Evoluţia miscării pentru „drepturile civile” ale homosexualilor.VIDEO

 

 

Asasinii viitorului 

Imediat după capitularea Germaniei și încheierea marii conflagrații mondiale, mici grupuri de homosexuali au început să se organizeze pe tot cuprinsul Statelor Unite, cu precădere în nord, ca și în vestul Europei, cu precădere în Germania, Franța, Olanda, Marea Britanie și în țările scandinave.

Mișcarea a debutat spre sfârșitul anilor ’40 în Danemarca și Olanda, imediat ce legile contra sodomiei au fost abolite, fenomen ce se va repeta identic pe tot cuprinsul Europei de vest.

Alt aspect caracteristic al acestei perioade este că promotorii mișcării au fost homosexualii, de altfel, grupul cu cea mai mare pondere numerică și cel mai radical din cadrul acestei categorii de persoane ce azi se auto-intitulează LGBTQ.

Demn de remarcat este și faptul că această mișcare s-a autointitulat la început homofilă și nu homosexuală cum era de fapt, încercând să mascheze preferințele preponderent sexuale prin cele sentimentale.(https://prezi.com/haa1pxdmptue/primele-miscari-de-protest/).

  

În seara de 27 iunie, poliţia a efectuat un raid asupra clubului gay Stonewall Inn, din Greenwich Village, poliţiştii arestând şi agresând diverşi clienţi al barului.

Acest raid a produs o revoltă din partea clienţilor, care pentru prima dată au rezistat arestul.

În cursul nopţii de 27-28 iunie, peste 2000 de persoane LGBT (lesbiene, gay, bisexuale şi transgen) şi suporterii lor s-au revoltat în stradă împotriva aproximativ 400 de poliţişti.

În următorile nopţi, răscoala a continuat, cu sute de persoane gay, lesbiene, bisexuale şi transgen revoltându-se împotriva discriminării din partea poliţiei şi incriminarea homosexualităţii.

La o săptămână mai tarziu, Răscoala Stonewall a cauzat la un marş de protest al comunităţilor homosexuale de pe teritoriul Americii.

A fost primul marş al comunităţii gay americane în care aceştia au cerut dezincriminarea homosexualităţii şi acordarea de drepturi egale cu ale celorlalţi cetăţeni.

În acelaşi timp, zeci de mii de homosexuali au îmbrăţişat afirmarea identităţii gay – coming out of the closet – în faţa prietenilor, familiei şi a lumii întregi ca pe o strategie politică şi privată de emancipare.

Perioada aceasta reprezintă atât începutul ideologiei liberale a drepturilor egale pentru minoritatea LGBT, adoptată de majoritatea organizaţiilor gay înfiinţate în anii ’70 şi ’80 (Lambda Legal, Human Rights Campaign, Lesbian and Gay Task Force, GLAD, GLAAD, etc.)

Revolta de la Stonewall (în engleză: Stonewall riots) se referă aşadar la începuturile  miscarii pentru „drepturile civile” ale homosexualilor, şi aici putem include toate cele patru categorii de persoane cu comportament sexual deviant, respectiv lesbiene, gay, bisexuali si transsexuali (LGBT).

Se impun acum câteva precizări privind aceste comportamente sexuale anormale. Sexualitatea fiind o componentă esentială a comportamentului uman, este de presupus că astfel de manifestări deviante să fi existat de când lumea.

De-a lungul întregii istorii a civilizatiei, aceste perversiuni sexuale au avut o răspândire mai mult sau mai putin redusă, în functie de pozitia autoritătilor civile sau religioase faţă de acestea, mergând de la încurajare oficială, până la condamnare drastică. Vom discuta mai pe larg toate aceste aspecte în capitolele următoare.

Pe moment, facem precizarea că pe întreg teritoriul SUA, până în 1962, sodomia, respectiv contactul sexual între persoane de acelasi sex, era considerată un act de o gravitate exceptională, o felonie (felony = serious crime). Abia în anul 2003, Curtea Supremă a SUA a declarat ca fiind neconstitutionale legile privind sodomia în ultimele 14 state americane ce nu aboliseră aceste legi.

Este vorba despre pachete de legi ce incriminau nu numai sodomia, dar si altfel de comportamente sexuale deviante, inclusiv între persoane de sex diferit.

Nu întâmplător aceste 14 state erau exact statele confederate din sud, din timpul războiului de secesiune. Legi similare existau în majoritatea statelor europene, ele fiind abolite în unele tări mai devreme (Danemarca – 1933, Elveţia – 1942, Suedia – 1944) sau mai târziu (România – 1996), existând si tări în care aceste perversiuni sexuale nu au fost niciodată incriminate, precum Polonia.

Asta nu este o dovadă de liberalism, asa cum sustin azi anumiti activisti homosexuali, ci pur si simplu că în tările respective, aceste manifestări fiind extrem de rare, s-a considerat că nu este necesar să facă obiectul unei legi restrictive.

Desigur că este si o dovadă de liberalism în ceea ce priveste legislatia, dar asta vine mai apoi, să nu uităm că Polonia este o ţară catolică, cu un popor extrem de credincios si de fidel valorilor si moralei traditionale crestine, biserica fiind extrem de influentă, astfel de exotisme de ordin sexual fiind respinse în mod categoric.

Ceea ce este însă cert, este că vechiul continent în totalitate, a întâmpinat noul secol si mileniu cu toate legile ce condamnau sodomia abolite, pe întreg teritoriul său, inclusiv Rusia. Dacă a fost bine sau a fost rău, vom vedea mai apoi, atunci când vom discuta mai în amănunt această adevărată ofensivă homosexuală asupra culturii si moralei traditionale. Pe moment, vom discuta despre SUA, în contextul miscării pentru drepturile civile ale homosexualilor în perioada 1945- 1967.Imediat după capitularea Germaniei si încheierea marii conflagratii mondiale, pe când ambele tabere, atât învingători cât si învinsi, îsi lingeau rănile, mici grupuri de homosexuali au început să se organizeze pe tot cuprinsul Statelor Unite, cu precădere în nord, ca si pe teritoriul bătrânului continent, cu precădere în Germania, Franta, Olanda, Marea Britanie si tările scandinave.

Miscarea a debutat spre sfârsitul anilor ’40 în Danemarca si Olanda, imediat ce legile contra sodomiei au fost abolite, fenomen ce se va repeta identic pe tot cuprinsul Europei de vest. Alt aspect caracteristic al acestei perioade este că promotorii miscării au fost homosexualii, de altfel, grupul cu cea mai mare pondere numerică si cel mai radical din cadrul acestei categorii de persoane ce azi se auto-intitulează LGBT.

Vom vedea mai târziu că nici aceste abrevieri nu sunt chiar asa de nevinovate pe cât ar părea la prima vedere. În aceeasi ordine de idei, demn de remarcat este si faptul că această miscare s-a auto-intitulat homofilă si nu homosexuală cum era de fapt, încercând să mascheze prin redenumire preferintele preponderent sexuale cu cele sentimentale, procedeu tipic pentru modul dânsilor de a actiona, una din armele principale din arsenalul corectitudinii politice.

Pentru că toate studiile serioase arată că în marea lor majoritate, homosexualii consideră sexul un scop în sine, complet detasat de componenta afectivă, care cel mai adesea este nulă sau pe aproape, dacă nu chiar nedorită. Termenul exact ce caracterizează acest comportament este cel de promiscuitate, oricât ar dori dânsii să ne convingă de contrariul.

Practic, această miscare a constat în diverse forme de organizare în cluburi, asociatii si alte asemenea, editarea de reviste si alte mijloace propagandistice, înfiintarea de localuri specifice, în paralel cu comunicate, conferinte, marsuri si demonstratii pentru a iesi la suprafată si pentru a-si cere drepturile.

Toate acestea evident, doar în tările în care homosexualitatea era dezincriminată deja. În rest, tinând cont că doar actul sexual în sine între persoane de acelasi sex era aspru condamnat, fiind totodată extrem de greu de probat, pe principiul că homosexualitatea există dar nu poate fi dovedită, activistii miscării s-au rezumat doar la organizare si editarea de reviste. Astfel că, pe la începutul anilor ’50 a apărut si prima organizaţie homosexuală înregistrată legal în Statele Unite, ONE, Inc., finantată de către un bogat om de afaceri transsexual, Reed Erickson.

Organizatia era cu precădere orientată spre obtinerea de recunoaştere publică a transsexualilor si travestitilor care, asa cum vom vedea mai apoi, sunt categorii cu totul aparte, spre deosebire de homosexuali, lesbiene si bisexuali. De altfel, activistii homosexuali radicali de mai târziu vor acuza aceste miscări de asimilationism.

Scopul tuturor rămânea însă acelasi : recunoastere oficială drept minoritate sexuală si exercitarea de presiuni asupra factorilor de decizie politică pentru obtinerea de drepturi civile. Un alt aspect demn de remarcat este că toate marsurile, demonstratiile, mitingurile din această perioadă (1945-1965) au fost pasnice, desfăsurându-se fără incidente.

Din punct de vedere istoric, un mars gay prin faţa Independence Hall în Philadelphia, este considerat ca debutul oficial al miscării pentru drepturile civile ale homosexualilor. Nu am găsit alte informatii despre acest mars si nici imagini, aşa că mentionez acest eveniment cu rezerve, dat fiindcă azi asistăm la crearea unei adevărate mitologii în domeniu.

Un alt eveniment semnificativ, cert de această dată, a avut loc în 1966, când la Universitatea Columbia, un adevărat centru spiritual al acestor miscări revolutionare, dacă e să ne amintim cum aceasta a acordat sprijin neconditionat gânditorilor Scolii de la Frankfurt atunci când au transplantat Institutul de Studii Sociale pe pământ american, un anume Robert A. Martin, activist bisexual, a înfiintat Liga Homofilă (sic !) a studentilor de la Universitatea Columbia, ligă recunoscută oficial de către conducerea institutiei. Această ligă este mentionată peste tot în lucrările hagiografice homosexuale drept prima organizatie a studentilor gay.

Să facem acum observatia că totul s-a petrecut în mod gradat, printr-o politică a pasilor mărunti (mărunti si desi), exact cum procedează si azi – la început au fost băgati la înaintare transsexualii si travestitii, care cel mult puteau fi condamnati pentru scandal public, apoi bisexualii, să pregătească terenul ca să zic asa, să fezandeze opinia publică care va să zică, pentru ca mai apoi, asa cum vom vedea în continuare, să cedeze stafeta activistilor radicali homosexuali.

Dacă miscările homofile din perioada 1945-1965 au fost pasnice, fiind considerate de către activistii homosexuali drept conservatoare si urmărind acceptarea de către societate a modului lor de viată, marea majoritate a opiniei publice americane a considerat cererile lor drept inacceptabile, dovadă că relatiile homosexuale au fost legalizate pe tot teritoriul SUA abia în 2003, la aproape un deceniu de ultimele tări din Europa ce au acceptat să dezincrimineze relatiile sexuale între persoane de acelasi sex, astfel că în perioada următoare protestele vor fi însotite sistematic de violente.

Bine-înteles că nici căile legale nu au fost abandonate, exact ca în cazul luptei pentru drepturile civile ale populatiei de culoare, avocatii organizatiilor de homosexuali ducând o luptă crâncenă cu autoritătile. Este clar că acestea, dat fiindcă erau înarmate cu legi aspre privind contactele sexuale homosexuale, îi persecutau si îi hărtuiau în toate modurile posibile, adesea ilegal sau la limita legii, pe toti cei bănuiti sau afisati ca homosexuali.

Nu numai politia, dar si autoritătile civile, de multe ori din exces de zel sau din bigotism, de data aceasta real, prin dispozitii aberante, nu au făcut decât să dea apă la moară activistilor homosexuali. Bunăoară, în NY era în vigoare o dispozitie, emanată de la New York State Liquor Authority, care interzicea barurilor să servească homosexuali.

Întrebarea pe care o pun este cum anume îi identificau? aveau homosexualii cumva o legitimatie, un ecuson? Nu vorbesc de cei travestiti, îmbrăcati si machiati ca femeile, care orisicât, provocau scandal public, ca atare puteau fi poftiti afară din local – ci de restul. În consecintă, majoritatea homosexualilor, reali sau bănuiti, pentru a bea ceva, erau nevoiti să apeleze la barurile clandestine ale Mafiei sau să se ia la trântă cu autoritătile.

Miscările de protest, timide la început, vor deveni tot mai violente spre sfârsitul anilor ’60, pe măsură ce conducătorii miscării vor întelege că este mai avantajos să se integreze în miscarea pentru drepturile civile ale negrilor, pentru a câstiga în fortă si credibilitate.

Nu este de mirare deci, că acesta a fost încă un motiv ca evreii americani să le acorde sprijinul total dezinteresat, asa cum am văzut deja. În ciuda persecutiilor politiei, miscarea a continuat să se dezvolte, dezvoltând o adevărată sub-cultură homosexuală, concretizată în publicatii, cărti, dar si un centru (cultural?) comunitar.

Exemplul si succesele obtinute de homosexualii din NY s-a extins încet-încet înspre coasta de vest, astfel că în noaptea de Anul Nou 1967, orasul Los Angeles va asista la prima miscare gay mai serioasă. În acea noapte, mai multi politisti în civil au descins în taverna Pisica Neagră (sic !), local frecventat de homosexuali. Pe la miezul noptii, în momentul în care mai multi clienti se îmbrătisau pentru a sărbători sosirea noului an, politistii au început să bată clientii din local si pe cei trei barmani, arestând apoi 16 din ei.

Toate acestea au cauzat o revoltă ce a antrenat si alte persoane ce sărbătoreau revelionul la localuri din imediata vecinătate, în final strângându-se cca. 200 de protestatari. Pentru ca protestul acestora să nu degenereze în alte acte de violentă, a fost adusă o echipă suplimentară de politisti înarmati, care au calmat spiritele prea încinse.

În urma acestui incident, a apărut pentru prima dată publicatia The Advocate, care va deveni principala tribună a homosexualilor din America. În anul 1969, altă revoltă serioasă va izbucni în NY, în cartierul Greenwich Village, spre sfârsitul lunii iunie 1969, revoltă ce se va numi mai apoi Revolta din Stonewall (Stonewall Riot). Scenariul a fost identic cu cel din LA, raiduri repetate ale politiei, urmate de revolte si confruntări violente cu fortele de ordine.

Pentru prima dată a apărut sloganul „Gay power”. Demn de mentionat este că la protestele homosexualilor s-au raliat si alte miscări de stânga ce militau pentru drepturile negrilor si contra războiului din Vietnam. Activistii homosexuali de azi, dorind să creeze o mitologie si o istorie a luptei pentru drepturile homosexualilor, care să justifice cumva prin continuitate actiunile lor actuale, afirmă că toate aceste miscări de protest ar avea drept cauză abuzurile poliţiei.

Astăzi, la peste patru zeci de ani de la acele evenimente, istorici seriosi ce au cercetat arhivele politiei, au demonstrat că acele localuri patronate de Mafie nu aveau licentă, în plus patronii erau proxeneti ce furnizau pederastilor copii care se prostituau si care făceau în plus si trafic de droguri.

Imaginile din epocă surprind printre protestatari, drogati, travestiti, prostituate si boschetari, un mare număr de copii si adolescenti cu figura efeminată,„carne proaspătă” ce se vindea în barurile din zonă.

Un anume Robin Lloyd afirmă că numărul „băietior” care se prostituau pe atunci în Times Square era de cinci ori mai mare decât numărul prostituatelor, acestia erau cei vizati în primul rând de raidurile politiei, nu homosexualii si nici consumul ilegal de băuturi alcoolice din barurile Mafiei. (vezi ROBIN LLOYD, For Money or Love: Boy Prostitution in America – 1976)Astăzi, cum spuneam, asistăm la crearea unei adevărate mitologii în domeniu, prin cărti si filme ce edulcorează acele evenimente, pe care activistii homosexuali le consideră o adevărată piatră de hotar în istoria miscării pentru drepturile civile ale homosexualilor.

S-a ridicat chiar şi un monument în amintirea aşa-zisei Revolte din Stonewall.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

https://mizeriaistoriei.wordpress.com/2014/08/page/2/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Revolta_de_la_Stonewall

Publicitate