CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

100 de ani de la Marea Unire. La mulți ani români, la mulți ani România !

 

 

 

01/12/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

Marea Unire de la 1 decembrie 1918. Cuvântarea episcopului unit Iuliu Hossu înaintea poporului adunat pe Câmpul lui Horea din Alba-Iulia.VIDEO

 

 

Foto: Harta Romaniei reintregite dupa Marea Unire din 1918

 

Cardinalul Bisericii Române Unite  Iuliu Hossu s-a născut la 30 ianuarie 1885, în Milaş, un sat din actualul judeţ Bistriţa-Năsăud, din părinţii Ioan, preot, şi Victoria.

După promovarea examenului de maturitate, în 1904, a fost primit în clerul Episcopiei Lugojului, care, în toamna aceluiaşi an, l-a trimis la studii teologice la Roma la Colegiul De Propaganda Fide din Roma. În 1906 este promovat doctor în Filosofie, iar în 1910 doctor în Teologie.

În ultimul an de studii, la 27 martie 1910, este hirotonit preot şi numit Primo Prefetto, adică prim-doctorand al doctoranzilor în Teologie de la Colegiul De Propaganda Fide din Roma, unde învaţă studenţi adunaţi din întreaga lume.

Revine în Lugoj unde activează pe rând intre anii 1910-1912,ca protocolist, arhivar, bibliotecar, apoi Vicar şi secretar episcopesc, fiind promovat în cele din urmă director de cancelarie. La 3 martie 1917 este numit Episcop în scaunul Eparhiei Gherla, rămas vacant, numirea găsindu-l preot militar. 

Episcopul Iuliu Hossu În 1913 este numit profesor la Catedra de Studii Biblice a Academiei de Teologie Română Unită din Lugoj.

În vara anului 1914, aflat într-o călătorie de studii în Germania şi Franţa, participă ca delegat la Congresul Euharistic Internaţional de la Lourdes.

 În aceeaşi perioadă se declanşează şi Primul Război Mondial. Întors din nou la Lugoj, este trimis pe front ca preot militar, în spitale militare ale Imperiului, în Austria, Boemia şi Moravia.

La 3 martie 1917 este numit, prin Decret Imperial, Episcop al Diecezei Gherla.

În octombrie 1918, episcopul Iuliu Hossu a trimis o directivă către credincioşi şi clerici, în care le cerea să recunoască doar autoritatea Sfatului Naţional Român de la Arad, fără să mai ţină seama de guvernul de la Budapesta. Asta se întâmpla cu câteva săptămâni înainte să fie declarată Unirea cu Regatul României.

„Eu aş zice: să înţelegem limpede chemarea vremii şi să împlinim din răsputeri porunca ei. Atunci suntem la culmea chemării noastre şi vom plini toate ce slujba noastră categoric ne impune“, scria Hossu.

„Marele Sfat Naţional a luat în mână organizarea poporului iubit, pentru ca păstrând ordinea şi liniştea, cinstea şi buna rânduială, neprihănit să-şi poată croi soarta şi să vadă întrupat visul care a ieşit biruitor din marea suferinţelor“.

Iuliu Hossu, Ştefan Cicio Pop şi Iuliu Maniu, la şedinţe, in timpul discutiilor privind căile de urmat pentru realizarea statului naţional unitar român, s-au opus unor propuneri de chemare a armatei române ca să ocupe Transilvania, după ce s-a prăbuşit Austro-Ungaria.

N-au vrut ca la conferinţele de pace susţinătorii Ungariei să afirme că a fost o Unire forţată, că s-a încălcat dreptul la autodeterminare.

I-au convins, în cele din urmă, şi pe ceilalţi participanţi la discuţii că ar fi mai bine ca totul să se desfăşoare prin consultarea populaţiei, sub supravegherea gărzilor naţionale, care să asigure şi ordinea publică.   

 

 

 

 

 

Pe 1 decembrie 1918, episcopul  Hossu a citit pe Platoul Romanilor (Câmpul lui Horea) din Alba-Iulia, Declaraţia Unirii .

În Preambulul Rezoluţiei, a rostit memorabi său discurs:

 

Fraților!

Ceasul plinirii vremii este acesta, când Dumnezeu Atotputernic rostește, prin poporul Său credincios, dreptatea Sa, însetată de veacuri.

Astăzi prin hotărârea noastră, se înfăptuiește România Mare, una și nedespărțită, rostind fericiți, toți Românii de pe aceste plaiuri: Ne unim pe veci cu Țara mamă, România.

Vă reamintiți când prin sutele de spitale, în zilele de întunerec, povesteam: “Va învinge dreptatea” (întreruperi entuziaste: Te cunoaștem pe Sfinția Ta); vă arătăm că vine ceasul când toți făcătorii nedreptății vor plânge, lacrimi de sânge, în ziua bucuriei noastre.

A biruit dreptatea!

Aceasta e ceasul dreptății lui Dumnezeu și al răsplătirii Lui, aceast-i ceasul bucuriei noastre, bucuria unui neam întreg, pentru suferințele veacurilor, purtată de un neam, cu credința în Dumnezeu și cu nădejdea în dreptatea lui.

Suferințele veacurilor se îmbracă în lumină, cum revarsă în clipa aceasta soarele asupra noastră lumina sa, cu binecuvântare.

(În acel moment ieșea soarele de sub norii, ce acopereau până atunci întreg orizontul, mulțimea rupând într-un entuziasm înflăcărat).

Cuvintele Domnului se împlinesc și aici, întru plinirea dreptății: “Mulți au dorit să vadă ce vedeți voi și nu au văzut, și să aude ce auziți voi și nu au auzit. Ochii voștri sunt fericiți că văd și urechile voastre fericite ca aud”.

Văd ziua întregirii neamului și aud bunăvestirea unirii noastre pe veci cu Țara-mamă: România.

La lumina celor expuse până aici, din încredințarea și numele Marelui Sfat al națiunii române din Ungaria, Banat și Transilvania, rog mărita Adunare națională să binevoiască a primi și a anunța, ca ale sale, următoarele hotărâri…

(P.S.S. Episcopul Iuliu Hossu citește proiectul de rezoluție votat de Adunarea Națională.)

„Rezoluțiunea Adunării Naționale de la Alba Iulia din 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918.

I. Adunarea Națională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre.

II. Adunarea Națională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.

III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, Adunarea Națională proclamă următoarele:

Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.

Egală îndreptățire și deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat. Înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieții publice. Votul obștesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporțional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, județe ori parlament.

Desăvârșită libertate de presă, asociere și întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omenești. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăților, în special a proprietăților mari. În baza acestei conscrieri, desființând fidei-comisele și în temeiul dreptului de a micșora după trebuință latifundiile, i se va face posibil țăranului să-și creeze o proprietate (arător, pășune, pădure) cel puțin atât cât să poată munci el și familia lui.

Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potențarea producțiunii.

Muncitorimei industriale i se asigură aceleași drepturi și avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.

IV. Adunarea Națională dă expresie dorinței sale, ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea națiunilor libere în așa chip, ca dreptatea și libertatea să fie asigurate pentru toate națiunile mari și mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaționale.

V. Românii adunați în această Adunare Națională salută pe frații lor din Bucovina, scăpați din jugul Monarhiei austro-ungare și uniți cu țara mamă România.

VI. Adunarea Națională salută cu iubire și entuziasm liberarea națiunilor subjugate până aici în Monarhia austro-ungară, anume națiunile: cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă și ruteană și hotărăște ca acest salut al său să se aducă la cunoștința tuturor acelor națiuni.

VII. Adunarea Națională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război și-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru murind pentru libertatea și unitatea națiunii române.

VIII. Adunarea Națională dă expresiune mulțumirei și admirațiunei sale tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui dușman pregătit de multe decenii pentru război au scăpat civilizațiunea de ghiarele barbariei.

IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor națiunei române din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, Adunarea Națională hotărăște instituirea unui Mare Sfat Național Român, care va avea toată îndreptățirea să reprezinte națiunea română oricând și pretutindeni față de toate națiunile lumii și să ia toate dispozițiunile pe care le va afla necesare în interesul națiunii.”

Fericit am vestit hotărârea judecății lui Dumnezeu prin reprezentanții a toată suflarea românească; fericiți voi, cari ați pecetluit pe veci, Unirea cu Țara-mamă.

O viață întreagă veți mărturisi cu mândrie: “Și eu am fost la Alba-Iulia”!

Fiii fiilor voștri vor chezășui puternic și fericiți, rostind: “Și părinții noștri au fost la Alba-Iulia!” Voi sunteți marea armată a sufletelor alese, a neamului vostru.

De acum o Românie Mare, întemeiată pe dreptatea lui Dumnezeu și credința poporului Său.

Cântarea noastră de biruință să fie cântarea neamului pe calea lungă și grea a veacurilor:

“Dreptatea Ta, Doamne, e dreptate în veac și cuvântul Tău adevărul”.

Dreptate și adevăr, la temelia României întregite.

Mărire întru cele de sus lui Dumnezeu.

Pe pământ pace.

Ziua învierii, să ne luminăm, popoare.

Trăiască România Mare, una și în veci nedespărțită, Amin.

(Urmează îmbrățișarea cu Prea Sfinția Sa Dr. Miron Cristea, atunci episcop ortodox de Caransebeș, în fața mulțimilor entuziaste, cari clamau și plângeau de bucurie).

Prea Sfinția Sa a adăugat cuvintele: “Pe cum ne vedeți aici îmbrățișați frățește, așa să rămână îmbrățișați, pe veci, toți Frații României”.

 

(Delirante aclamări)

 

În 1930 Eparhia de Gherla a devenit Eparhia de Cluj-Gherla, mutându-şi sdiulul în oraşul Cluj, Iuliu Hossu fiind numit Episcop de Cluj-Gherla. Aici îl prinde perioada de ocupaţie horthystă ungureasca (1940-1944), o perioadă grea, în care scapă din două atentate: unul la Cutiş, prin dezafectarea unui pod, în august 1943, şi altul la Budac, două luni mai târziu, cu focuri de armă.

Viaţa îi era permanent în pericol şi apropiaţii l-au sfătuit să se refugieze insa Iuliu Hossu a refuzat să îşi părăsescă credincioşii şi a luptatin continuare pentru apărarea drepturilor lor.

În martie 1944, Academia de Teologie din Cluj a fost devastată, iar episcopul insultat de studenţii maghiari. 

După 23 august 1944, până la eliberarea Clujului, episcopul a stat mai mult ascuns  in Palatul de Reşedinţă sau la familii din oraş.

După alungarea ocupantilor maghiari şi-a reluat activitatea, însă eliberarea a adus în ţară comunismul.

Stalin declara că singura armată de care se teme este armata neagră a Papei. Şi începe prigoana. 

La 28 octombrie 1948 inaltul prelat este arestat de autoritatile comuniste şi dus la Dragoslavele. Este transferat mai apoi la Mănăstirea Căldăruşani, iar în 1950 la Penitenciarul din Sighetul Marmaţiei.

 

 

 

 

 

 

În 1955 ajunge la Curtea de Argeş, în 1956 la Mănăstirea din Ciorogârla, apoi din nou la Căldăruşani, unde a stat izolat până la sfârşitul vieţii. La 28 aprilie 1969 este numit Cardinal „in pectore”.

 

Moare la 28 mai 1970 în Spitalul Colentina din Bucureşti, ultimele lui cuvinte fiind: „Lupta mea s-a sfârşit, a voastră continuă”.

La 5 martie 1973, papa dezvăluie faptul că episcopul Hossu fusese numit in secret cardinal, în anul 1969 .

 

 

 

 

 

 

 

CITITI SI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/12/01/o-istorie-a-zilei-de-1-decembrie-video/

 

 

 

 

 

Publicitate

01/12/2018 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

100 de ani de la înfăptuirea României MARI. Discursul episcopului Miron Cristea, viitorul Patriarh al României Intregite, la MAREA ADUNARE NATIONALA de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918

 

 

 

 

 

 

Patriarhul BOR, Miron Cristea, pe numele de mirean Elie Cristea, s-a născut la 18 iulie 1868, la  Topliţa, judeţul Harghita, părinţii săi fiind ţărani simpli, pe nume George şi Domniţa Cristea.

În anul 1887 a fost admis la Institutul teologic din Sibiu, pe care l-a absolvit în anul 1890.

Timp de un an (1890-1891) a fost învăţător şi director la Şcoala confesională românească din Orăştie, iar apoi, la 16 iulie 1891, a trimis o cerere Consistoriului arhidiecezan din Sibiu, prin care solicita o bursă la Universitatea din Cernăuţi. A primit aprobarea, prin intermediul fostului său profesor de la Sibiu, Ioan Popescu, însă pentru a studia la Universitatea din Budapesta.

A fost admis  la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Budapesta, unde obţine doctoratul cu o teză despre „Viaţa şi opera lui Eminescu”, în anul 1895.

În aceeaşi perioadă a publicat articole virulente la adresa şovinismului maghiar, apărând drepturile românilor, o atitudine manifestată dealtfel şi în cadrul Societăţii studenţeşti „Petru Maior” din Budapesta.

Este angajat, imediat, ca secretar la Arhiepiscopia Sibiului, între anii 1898-1900, este redactor la „Telegraful Român”, la 30 ianuarie 1900 este hirotonit diacon, iar la 8 septembrie 1901 devine arhidiacon.

În anul 1902 devine asesor la Arhiepiscopia Sibiului, în acelaşi an fiind călugărit la mănăstirea Hodoş Bodrog, sub numele de Miron.

La 13 aprilie 1903 devine ieromonarh, în anul 1905 este ales preşedinte al „despărţământului” Sibiu al Astrei iar la 1 iunie 1908 este ridicat la rangul de protosinghel.

La 3 decembrie 1909 este ales episcop al Caransebeşului, fiind înscăunat la 8 mai 1910. Din această poziţie, Miron Cristea a susţinut puternic învăţământul confesional românesc din Banat, opunându-se încercărilor guvernului de la Budapesta de a le desfiinţa.

De asemenea, rolul său în înfăptuirea Marii Uniri din anul 1918 este absolut remaracabil, fiind unul dintre cei mai însemnaţi lideri ai românilor transilvăneni.

 

 

 

 

Patriarhul Miron Cristea, făuritor al Marii Uniri

 

Începând cu data de 8 noiembrie 1918, Miron Cristea, în calitatea de Episcop de Caransebeş, a hotărât să nu mai fie pomenit în bisericile din eparhia sa numele împăratului Frantz Joseph, preoții urmând a se ruga „pentru înalta noastră ocârmuire națională” și „pentru Marele Sfat al națiunii române”.

A participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, aflându-se în fruntea delegaţiei românilor bănăţeni – în faţa cărora a înălțat o rugăciune, care „a stors lacrimi de bucurie din ochii tuturor celor de față” , aşa cum se afirma în presa vremii:

 

 

 

„Mărită nație română!”

Sunt aproape două mii de ani, de când împăratul Traian a sădit, a altoit nobila viță română în tulpina vânjoasă a rezistentului neam dacic, dând astfel naștere poporului nostru român.Ca o sentinelă neadormită și credincioasă a organizației și civilizației române, a răspândit acest popor lumina culturii latine, făcând aceste plaiuri și ținuturi – pe atunci încă sălbatice – în “Dacia Felix”.

Dar năvala Hunilor și a numeroaselor hoarde barbare – câte s-au strecurat pe aicea în curs de veacuri – nu numai că ne-au stingherit în munca și opera noastră, ci ne-au înfrânt pentru multă vreme, și ceeace a fost mai rău pentru noi, ne-au divizat, ne-au împărțit. Astfel, cu timpul am ajuns unii în jurul Maghiarilor, dedați dela fire, ca și ceilalți Turani, a trăi din sudoarea altora; iar alții au ajuns în robia Turcilor, mai târziu a Germanilor și a țarismului rusesc.

Mai lungă a fost robia noastră, a Românilor din Ungaria și Transilvania.V-aș amărî prea tare sufletele și aș prea întuneca seninătatea acestui frumos praznic național, dacă v-aș înfățișa icoana amănunțită a lungilor noastre suferințe din cursul acestor veacuri. Amintesc numai:

  • Cum am zăcut veacuri întregi în cea mai neagră iobăgie;

  • Cum am fost proscriși de legile nu numai aspre, ci draconice ale lui Verboczy;

  • Cum în atâtea rânduri ne-am pierdut pe toți conducătorii;

  • Cum ne-au sfâșiat chiar credința strămoșească;

  • Cum au rupt legăturile canonice și firești ale bisericei noastre cu biserica mama a fraților de dincolo;

  • Cum ne-au bătut păstorii, ca să se risipească mai ușor turma;

  • Cum au hrănit cu scump sângele nostru toate lipitorile lepădăturilor străine, s.a.

 

Dară cu toate astea – precum după vorba lui Alecsandri “Ceahlăul sub furtună nu cade mușuroi” -, așa și puterile neamului românesc nu au putut fi sdrobite pentru totdeauna.

Din contră! Mulțumită puternicei însușiri a poporului de a spori văzând cu ochii, s-a împlinit față de noi cuvântul poetului:

“Barbarii vin, barbarii trec, Românul îi petrece; Și – unde unul a căzut – răsar în locu-i zece.”

Astfel codrul neamului a odrăslit mereu, suplinind nu numai golurile marilor jertfei, ci am fost chiar în stare să dăm lumii – pe lângă multe altele – și eroi, ca Ioan Corvinul, carele – ca și Ștefan cel Mare – a frânt puterea semilunei păgâne, pe Matei Corvinul,tot roman, care a fost cel mai mare rege al Ungariei.Însă cu cât începeau să iasă la iveală mai bine strălucitele noastre însușiri strămoșești cu atâta se sileau mai tare turanicii tirani a ne asupri și strâmtora.

Orbiți de gogorița “ideii de stat național maghiar“ nu s-au rușinat a născoci cele mai drăcești căi și mijloace cu scopul hotărât de a ne desființa și maghiariza. De o parte Habsburgii haini și meșteri întru a semăna intrigi și discordiei între popoarele fostei monarhii, ca astfel să le poată domina și să se poată susținea,Contele negru Iuliu Andrassy, pe care intenționează republica maghiară a-l trimite ca delegat la tratativele de pace, a declarat în camera ungară: “Cauza naționalităților din Ungaria este chestie de putere, nu de drept”.

Mai ales ceeace au făcut cu noi în anii din urmă, trece toate marginile. Strigau la cer răsbunare nedreptățile, cari trebuia să le suferim. Ne durea mai ales încătușarea sufletului nostru românesc și răpirea școalelor, căci n-am uitat nici o clipă admoniția dela 1848 a marelui Bărnuțiu:

“Și cu cât vor învăța mai mulți români la școlile străine, cu atât va pierde națiunea mai mulți fii”.

Fiecare fiu înstrăinat era o bucată ruptă cu dureri din trupul nostru.

În fața asupririlor și a nedreptăților, pe cari nu le puteam opri, ne-am retras resemnați la vetrele familiilor și la altarele bisericilor noastre; și acolo am străjuit cu neadormită grijă și am salvat scumpele comori ale sufletului: legea, limba, datinile strămoșești și toată moștenirea ființei noastre etnice de Români.

Dar asupririle acestea – deși ne-au împestrițat cu străini pământul strămoșesc prin colonizări și cu toată forța mijloacelor de guvernământ, ne-au înstrăinat orașele, ne-au ținut în neștiință, împiedecând aproape orice progres – totuși nu ne-au putut istovi, ci ne-au făcut mai rezistenți, ne-au întărit, ne-au închiegat. Iară țara fraților din regatul liber a devenit pentru noi steaua strălucitoare a nădejdilor noastre de mai bine.

Prinzând curaj, am întețit tot mai mult lupta noastră politică pornită în contra opresorilor noștri, cristalizând tot mai clar ținta aspirațiunilor noastre naționale.La anul 1866 scrie Papiu Ilarianunui deputat român din parlamentul ungar:

“Românii să pretindă curat și simplu, ca să fie națiune politică egală…

Numai înainte cu curaj și cauza voastră va ajunge la cunoștința Europei – și atunci ați câștigat totul”.

Bărbăteștile lupte politice ale episcopilor și fruntașilor noștri conducători, pecetluite cu însemnate jertfe de mucenici naționali, formează pagini strălucite ale trecutului nostru întreg.Ele au convins pe marile popoare, cari conduc destinele lumii despre Sfințenia și despre îndreptățirea aspirațiunilor noastre spre libertate.

Și când tiranii noștri seculari au intrat și în sfintele noastre biserici și ne-au pângărit altarele lor, pe cât de sfinte pe atât de românești, frații noștri liberi n-au mai putut suferi umilirea noastră. Atunci mai marele fiu al marelui său părinte Ioan Brătianu – în casa căruia s-au cultivat cu sfințenie cultul desrobirii noastre, cu aprobarea plină de însuflețire a tuturor factorilor competenți, urmați de toată țara – a sfătuit din poziția sa plină de răspundere pe Vodă, să scoată sabia și să înceapă lupta alăturea de acele popoare, pe a căror steag este scris “Înfrângerea tiraniei, biruința dreptății și eliberarea popoarelor asuprit”.

Ajutorul celui de sus a fost cu ele și cu noi; căci după cum spunea Nicolae Bălcescu:

“Dumnezeu a lăsat libertatea pentru popoare; și cine se luptă pentru libertate, se luptă pentru Dumnezeu”.

După 52 luni de uriașe jertfe și de mult sânge românesc vărsat în lupte crunte, a biruit sfânta și mântuitoare poruncă din solia puternicului Mesia – Wilson:

“Tot poporul trebuie să aibă libertatea de a fi stăpân pe sine și a-și croi însuși viitorul și soarta”.

 

Ca să ne folosim și noi Românii din Ungaria și Transilvania de dreptul cuprins în acest evanghelic principiu, am venit la această istorică și măreață adunare națională în străvechea Alba-Iulia, de care ne leagă amintirea celor mai crude chinuri și suferințe, dară și cea mai sfântă nădejde.

Deși au trecut decenii, chiar veacuri de atunci, totuși și acum aud, cum geme de adânc din fundul temniței regele munților Iancu, aud mai ales suspinele, vaietele și sfâșietoarele urlete de durere ale mucenicilor Horia și Cloșca, cari aici au fost trași pe roată.

Sub impresia acestor amintiri, amare, sub impresie proaspetelor noastre suferinți din anii războiului… care Român mai poate dori, să mai trăim în același Stat cu Maghiarii? Cine ar dori aceasta, nu poate fi Român. Promisiunile deșarte din cursul veacurilor ne-au învățat a nu mai avea în Maghiari nici o încredere.

Dar chiar de s-ar fi șters din sufletul nostru orice amintire a muceniciei noastre de veacuri încă nu ne putem gândi la altceva decât la aceea, ce au hotărât și făcut frații din Basarabia și Bucovina, adică la Unirea cu scumpa noastră Românie, alipindu-i întreg pământul strămoșesc.

Aceasta trebuie să fie singura noastră tendință firească; doară idealul suprem al fiecărui popor, ce locuiește pe un teritoriu compact, trebuie să fie unitatea sa națională și politică. Am fi niște ignoranți, vrednici de disprețul și râsul lumii, dacă în situația de azi am avea altă dorință.

Numai din unirea tuturor Românilor de pretutindeni vor putea răsări astfel de producte și manifestațiuni ale geniului nostru național, cari prin însușirile lor specific românești să contribuie la progresul omenirii.

Deci – oricât de tare ar fi gardul Carpaților care până acum ne-a despărțit de frații noștri – totuși și aici – în atmosfera tradițiilor lui Mihai Viteazul – nu pot decât să exclam împreună cu poetul Rădulescu Niger:

“Hotarele de astăzi sunt margini trecătoare, de care timpul râde; Căci el pătrunde-n taina ursitei viitoare, când ele s-or deschide!”

Ceasul deschiderii a sosit. Nu putem și nici n-am avea lipsă să rătezăm Carpații, căci ei sunt și trebuie să rămână și în viitor inima Românismului, dar simțesc că astăzi prin glasul unanim al mulțimii celei mari, vom deschide larg și pentru totdeauna porțile Carpaților, ca să poată pulsa prin arterele lor cea mai caldă viața românească și ca prin aceasta să ni se înfăptuiască:

“acel vis neîndeplinit, copil al suferinței, de-al cărui dor au adormit și moșii și părinții.”

Am ferma nădejde, că precum noi cei adunați la Alba-Iulia am hotărât azi cu glas unanim Unirea cu România, așa și glasul întregei națiuni se va concentra asupra singurei dorințe pe care o pot exprima în trei cuvinte: Pân-la Tisa! Amin!…”

 Episcopul unit Emil Hossu a spus la 1 decembrie 1918 in fata Marii Adunari : „Astăzi, prin hotărârea noastră se înfăptuiește România Mare. Una și nedespărțită.

Pot fi fericiți toți românii de pe aceste plaiuri. Ne unim pe veci cu țara mamă România.”

 

După citirea proclamației de Unire de la Alba Iulia, Episcopul Miron Cristea a ținut o înflăcărată cuvântare „Măritei Nații Române”, în care a afirmat:

„idealul fiecărui popor ce locuiește pe un teritoriu compact trebuie să fie unitatea sa națională și politică. Am fi niște ignoranți, vrednici de disprețul și râsul lumii, dacă în situația de azi am avea alte dorințe. Numai din unirea tuturor românilor de pretutindeni vom putea răzbi…

Oricât de tare ar fi zidul Carpaților, care, până acum, ne-a despărțit de frații noștri… ceasul deschiderii a sosit. Nu putem și n-avem lipsă să retezăm Carpații , căci ei sunt și trebuie să rămână și în viitor inima românismului…”.

„Trăiască România dodoloață!”, strigătul copilului din Lancrăm, a devenit realitate, iar proclamația de la Alba Iulia a fost consfințită juridic de către marile puteri ale vremii prin Tratatul de la Trianon din anul 1920. 

 

 

 

 

 

Biserica şi Marea Unire

 

 

 

Marele eveniment de la Alba Iulia a fost preluat de întreaga presă, iar un ziar bănăţean a relatat, pe prima pagină, un articol cu titlul sugestiv: „Am înviat!“.

Profesorii  de la scolile din intreaga tara spuneau: „Noi, care am apucat 1 Decembrie 1918 aceste mo­mente solemne, să le spunem mai de­parte urmaşilor urmaşilor noştri, spre a se slăvi, prin vecii vecilor România Mare cu cei care au făptuit-o. Iată dar cât de mare este fericirea şi bucuria unui popor care-şi capătase independenţa şi libertatea.”

Viitorul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, episcopul ortodox de Caransebeş, Miron Cristea, a fost apoi şi membru al delegaţiei românilor transilvăneni care a prezentat actul Unirii la Bucureşti, în 14 decembrie 1918, alături de episcopul unit de Gherla, Iuliu Hossu, ei fiind prezenţi la istoricul moment de înmânare către regele Ferdinand a Actului Unirii.

De Ziua Naţională a românilor, citind inscripţia de pe Arcul de Triumf din Bucureşti, continuăm să ne bucurăm că „după secole de suferinţă creştineşte îndurate am ajuns la unitate naţională“.

 

 

 

 

La mulţi ani, fraţi români, oriunde v-aţi afla!

Trăiască România Intregită!

 

 

 

 

CITITI SI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/12/01/ziua-de-1-decembrie-in-istoria-romanilor/

 

 

 

Surse: 

http://ziarullumina.ro/patriarhul-miron-cristea-fauritor-al-marii-uniri-131365.html

http://www.rador.ro/2018/07/18/portret-miron-cristea-primul-patriarh-al-romaniei 

ioncoja.ro

01/12/2018 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: