CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Savantul francez Emmanuel de Martonne, unul dintre marii susţinători ai românităţii Basarabiei la Conferinţa de Pace de la Paris, din 1919 – 1920


 

Conferinţa de Pace de la Paris care şi-a deschis lucrările la 18 ianuarie 1919, avea drept obiectiv dezbaterea noii configuraţii politico-teritoriale a lumii rezultate din Primul Război Mondial, rezolvarea complicatelor probleme economico-financiare postbelice şi elaborarea şi semnarea tratatelor de pace între ţările învingătoare (cu excepţia Rusiei, atunci în plin război civil) şi cele învinse în Primul Război Mondial.

Au participat 27 de state, printre care şi România.

România, așa cum a rezultat ea de pe urma Primului Război Mondial, cu Basarabia, Bucovina și Transilvania reunite  cu  Regatul, a avut în spate nu numai jertfa unei întregi națiuni, au existat oameni care, din dragoste față de poporul român, dar și din respect pentru adevărul istoric, au avut o contribuție decisivă în momentul și în locul unde s-au trasat granițele în urma tratativelor de pace.

Neîndoielnic, un astfel de om a fost Emmanuel de Martonne, un francez pasionat de geografie, care a iubit ţinuturile locuite de români şi  s-a îndrăgostit de acest popor și care, prin modul cum a susținut cauza românilor  în timpul Congresului de Pace de la Paris, a convins Marile Puteri de justețea cerințelor românilor.

A făcut-o de pe poziția unui savant deja recunoscut, a omului care era o autoritate în geografia teritoriului românesc și a celui sud-est european.

Ca fondator al geografiei umane, studiind simultan două tipuri de geografie – cea umană și cea fizică – era convins că explicația fenomenelor constatate în geografia umană, are legătură directă cu geografia fizică, cu specificul spațiului în care trăiește un popor.

Imagini pentru emmanuel de martonne photos

Foto:  Emmanuel de Martonne (1873-1955),unul dintre întemeietorii geografiei umane.

Savant cu o operă impresionantă, de Martonne și-a legat de la început activitatea științifică de spațiul geografic locuit de români.

La 25 de ani, el începea să cerceteze Carpații Meridionali, pe care i-a denumit ”Alpii Transilvaniei”, iar în 1902, își susținea teza de doctorat, cu titlul ”La Valachie: essai de monographie géographique” (”Valahia: eseu de monografie geografică”), dedicată mentorului său, Vidal de la Blache, teză care va fi urmată de lucrarea ”Recherches sur la distribution géographique de la population en Valachie” (”Cercetări privind distribuția geografică a populației înValahia”).

Devenea, astfel, principalul specialist în geografia carpato-dunăreană.

În timpul Primului Război mondial, a colaborat cu Serviciul cartografic al armatei franceze și a sperat ca România să intre în război alături de Antantă.

În studiul său intitulat „La Transylvanie”, întocmit în august 1917, de Martonne sublinia că poporul român din această provincie este, „incontestabil, elementul cel mai vechi și cel mai viabil al populației” și că el dorește „unirea cu România, care a făcut, pentru a realiza acest ideal, cele mai mari sacrificii” .  

 Emmanuel de Martonne a analizat originea și evoluția naționalităților din Transilvania, subliniind originea latină și preponderența populației românești, făcând referiri la justețea drepturilor românilor din teritoriile aflate sub dominație străină care corespundeau principiilor drepturilor naționalităților, adoptate de Puterile Antantei.

Renumitul savant francez anticipa magistral, în acest mod, ceea ce, de fapt, avea să se producă la 1 decembrie 1918.

După război, geograful francez a continuat să sprijine România, în care a făcut numeroase vizite, a atras alți tineri francezi spre studierea acestei zone  și și-a convins discipolii să-i continue munca, unul dintre ei fiind Robert Ficheux, care avea să  scrie la rândul său cărți esențiale despre români..

Ce a urmat după înfrângerea Puterilor Centrale se știe deja, dar e prea puțin amintit în România.

Argumentele lui Emmanuel de Martonne, hărțile pe care el le-a pus la dispoziția decidenților politici, modalitatea în care și-a susținut ideile, l-au transformat într-un adevărat avocat al României Mari care se va naște după război.

Istoricii știu cât de greu a fost pentru diplomația românească, după război, să poată ajunge la masa tratativelor și României să i se recunoască statutul de țară învingătoare.

Propaganda ungurească a fost atât de puternică, mulându-se și pe interesele unora din marile puteri – care nu voiau o țară puternică la gurile Dunării și bine ancorată în Carpați, cu petrol, lemn, sare, cu recolte agricole invidiate la acea vreme -, încât, pe 13 noiembrie 1918, la Belgrad, Aliații au ajuns să semneze Convenția militară de Armistițiu cu Ungaria, care împărțea Transilvania, stabilind arbitrar o linie de demarcație cu forţele române pe Mureș și lăsând astfel sub autoritatea guvernului ungar, condus de Károlyi Mihaly, cea mai mare parte a Transilvaniei.

Intervenția armatei române care va cuceri Budapesta avea să dea puterilor europene un semnal că situația era intolerabilă, dar asta nu s-ar fi putut întâmpla dacă nu ar fi existat și argumente solide în sensul revendicărilor românești.

În momentul deschiderii lucrărilor Conferinței de Pace de la Paris din 1919-1920, atât factorii de decizie ai acesteia cât și opinia publică europeană dispuneau doar de o foarte vagă documentare asupra esenței chestiunii Basarabiei.

Așa cum pe bună dreptate aprecia prof. Nicolae Iorga, „noi am avut, de la 1914 la 1916, doi ani în care trebuia să pregătim două lucruri: muniții materiale și muniții morale, și n-am avut nici unele, nici altele”

 Franța a manifestat, chiar din debutul Conferinței de Pace din 1919-1920, o poziție politică favorabilă României , iar membrii Comisiei teritoriale franceze, prin reprezentantul ei cel mai de seamă, prof. Emmanuel de Martonne, au contribuit în mod esențial şi  la argumentarea științifică a apartenenței Basarabiei, Transilvaniei şi Banatului, la spațiul de cultură și civilizație românească.

Nu poate fi negat faptul că la acea dată, sursa cea mai importantă și imparțială de documentare asupra istoriei Basarabiei și a situației acesteia la încheierea primei conflagrații mondiale, o reprezenta profesorului francez Emmanuel de Martonne, reprezentant al Franței în Comisiunea teritorială a Conferinței de Pace care, în urma unei călătorii în Basarabia, își formulase opiniile și recomandările în domeniul respectiv într-un „Memoriu asupra Basarabiei” – documentul respectiv făcând parte din dosarul secret al Conferinței de Pace de la Paris.

În privința Basarabiei, în particular, Emmanuel de Martonne, a pledat cu imensa-i autoritate ştiinţifică și intelectuală şi morală pentru revenirea acesteia în spațiul politic, cultural și civilizațional românesc, respectiv european, din care fusese răpită cu cinism  de Rusia imperială la 1812.

Emmanuel de Martonne și Basarabia

Alungarea armatei bolșevizate rusești din fosta Basarabie țaristă de către Armata Română a creat cadrul pentru Proclamarea Unirii acestei provincii cu România (27 martie 1918).

A urmat restul procesului de reunificare, dar, pentru românii basarabeni, a fost important că delegații Franței, Imperiului Britanic, Italiei și Japoniei au semnat, la 28 octombrie 1920, Tratatul de la Paris, unde se recunoștea unirea Basarabiei cu România. Până la semnarea acestui tratat, au existat exact aceleași greutăți ca în cazul Transilvaniei.

A fost nevoie, și de această dată, de efort diplomatic, dar și de părerile specialiștilor, iar numele lui de Martonne a apărut încă o dată în acest moment istoric decisiv.

Argumentele prof. Emmanuel de Martonne în favoarea revenirii Basarabiei în spațiul de cultură și civilizație românească s-au întemeiat nu numai pe fapte de natură științifică, ci au fost culese în timpul contactului direct și nemijlocit cu realitățile basarabene în iunie 1919, când el a efectuat o călătorie de anchetă în Basarabia, pentru a se documenta la fața locului la solicitarea Conferinței de Pace.

Odată ajuns în fosta provincie rusească, își formează convingerea fermă despre caracterul românesc al provinciei și susține, ferm, la Conferința de la Paris, drepturile României asupra Basarabiei, cu toată autoritatea și cu toată puterea convingerilor sale. 

Revenit la Paris, la 7 iulie 1919, a prezentat un raport detaliat „Note sur la Bessarabie”, iar intervenția sa a fost, și de data aceasta, dacă nu decisivă, atunci foarte importantă.

Concepția sa asupra chestiunii Basarabiei, întemeiată pe o solidă argumentare a dreptului istoric și al celui etnic, și-a expus-o în „Choses vues en Bessarabie” (Paris, 1919) și, mai ales, în micro-monografia „La Bessarabie”, editată la finele aceluiași an, sub auspiciile Comisiunii Teritoriale a Conferinței de Pace de la Paris (1919).

În această din urmă lucrare avea să constate, la scurt timp după revenirea din Basarabia:

„După unire, Basarabia este privită ca una din provinciile României Mari, asemenea Transilvaniei. Situația celor două însă nu este aceeași. Masele indiferente de țărani trebuie să fie câștigate în timp. Ostilitatea evidentă sau disimulată a clerului și vechilor funcționari ruși trebuie depășită.

Intelectualii și proprietarii, și aceștia rusificați, se vor transforma treptat și doar cu mari eforturi, cu condiția de a rămâne în siguranță, în ciuda eventualelor schimbări politice. Elementele alogene, ca rușii, germanii, bulgarii și evreii, trebuie să fie pregătiți.

Posibil ca administrația română să fi făcut greșeli; posibil ca să mai facă încă; n-am făcut oare și noi destule în Alsacia, unde totuși situația era mai clară? Posibil de asemenea, ca rechizițiile făcute de trupele române să fi nemulțumit cutare ori cutare oraș. Posibil ca să fie încă agitate cu toată liniștea anunțată a țării.

Nu este însă mai puțin adevărat că asimilarea Basarabiei cu România se face încet, printr-o evoluție naturală. Numai o zguduire brutală ar putea-o opri. O întoarcere la trecut ar fi posibilă? Ar fi ea oare de dorit? Mă îndoiesc că vreun observator imparțial, având chiar simpatii pentru Rusia, să poată răspunde afirmativ”.

În accepția prof. Em. de Martonne, Basarabia putea urma în acea perioadă „doar calea firească și naturală de reintegrare în unitatea românească”, orice alte încercări de revenire forțată la vechiul regim polițienesc al Rusiei țariste și, mai recent, bolșevice, comportând pericolul unor grave și profunde tulburări interne

Iată ce scria savantul francez după voiajul făcut în Basarabia în 1919:

„Reîntors la Paris de câteva zile, dintr-un voiaj ce l-am făcut în Basarabia, am fost surprins de întrebările ce mi se puneau. Unul îmi cerea impresiile asupra bolșevicilor, altul mă întrebă îngrijorat ce e cu răscoalele provocate de abuzurile Românilor, un altul ar vrea să afle dacă e adevărat că în Basarabia nu se vorbește românește.

Toți mă întrebau, dacă e exact că masa populației dorește a se întoarce la Rusia.

Numai gândindu-mă la distanța ce desparte Nistrul de Sena, la întârzierile așa zisului Orient-Express, căruia i-a trebuit cinci zile ca să mă aducă de la București la Paris, la telegramele care fac aceeași distanță în trei săptămâni, îmi explic cum s-au putut răspândi aici idei atât de contrare realității faptelor.

N-am întâlnit nici urmă de bolșevic. Dacă ai permisul de circulație cerut în zona militară, poți circula cu ușurință în Basarabia. O liniște și ordine perfectă domnesc acolo. Trupele noastre au evacuat aproape complet Nistrul de jos; totuși întregul front e ocupat de trupele române care sunt eșalonate până la Chișinău.

Am văzut mai multe batalioane românești. Soldații sunt bine înarmați și au aerul marțial. Apărarea contra bolșevismului este binefacerea cea mai evidentă a ocupațiunei românești și face cea mai mare impresie asupra clasei mijlocii.

De la Nord la Sud, țara este admirabil cultivată: în stepele Bugeacului cu orizonturile sale nemărginite, spicele ondulează cât cuprinzi cu vederea, iar porumbul, întârziat din cauza ploii, formează fâșii de un verde-deschis, care alternează cu fâșiile negre ale arăturilor proaspete.

Dealurile din împrejurimile Chișinăului, Orheii și Sorocii sunt pline de livezi, ce ascund căsuțele țărănești, așezate la poalele unor înălțimi acoperite de frumoase păduri de stejari. Livezile acestea au dat o recoltă bogată.

Cineva mi-a arătat o pădure arsă și mai multe proprietăți distruse de bolșevici; în schimb am văzut altele intacte. Valul de răscoale dezlănțuite în iarna anului 1917-1918 de dezertori ruși și de bande bolșevice venite din Ucraina n-au durat mai mult de cinci-șase săptămâni și în tot cazul nu au depășit Chișinăul.

Ele au fost însă de ajuns pentru a zgudui populația basarabeană din temelii, a provoca ruptura dintre aceasta și Rusia și să orienteze pe conducătorii basarabeni spre România, care singură era în măsură atunci ca să asigure ordinea.

Preponderența elementului românesc în populația basarabeană, acest factor singur n-ar fi fost de-ajuns ca să determine această mișcare, deoarece țăranii erau menținuți în ignoranță prin oprirea limbei românești în școală. Toți își zic ”moldoveni”.

Limba lor însă e identică cu aceea pe care am sesizat-o în Carpați, în Muntenia ca și în Transilvania. Cu toate că portul românesc e abandonat – port din care se mai păstrează singură căciula – am regăsit tipurile românești până la porțile Chișinăului. Însăși așezarea satelor, aspectul caselor și acoperișurile de scânduri cu gardurile ce închid curțile mi-au reamintit satele din Oltenia.

Această regiune de ”codri” este tot atât de curat românească ca și dealurile din sudul Carpaților. Coloniile rusești ce s-au fundat aici au fost asimilate. În multe privințe, am constatat inexactitatea hărților etnografice vechi, și sunt sigur că proporția românilor e cu mult mai mare decât aceia indicată de recensământul rusesc de la 1897.

Regiunea stepelor de la Sudul Benderului e cu totul diferită. Am vizitat aici coloniile germane și bulgare înființate după anexarea acestei regiuni la Rusia în 1812, în vremea când întreg Bugeacul era pustiu, Tătarii ducându-se ca să se stabilească în Crimeea, iar Turcii plecau în lume, cum fac ori de câte ori simt că le scapă puterea.

Pe înălțimile ce despart văile, în care satele sunt strânse laolaltă, îți poți face încă o idee despre ce puteau fi atunci aceste pustietăți cu orizonturile monotone, și care totuși nu sunt lipsite de oarecare măreție. Nici urmă de om cât cuprinzi cu ochii; pe marginea drumurilor întâlnești de multe ori câte un schelet de cal părăsit; doi vulturi ce se înfruptau cu lăcomie dintr-un hoit încă proaspăt își luară zborul la câțiva pași numai de automobilul meu…

Satele germane sunt așezate regulat și te izbesc prin casele lor înalte și spațioase ca și prin aerul de bogăție ce-l respiră. Vitele sunt admirabil îngrijite, iar caii din belșug căci Germanii basarabeni sunt țărani bogați: ei au primit loturi de până la 100 de hectare.

Valul bolșevist a trecut peste ei fără a-i atinge; guvernul rusesc le-a făgăduit exproprierea la începutul războiului și ei n-au uitat-o.

În vremea ocupației germane, guvernul român a avut fericita inspirație de-a le trimite pe soldații lui Mackensen în cantonament; contactul acestora cu dânșii a fost foarte defavorabil influenței germane; rechizițiile de cereale și de vite, cât și recrutările le-au lăsat foarte proaste amintiri.

Germanii care se abținuseră la votarea unirei cu România hotărâră să trimită o delegație la București ca să facă act de supunere Regelui Ferdinand.

Am vorbit cu șeful acestei delegații, pastorul Hoffman. Oamenii aceștia sunt la urma urmei, cu aceia care le garantează ordinea și posesiunea pământurilor.

Bulgarii de asemenea sunt țărani bogați, crescători de cai superbi și comercianți capabili; am întâlnit pe mulți din ei care treceau Prutul spre a se duce în Moldova.

La Bolgrad, capitala coloniilor bulgărești – un orășel unde se află cartierul general francez – se vorbește românește. Tot așa și în diferitele sate bulgărești ce le-am vizitat, ca și în satele în care predomină Găgăuții, populație de origine obscură vorbind turcește, dar de religie ortodoxă.

Orașele din centrul și Nordul Basarabiei, ca Benderul, Chișinăul, Orheii, Soroca și Bălți sunt centre cosmopolite care se deosebesc foarte mult de satele basarabene.

În aceste orașe predomină elementul evreesc, care acaparează întreg comerțul și e stabilit în cartiere de bazare cu prăvălii pitorești.

Tipul clasic al evreului polonez nu l-am întâlnit în cartierele evreești sau la sinagogă. Sunt într-adevăr sate de evrei agricultori. Desigur că noțiunea de evreu nu constituie aici o noțiune etnică.

Se vorbește mult de dușmănia sistematică a evreilor contra guvernului român; se spune că ei au ajutat pe bolșevici să cucerească prin surprindere Benderul.

Se știe că ei au refuzat să voteze în Sfatul Țării apelul la trupele române. În orice caz, nu se observă niciun semn de opoziție din partea lor.

La Soroca am fost salutat de o delegație în care notabilitățile evreești stateau alături cu preoții ortodocși în mare ținută. I-am fotografiat împreună.

Zvonurile care circulă la Paris n-au nicio bază? Partea de adevăr este următoarea:

De la votarea unirii fără condiții cu România, de către Consiliul Național din Chișinău, Basarabia este administrată la fel cu Transilvania, dar situația din prima țară e cu mult mai delicată.

Elementele alogene nu sunt cu mult mai numeroase decât Transilvania, ele sunt chiar ceva mai răsfirate. Rușii nu formează nicăieri grupuri compacte, și tocmai pe malurile Nistrului, Românii se află în număr mai mare, afară de Nord, din partea Hotinului.

Însă, pe când Transilvania a avut un rol efectiv în mișcarea de regenerare a Românilor, Basarabia a fost ținută la o parte în mod sistematic. Nicio carte românească nu putea trece Prutul; în Basarabia nu exista o singură școală românească. Printre țăranii români din Basarabia, sunt 90% analfabeți.

Conștiința națională a unui popor nu poate fi deșteptată decât prin școală; o mare activitate se desfășoară acum pe acest tărâm acolo; institutorilor trebuie să li se predea până și alfabetul latin.

Țăranii, învățați să-și ție copiii lângă dânșii pentru munca câmpului, nu se grăbesc să-i trimită la școală. Unica lor preocupare este pământul. Reforma agrară s-a îndeplinit, cu toate acestea țăranii nu se vor simți în siguranță decât când li se vor fi distribuit loturile ce le revin fiecăruia în parte.

Proprietarii de pe altă parte blestemă exproprierea pământului ce prisosește peste 100 de hectare ca și rambursarea, și se gândesc la regimul rusesc, informându-se în același timp cu zel despre progresele amiralului Colceag.

În fine, nesiguranța în ceea ce privește hotărârile Conferinței întreține aspirația spiritelor. Toate zvonurile sunt crezute: vin rușii, bolșevicii trec Nistrul; plecarea francezilor de asemenea îngrijește publicul.

Însă toată lumea cere înainte de toate ca să fie lămurită asupra soartei țării.

Țărănimea este încă amorfă, nimic mai greșit decât a crede că dânsa mai nutrește vreo simpatiepentru regimul rusesc; regimul acesta a lăsat, e drept, urme adânci și se mai bucură de oarecare favoare printre proprietari și foștii slujbași ai regimului din care mulți au rămas în funcție.

Totuși munca depusă pentru organizarea învățământului începe a-și da roadele. Am găsit la Chișinău, la Soroca și Bălți, un grup de intelectuali români conștienți printre care erau profesori și studenți, foști proprietari, mai mult sau mai puțin legați de regimul rusesc, chiar și funcționari.

Forța lor provine de acolo, că vorbesc în numele marei majorități a populației, exprimând aspirațiile nelămurite ale amselor care se deșteaptă din ce în ce. Ei reprezintă desigur viitorul.

Posibil ca administrația română să fi făcut greșeli; posibil ca să mai facă încă; n-am făcut și oare și noi destule în Alsacia, unde totuși situația era mai clară? Posibil de asemenea, ca rechizițiile făcute de trupele române să fi nemulțumit cutare ori cutare oraș. Posibil ca să fie încă agitate cu toată liniștea anunțată a țării.

Nu este însă mai puțin adevărat că asimilarea Basarabiei cu România se face încet printr-o evoluție naturală. Numai o zguduire brutală ar putea-o opri.

O întoarcere la trecut ar fi posibilă? Ar fi ea oare de dorit? Mă îndoiesc că vreun observator imparțial, având chiar simpatii pentru Rusia, să poată răspunde afirmativ.”

Aşa cum am văzut, în mod firesc, geografia, istoria și etnografia Basarabiei nu sunt tratate de autor în mod separat, ci în context general românesc, din care considerent am inclus în prezenta lucrare trei dintre cele mai ilustrative și reprezentative studii ale lui Emmanuel de Martonne privind Noua Românie în contextul Noii Europe de la finele primei conflagrații mondiale.

Astăzi, numele marelui geograf francez este înveșnicit la Cluj-Napoca, blocul central de studii al Universității „Babeș-Bolyai” fiind amplasat pe strada „Emmanuel de Martonne (1873-1955)”.

În orașul Timișoara, o stradă poartă numele lui Emmanuel de Martonne, iar în perioada interbelică, în Muncipiul Roman, a existat, de asemenea, o stradă care purta numele marelui învățat, stradă a cărei denumire s-a pierdut în negura timpului după instaurarea comunismului.

Din păcate, după două decenii, Basarabia avea să fie preluată, cu forța armelor, de Rusia Sovietică, în disprețul oricăror norme internaționale.

Din nou, argumentele științifice n-au mai contat în fața barbarilor de la răsărit.

 

 

 

Surse:

 

https://dimensionalidad.webnode.mx/news/emmnuel-de-martonne/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Conferin%C8%9Ba_de_Pace_de_la_Paris_din_1919

https://gallica.bnf.fr/ark:/12148/bpt6k489046v.r=emmanuel+de+martonne+1919+bessarabie.langEN

http://www.art-emis.ro/personalitati/4776-basarabia-in-preocuparile-stiintifice-ale-marelui-geograf-francez-emmanuel-de-martonne-3.html

27/07/2018 - Posted by | LUMEA ROMANEASCA, YOUTUBE |

Un comentariu »


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: