20 noiembrie 1922 – In Elveţia, se deschide Conferinţa internaţională de la Lausanne în problema statutului strâmtorilor Bosfor şi Dardanele

 

 

 

 

Tratatul de la Lausanne – actul  de intemeiere a noii Turcii

 

 

 

Semnarea Tratatului de la Lausanne (24 iulie 1923)

Primul razboi mondial a avut multiple consecinte. In plan politic s-au evidentiat doua chestiuni majore: aparitia primului stat socialist din istorie, Rusia sovietica, precum si prabusirea imperiilor multi­nationale.

Pe ruinele Austro-Ungariei, Germaniei (Al Doilea Reich), Imperiului otoman si Imperiului tarist vor aparea noi state: Polonia, tarile baltice (Estonia, Letonia si Lituania), Cehoslovacia, Iugoslavia, Austria, Ungaria. In alte cazuri, edificator fiind exemplul Romaniei, se va incheia procesul de unificare a statului national modern.

            Consecintele politice au fost dublate de cele sociale si economice. Socul razboiului total a fost puternic resimtit in toate statele beligerante, doar Statele Unite si Japonia avand avantajul de a nu lupta pe propriul teritoriu. Statistica vorbeste de circa zece milioane de morti (alte surse indica insa 20 de milioane) si 20 de milioane de raniti. Se adauga, desigur, alte zeci de milioane de invalizi si orfani. Costurile totale, directe si indirecte, ale celor patru ani de lupte sunt estimate la circa 340-350 miliarde dolari. Unele surse indica faptul ca peste 20 de milioane de locuinte au fost distruse.

Desigur, in urma folosirii noilor generatii de arme au ramas vaste teritorii distruse, agricultura si industria au fost puternic afectate, ceea ce a condus, evident, in primii ani postbelici, la scaderea vizibila a nivelului de trai. Totusi, consecinta cea mai importanta a razboiului va deriva din maniera de organizare a pacii. Dupa cum observa istoricul J.M. Roberts, „cel mai cunoscut fapt privind organizarea pacii dupa Primul Razboi Mondial este ca a esuat in prevenirea altui Mare Razboi”.

Desigur, cauzele esecului sunt multiple si nu trebuie aruncata intreaga vina pe artizanii pacii, uitand rolul statelor revansarde si totalitare.

            Dupa capitularea Germaniei, puterilor invingatoare le-a revenit sarcina de a organiza Conferinta de pace la care sa fie trasata noua harta politica a lumii si sa fie transate marile probleme generate de cei patru ani de conflict.

Lucrarile propriu-zise ale acesteia s-au desfasurat in capitala Frantei, in perioada 18 ianuarie 1919-21 ianuarie 1920, soldandu-se cu semnarea de tratate intre Aliati si cele cinci state invinse: Germania, Bulgaria, Turcia, Austria si Ungaria (ultimele doua in calitate de mostenitoare ale defunctei monarhii bicefale).

            Desi au participat 27 de puteri aliate, deciziile s-au luat la nivelul a cinci puteri, Statele Unite, Franta, Marea Britanie, Italia si Japonia, restul statelor fiind considerate ca avand doar interese cu caracter special, deci fiind invitate doar la sedintele ce le priveau in mod direct. In aceasta postura s-a aflat si Romania.

Organismul cel mai important a fost Consiliul celor patru, format din presedintele american Woodrow Wilson si premierii englez, francez, respectiv italian, David Lloyd George, Georges Clemenceau si Vittorino Orlando.

            Cu toate ca ideea de baza de la care s-a pornit a fost aplicarea celor 14 puncte wilsoniene, detaliate de presedintele american in celebrul discurs din fata Congresului, rostit la 8 ianuarie 1918, datorita intereselor specifice si angajamentelor asumate de Marile Puteri pe parcursul conflictului, tratativele finale s-au indepartat de la acest spirit.

S-au remarcat cu precadere interesele Frantei, care dorea revansa si garantii puternice ca Germania va fi ingenuncheata pentru o lunga perioada de timp, dar si cele ale Marii Britanii al carei prim ministru, Lloyd George, era mai degraba adeptul unor prevederi moderate. Italiei i s-a rezervat un rol secundar, in timp ce lipsa Rusiei se va dovedi un motiv suficient de ingrijorare pentru cei care doreau aplicarea prevederilor tratatului. 

            Varianta finala a proiectului de tratat a fost inmanata delegatiei germane, condusa de contele von Brockdorf-Rantzau, la 7 mai 1919. Desigur, diplomatul german a protestat puternic, argumentand ca nu se regaseau in text termenii pe baza caruia Berlinul acceptase capitularea.

El nu a obtinut insa decat rectificari minore, fiind nevoit sa declare ca semneaza in lipsa de alternative, mai ales ca in Germania se declansase o adevarata criza datorita acestei probleme.

            La 28 iunie 1919, Tratatul dintre Puterile Aliate si Asociate si Germania a fost semnat in Sala Oglinzilor de la Versailles, locul unde Franta fusese umilita in 1871. Partea I a documentului cuprinde Pactul Societatii Natiunilor, care va fi introdus si in tratatele cu Austria, Bulgaria, Turcia si Ungaria.

Potrivit acestuia era infiintata Societatea Natiunilor, avand drept organisme permanente Adunarea, Consiliul si Secretariatul, fiind stabilite totodata modul de reglementare al diferendelor dintre state, precum si sanctiunile aplicate pentru incalcarea prevederilor sale.

            Data oficiala de nastere a Societatii Natiunilor (Liga Natiunilor) este 10 ianuarie 1920, dar prima sa sedinta a avut loc abia la 15 noiembrie. Proiectul Societatii fusese facut public de presedintele american Woodrow Wilson inca de la 14 februarie 1919, fiind intam­pinat cu mult entuziasm. Articolul 8 prevedea chiar reducerea inarma­rilor pana la un punct cat mai scazut, de natura sa asigure siguranta nationala si sa fie respectate obligatiile internationale asumate.

Totusi, Liga a esuat, iar motivele sunt multiple. Marea slabiciune a fost determinata chiar de lipsa Statelor Unite din Societate, dupa cum si absenta Uniunii Sovietice a constituit un handicap deosebit. Lovitura de gratie a venit insa din partea statelor revizioniste.

            Potrivit prevederilor tratatului de la Versailles, Germania era nevoita sa restituie mai multe teritorii. Astfel, Alsacia si Lorena reve­neau Frantei, Belgia primea o serie de cantoane, ducatul Schleswig trecea in posesia Danemarcei (conform plebiscitului organizat la 20 martie 1920, partea de nord s-a pronuntat pentru Copenhaga, iar centrul a ramas in componenta Germaniei), Polonia intra in posesia Posnaniei si a Prusiei Occidentale, in timp de Danzigul era proclamat oras liber sub controlul Societatii Natiunilor.

In fine, Lituania primea Memelul, iar Saarul trecea pentru 15 ani sub control international, exercitat tot prin intermediul Societatii Natiunilor.

            Clauzele politice si teritoriale ale tratatului erau dublate de cele militare, nu mai putin dure. Serviciul militar obligatoriu era desfiintat, iar efectivele armatei erau plafonate la 100.000 de soldati.

Armele de asalt si flota de razboi trebuia distruse, in timp ce Rhenania era decla­rata zona demilitarizata.

Dar, poate, mai impovaratoare decat aceste clauze li s-a parut germanilor acuzatia ca ei erau principalii vinovati de declansarea conflictului si de „violarea legilor si obiceiurilor razboiului si a legilor umanitatii”.

Era avuta in vedere si plata unor daune materiale, suma urmand a fi stabilita de Comisia reparatiilor.

La acest capitol merita retinuta opinia de mare autoritate exprimata de economistul britanic John Maynard Keynes, potrivit careia fixarea unui cuantum prea mare va pune Germania in incapacitate de plata si va conduce, inevitabil, la un blocaj economic de anvergura.

            Tratatul dadea astfel satisfactie Frantei, dar va fi si un puternic stimulent pentru adeptii revansei, fiind unul din motivele principale ale discursului hitlerist.

Interesant este si faptul ca, la 19 noiembrie 1919, Congresul Statelor Unite a respins ratificarea documentului de la Versailles, abia la 25 august 1921 fiind semnat un tratat de pace intre cele doua tari, la Berlin, insa tot pe baza clauzelor principale ale tratatului versaillez.

            La 10 septembrie 1919, la Saint Germain en Laye, o alta sub­urbie parisiana, s-a semnat tratatul cu Austria. Erau fixate granitele noului stat, care renunta la o serie de teritorii in favoarea Italiei, Iugoslaviei si Cehoslovaciei.

Armata austriaca era redusa la 30.000 de soldati si era interzisa in mod expres unirea Austriei cu Germania, Anschluss-ul. Totodata, era consfintita unirea Bucovinei cu Romania.

            Tratatul cu Bulgaria a fost semnat la Neuilly sur Seine, la 27 noiembrie 1919. Autoritatile de la Sofia recunosteau noile frontiere cu Iugoslavia, in timp ce granita cu Romania ramanea pe aliniamentul existent la 1 august 1914. Bulgaria era obligata sa plateasca daune de circa 2,5 miliarde franci aur, iar efectivele sale militare nu trebuia sa depaseasca 20.000 de soldati.

            La 4 iunie 1920, la Trianon, era semnat tratatul cu Ungaria, in calitate de succesoare a fostei monarhii dualiste, alaturi de Austria. Noul stat era redus la granitele naturale, pe principiul etnic, cedand importante teritorii vecinilor. Italia primea Rijeka (Fiume), Iugoslavia

intra in posesia Croatiei si a vestului Banatului, Slovacia si Ucraina subcarpatica se alaturau noului stat cehoslovac si Burgenlandul trecea in componenta Austriei.

Si in acest ultim caz, era consimtita in plan diplomatic realitatea deja existenta, respectiv unirea Transilvaniei cu Romania. La randul ei, armata regulata ungara nu avea voie sa depaseasca un efectiv de 30.000 de soldati.

 

            Ultimul tratat incheiat la Paris a fost cel cu Turcia, documentul fiind semnat la Sévres.

 

Practic, Imperiul otoman isi incheia existenta, intrucat provincia Tracia revenea Greciei, Arabia, Pakistan, Siria si Mesopotamia treceau sub mandat franco-englez, insula Cipru intra in posesie britanica, Armenia isi castiga independenta, iar Marocul si Tunisia ajungeau sub protectorat francez.

Datorita victoriei revolutiei kemaliste din Turcia, tratatul nu a fost ratificat si, deci, nu a intrat niciodata in vigoare.

Abia dupa ce, la 1 noiembrie 1922, Mustafa Kemal a proclamat Republica, ultimul sultan plecand din Constantinopole la bordul unui vas britanic, precum si in urma unui lung conflict armat, problema Turciei va fi pusa in discutia participantilor la Conferinta de la Lausanne.

Pentru Turcia, trecerea de la Imperiu la Republică s-a dovedit foarte grea. Impactul pe care îl lăsase Imperiul otoman în conştiinţa natiunii turce era foarte puternic, iar pentru mulţi nostalgici acesta continua să fie considerat cea mai bună cale.

“Imperialiştii” refuzau să vadă cauzele reale care duseseră la prabusirea acestui imperiu şi nu îşi puteau explica de ce după Primul Război Mondial ţara se afla în haos.

Pe fondul acestei crize s-a ridicat o mişcare naţionalistă în frunte cu Mustafa Kemal, care în cele din urma a reuşit să devină câştigătoare.

Trecerea la Republică nu a fost uşoara, deoarece până în 1923 Turcia a fost nevoită să oscileze între adeptii mentinerii imperiului şi naţionalişti pe de o parte şi pe de alta să facă faţă unui război de durată.

Grecia revendicase o bună parte din teritoriul turc si a sustinut un sangeros razboi , susţinută fiind impotriva Turciei în prima parte de Marea Britanie şi Italia, apoi numai de Marea Britanie.

Franţa şi Statele Unite se dovediseră susţinătorii statului turc, deoarece aveau convingerea ca o dispariţie a acestuia ar fi creat o Grecie puternică şi o Anglie stăpână pe apele acelei zone.

Un factor important l-a constituit şi Uniunea Sovietică, vecină a Turciei, care prin mărimea şi forţa sa, a creat un factor de echilibru in acest conflict.

Dupa incheierea razboiului greco-turc, turcii au reuşit să-şi păstreze teritoriul cu sacrificii imense.

  La 20 noiembrie 1922 s-a deschis  Conferinţa internaţională de la Lausanne, in Elveţia, la care a participat şi România. La Conferinţă s-a discutat şi s-a semnat tratatul de pace cu Turcia, care recunoştea printre altele si  drepturile României asupra insulei Ada-Kaleh. Astazi aceasta insula nu mai există, fiind inundată la construirea barajului centralei hidroelectrice Porţile de Fier. 

Deschise în prezenţa lui Raymond Poincaré şi a lui Benito Mussolini, lucrările Conferinţei de la Lausanne au fost conduse, după plecarea liderilor – adică începând cu 21 noiembrie – de Lord George Curzon, în calitate de preşedinte.

Lucrările Conferinţei de la Lausanne modul în care turcii au înţeles diplomaţia, stilul propriu de negociere, susţinerea ruşilor, toate acestea au făcut ca delegaţiile prezente în Elveţia, în frunte cu Marea Britanie, să nu ajungă la rezultatul dorit.

Principiilede la care a plecat ministrul de Externe britanic erau acelea că Tratatul de la Sèvres  trebuia să stea la baza negocierilor.

Acestor principii, İsmet İnönü – general, dar şi ministru de Externe turc, iar la Lausanne, şef al delegaţiei din ţara sa – nu le-a dat nicio importanţă.

Ba mai mult, a pus şi o condiţie: negocieri pe picior de egalitate sau deloc .

 

 

Delegatia Turciei la tratativele de la Lausanne

 

 

 

 

18 noiembrie 1922: Lord George Curzon, însoţit de soţie, pleacă spre Lausanne

„Turcul acesta se tocmeşte ca la un târg de covoare”

În Turcia, Mustafa Kemal încetase marşul asupra Constantinopolului, declarându-se gata să negocieze pacea, încrezător fiind în sprijinul Franţei. Din păcate pentru turci, acest sprijin a căzut, graţie diplomaţiei abile a britanicilor.

Între aceste coordonate, conferinţa s-a transformat într-un adevărat duel între Lordul Curzon si Ismet Paşa, dus pe parcursul câtorva luni.

Confruntat cu atitudinea omologului englez, Ismet Paşa auzea numai ceea ce voia sa audă (declarase că are un handicap şi nu aude cu o ureche), trăgea de timp şi nu ceda o iotă. Vizibil enervat, ministrul de Externe englez afirma:

„Turcul acesta se tocmeşte ca la un târg de covoare”.

O problemă pe care turcii o voiau rezolvată era lichidarea moştenirii rămase de la Imperiul Otoman. Trebuiau reglate socoteli de secole, mormane de hârtii pe care nimeni nu le mai recunoştea.

Între acestea se regăseau Capitulaţiile, situaţia privilegiată pe care Sultanii de odinioară o acordaseră supuşilor neturci: potrivit acestora, străinii împreună cu instituţiile şi întreprinderile lor comerciale nu erau supuşi jurisdicţiei Turciei, nu plăteau impozite şi se bucurau, afară de aceasta, de privilegii economice atât de mari încât comerţul autohtonilor nu putea concura cu aceştia.

Tot la acest capitol mai era şi problema „Dette publique” (administraţia internaţională a datoriilor publice contractate de vechii Sultani), Banca Otomana, Regia Tutunurilor, alături de alte concesiuni si ipoteci, la care, în mare parte, era interesat capitalul francez.

În aceste chestiuni, Ankara se arăta categorică: Capitulaţiile însemnau o mare restricţie a drepturilor sale de suveranitate, incompatibile cu independenţa pe care o revendica, aşa că a  cerut înlăturarea lor imediată.

De cealaltă parte, Lordul Curzon nu s-a arătat impresionat, motivând că Turcia nu avea o jurisdicţie modernă, nu avea drept comercial, nu avea nici alte coduri de legi.

Delegatul turc a cerut timp şi a promis că în curând le va avea. Mai mult, a dat exemplul Japoniei, care a scăpat de Capitulaţii după o perioadă de tranziţie de 20 de ani.

Ismet Paşa a conchis că Turcia preferă să lupte mai departe decât să admită restrângerea drepturilor fundamentale ale naţiunii .

Conferința a durat 11 saptămâni. Dezbaterile acesteia au fost marcate de atitudinea noconformistă a lui Ismet İnönü.

În timpul atacurilor lordului Curzon la adresa pozițiilor Turciei, İnönü, care spunea ca are auzul slăbit, și-a închis aparatul auditiv.

După ce Curzon și-a încheiat discursul, İnönü a reiterat aceleasi cereri inițiale, fără să ia în seamă argumentele omului politic britanic.

La încheierea conferinței, Turcia a acceptat clauzele politice și principiul „libertății strâmtorilor”, aceasta din urmă fiind principala preocupare a britanicilor, insa p-roblema statutului regiunii Mossul a rămas în suspensie, datorită poziției britanice, conform căreia această zonă trebuie să rămână parte a Irakului.

Delegația franceză nu a reușit să atingă niciunul dintre obiectivele pe care și le propusese și, pe 30 ianuarie 1923, a emis o declarație conform cărei Parisul va considera proiectul tratatului nimic mai mult decât o „bază de discuție”.

După trei luni de discutii fără niciun rezultat, Lordul Curzon a încercat o ultimă tactică, procedând exact ca un cumpărător de la bazar: a declarat că nu poate da mai mult şi a plecat supărat din prăvălia Conferinţei.

Pe 4 februarie 1923, Curzon i-a cerut pentru ultima oară lui Ismet Pașa să semneze tratatul, iar atunci când a fost refuzat, a părăsit Laussane .

În gară, a aşteptat totusi ca omologul său turc să vină după el şi să accepte. Cum Ismet Paşa nu a venit, diplomatul englez a plecat din Lausanne noaptea cu Orient Express-ul, fără niciun rezultat.

Rămasă singură, delegaţia turcă a plecat şi ea, refuzand semnarea tratatul, iar Conferinţa a fost întreruptă.Tratatul de la Lausanne a fost incheiat în cele din urmă, pe 24 iulie 1923.

Turciei, i-au fost impuse clauze grele. Strâmtorile Dardanele si Bosfor intrau sub protecţia Marii Britanii, Franţei, Italiei şi Japoniei, iar o parte din teritoriul turc era de asemenea împărţit între Marile Puteri.

O altă problemă care a stârnit stupoare printre reprezentanţii ţărilor prezente la Lausanne a fost declaraţia santajista a lui Ismet İnönü care sustinea ca:

„Noi dorim să scoatem Patriarhia din Istanbul. Patriarhia a fost centrul tuturor acţiunilor întreprinse împotriva turcilor. Patriarhia a fost un obstacol în faţa prieteniei dintre turci şi greci. Subiectul a adus problema între turci şi creştinism” .

Obiceiurile şi tradiţia de sute de ani reprezentate de Patriarhia care se găsea la Constantinopol (din 1927, numit Istanbul), nu putea fi în opinia creştinilor un obiect de negociere.

Mai mult, dacă turcii ar fi scos Patriarhia din Istanbul, Marile Puteri ar fi fost privite ca atentatoare la unitatea creştină.

 

Ismet Inönü şi Mustafa Kemal (cu pălăriile în mâini), ieşind din clădirea Adunării Naţionale

 

 

 

Evident, pentru europeni, problema Patriarhiei era foarte importantă. Marea Britanie nu-și permitea ca istoria să consemneze că principalul negociator de la Lausanne a lăsat ca Patriarhia de la Constantinopol să fie mutată.

Acest lucru putea fi interpretat ca un câștig al Orientului islamic în fața  Europei creștine.

 Ismet İnönü s-a străduit ca importantul locaș de cult să rămână în Turcia.

Nici  Mustafa Kemal nu dorea să atenteze la independenţa Patriarhiei, însă s-a folosit de importanţa acesteia în negocierile de la Lausanne. Orgolios, primul ministru grec Venizelos s-ar fi bucurat dacă turcii ar fi scos Patriarhia din Istanbul, oferindu-se să-i facă loc pe muntele Athos.   

O problemă mai puţin abordată, a fost aceea a insulei dunarene Ada Kaleh – uitată in timpul Congresului de la Berlin, din 1878, în opinia ministrului de Externe turc, a fost adusă în discuţie de un delegat turc care şi-a amintit de ea.

Cu toate că era greu de controlat, turcii au dorit să o aducă sub suzeranitatea lor.

„Mi-au fost făcute reproşuri de către delegaţia proprie că nu trebuie să ne împiedicăm de Ada Kaleh la Conferinţa de Pace, pe motiv că în prima fază a Conferinţei nu am pomenit de această insulă şi nu este corect acum să fac revendicări ulterioare.

Problema Ada Kaleh am enunţat-o în a doua parte a Conferinţei, însă cei din echipa mea, Mustafa Reşid Paşa, m-a sfătuit că nu e logic să vorbesc despre această problemă, mai ales dacă nu am ridicat-o în prima parte” .

Cum din analizele efectuate doar în documentele din Turcia se regăseşte acest punct de vedere se poate crede că „problema Ada Kaleh” a fost ridicată doar pentru a irita oponenţii turci la Conferinţă.

Departe de graniţele revendicate de turci, era imposibil ca această insulă să-i revină Turciei.

Firesc, turcii au fost nemulţumiţi de amputările teritoriale suferite de tara lor. Pe măsură ce statul turc s-a consolidat, Ataturk şi adepţii săi au reuşit să obţină stabilitatea şi independenţa Turciei.

Reformele lui Ataturk privite cu ochii buni in Occident, au fost însă greu de aplicat.

Oamenilor nu le-a fost uşor să schimbe tradiţii şi mentalităţi pe care le moşteniseră de la înaintaşii lor de-a lungul timpului.

Datorită situaţiei din Europa unde Hitler şi Musollini începuseră să revendice teritorii, Turcia a trecut la randul ei la promovarea unei politici de revizuire a Convenţiei de la Lausanne din 1922-23.

Astfel printr-o nota din 11 aprilie 1936, Turcia  a înştiinţat statele semnatare ale Convenţiei de la Lausanne de intenţia sa de a repune in discutie prevederile respectivului tratat.

 

 

 

 

 

 

Noua Conferința privind regimul strâmtorilor Bosfor si Dardanele, a avut loc între 22 iunie — 21 iulie 1936 la Montreux (tot in Elveția).

La ea au participat Turcia, URSS, Marea Britanie, Franța, Bulgaria, România, Grecia, Iugoslavia, Australia și Japonia.  

Italia a refuzat să trimita o delegatie la tratative, întrucât țările participante sustineau sancțiunile internaționale impotriva sa în legătură cu situația creata dupa ce aceasta a invadat Etiopia.

Convenția de la Montreux a conferit Turciei, după dezbateri îndelungate, dreptul de a militariza zona strâmtorilor în cazul unui conflict armat.

 

 

 

Surse:

Pasaje din textul publicat în Analele Universităţii Spiru Haret, Seria Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, An II, nr. 2, 2008

http://ionutcojocaru.ro/2010/02/19/de-la-razboiul-greco-turc-la-conferintele-de-la-lausanne-si-montreux/

http://www.radiooltenia.ro/azi-despre-ieri-20-noiembrie-2018/

http://www.rasfoiesc.com/educatie/istorie/Conferinta-de-pace-de-la-Paris41.php

 https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/in-umbra-imperiului-lausanne-de-la-reluarea-negocierilor-la-santajul-cu-patriarhia

Publicitate