28 iunie 1940 – Răzbunarea imperialismului rus camuflată în spatele unor lozinci „revoluţionare”, de esenţă marxist-leninistă. VIDEO

 

Adevărul despre 28 iunie 1940

 

Evadarea Basarabiei, în martie 1918, din imperiul rus, devenit imperiul roşu, sovietic, o adevărată închisoare a popoarelor, a fost considerată drept o sfidare obraznică a drepturilor „celui mai mare”.

Motiv pentru care răzbunarea acestuia a constituit o componentă politică de-a lungul anilor interbelici.

Iar setea de răzbunare era camuflată cu grijă în spatele unor lozinci „revoluţionare”, de esenţă marxist-leninistă, despre  „aspiraţiile de libertate, progresiste ale poporului moldovenesc de a se elibera de sub asuprirea statului monarhic românesc”.

Poporul moldovenesc dorea, vezi doamne, „reunirea cu patria sovietică”.

Astfel, ziua de 28 iunie 1940, când tancurile sovietice au trecut peste frontiera de stat a României a devenit punctul culminant al acelei răzbunări, un „spectacol” dureros, oferit în numele „frăţiei proletare”, de către „marele stat socialist”, căruia aveau apoi să-i cadă victime Polonia şi republicile baltice: Estonia, Letonia şi Lituania.

Urmările dramatice şi dureroase nu au întârzâiat să vină: trunchierea teritoriului „eliberat”, teroarea, deportările, foametea, migraţia etc.

Acesta este contextul istoric real al „cireşarului” în prima ediţie: anul 1940.

Astăzi se cunoaşte, cu lux de amănunte, descendenţa tragicului eveniment din tranzacţia nelegitimă, odioasă, dintre URSS şi Germania hitleristă, denumită „Pactul Ribbentrop-Molotov”.

Însă parcă persistă o doză de nesinceritate când se vorbeşte despre 28 iunie 1940 numai în limitele respectivului pact.

Este falsă ideea care ar vrea să ne convingă că abia conţinutul documentelor secrete încheiate între Stalin şi Hitler ar dezvălui esenţa imperială a actului din 28 iunie.

Sunt prea multe elemente care ne determină să facem asemenea aprecieri.

Ele ne sunt oferite de istoria relaţiilor româno-sovietice de după 1918, până în pragul izbucnicii celui de Al Doilea Război Mondial şi chiar până în la actul baditesc din iunie 19140.

La acestea ne vom referi, pe scurt, pentru ca cititorii să înţeleagă cum s-a ajuns la nefasta zi de vineri, 28 iunie 1940.

*

Evoluţia realaţiilor dintre România şi URSS în perioada 1918-1940 a cunoscut momente diferite.

O primă etapă a acestor relaţii o constituie perioada 1918-1924.

Adică, de la ruperea relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări şi până la Conferinţa de la Viena, din 1924.

În timpul conferinţei (28 martie – 2 aprilie) sovieticii au insistat pe orgaizarea unui referendum în rândul populaţiei din Basarabia, idee respinsă categoric de delagaţia română, motivând că statele limitrofe cu URSS, al căror teritoriu făcuse parte din vechiul imperiu ţarist (Polonia, Lituania, Letonia, Estonia, Finlanda) s-au format cu asentimentul guvernului sovietic, fără a se recurge la referendum. Conferinţa s-a încheiat fără vreun rezultat pozitiv.

Eşecul conferinţei a tensionat şi mai mult relaţiile româno-sovietice. Totuşi, pentru îmbunătăţirea acestor relaţii, la Conferinţa de la Geneva(10 aprilie – 19 mai 1922) delegaţia română a propus ca statele europene să se abţină de la orice acţiune menită să încalce statu-quo-ul teritorial şi politic existent. Propunerea a fost respinsă însă de Rusia.

În general, istoriografia sovietică a prezentat mereu denaturat adevărul, arătând cu degetul numai spre România, singura vinovată pentru relaţiile încordate dintre cele două ţări, datorită participării sale la „agresiunea” antisovietică.

Există însă destule dovezi care atestă neparticiparea României la campania de înăbuşire a revoluţiei sovietice.

Între acestea se înscrie şi declaraţia lui Henri Cambon, ministrul Franţei la Bucureşti în acea perioadă, mărturiseşte:

„Am tatonat guvernul  român în vederea unui acord care, lăsând Poloniei toată libertatea de mişcare, ar invita România să se extindă de-a lungul Mării Negre. Guverul român a respins această ofertă, arătând că nu caută aventuri dincolo de frontierele sale”.

Acelaşi lucru reiese clar şi din declaraţia lui V.I. Lenin, care, la 6 februarie 1912, spunea:

„Dar au mai rămas unele state, ca România, care nu au încercat să lupte contra Rusiei”.

Unele evenimente petrecute după 1922 s-au înscris, din păcate, în această politică antiromânească dusă de Rusia sovietică, de instabilitate între Prut şi Nistru.

Între acestea şi rebeliunea antiromânească de la Tatarbunar, din septembrie 1924, precum şi crearea RASS Moldoveneşti din stânga Nistrului, în octombrie 1924 etc.

Cu toate acestea, datorită eforturilor de îmbunătăţire a relaţiilor de bună vecinătate, ambele ţări au consimţit să semneze, în 1929, Protocolul de la Moscova (aderarea la Pactul Briand-Kellogg). Sovieticii au ţinut însă să precizeze şi cu această ocazie că „renunţarea la război nu poate însemna renunţarea la drepturile asupra teritoriului ocupat de români”.

Totuşi, după 1929 a început o perioadă de îmbunătăţire a relaţiilor dintre URSS şi România. Promotorii acestor noi relaţii au fost cei doi miniştri de externe: N.Titulescu şi M. Litvinov. Punctul culminant al acestei perioade l-a constituit reluarea relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări, în 9 iunie  1934.

Dar această „topire a gheţii” n-a ţinut mult, din păcate, deoarece în URSS lucrurile au evoluat înspre o dictatură stalinistă brutală, în care s-a înscris şi înlocuirea  lui M. Litvinov cu V. Molotov.

După această schimbare, în relaţiile cu România au început să se audă, tot mai des, pretenţiile asupra Basarabiei, tonul lor devenind din ce mai ameninţător şi mai a grosolan.

Înrăutăţirea bruscă a relaţiilor dintre cele două ţări a survenit imediat după sesiunea Sovietului Suprem al URSS, din 3-10 august 1939, când Molotov a amintit că în partea de sud a ţării există probleme nerezolvate, care vor fi însă rezolvate în conformitate cu interesele vitale ale Uniunii Sovietce. În martie 1940, acelaşi Molotov a abordat deschis problema Basarabiei, respectiv încorporarea acesteia la URSS.

*

Apariţia pretenţiilor faţă de Bucovina de nord, în nota ultimativă înaintată României, în seara zilei de 26 iunie 1940, i-a luat prin suprindere şi pe nemţi.

De asemenea, în relaţiile diplomatice dintre România şi URSS  nu se găseşte nici un document prin care URSS să fi avut vreodată pretenţii asupra Bucovinei de nord.

În cercurile neoficiale, mai ales în Ucraina, ideea a fost însă vehiculată.

Ea era întreţinută mai ales de comuniştii bucovineni, ca şi cei din Basarabia, care doreau desprinderea acestor teritorii din trupul României şi încorporarea lor la URSS, respectiv la Ucraina sovietică.

Se pune totuşi întrebarea: de ce România a acceptat să cedeze aceste provincii istorice ale sale fără a încerca să  se opună, chiar cu forţa armelor, pentru păstrarea integrităţii sale teritoriale?

Răspunsul s-ar părea să fie unul singur: Armata Română nu era pregătită pentru a face faţă celor 24 de divizii sovietice, sprijinite de brigăzi de blindate, care au fost concentrate spre Nistru.

Dar situaţia trebuie analizată şi în contextul internaţional al momentului. Se ştie că România se bucura de garanţiile oferite de Anglia şi Franţa în ce priveşte integritatea sa teritorială.

Din păcate, înainte de 26 iunie  1940, respetiv înainte de ultimatumul sovietic, aceste garanţii nu mai aveau nicio valabilitate.

La acea dată Franţa capitulase deja, la 22 iunie 1940, în faţa Germaniei hitleriste, în timp ce Anglia, rămasă singură, făcea eforturi disperate pentru a face faţă unei iminente invazii a armatei hitleriste.

Nici din partea aliaţilor săi din Mica Antantă România nu putea spera la vreun ajutor: Cehoslovacia era deja ocupată de armata germană şi desfiinţată ca stat, iar Jugoslavia se afla şi ea în faţa pericolului de a fi ocupată de nemţi.

Singurul ajutor la care ar mai fi putut spera era cel din partea Germaniei. Aceasta însă era preocupată de evenimnetele din vestul Europei, dorind să încheie cât mai grabnic socotelile cu Franţa, dar şi cu Anglia.

Acesta a fost şi motivul pentru care, în mod cu totul neaşteptat, s-a încheiat tratatul din august 1939, dintre Germania şi URSS.

Astfel aceasta din urmă a putut pregăti în linişte agresiunea asupra României, iar ocuparea militară a Basarabiei şi Bucovinei de nord s-a putut elabora după toate regulile de război.

La 19 iunie 1940, la ora 6 dimineaţa, principalele unităţi militare sovietice destinate a lua parte la această operaţiune, făcând parte din Frontul de Sud, au sosit la locul dinainte stabilit, ocupând poziţii de luptă la froniera de stat a României.

Au trebuit să mai aştepte însă aproape zece zile pentru a începe operaţiunile militare.

Trupele sovietice au trecut Nistrul în 28 iunie, ora 14, după ce încă din 27 iunie s-a început o puternică campanie propagandistică împotriva României.

Au fost difuzate peste 60.000 de foi volate şi 25.000 de portrete ale lui Stalin, Molotov, Voroşilor ş.a.

Aşadar, totul a fost pregătit din timp şi în mod miniţios pentru ca această agresiune să reuşească, aşa cum a fost pusă la cale de agresorii sovietici.

Ea a avut drept rezultat dezmembrarea teritorială a României, prin ruperea din trupul său a celor două provoncii istorice: Basarabia şi Bucovina de nord.

 

 

 

 

 

Sursa:

 

Ilie Șandru – http://www.ziarulnatiunea.ro/2018/02/12/adevarul-despre-28-iunie-1940/

Publicitate

AGENȚI RUȘI ŞI OBIECTIVE STRATEGICE ȘI ECONOMICE DIN ROMÂNIA ŞI R.MOLDOVA PRELUATE DE COMPANII RUSEȘTI

 

 

Prin investiţii în România şi R. Moldova, Rusia urmărește să omoare concurența, să pătrundă pe piața UE, să formeze pârghii care, acționate, să răspundă intereselor ei, e concluzia unei investigaţii a Centrului Român pentru Jurnalism de Investigaţii.

„Încă din anii 90, Rusia a desfășurat în România o serie de afaceri bizare, toate conduse de foști ofițeri de informații. Majoritatea investițiilor rusești s-au materializat prin cumpărarea unor uzine și fabrici scoase la privatizare de guvernele de atunci.

Puține dintre acestea mai fncționează și azi”, scrie jurnalistul Sorin Ozon, de la Centrul Român pentru Jurnalism de Investigaţii (CRJI), care a realizat un serial de anchete jurnalistice vizând afacerile rusești de pe cele două maluri ale Prutului.

CRJI aminteşte de cele mai importante cazuri în care companii sau oameni de afaceri din Rusia au desfășurat afaceri În România:

„După mai multe scandaluri, în 2006, RAFO Onești ajunge în protofoliul companiei rusești  Petrochemical Holding – în prezent este falimentară și se încearcă revânzarea rafinăriei.

„Compania Mechel a început din 2003 să strangă în portofoliul ei combinatele Mechel – Câmpia Turzii (INSI), Mechel – Târgovişte (COS), Ductil Steel – Oţelu Roşu, Ductil Steel – Buzău, Laminorul  Brăila şi Mechel – Reparaţii Târgovişte. În anul 2010, Mechel avea în România aproximativ 7.000 de angajați.

După problemele pe care patronul companiei le-a avut cu Putin, în 2013, Mechel cedase deja activele sale din România unei firme de apartament, pentru 50 de euro.

Închiderea combinatelor a redus cu 15% producția de oțel a României, afectând puternic sectorul construcțiilor, având în vedere că, în mai 2010, compania asigura 80% din industria de oțel-beton a țării”, scrie CRJl, adăugând că interesele în România ale companiei Mechel sunt reprezentate și printr-un fost ofițer al trupelor speciale (Spetnatz) din cadrul GRU – fostul serviciu de spionaj al Armatei Roșii, pe nume Boris Golovin.

Acesta a încercat și o afacere cu autobuze rusești la UCM Reșița.

Un alt exemplu este cel al Marco Group (în 2007 își schimbă denumirea în Vimetco) care devine în 2002 acționar la Alro Slatina, cel mai mare consumator de energie din România.

În iunie 2018, acționarii ruși au anunțat că scot la vânzare Alro Slatina – în prezent cel mai mare producător de aluminiu din Europa continentală.

„Alor Oradea a fost o companie producătoare de alumină din România. Era singura fabrică de alumină care folosea bauxită autohtonă.

A fost cumpărată, la valoarea de lichidare, de Russki Aluminium, în 1998.

În anul 2001, rușii au închis fabrica, pe motiv că nu mai era profitabilă. Alor a fost singura fabrică de alumină tubulară din Europa”, mai scrie Sorin Ozon.

Centrul Român pentru Jurnalism de Investigații a realizat un serial de anchete jurnalistice vizând afacerile rusești de pe cele două maluri ale Prutului.

Concluzia grupului de jurnaliști la finalul investigațiilor este că :

„Prin investițiile ei în cele două state, Rusia urmărește simultan mai multe direcții: să omoare concurența (în 1989, România era una dintre cele mai industrializate țări comuniste), să pătrundă pe piața UE, să formeze pârghii care, acționate,  să răspundă intereselor ei”.

 REPUBLICA „GAZPROM”

SA „MoldovaGaz” controlează astăzi în totalitate industria (transportare, furnizare şi distribuţie) gazelor din Republica Moldova.

Urmare a unor abuzuri comise de anumiți demnitari moldoveni în perioada august 1995 – octombrie 1998, gigantul energetic rus „Gazprom” s-a pomenit cu 51% din pachetul de acțiuni al „MoldovaGaz”.

În perioada 1992- august 1995, aproape tot patrimoniul energetic se afla în proprietatea exclusivă a Republicii Moldova (doar o mică parte fiind controlată administrativ de forțele separatiste de la Tiraspol).

Trădare în doi pași (august 1995 – octombrie 1998)

Inițial, Guvernul Republicii Moldova a elaborat un proiect individual de reorganizare şi privatizare a subdiviziunilor Concernului de Stat „Moldova-Gaz”. Cu câteva luni înainte de aprobarea planului de reorganizare, Guvernul de la Chişinău a emis o hotărâre cu privire la crearea societăţii pe acţiuni mixte moldo-ruse de tip închis „Gazsnabtranzit” căreia i-au fost transmise în gestiune activele întreprinderii republicane a gazoductelor magistrale „Moldovatransgaz” şi ale Direcţiei regionale a gazoductelor magistrale „Tiraspoltransgaz”, capitalul statutar fiind distribuit între: „Gazprom” cu 50% + 1 acţiuni, Concernul de stat „Moldova-Gaz” – cu 27% acţiuni, „Moldovatransgaz” – cu 12% acţiuni şi „Tiraspoltransgaz” – 11% acţiuni.

În faza a două, în 1998, a fost creată societatea pe acțiuni moldo-rusă „MoldovaGaz”, acţionari fiind: „Gazprom” cu o cotă-parte de 50 la sută din acţiuni, Guvernul Republicii Moldova cu 35,33% la sută din acţiuni, „Tiraspoltransgaz” cu 13,44%. În 2007, Tiraspolul a transmis „Gazprom” dreptul de administrare a acţiunilor sale.

Restul 1,23% din acțiuni au fost repartizate unor persoane fizice ale căror nume nu au fost divulgate niciodată de autoritățile moldovene. Se știe doar că sunt foarte mulți – este vorba de peste 1700 de acționari mici.

Prin neglijarea procedurii legale de privatizare, prin acorduri de înstrăinare a proprietăţii în schimbul stingerii datoriilor în detrimentul intereselor statului și prin majorarea în mod artificial a datoriilor Moldovei pentru consumul de gaze (în perioada 1994 19-97) „Gazprom” a devenit proprietar aproape a tuturor activelor concernului de stat „Moldova-Gaz”.

Toate abaterile au fost consemnate în Hotărârea Curții de Conturi Nr.15 din 14.02.2002, dar nici o autoritate a statului nu a întreprins vreo măsură până în prezent.

Dependența Moldovei de Rusia este direct proporțională cu datoria Transnistrei pentru gaze.

De 12 ani, regiunea transnistreană nu achită „Gazpromului”nici un dolar pentru gazele consumate, chiar dacă populația de acolo își achită consumul în proporție de 92%.

Banii sunt cheltuiți de administrația separatistă pentru „consum curent” și înarmare, iar Rusia nu are nici o pretenție.

Datoria malului stâng al Nistrului pentru gazele rusești consumate va ajunge anul acesta la 7 miliarde de dolari – echivalentul a aproximativ 38 de bugete anuale ale autoproclamatei republici transnistrene. Oficial, Transnistria nu are nici o datorie.

Juridic, datoria este a Republicii Moldova, pentru că așa au semnat hârtiile cu „Gazprom” decidenții de la Chișinău atunci când au cedat magistrala de gaze concernului rus și au acceptat să bage Guvernul în combinația de la „MoldovaGaz”.

Cei care au făcut asta au pecetluit soarta Moldovei, au zidit-o cu tot cu cetățeni în „pușcăria” Gazpromului chiar dacă își achită integral, conștiincios, consumul de gaze.

Și chiar dacă autoritățile moldovene nu au recunoscut niciodată că achită datoria Transnistriei din banii cetățenilor de pe malul drept al Nistrului, „Gazprom” își recuperează banii prin instanță.

În februarie 2015, concernul rus s-a adresat Curţii de Arbitraj de la Stockholm pentru încasarea de la „Moldova-Gaz” a unei datorii de 830,7 milioane de dolari din datoria acumulată în 2012.

Este doar un exemplu. Anterior a mai procedat la fel în câteva rânduri.

Ultima dată, „Gazprom” a acționat în judecată Republica Moldova în luna mai 2018, pretinzând încasarea a jumătate de miliard de dolari prin intermediul Arbitrajului Comercial Internațional din Rusia.

Potrivit raportului trimestrial al „Gazprom” (care nu specifică faptul că este vorba de datoria Transnistriei), datoria ar fi pentru gazul livrat în 2015.

Suma este totuși cu aproape 300 de milioane dolari mai mică față de precedenta pretenție de aproximativ 770 de milioane de dolari, pentru gazele livrate în 2014.

În total, „Gazprom” a depus 13 astfel de pretenții în instanță împotriva Moldovei.

Prima dată, instanța comercială de argitraj de la Moscova a decis ca „MoldovaGaz” să achite „Gazpromului” o datorie de 42 de milioane de dolari pentru gazul consumat în primul trimestru al anului 2006 încă la 18 iulie 2008.

La 9 februarie 2017, la o întrevedere cu vicepreședintele Consiliului de Administrație al „Gazprom”, Valerii Golubev, premierul moldovean Pavel Filip a cerut să fie examinată posibilitatea transferării datoriilor acumulate de regiunea transnistreană către SRL „Tiraspoltransgaz”, iar ulterior către administraţia separatistă a regiunii.

În a 4-a zi, pe 13 februarie 2017, Golubev i-a răspuns de la Tiraspol, după o întrevedere avută cu șeful grupării separatiste, Vadim Krasnoselskii:

„Gazprom nu este de acord cu transferul datoriei Republicii Moldova către Transnistria” și „refuză schema de restructurare a datoriei de 6,5 miliarde de dolari propusă de autorităţile de la Chişinău”.

Finanțăm separatismul!

Potrivit unui raport al Institutului pentru Dezvoltare și Inițiative Sociale „Viitorul”, numai în perioada 2007-2016, SA „MoldovaGaz” a subvenționat direct (cu gaze naturale) regimul separatist de la Tiraspol cu 1,3 miliarde de dolari.

Potrivit experților în energetică Sergiu Tofilat, Victor Parlicov și Tudor Șoitu, aceste resurse au fost convertite de către administrația de la Tiraspol în bani care au fost folosiți la întreținerea aparatului birocratic ilegal de la Tiraspol – Guvernul de la Chișinău fiind acționar minoritar în compania („MoldovaGaz”) care finanțează un regim separatist pe propriul teritoriu suveran.

În plus, Republica Moldova cumpără energie electrică produsă de centrala de la Cuciurgan, subordonată autorităților separatiste de la Tiraspol.

Centrala de la Cuciurgan vinde Chișinăului curent electric produs pe baza gazului natural livrat de „Gazprom” – gaz pentru care centrala nu achită – este somat să achite pentru acesta tot Chișinăul. Astfel, moldovenii plătesc de două ori gazul rusesc ars în Transnistria.

Economic este imposibil ca Moldova să scape de datoriile față de „Gazprom” și, implicit, de șantajul rusesc.

Însuși mecanismul a fost construit în așa fel încât să țină Republica Moldova în șah economic atât cât va dori Rusia.

Moldova nu mai are pârghii în raport cu monopolismul „Gazprom”.

Le-a cedat pe toate prin semnătura celor care au guvernat țara prin corupție.

FOTO: Violeta Colesnic

Acum, „Gazprom” dă de știre ori de câte ori Chișinăul prinde politic la curaj sau când Rusia vrea să mai obțină vreo cedare din partea Republicii Moldova în problema transnistreană sau în domeniul politicii externe. Ba cresc tarifele, ba vine o avertizare cu sistarea livrărilor de gaze în plină iarnă…

Din cauza presiunilor „Gazprom”, Moldova a amânat implementarea pachetului energetic 3 al UE.

Vor să deturneze Pachetul energetic III al UE în favoarea pro-rusului Dodon?

Republica Moldova s-a angajat, în octombrie 2011 să implementeze al Treilea Pachet Energetic al UE cel târziu în ianuarie 2015.

Ulterior, urmare a presiunilor Rusiei, Chișinăul a negociat cu UE o amânare până în anul 2020.

Acest pachet prevede separarea producerii de gaz de transportul, distribuția și stocarea acestuia.

Adică, distribuția să poată fi făcută de o companie independentă de cea producătoare. O lege în acest sens a fost deja aprobată.

Astfel, din cele 20 de companii controlate de „MoldovaGaz/Gazprom” ar urma să rămână doar trei: „MoldovaGaz”, care se va ocupa doar de importul gazelor din Rusia;  „MoldovatransGaz”, care va gestiona conductele magistrale și va presta servicii de transport și tranzit de gaze și, a treia – „Chișinău-Gaz” SRL care ar urma să coaguleze toate cele 12 SRL-uri care se ocupă acum de distribuția și furnizarea gazelor.

Nu este clar în acest moment ce se va întâmpla cu datoriile de miliarde de dolari după această reformă. Cert este că activele din Transnistria vor fi preluate de „Gazprom” în contul datoriilor regiunii – o sumă infimă în raport cu datoriile.

Momentan, „MoldovaGaz” deține 100% din acțiunile a 19 companii (12 de distribuție a gazelor), a întreprinderii „MoldovatransGaz” care gestionează rețeaua de transport a gazelor.

„MoldovaGaz” apare și ca fondatoare la întreprinderile de distribuție din regiunea separatistă transnistreană.

Actorii

Urmărind traseul „actorilor” implicați în mutările de pe piața gazelor din Moldova, se conturează o încrengătură cu puternice legături politice în PD și PSRM, care par să-și coordoneze pașii chiar dacă la nivel politic se declară oponenți.

La 9 februarie 2017, Vasile Botnari, considerat „mâna dreaptă” a liderului PD, Vlad Plahotniuc, a fost desemnat președinte al SA „MoldovaGaz” după o vizită a liderului de facto al PSRM, Igor Dodon, la Moscova.

Dintr-o coincidență stranie, tot atunci ambasadorul Moldovei la Moscova, Dumitru Braghiș, era retras subit, iar în locul lui a fost trimis, în calitate de ambasador, cu aprobarea Guvernului controlat de PD, deputatul PSRM Andrei Neguța.

La o lună distanță, la 9 martie 2017, deputatul socialist din Adunarea Populară a Autonomiei Găgăuze, Ruslan Garbalî, a fost numit de către Vasile Botnari administrator la „Chișinău-Gaz” – o companie cu o cifră de afaceri de peste 5 miliarde de lei moldovenești.

FOTO: Violeta Colesnic 

 

La 3 mai 2018, după o nouă vizită a lui Igor Dodon în Rusia, Vasile Botnari este mutat de la „MoldovaGaz” în funcția de director al Serviciului de Informații și Securitate.

Funcția de șef al SA „MoldovaGaz” a rămas vacantă.

Vasile Botnari este naşul de cununie al Danielei Guma şi al lui Anatolie Moruz, fiica şi, respectiv, ginerele ex-deputatului PDM, Valeriu Guma, condamnat în România pentru corupție.

La 25 mai, „MoldovaGaz” anunța despre o nouă componență a Consiliului de Observatori tot atunci fiind modificată și componența Comisiei de Cenzori. Numele persoanelor care au fost desemnate pentru funcțiile respective nu au fost făcute publice.

În 2018, SA „MoldovaGaz” a înregistrat cel mai mare profit din istoria sa – 1,93 miliarde de lei, în creștere cu 1,66 miliarde de lei față de anul 2016.

Compania deservește 705 mii de clienți. „MoldovaGaz” şi „Tiraspoltransgaz” asigură tranzitul a 18,5 miliarde de metri cubi de gaze din Rusia în Balcani.

În Republica Moldova sunt livrate 3 miliarde de metri cubi anual.

Surse: 

 

https://www.report.md/esential/Agenti-rusi-obiective-strategice-si-economice-in-Romania-si-Moldova-preluate-de-companii-rusesti-Republica-Gazprom-896

https://www.euractiv.ro/euractiv-moldova/agenti-rusi-obiective-strategice-si-economice-in-romania-si-moldova-preluate-de-companii-rusesti-11958

La 27 septembrie 1896 a fost inaugurat pe fluviul Dunărea, canalul navigabil Porţile de Fier

Acum 122 de ani  în data de 27 septembrie 1896,  în cadrul unei ceremonii internaţionale festive desfăşurate în prezenţa împăratului Austro – Ungariei, Franz Josef, a regelui Serbiei, Alexandru I şi al României, Carol I, a avut loc inaugurarea canalului navigabil Porţile de Fier,  pe fluviul Dunărea.

Porţile de Fier  este numele unui defileu al fluviului Dunarea care separă Munţii Carpaţi de Balcani şi  face parte din graniţa dintre Serbia şi România.

Un nume alternativ românesc pentru ultima parte a acestui defileu este “Clisura Dunării”.

 

 

 

 

În partea sa cea  mai îngustă se află barajul hidroelectric din apropierea oraşului românesc Orşova.  

 

La est de Portile de Fier, în apropiere de orasul Drobeta-Turnu Severin, se afla ruinele  podului construit la ordinul împăratului roman Traian pentru a uşura invadarea Daciei de către trupele sale .

  Un nume alternativ românesc pentru ultima parte este Clisura Dunării.

In Serbia defileul este cunoscut sub numele de Đerdap, regiunjea limitrofă fiind un parc national.
Defileul este uneori denumit „Defileul Dunarii”, denumire greşita deoarece cursul fluviului mai are şi alte defilee, ca de exemplu defileul de la Visegrád.

Dunarea se ingusteaza pentru prima oara dincolo de insula  romanească Moldova Veche, cunoscută sub numele de Defileul Golubac. Are 14,5 km lungime si 230 m lăţime în cel mai ingust punct.

La începutul defileului  la Golubac, pe malul sârbesc, se afla un fort medieval.  

Cazanele Mari este cel mai cunoscut si mai ingust defileu: aici Dunarea se ingusteaza la 150 m lăţime si ajunge la o adancime de pana la 53 m. Pentru a face navigabila Dunarea intre Bazias si Turnu-Severin, in aceasta regiune a Clisurilor, unde cursul fluviului era numai cataracte, bancuri si vâltori, incă in anul 1834  din initiativa contelui maghiar István Szechenyi  guvernul ungar  a început lucrările de  indepartare a stâncilor din cataractele Clisurii-de-sus , care au continuat până la 1846.

Ulterior, la 15 septembrie 1890, in urma contractului incheiat intre guvernul ungar, pe de-o parte, si ing. Hajdu, fabricantul H. Luther din Braunschweig si Societatea de Discont din Berlin, pe de alta parte, au fost incepute lucrarile de canalizare in mod sistematic.

Acestea nu au putut fi  finalizate în 1895, cum fusese prevazut initial in contract, ci abia in 1898 sub mandatul ministrului transporturilor Gábor Baross, care a primit dupa aceasta data porecla de „ministrul de fier”.

A fost o lucrare grandioasa, care a necesitat mobilizarea unui număr mare de lucrători şi cheltueli enorme din partea statului maghiar (aproximativ 20 milioane de florini,într-o vreme când un palat cu 4-5 etaje costa in jur de 5-7000 de florini) .

Foloasele au fost in raport cu efortul depus , deoarece prin deschiderea Clisurilor s-a dezvoltat foarte mult navigatia dunareană, ceeace a atras dupa sine si o  intensificare fără precedemt a comertului tuturor statelor riverane, care au beneficiat de atunci facilitarea  transportului pe Dunăre spre Marea Neagră.

Limitele canalului deschis în albia Dunarii sunt marcate prin geamanduri, iar pentru o mai mare siguranta a navigatiei prin aceste locuri primejdioase, s-a infiintat un corp de piloti speciali, de stat, care conduc toate vapoarele pe aceasta portiune.

Alte descoperiri arheologice au fost facute in defileul mai putin spectaculos Gospodin Vir: in anii 1960, situl arheologic Lepenski Vir a fost dezgropat, cel mai important din Europa de sud-est.

Statuile din gresie din neoliticul timpuriu sunt in special de o mare valoare. Aceasta si alte descoperiri indica faptul ca regiunea Porţilor de Fier a fost locuita de mult timp.

Executia proiectului romano-iugoslav a inceput in 1964. In 1972 barajul a fost deschis, impreuna cu doua centrale hidroelectrice. Pentru a permite navigatia au fost realizate ecluze, cate una pe fiecare mal.

Prin constructia barajului, valea Dunarii mai jos de Belgrad a fost transformata in lac de acumulare, iar nivelul apei in amonte de baraj a crescut cu 35 m. Vechea Orsova, insula Ada Kaleh (vezi mai jos) si cel putin alte cinci sate, cu o populatie totala de 17.000 de oameni, au fost evacuate.

 

Oamenii au fost relocati, insa asezarile au fost pierdute pentru totdeauna fiind acoperite de Dunăre.

Construcţia barajului a avut de asemenea un impact major asupra mediului, spre exemplu traseele de înmulţire a mai multor specii de sturioni au fost întrerupte permanent.

Între 1994 si 2004, la Cazanele Mici, pe malul românesc, a fost sculptată în piatră, cu fonduri puse la dispoziţie de miliardarul român Iosif Constantin Drăgan, o gigantică statuie a regelui erou dac Decebal.

 

 

 

 

Costurile realizării sculpturii s-au ridicat în final, la peste un milion de dolari. Sculptorul italian Mario Galeotti, din Piatra Santa – localitate în care și-a avut atelierele și Michelangelo – a venit la fața locului, a luat probe pentru analiza rocii și a făcut primele schițe. Tot el a făcut în anul 1994 prima machetă a lucrării, dându-și concursul și la partea de degroșare a stâncii, partea artistică revenind apoi lui Florin Cotarcea, sculptor român.

Gigantica statuie în basorelief care  îl reprezintă pe viteazul Decebal, ultimul rege al Daciei și este înaltă de 55 m și lată de 25 m.

Prin construcția acestei statui modelate în piatra muntelui a marelui rege dac Decebal, Iosif Constantin Drăgan a dorit să comemoreze, dar să și demonstreze contribuția românilor la formarea culturilor europene încă din cele mai vechi timpuri, pornind de la premisa că identitatea culturală a românilor poate fi definită în primul rând prin componenta sa daco-tracă.

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/09/27/ziua-de-27-septembrie-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/09/27/o-istorie-a-zilei-de-27-septembrie-video/

 

 

 

 

 

Surse:

 

http://www.rador.ro/2018/09/27/calendarul-evenimentelor-27-septembrie-selectiuni-3/

 

http://www.ziarulnatiunea.ro/2015/04/03/cea-mai-mare-statuie-de-piatra-din-intreaga-europa-statuia-regelui-decebal/

https://cultural.bzi.ro/27-septmebrie-1896-are-loc-inaugurarea-canalului-navigabil-portile-de-fier-4750

 

https://www.banatulazi.ro/120-de-ani-de-la-inaugurarea-canalului-navigabil-de-la-portile-de-fier-ale-banatului/