CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Se împlinesc 70 de ani de la apariţia în România comunistă a Decretului privind înfiinţarea şi organizarea Direcţiunii Generale a Securităţii Poporului

O imagine ce inspira teamă : sigla NKVD.  

La 30 august 1948 se împlinesc 70 de ani de la apariţia Decretului privind înfiinţarea şi organizarea Direcţiunii Generale a Securităţii Poporului în cadrul Ministerului Afacerilor Interne (replică a poliţiei politice sovietice), cu atribuţiile de „apărare a cuceririlor democratice şi asigurarea securităţii Republicii Populare România contra duşmanilor din interior şi exterior”; primul şef al Securităţii, cu funcţia de director general, a fost Pantelimon (Pantiuşa) Bodnarenko (alias Gheorghe Pintilie), agent al NKVD-ului.

Foto: Pantiuşa Bodnarenko sau Gheorghe Pintilie.

În toate ţările din estul şi centrul Europei intrate după înfrângerea Germaniei naziste  în orbita Moscovei, partidele comuniste au acţionat după expresia lui Stalin, pentru preluarea puterii ca adevărate „brigăzi de şoc” ale „mişcării revoluţionare”, care au luat „măsuri reale pentru lichidarea asupririi capitaliste şi moşiereşti”, pentru a uşura „situaţia popoarelor care lâncezesc sub jugul capitalismului”.

Instituţionalizarea regimului comunist în România a însemnat şi lichidarea vechilor structuri de informaţii şi ordine publică – Siguranţa, Poliţia, Jandarmeria, Secţia a II-a de informaţii din Marele Stat Major, Serviciul Special de Informaţii – şi înlocuirea lor cu noi instituţii organizate după model sovietic: Securitatea, Miliţia şi Direcţia de Informaţii Militare.

La 30 august 1948, Preşedinţia Marii Adunări Naţionale a emis Decretul numărul 221 de înfiinţare în cadrul Ministerului de Interne a Direcţiei Generale a Securităţii Poporului (DGSP) .

La rândul său, Preşedinţia Consiliului de Miniştri avea subordonat Serviciul Special de Informaţii, păstrat în „gestiunea” sa de dinainte de război, cu sarcini în domeniile informaţiilor externe şi a contraspionajului, ca serviciu funcţional.

Noua DGSP, conform Decretului 221, avea rolul „de a apăra cuceririle democratice şi de a asigura securitatea Republicii Populare Române împotriva uneltirilor duşmanilor interni şi externi”.

Prin DGSP, cunoscută sub funesta titulatură „Securitatea” a fost practic înlocuită Direcţia Generală a Poliţiei de Siguranţă.

Imagini pentru Securitatea RPR photos

Decretul 221 pentru înfiinţarea ći organizarea DGSP a fost publicat în Monitorul Oficial nr.200 din 30 august. 

Atribuţiile instituţiei erau stipulate în articolul 2 („apărarea cuceririlor democratice şi asigurarea securităţii Republicii Populare Române contra dućmanilor din interior şi exterior”) şi, ca atare, pentru cei înregimentaţi deja în acţiunile represive ordonate de comunićti pentru „lichidarea dućmanului de clasă” în numele „consolidării democraţiei populare”, înfiinţarea Securităţii nu a reprezentat o discontinuitate în „muncă”.

Era practic o mai bună repartizare a atribuţiilor şi o centralizare a activităţii represive de care se ocupa acum, cu preponderenţă, noua Direcţiune, cât şi o schimbare de titulatură.

Organizarea, încadrarea cu personal şi dotările urmau să se reglementeze „prin deciziunile şi instrucţiunile interioare ale Ministerului Afacerilor Interne”, în cadrul căruia aceasta funcţiona.

Bineînţeles, reglementările aveau un caracter secret, devenind executive imediat după înscrierea lor în registrul hotărârilor interne ale MAI şi comunicarea către conducerea Securităţii, care trebuia să le aducă la îndeplinire.

Ofiţerii de securitate, conform articolelor 4 şi 5 ale Decretului, erau singurii competenţi în a instrumenta infracţiunile „ce privesc regimul”, pe întreg teritoriul ţării, în baza instrucţiunilor interne.

Instrucţiunile, ca şi statutul, normele de încadrare şi promovare a personalului, cât şi bugetul în detaliu constituiau date secrete (bugetul, prin derogare de la Legea contabilităţii publice, conform dispoziţiilor din legea fondului pentru cheltuieli în interese superioare de stat, se publica numai ca sumă globală a cheltuielilor DGSP în cadrul bugetului MAI) .

Pentru îndeplinirea rolului lor, organele de Securitate, cu competenţă extinsă pe întreg teritoriul ţării, aveau ca sarcină „instrumentarea infracţiunilor ce primejduiesc regimul democratic şi securitatea poporului”, formulare generală și ambiguă, care permitea ilegalităţi şi represalii de mare amploare.

Prin înființarea Securitătii, regimul comunist a arătat că era un regim ideologic criminal, în sensul că puterea se exercita  de un grup restrâns de persoane membre ale Biroului Politic al CC al PCR, conducere susținută de trupele sovietice staționate şi coordonat de CC al PCUS prin comisarii și consilierii sovietici.

Securitatea a fost  copia fidelă a KGB-ului sovietic, atât în ceea ce privește scopurile, modul de organizare și funcționarea, cât și în privința metodelor și tehnicilor sale operative.

 DGSP a fost organizată în 10 direcţii centrale între care cele mai importante erau :

Direcţia I (informaţii interne), Direcţia a II-a (contrasabotaj), Direcţia a III-a (contrainformaţii în penitenciare),

Direcţia a IV-a (contrainformaţii militare), Direcţia a V-a (cercetări penale), Direcţia a VI-a (protecţia ministerelor), Direcţia a VII-a (tehnică), Direcţia a VIII-a (cadre), Direcţia a IX-a (Secţia politică a PMR),

Direcţia a X-a (administrativă). Departamentele auxiliare erau de două categorii: cele cu sarcini operative, care se ocupau cu cenzura corespondenţei, supravegherea şi interceptarea convorbirilor; cele neoperative cu sarcini de secretariat, cifru, evidenţă şi arhive.

Unităţile teritoriale erau structurate respectând organizarea administrativ-teritorială a ţării din acea perioadă, adică împărţirea pe regiuni.

 În structura unităţilor teritoriale se regăseau corespondenţii unităţilor centrale sub formă de servicii, secţii, birouri (informaţii interne, contrainformaţii, anchete penale etc).

Acestea se subordonau conducerii locale, dar unităţile centrale, fiecare pe profilul său, aveau drept de dispoziţie şi control, coordonând şi răspunzând de activitatea specifică pe întreg teritoriul ţării.

Ca unităţi teritoriale funcţionau Direcţiile Regionale Braşov, Cluj, Constanţa. Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Sibiu, Suceava şi Timişoara. Tot ca structură teritorială a fost organizată şi Securitatea Capitalei şi birourile de securitate ale raioanelor, potrivit organizării administrative.

Oficial, noua instituţie rămânea o direcţie a Ministerului Afacerilor Interne.

Scris într-un limbaj propagandistic, Decretul 221 contura doar liniile principale de funcţionare ale Direcţiei Securităţii Poporului, însă detaliile de încadrare, dotare, atribuţiile şi competenţele specifice urmau a fi stabilite şi transmise ca „decizii şi instrucţiuni” secrete şi directe ale Ministerului de Interne, fără girul vreunui for legislativ.

Neavând un cadru instituţional bine pus la punct, Direcţia Securităţii Poporului a suferit în primii săi ani mai multe reorganizări.

La începutul anului 1949 , de pildă, au apărut alte două organe ce vizau securitatea internă: Direcţia Generală a Miliţiei (instituţie ce a înlocuit Poliţia, condusă de alt general de etnie evreiască şi provenienţă rusă – Pavel Cristescu – pe numele „nou”) şi Trupele de Securitate, „înlocuitoarele” jandarmilor.

Printre obiectivele Securităţii, asemănătoare sau identice cu cele ale NKVD-ului, se numărau „demascarea activităţii de spionaj imperialist”, precum şi „identificarea şi distrugerea oricărei forme de activitate antidemocratică subversivă a duşmanilor poporului”.

În categoria „duşmanilor poporului”, adică a celor care se opun regimului comunist, au fost trecuţi foştii proprietari de întreprinderi, moşierii, liderii partidelor istorice, foşti ofiţeri şi poliţişti. Iar mai târziu, chiar şi ţăranii care refuzau să intre în gospodăriile agricole colective.

Nici în ceea ce priveşte cadrele sale Securitatea nu a „strălucit”, în primii ani suferind un deficit mai ales la nivelul ofiţerilor.

Conducerea Securității era formată din: gen.-lt. Gheorghe Pintilie – director general; gen.-mr. Alexandru Nikolschi și gen.-mr. Vladimir Mazuru – directori adjuncți. Securitatea era subordonată MAI, ministru de Interne fiind Teohari Georgescu, iar Marin Jianu ministru adjunct.

Foto: Boris Grünberg – gen.-mr. Alexandru Nikolschi

Foto: Vladimir Mazurov alias Vladimir Mazuru

În realitate, Securitatea se afla sub controlul unei echipe de consilieri sovietici, agenți KGB și GRU, conduse de D.G. Fedicikin(1944-1948), apoi de gen. Alexandr Saharovski (1949-1953).

În anul 1956, cel din urmă a fost numit în fruntea primei direcții a KGB, care se ocupă cu spionajul extern, ceea ce arată aprecierea de care s-a bucurat activitatea sa desfășurată în România.

Un rol similar îl avea ambasadorul sovietic la București, Serghei Kaftaradze, care răspundea de activitatea spionilor sovietici din România, el fiind subordonat miniștrilor de Externe sovietici – Viaceslav Molotov(până în anul 1949) și Andrei Ianuarevici Vişinski (ulterior) – care la rândul lor erau subordonați lui Lavrenti Beria, șeful KGB și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri al URSS.

În 1949, în cadrul DGSP-ului funcţionau zece direcţii naţionale şi 13 regionale.

În aceste direcţii lucrau, în 1949, 1.148 de cadre, dintre care 848 figurau ca salariaţi de birou sau muncitori necalificaţi.

Este perioada în care dactilografele, instalatorii, şoferii sau chelnerii au fost încadraţi ca… ofiţeri inferiori.

Cu salarii mult peste cele medii. Pentru a deveni „lucrător la Securitate” era nevoie de un dosar care să demonstreze „originea sănătoasă” şi „ura de clasă” a „elementului” angajat, urmând ca acesta să se perfecţioneze pe parcurs într-ale muncii de informaţii.

Cu toată lipsa de cadre competente şi instruite, Securitatea a reuşit să stârnească groaza nu doar cetăţenilor de rând, ci şi membrilor de partid.De altfel, unul dintre viitori săi conducători din anii ’50, Alexandru Drăghici, a recunoscut omnipotenţa instituţiei:

„Securitatea era şi este un instrument al partidului. Este obligată să respecte legalitatea, dar legalitatea o întoarcem cum ne convine”.

La conferinţa comandanţilor Miliţiei şi Securităţii (28 februarie 1950), Teoharie Georgescu, în calitate de ministru de Interne ce avea în subordine Securitatea, declara:

„Va fi mai uşor să trimitem (arestaţii – n.n.) în unităţile de muncă, în Justiţie să nu mai trimitem, fiindcă este mai greu, trebuie să facem acte, trebuie să găsim dovezi…”.

Imagine similară

Foto: Teoharie Georgescu

Astfel, fără probe şi dovezi, „duşmanii poporului” au înfundat puşcăriile şi coloniile de muncă, cei mai mulţi fără judecată, alţii obligaţi, prin metode „specifice”, să recunoască vini imaginare, mulţi arestaţi fără mandat de la procuror, ci doar pe baza ordinului telefonic al vreunui ofiţer zelos şi a denunţurilor unor „cetăţeni vigilenţi”.

Aceasta este şi cauza datorită căreia sunt imposibil de stabilit cifrele exacte ale celor care au avut de suferit la modul direct de pe urma Securităţii şi pot fi declaraţi fără putinţă de tăgadă victime ale regimului comunist.

La 30 martie 1950, DGSP-ul îşi schimbă denumirea în Direcţia Generală a Securităţii Statului (DGSS), ale cărei competenţe se vor lărgi prin înglobarea în structurile ei a Serviciului Special de Informaţii (aprilie 1951).

Direcţia de Informaţii Externe (DIE) sau serviciul de spionaj al Securităţii, ce se afla în subordinea ministrului de Interne Teohari Georgescu, a fost înfiinţată prin Decretul 50 din 30 martie 1951.

Ca şi „suratele” ei din domeniu, a avut un „mentor” sovietic – pe Alexandr Mihailovici Saharovski.

Supranumit „arhitectul DIE”, Saharovski a „lucrat” acest serviciu ca o oficină a spionajului sovietic în România, motiv pentru care istoricii spionajului consideră DIE ca având cea mai mare contribuţie la sovietizarea ţării, derulată pe parcursul a trei decenii.
Manualul de instrucţiuni al cadrelor DIE era, de altfel, „Istoria spionajului sovietic”.

Fraza de început a manualului a rămas un fel de motto pentru generaţii întregi de ofiţeri: „Spionajul capitalist raportează istoria, noi o creăm”.

Succesul organizării şi funcţionării DIE l-a făcut pe Saharovski să-şi caracterizeze „creaţia” din România ca fiind „diamantul cel mai de preţ din coroana sa profesională”.

   Societatea comunista, mai mult decât alte tipuri de societate și-a propus să șteargă în totalitate trecutul, urmărind înlăturarea, prin orice mijloace a unor categorii întregi de persoane.

Pentru a-și duce la îndeplinire un astfel de obiectiv societatea comunistă avea nevoie de o justiție obedientă coroborat cu un serviciu special bine organiza, iar acesta avea să se numească Directia Generala a Securitatii Statului și de un sistem concentraționar capabil să înghita cât mai multe victime.

Dar toate acestea nu puteau apărea peste noapte, iar pentru a salva revoluția multe din vechile instituții au fost desființate, în timp ce altele au cunoscut numeroase îmbunătățiri.

După Revoluția română din 1989, la data de 30 decembrie 1989, printr-o hotărâre a Frontului Salvării Naționale, organele de securitate au fost dizolvate

   La data de 26 martie 1990, prin decretul nr. 181, a fost înființată instituția de stat Serviciul Român de Informații, specializată în domeniul culegerii de informații privind siguranța națională iar la 29 iulie 1991 a fost emisă Legea nr. 51 care stabilea noile amenințări la adresa siguranței naționale a României și sunt stabilite organele de stat care au atribuții în acest domeniu: Serviciul Român de Informații,

Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Protecție și Pază, precum și structuri din cadrul Ministerului Apărării Naționale, Ministerului de Interne și Ministerului Justiției. Activitatea acestora este coordonată de către Consiliul Suprem de Apărare a Țării.

   Conform informației oficiale – adesea repetata de SRI – aproximativ 40% dintre lucrătorii SRI au fost angajați după 1989, ceea ce înseamnă că 60% aparțin fostei Securități.
Astfel, este greu de crezut că acești 40% , în caz că dăm crezare procentului, nu au avut nici o legatură cu fosta Securitate; este aproape de netăgăduit că ei erau colaboratori, prieteni, în tot cazul persoane sigure.

Oamenii din rețeaua interna și cei din rețeaua externă a serviciilor secrete s-au schimbat între ei – spune opinia publică.

Este de observat faptul că nici unul dintre membrii care aparținuseră părții rele a Securității (respectiv a acelui procent de 40% dintre lucrători, concediați în 1990) nu este cunoscut.

În concluzie, principala schimbare adusa de Revolutie în activitatea serviciilor secrete constă în aceea că ele nu mai au dreptul să aresteze, să deschidă dosare împotriva unor persoane etc., deci au încetat să mai reprezinte o institutie paralelă de (in)justiție și represiune, așa cum era inainte de 1990.

 

Surse:

http://interval.tripod.com/05-99/oprea5.html

 http://stiai-despre-istorie.blogspot.ro

 Costia Bogdan Andrei

 

 

 

 

30/08/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Petro Poroşenko, preşedintele Ucrainei declară că ţara sa rupe toate legăturile cu Imperiul Rus şi cu URSS

Sursa foto: Telegraph.md

 

Ucraina a celebrat luni cea de-a treia aniversare de la revolta proeuropeană din Maidan (Nezalejnosti), care a marcat cu sânge voinţa sa de apropiere de UE şi a însemnat ‘separarea sa de lumea rusă’, potrivit preşedintelui ucrainean Petro Poroşenko, informează AFP.

Rebeliunea proeuropeană a luat contur în Piaţa Centrală din Kiev la 21 noiembrie 2013 şi s-a încheiat cu trei luni mai târziu, prin înlăturarea de la putere a preşedintelui prorus Viktor Ianukovici, după moartea a circa o sută de manifestanţi şi douăzeci de poliţişti în confruntări violente.

Revoltele din Maidan ‘au pus capăt trecutului nostru ruso-sovietic şi perioadei post-sovietice’, a declarat Poroşenko în cadrul unei ceremonii la Kiev. ‘Ele au separat lumile noastre ucraineană şi europeană de lumea rusă’, a subliniat el.

Ucraina a acuzat Rusia că este responsabilă de măcelul din Maidan, când trăgători ascunşi au împuşcat în timpul manifestaţiilor protestatari, în condiţii până acum neelucidate. Moscova a respins imediat aceste acuzaţii.

Revolta a început când autorităţile de la acea vreme au anunţat că renunţă brusc la semnarea Acordului de Asociere cu UE, în avantajul cooperării cu Moscova. Destituit de parlament, preşedintele Viktor Ianukovici a fugit în final în Rusia.

Instalarea la putere a prooccidentalilor a fost urmată de anexarea, în martie 2014, a Peninsulei Crimeea de către Federaţia Rusă şi de declanşarea unui conflict sângeros cu separatiştii proruşi din estul Ucrainei, conflict armat în care au murit până acum peste 9.500 de oameni.

Ucraina şi Occidentul au acuzat Rusia că i-au susţinut militar pe separatişti, fapt dezminţit mereu de Moscova, conform Agerpres.

Preşedintele ucrainean, Petro Poroşenko, a declarat de Ziua Independenţei că Ucraina renunţă la toate elementele care o legau de Imperiul Rus și de Uniunea Sovietică.

Potrivit agenţiei RBC, liderul ucrainean a făcut o declaraţie în acest sens la parada militară organizată, vineri, la Kiev, de Ziua Independenţei Ucrainei.

„Sarcina societăţii noastre şi a autorităţilor alese de aceasta este să asigure o independență ireversibilă şi o Ucraină mare și puternică, fără perspectiva revenirii în sfera de influență a Rusiei” – a afirmat Poroşenko, în faţa celor prezenţi la parada militară de la Kiev, eveniment intitulat de autorităţi „Marşul Noii Armate”.

Petro Poroşenko a mai declarat că autorităţile ucrainene sunt determinate să „pună capăt apartenenţei nenaturale și necanonice a comunității ortodoxe ucrainene la Biserica Rusă”.

„Problema obţinerii Tomosului de autocefalie de către Biserica Ortodoxă a Ucrainei trece dincolo de cadrul religios şi este o chestiune similară consolidării armatei, protejării limbii, luptei pentru aderarea la UE și la NATO. Este încă un punct de reper strategic pe drumul nostru istoric” – a afirmat președintele ucrainean, Petro Poroşenko.

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/08/30/o-istorie-a-zilei-de-30-august-video-4/

 

 

Surse: 

rador şi https://radiochisinau.md/petro-porosenko-de-ziua-independentei-ucraina-rupe-toate-legaturile-cu-imperiul-rus-si-cu-urss–73745.html

https://www.stiripesurse.ro/petro-porosenko-ucraina-se-vrea-definitiv-separata-de-lumea-rusa_1164711.html

30/08/2018 Posted by | POLITICA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Au trecut 78 de ani de la Dictatul de la Viena

Imagini pentru dictat viena photos

În data de 30 august 1940, cu 78 de ani în urmă,  se semnau la Viena documentele „arbitrajului” germano-italian (Dictatul de la Viena), prin care partea de nord a Transilvaniei (43.492 kmp şi 2.667.000 de locuitori, în majoritate români) era răpită României şi cedată Ungariei horthyste.

Se ştie că Ungaria a încercat cu sprijinul Rusiei Sovietice, să reanexeze Ardealul, fără să  ţină seama de voinţa românilor majoritari, încă din anul 1919, dar Armata Română a blocat atunci tentativa acesteia, ocupând (la 4 august 1919) Budapesta. Atunci, după distrugerea statului comunist ungar condus de Kun Bela, omul lui Lenin, opinca românească a fost înălţată pe Parlamentul ungar. 

„Nu plătisem, se vede, destul – scria Nicolae Iorga – acest scump Ardeal pentru dreapta stăpânire a căruia, sute de mii dintre ai noştri au închis ochii luptând”. (…)

„Recunoaşterea unirii Transilvaniei cu România şi Tratatul de la Trianon reprezentau o consfinţire a unei ordini de drept, poate mult mai reduse decât aceea pe care veacuri de suferinţe au săpat-o în conştiinţa istorică a neamului nostru.”, spunea la rândul său marele diplomat român Nicolae Titulescu. 

Anul 1940 poate fi considerat anul cel mai tragic din istoria românilor…  

De la sfârşitul lunii iunie, până la începutul lunii septembrie, România a suferit rapturi teritoriale din partea URSS, Ungariei şi Bulgariei, care au însumat 33,8 la sută din suprafaţa sa (100.913 kilometri pătraţi) şi o pierdere de 6.777.000 de locuitori (adică 33,3 la sută din populaţie).

 La 1 septembrie 1939, Germania declanşase cel de Al Doilea Război Mondial, atacând Polonia, după ce în data de 23 august 1939 încheiase  Pactului secret Ribbentrop-Molotov cu Uniunea Sovietică, prin care cele două puteri totalitare căzuseră la învoială să împartă Europa. Ungaria atât aştepta…

Chiar a doua zi şi-a mobilizat toate forţele (se vorbeşte despre un milion de militari!), pentru declanşarea unui atac asupra României. În acelaşi timp, URSS şi-a concentrat forţele armate la graniţa româno-sovietică de pe Nistru.

La 3 septembrie 1939, Anglia, apoi Franţa, declarau război Germaniei. La 17 septembrie 1939, conform înţelegerii cu aliatul german,   consfinţite în pactul secret Ribbentrop-Molotov, Armata Roşie a trecut graniţa răsăriteană a Poloniei, pe care a împărţit-o împreună cu naziştii.

Între Germania nazistă a lui Hitler şi Uniunea Sovietică, bolşevică, a lui Stalin nu mai era nicio deosebire!Totul a fost premeditat, totul dinainte pus la cale cu minuţiozitate!

La 29 martie 1940, la vechile solicitări ungare şi bulgare, s-au adăugat şi cele sovietice. 

Iată ce avea să declare V.M. Molotov, comisarul poporului pentru Afaceri Externe al URSS, în faţa Sovietului Suprem de la Moscova:„Printre ţările meridionale vecine, pe care le-am citat, este una cu care nu avem un pact de neagresiune: România! Aceasta se explică prin existenţa unei chestiuni litigioase, nerezolvată, aceea a Basarabiei, a cărei anexare de către România nu a fost niciodată recunoscută de Uniunea Sovietică, cu toate că aceasta n-a pus niciodată chestiunea înapoierii Basarabiei pe cale militară”.

La 28 mai 1940, primul ministru Gheorghe Tătărescu a trimis ambasadorului german în România „o notă prin care se legitima neliniştea Guvernului român pentru situaţia de la frontiera cu Uniunea Sovietică”, graniţă la care aceasta a masat 35 de divizii sovietice.

 Germania, deşi avea interese în România, pentru a-i controla resursele petroliere şi grânele esenţiale pentru sprijinirea unui viitor război de lungă durată, considera că:

„România va trebui micşorată. (…) Axei nu-i convine o Românie Mare, care să aibă în Balcani rolul de diriguitoare”.În aceste condiţii, România anului 1940  a fost pusă în faţa unor   mari şi criminale nedreptăţi ca punct final al unei situaţii internaţionale potrivnice, consecinţă a încheierii pactului sovieto-german, din 23 august 1939, şi a izolării ei.

Intenţiile agresive ale Uniunii Sovietice împotriva României erau tot mai clare.

Zadarnică s-a dovedit şi acea informare pe care ministrul de Externe Grigore Gafencu o făcea ministrului german Fabricius, acreditat în România, despre concentrările masive de trupe sovietice la graniţă, la care se adăugau şi cele ale Ungariei, în vest, în urma mobilizării decretate de Budapesta.

În faţa profundei îngrijorări a Guvernului român, răspunsul lui Fabricius ca exponent al politicii naziste a fost clar:

„Dacă vreţi să obţineţi ceva, trebuie să daţi!”. În urma notelor ultimative date de sovietici, la 28 iunie 1940, într-un moment în care România era prea izolată pe plan european şi sub ameninţarea forţei, regele Carol al II-lea şi Guvernul României, după îndelungi dezbateri în cadrul a două Consilii de Coroană, au acceptat  cedarea  Basarabiei şi nordului Bucovinei către URSS.

Imagini pentru răpire basarabia map photos

Acestea erau condiţiile internaţionale în care s-a conturat Dictatul de la Viena, din 30 august 1940.

Succesul Moscovei a încurajat  Budapesta să reclame revizuirea graniţelor cu România în Transilvania.

 În data de 15 iulie 1940 Hitler adresa regelui Carol al II lea o scrisoare  cu caracter ultimativ,  avertizând asupra „gravelor primejdii la care s-ar expune, dacă nu ar da curs cererilor formulate”.

Negocierile, supervizate de reprezentanţii Germaniei şi Italiei, au început la 16 august 1940, la Turnu-Severin.

Ungaria a pretins 69.000 kilometri pătraţi din suprafaţa României, la care Guvernul român a răspuns, oferind un schimb de populaţie şi o serie de rectificări minore ale graniţelor.

Eşecul negocierilor de la Turnu-Severin tindea spre mutarea disputei   româno-ungare  pe câmpul de luptă.
Armata Ungariei a primit ordin să fie pregătită pentru declanşarea atacului, la 28 august 1940.

Au avut loc numeroase acţiuni provocatoare pe frontiera româno-ungară, aviaţia ungară având ordin să pătrundă în spaţiul aerian românesc până la Braşov şi să bombardeze aeroportul civil din Satu-Mare.

În acest context, Germania i-a convocat la 29 august la Viena, pe miniştrii de Externe ai României (Mihail Manoilescu) şi Ungariei,  impunând României acceptarea necondiţionată a arbitrajului germano-italian, de fapt, cel de-al doilea dictat) de la Viena.

În dimineaţa zilei de 30 august 1940, Consiliul de Coroană, convocat de regele Carol al II-lea, a admis arbitrajul, cu majoritate de voturi (19 pentru, 10 contra, o abţinere).

Trasarea noii frontiere a fost supervizată personal  de Hitler, interesat de regiunea petrolieră a Prahovei, nicidecum de soarta României, sfâşiată, şi în Est, şi în Vest, şi în Sud.

Ungaria a primit 43.492 kilometri pătraţi din teritoriul naţional românesc. Această parte, cunoscută în istorie ca Transilvania de Nord, cuprindea, conform estimărilor româneşti din anul 1940, 1.304.898 – români, 968.371 – maghiari şi 200.000 – evrei”.

Consecinţele acestui act samavolnic au fost cumplite! Dictatul de la Viena, nu numai că nu a clarificat situaţia, ci a dus şi la o mai mare tensionare a relaţiilor dintre România şi Ungaria. (…) Aproximativ 1.300.000 de români, peste 50 la sută din populaţia teritoriului Transilvaniei de Nord, au rămas în partea primită de Ungaria, iar aproximativ 500.000 de maghiari au rămas în Transilvania Sudică. 

Miniştrii de Externe ai Germaniei, Joachim von Ribbentrop şi cel al Italiei, Galeazzo Ciano,au comunicat separat decizia  delegaţiilor din România şi Ungaria, la 30 august 1940, în Palatul Belvedere din Viena.

 

Imagini pentru dictat viena photos

Armata română a asistat, neputincioasă, la dezmembrarea teritoriului naţional, fără să poată să riposteze măcar cu un singur glonţ, ceea ce-l va determina pe generalul Ion Antonescu să declare, la Alba-Iulia, la 1 Decembrie 1940:

„Ţin să afirm şi să subliniez că, de pierderea graniţelor, nu este şi nu trebuie făcută vinovată Armata. Cunosc Armata! Îi cunosc pe soldaţii şi pe ofiţerii ei. Oricare ar fi fost starea materială a Armatei, ofiţerii şi soldaţii s-ar fi bătut. Pentru salvarea Ţării, pentru păstrarea onoarei, pentru mândria tradiţiilor ei şi pentru respectul morţilor ei, Armata s-ar fi luptat”.

Guvernul britanic a refuzat să recunoască dictatul, la fel şi SUA. La 4 septembrie 1940, Guvernul Gigurtu a fost forţat să demisioneze. 
Armata ungară a intrat în teritoriul cedat al Transilvaniei la 5 septembrie 1940, fiind întâmpinată cu entuziasm de etnicii maghiari,  care priveau separarea de România ca pe o eliberare.

Din acel moment, pe teritoriul cedat, numeroşi etnici români au fost masacraţi de trupele horthyste, sprijinite şi de o parte a populaţiei maghiare, la Trăznea (9 septembrie 1940), Ip (13/14 septembrie), Ţaga-Sucutard, Mureşenii de Câmpie, Ciumărna, Zalău, Camăr, Dragu, Hida, Cosinciu de Sus, Cerişa, Marca, Nuşfalău, Moisei, Sărmaşu, Câmpia-Turzii, Luduş, Prundu-Bârgăului, Huedin. 

În Ungaria a fost elaborat un program de maghiarizare a românilor, elaborat de baronul Aczel Ede și însușit de guvernul maghiar.

Programul cuprindea expulzarea fruntașilor vieții politice românești, epurarea etnicilor români, mobilizarea lor în armată, colonizarea în masă cu unguri, șicanarea românilor sub diverse forme, pentru a-i determina să-şi părăsească locurile natale etc.

În România, regele Carol al II-lea a fost declarat pentru tragedia prin care trecea ţara,vinovatul principal în timpul masivelor demonstrații stradale organizate de Mișcarea Legionară.Sub presiunea demonstrațiilor de masă şi a haosului creat, Regele Carol al II-lea l-a numit prin decret regal prim-ministru pe Generalul Ion Antonescu, cu condiția formării unui guvern de uniune națională şi restabilirii ordinii în țară.

Acesta i-a cerut regelui să abdice la 6 septembrie 1940.În calitate  de prim-ministru, Ion Antonescu a contestat Dictatul de la Viena,inclusiv în discuțiile cu Adolf Hitler și Benito Mussolini.

După declanșarea conflictului sovieto-german, diplomația maghiară a susținut în cancelariile Puterilor Axei că diferendul teritorial româno-maghiar cu privire la apartenența Transilvaniei, ar putea fi soluționat prin intermediul despăgubirii României cu teritorii în est, respectiv prin anexarea Transnistriei și Galiției în schimbul renunțării la pretențiile asupra Transilvaniei de Nord.

În viziunea Budapestei, o atare soluție prezenta avantaje multiple, pe de o parte oferea posibilitatea omogenizării etnice a teritoriului maghiar prin strămutarea populației românești în est, pe de altă parte crea premisele reîntregirii Transilvaniei în cadrul Coroanei Sf. Ștefan.

Diplomația germană a manifestat receptivitate față de această soluție, funcționarii din ministerul de externe german evocând în cadrul convorbirilor purtate cu diplomații români, în repetate rânduri, posibilitatea „despăgubirii” României prin intermediul anexării unor teritorii din est.

Pentru a nu periclita revendicările teritoriale asupra Transilvaniei de nord,Generalul Ion Antonescu a respins ideea anexării oricăror teritorii dincolo de Nistru, acceptând doar „răspunderea pentru administrarea și exploatarea economică numai a spațiului dintre Nistru și Bug”.

După arestarea, la 23 august 1944, a Mareşalului Ion Antonescu, cu largul sprijin al regelui Mihai I şi întoarcerea armelor contra Germaniei naziste, Armata Română a participat, în toamna anului 1944, la luptele duse împotriva Germaniei naziste şi a Ungariei lui Horthy, până la eliberarea ultimei brazde de pământ românesc din  Transilvania.

În acest context, Uniunea Sovietică a acceptat ca Transilvania de Nord să revină la România, cu condiţia instaurării la Bucureşti a unui guvern procomunist, administraţia civilă românească revenind în Transilvania abia în martie 1945, după formarea Guvernului marionetă a URSS condus de dr. Petru Groza.

În decursul Conferinţei de Pace de la Paris,  Ungaria a urmărit să păstreze măcar o parte a teritoriului din nordul Transilvaniei, primit prin Dictatul de la Viena .

Demers rămas fără rezultat, întrucât „arbitrajul” de la Viena, din 30 august 1940, a fost declarat nul, iar  frontiera dintre cele două state a revenit la cea existentă 1 ianuarie 1938!
Din păcate, neţinând seama de învăţămintele istoriei, revizionismul ungar, sprijinit puternic de iredentismul, extremismul, şovinismul şi separatismul adepţilor autonomiei teritoriale pe criterii etnice a aşa-zisului ţinut secuiesc, cunoaşte o impulsionare care aminteşte de vremurile tragice  premergătoare celui  de-Al Doilea Război Mondial, cu ecouri dureroase şi neliniştitoare până în zilele noastre!

Astăzi, la  100 de ani, de la Unirea Transilvaniei şi Banatului cu România, după 78 de ani de la impunerea de către Germania nazistă şi Italia fascistă, a Dictatului de la Viena (30 august 1940), şi 73 de ani de la încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, ţara vecină şi aliată, Ungaria, dovedeşte că nu s-a vindecat încă de antiromânism şi continuă să nege cu încăpăţânare drepturile românilor asupra  Ardealului, în timp ce autorităţile de la Bucureşti dorm sau le cântă în strună.

Niciodată, după 1 Decembrie 1918, Ungaria şi organizaţiile etnicilor unguri din Ţara noastră nu au recunoscut Marea Unire şi au acţionat, împreună, împotriva Statului Român şi a Poporului Român.

Falsificând istoria României şi a poporului nostru, Ungaria acţionează în continuare cu obstinaţie pentru anexarea Ardealului, sub falsul pretext că l-ar fi stăpânit vreme îndelungată în trecut.

30/08/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: