancu Flondor, Sextil Pușcariu, Aurel Onciul, Radu Sbiera, iar din Transilvania se alăturau George Pop de Băsești, Vasile Goldiș, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida Voevod, Ștefan Ciceo-Pop, Ioan Suciu, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Silviu Dragomir, Enea Grapini, Septimiu Albini, Onisifor Ghibu, Miron Cristea, Iuliu Hossu, Iosif Jumanca, Ioan I. Papp, Aurel Vlad și mulți alții.

Toți aceștia au fost ființe vii, au avut bucurii și tristeți, îndoieli și certitudini, dar și chipuri, pe care această scurtă evocare nu le reînvie. Unirea Transilvaniei și a regiunilor românești înconjurătoare, dinspre apus și miazănoapte, s-a făcut, însă, diferit de cea a Basarabiei și de cea a Bucovinei. Sfatul Țării ar fi trebuit sa aibă aproape 138 de membri (dar la vot au fost și destui absenți), Congresul General al Bucovinei a avut 100 de membri, pe când forul reprezentativ ales al Transilvaniei a avut 1228 de delegați, cu credenționale (certificate de crezământ sau de autentificare a calității lor de trimiși cu drept de vot, în numele comunităților care i-au mandatat). Ei nu au votat, în consecință, Unirea nu numai în numele lor personal, ci în numele milioanelor de români care i-au trimis.

Mai mult, acești 1228 de delegați și-au exprimat decizia lor în prezența a peste 100 000 de români, alcătuitori ai Măritei Adunări Naționale, reunite pe Câmpul lui Horea (numit ulterior Platoul Romanilor) din Cetatea Alba Iuliei, unde înfăptuise Mihai Viteazul unirea de la 1599-1601. Publicarea discursurilor rostite cu ocazia acestui eveniment istoric, care ne-a trasat destinul de viitor pentru vecie, ca și a numelor delegaților dotați cu credenționale vine să întregească memoria colectivă a României.
De aceea, revin la vorbele înțeleptului Mihail Kogălniceanu: „Unirea națiunea a făcut-o!”. E vorba de națiunea română de oricând și de oriunde. Unirea i-a coagulat pe români și în formele de manifestare ale vieții lor cotidiene, ceea ce demonstrează că unirea trebuie făurită, re-făurită și re-trăită mereu și mai ales acum la un secol de la împlinirea României Întregite.

Unirea și România unită nu sunt daturi eterne, ci ele sunt edificii făurite greu, iar edificiile nu se lasă de izbeliște, ci se apără, se ocrotesc și se primenesc în fiecare zi, după exemplul a ceea au știut să facă generațiile trecute, conduse de asemenea personalități responsabile și demne.

 

Sursa: http://ziarulfaclia.ro/alba-iulia-1-decembrie-1918-simboluri-ale-marii-uniri/

 

 

 

 

CITITI SI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/12/04/ziua-de-4-decembrie-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/12/04/o-istorie-a-zilei-de-4-decembrie-video/

04/12/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: