CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Mișcarea națională în Basarabia şi împotrivirea românilor basarabeni faţă de politica rusească de deznaţionalizare


 

Imagini pentru harta moldovei 1812

 

 

 

 

„Secolul națiunilor” i-a luat oarecum prin surprindere pe români și i-a găsit mai divizați decât în Evul Mediu.

De la două state medievale relativ omogene și o singură provincie românească sub dominație străină (Transilvania), la începutul sec. XIX s-a ajuns la trei regiuni înstrăinate, pe lângă cele două Principate dunărene.

Paradoxal, dar anume anexarea Bucovinei și a Basarabiei i-a determinat pe moldovenii din dreapta Prutului să renunțe la „statalitate” de dragul supraviețuirii ca neam.

Scindarea Moldovei la 1812 a demonstrat încă o dată că Țările Române nu erau decât niște pioni pe tabla de șah a marilor puteri.

Raptul teritorial s-a produs cu încălcarea grosolană a dreptului internațional (vestitele capitulații și Tratatul de la Kuciuk-Kainargi), fără consultarea populației și în pofida protestelor mitropolitului (și caimacamului) Veniamin Costache.

Chiar dacă unii boieri moldoveni inițial au salutat „alipirea” la Imperiul Țarist, deoarece conștiința religioasă încă prevala asupra celei naționale, pierderea moșiilor lor de partea cealaltă a Prutului și anularea treptată a autonomiei Basarabiei (prin introducerea legislației țariste și a limbii ruse în administrație și biserică), i-a determinat în 1814, să se adreseze mitropolitului uzurpator Gavriil Bănulescu-Bodoni cu următoarele revendicări:

„(…)Se împlinesc patru secole de cînd Moldova se conduce după legile sale şi se poate oare crede că ea n-a avut şi nici acum nu dispune de acestea? Oare nu avem noi obiceiurile noastre vechi moldoveneşti şi pravile obligatorii? Oare nu sînt pravilele tipărite ale lui Vasile-Voievod? Oare nu sînt legiuirile domnitorilor, hrisoavele şi diatele scoase în diferite timpuri? Nu se caută oare judecăţile în baza legilor lui lustinian şi ale altor împăraţi greci? (…)

Pentru păstrarea obiceiurilor noastre legitime şi înlăturarea multor născociri străine legiuirilor noastre, noi cu lacrimi înduioşătoare cerem de la Monarh, în primul rînd, ca Arhipăstorul – mitropolitul nostru – să fie şi astăzi, precum era din moşi-strămoşi, prima persoană la judeţe; în al doilea rînd, binevoiască Maiestatea sa imperială de a numi în slujba de cîrmuitor civil al Basarabiei pe un moldovean, din rîndul celor supuşi tronului rusesc, care ne ştie firea, credinţa noastră şi legile; care cunoaşte neamurile boiereşti, rangurile, obiceiurile pămîntului; care ar fi în stare să atragă spre sine şi inimile fraţilor noştri, să sporească populaţia regiunii şi să fie pentru noi un adăpost de totdeauna.”

Această scrisoare a boierilor moldoveni rămași în Basarabia anexată a fost transmisă împăratului Alexandru I, care i-a și răspuns mitropolitului, la 1 aprilie 1816, asigurându-l că va păstra legile (dar mai ales privilegiile) locale:

„(…)Intenţia mea constă în a dărui Basarabiei o administraţie civilă corespunzătoare moravurilor, obiceiurilor şi legilor ei(…) Eu doresc ca această ţară roditoare să se însufleţească de o viaţă nouă şi aceasta o aştept de la împuternicitul meu prin rîvna de care va da dovadă, precum şi de la toţi locuitorii Basarabiei prin ajutorul unanim pe care îl vor acorda.

Dorind să fie înştiinţaţi despre aceasta toţi locuitorii, întru binele lor, mă adresez Domniei voastre, poruncindu-vă ca tot ce este expus aici să fie tălmăcit în limba poporului şi prin citire bisericească să fie dat spre ascultare turmei încredinţate Domniei voastre, să ştie preoţimea, boierii şi tot poporul, prin slujitorii sfintei biserici, că ochiul meu, iubitor de fii, priveşte asupra lor şi eu mă îngrijesc ca ei să fie fericiţi.”

Din această corespondență trebuie reținute următoarele lucruri: pe de o parte, prin evocarea obiceiurilor vechi, a legislației românești de sorginte bizantină (cum ar fi „Pravila” lui Vasile Lupu) și solicitarea de a numi un moldovean în funcția de guvernator civil, elita politică locală spera că regiunii i se va păstra autonomia până la reîntregirea Moldovei, iar pe de altă parte, ţarul Rusiei considera Basarabia ca fiind o „țară” și conştientiza faptul că locuitorii acesteia nu înţelegeau limba rusă.

Dacă inițial rușii nu cunoșteau nici măcar religia populației majoritare a regiunii (guvernul de la Petersburg îl trimite, în 1816, pe P.P. Svinin cu misiunea de a lămuri de ce confesiune este populația Basarabiei) și încercau să o transforme într-un model de cârmuire pentru toate popoarele creștine din Balcani, atunci odată cu urcarea la tron a lui Nicolae I (1825) politica țaristă în Basarabia a devenit una de rusificare și de deznaționalizare.

 

Anularea autonomiei la 1828 și a hotarului administrativ pe Nistru la 1830 a pus bazele integrării regiunii în cadrul Imperiului Rusiei.

Spre deosebire de sovietici, autoritățile țariste recunoșteau că moldovenii din stânga Prutului sunt de aceeași etnie cu locuitorii Principatelor Române.

Pentru oficialii imperiali, religia creștin-ortodoxă și limba rusă devin pilonii principali ai construcției statale în Basarabia.

Dacă sub aspect confesional, jumătatea de est a Țării Moldovei, ruptă arbitrar la 1812, era uniformizată și racordată la politica oficială a guvernului de la Petersburg, atunci din punct de vedere lingvistic țariștii întâmpinau dificultăți în impunerea limbii ruse basarabenilor.

Istoricul și etnograful rus P.N. Batiușkov, în lucrarea Bessarabja, istoriceskoe opisanie (publicată la 1892), considera că: „rusească prin sufletul său, prin devotamentul faţă de ţarul rus, prin credinţa faţă de statul rus, Basarabia n-a fost nici pe departe rusească prin limba şi viaţa sa”.

 

 

 

 

Țarul Alexandru al II-lea al Rusiei

Foto: Țarul Alexandru al II-lea al Rusiei

 

 

Paradoxal, dar anume reformele implementate de țarul Alexandru al II-lea au contribuit la deznaționalizarea românilor din Basarabia.

Instituirea serviciului militar obligatoriu (1874) a dus la crearea focarelor de rusificare a tinerei generaţii, întrucât basarabenii trimiși în alte regiuni ale imperiului erau instruiți doar în limba rusă.

O altă reformă, cea administrativă (1870), deşi a ridicat gradul de reprezentativitate al populației băștinașe în cadrul zemstvelor (organe de conducere locală), nu a fost decât o modalitate de compensare a nobilimii pentru desființarea șerbiei (fapt ce nu i-a afectat pe boierii moldoveni, întrucât la noi șerbia fusese abolită de Nicolae Mavrocordat, în 1746), precum şi de uniformizare a sistemului administrativ a tuturor regiunilor imperiului.

În continuarea acestei politici, Basarabiei i se atribuie statutul de gubernie, dovadă a faptului că „nu mai făcea parte din Imperiul Rus, ci și din Rusia propriu-zisă” (Charles King).

Indubitabil, în perioada țaristă românii basarabeni au fost supuși unei acerbe rusificări prin intermediul Bisericii.

Istoricul ecleziastic Nicolae Popovschi afirmase că încă de „pe vremea lui Alexandru I, biserica devine un aliat credincios al statului (…) În fruntea bisericii era sinodul, compus din episcopi, care, toţi, erau numiţi de ţar, devenind astfel înalţi demnitari ai guvernului. Sinodul n-a fost lăsat liber nici în activitatea lui interioară, deoarece această activitate trecea sub supravegherea oberprocurorului sinodal”.

Odată cu numirea lui Pavel Lebedev ca arhiepiscop al Chișinăului și Hotinului (1871), zeci de preoți au fost prigoniți pentru că nu oficiau slujbele în limba rusă, iar cca 340 de biserici au fost închise.

Una dintre măsurile cele mai eficiente a politicii de deznaţionalizare promovate de acest prelat consta în efectuarea tuturor înscrierilor în registrele bisericeşti, inclusiv ale stării civile, în limba rusă.

Iar cei care se împotriveau erau excluși din eparhii și parohii.

Ion Nistor îi enumeră pe câțiva dintre acești preoți patrioți: Vasile Zubcu, Ioan Untu, Dimitrie Tutunaru, Ioan Popovici, ş.a.

În a doua jumătate a sec. XIX – începutul sec. XX, românii basarabeni nu luptau atât pentru refacerea „statalității moldovenești”, cât pentru supraviețuirea lor ca neam și (re)introducerea limbii române în administrație, școală și biserică.

În Basarabia, mișcarea națională (atâta cât o fi fost) se baza pe rezistența culturală a băștinașilor și amintirea Moldovei medievale.

Dar chiar și în condițiile unei izolări cvasi-totale de România și a unei integrări artificiale în cadrul Imperiului țarist, moldovenii din stânga Prutului nu și-au dorit un stat aparte și nu au pretins la continuitatea Țării Moldovei.

Proclamarea independenței Republicii Democratice Moldovenești (Basarabia) la 2 decembrie 1917 a fost dictată atât de factorii externi, cât și de cei interni. Imensele pierderi umane și materiale în timpul primului război mondial, dezertările și dezordinile în masă, lovitura de stat bolșevică și, implicit, colapsul Imperiului Rusiei, au determinat elitele politice locale să-și revendice dreptul la autodeterminare națională și la propria organizare statală.

Conștienți de pericolul „ciumei roșii”, dar și de eșecul „statalității moldovenești” în Basarabia țaristă, majoritatea covârșitoare a membrilor Sfatului Țării a votat, la 27 martie / 9 aprilie 1918, Unirea cu succesoarea de drept a Țării Moldovei – România.

 

Sursa:

 

ION MISCHEVCA:

http://basarabialiterara.com.md/?p=34381

 

30/09/2018 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , ,

2 comentarii »

  1. A republicat asta pe Octavpelin's Weblog.

    Apreciază

    Comentariu de octavpelin | 30/09/2018 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: