CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Savantul francez Emmanuel de Martonne, unul dintre marii susţinători ai românităţii Basarabiei la Conferinţa de Pace de la Paris, din 1919 – 1920

 

Conferinţa de Pace de la Paris care şi-a deschis lucrările la 18 ianuarie 1919, avea drept obiectiv dezbaterea noii configuraţii politico-teritoriale a lumii rezultate din Primul Război Mondial, rezolvarea complicatelor probleme economico-financiare postbelice şi elaborarea şi semnarea tratatelor de pace între ţările învingătoare (cu excepţia Rusiei, atunci în plin război civil) şi cele învinse în Primul Război Mondial.

Au participat 27 de state, printre care şi România.

România, așa cum a rezultat ea de pe urma Primului Război Mondial, cu Basarabia, Bucovina și Transilvania reunite  cu  Regatul, a avut în spate nu numai jertfa unei întregi națiuni, au existat oameni care, din dragoste față de poporul român, dar și din respect pentru adevărul istoric, au avut o contribuție decisivă în momentul și în locul unde s-au trasat granițele în urma tratativelor de pace.

Neîndoielnic, un astfel de om a fost Emmanuel de Martonne, un francez pasionat de geografie, care a iubit ţinuturile locuite de români şi  s-a îndrăgostit de acest popor și care, prin modul cum a susținut cauza românilor  în timpul Congresului de Pace de la Paris, a convins Marile Puteri de justețea cerințelor românilor.

A făcut-o de pe poziția unui savant deja recunoscut, a omului care era o autoritate în geografia teritoriului românesc și a celui sud-est european.

Ca fondator al geografiei umane, studiind simultan două tipuri de geografie – cea umană și cea fizică – era convins că explicația fenomenelor constatate în geografia umană, are legătură directă cu geografia fizică, cu specificul spațiului în care trăiește un popor.

Imagini pentru emmanuel de martonne photos

Foto:  Emmanuel de Martonne (1873-1955),unul dintre întemeietorii geografiei umane.

Savant cu o operă impresionantă, de Martonne și-a legat de la început activitatea științifică de spațiul geografic locuit de români.

La 25 de ani, el începea să cerceteze Carpații Meridionali, pe care i-a denumit ”Alpii Transilvaniei”, iar în 1902, își susținea teza de doctorat, cu titlul ”La Valachie: essai de monographie géographique” (”Valahia: eseu de monografie geografică”), dedicată mentorului său, Vidal de la Blache, teză care va fi urmată de lucrarea ”Recherches sur la distribution géographique de la population en Valachie” (”Cercetări privind distribuția geografică a populației înValahia”).

Devenea, astfel, principalul specialist în geografia carpato-dunăreană.

În timpul Primului Război mondial, a colaborat cu Serviciul cartografic al armatei franceze și a sperat ca România să intre în război alături de Antantă.

În studiul său intitulat „La Transylvanie”, întocmit în august 1917, de Martonne sublinia că poporul român din această provincie este, „incontestabil, elementul cel mai vechi și cel mai viabil al populației” și că el dorește „unirea cu România, care a făcut, pentru a realiza acest ideal, cele mai mari sacrificii” .  

 Emmanuel de Martonne a analizat originea și evoluția naționalităților din Transilvania, subliniind originea latină și preponderența populației românești, făcând referiri la justețea drepturilor românilor din teritoriile aflate sub dominație străină care corespundeau principiilor drepturilor naționalităților, adoptate de Puterile Antantei.

Renumitul savant francez anticipa magistral, în acest mod, ceea ce, de fapt, avea să se producă la 1 decembrie 1918.

După război, geograful francez a continuat să sprijine România, în care a făcut numeroase vizite, a atras alți tineri francezi spre studierea acestei zone  și și-a convins discipolii să-i continue munca, unul dintre ei fiind Robert Ficheux, care avea să  scrie la rândul său cărți esențiale despre români..

Ce a urmat după înfrângerea Puterilor Centrale se știe deja, dar e prea puțin amintit în România.

Argumentele lui Emmanuel de Martonne, hărțile pe care el le-a pus la dispoziția decidenților politici, modalitatea în care și-a susținut ideile, l-au transformat într-un adevărat avocat al României Mari care se va naște după război.

Istoricii știu cât de greu a fost pentru diplomația românească, după război, să poată ajunge la masa tratativelor și României să i se recunoască statutul de țară învingătoare.

Propaganda ungurească a fost atât de puternică, mulându-se și pe interesele unora din marile puteri – care nu voiau o țară puternică la gurile Dunării și bine ancorată în Carpați, cu petrol, lemn, sare, cu recolte agricole invidiate la acea vreme -, încât, pe 13 noiembrie 1918, la Belgrad, Aliații au ajuns să semneze Convenția militară de Armistițiu cu Ungaria, care împărțea Transilvania, stabilind arbitrar o linie de demarcație cu forţele române pe Mureș și lăsând astfel sub autoritatea guvernului ungar, condus de Károlyi Mihaly, cea mai mare parte a Transilvaniei.

Intervenția armatei române care va cuceri Budapesta avea să dea puterilor europene un semnal că situația era intolerabilă, dar asta nu s-ar fi putut întâmpla dacă nu ar fi existat și argumente solide în sensul revendicărilor românești.

În momentul deschiderii lucrărilor Conferinței de Pace de la Paris din 1919-1920, atât factorii de decizie ai acesteia cât și opinia publică europeană dispuneau doar de o foarte vagă documentare asupra esenței chestiunii Basarabiei.

Așa cum pe bună dreptate aprecia prof. Nicolae Iorga, „noi am avut, de la 1914 la 1916, doi ani în care trebuia să pregătim două lucruri: muniții materiale și muniții morale, și n-am avut nici unele, nici altele”

 Franța a manifestat, chiar din debutul Conferinței de Pace din 1919-1920, o poziție politică favorabilă României , iar membrii Comisiei teritoriale franceze, prin reprezentantul ei cel mai de seamă, prof. Emmanuel de Martonne, au contribuit în mod esențial şi  la argumentarea științifică a apartenenței Basarabiei, Transilvaniei şi Banatului, la spațiul de cultură și civilizație românească.

Nu poate fi negat faptul că la acea dată, sursa cea mai importantă și imparțială de documentare asupra istoriei Basarabiei și a situației acesteia la încheierea primei conflagrații mondiale, o reprezenta profesorului francez Emmanuel de Martonne, reprezentant al Franței în Comisiunea teritorială a Conferinței de Pace care, în urma unei călătorii în Basarabia, își formulase opiniile și recomandările în domeniul respectiv într-un „Memoriu asupra Basarabiei” – documentul respectiv făcând parte din dosarul secret al Conferinței de Pace de la Paris.

În privința Basarabiei, în particular, Emmanuel de Martonne, a pledat cu imensa-i autoritate ştiinţifică și intelectuală şi morală pentru revenirea acesteia în spațiul politic, cultural și civilizațional românesc, respectiv european, din care fusese răpită cu cinism  de Rusia imperială la 1812.

Emmanuel de Martonne și Basarabia

Alungarea armatei bolșevizate rusești din fosta Basarabie țaristă de către Armata Română a creat cadrul pentru Proclamarea Unirii acestei provincii cu România (27 martie 1918).

A urmat restul procesului de reunificare, dar, pentru românii basarabeni, a fost important că delegații Franței, Imperiului Britanic, Italiei și Japoniei au semnat, la 28 octombrie 1920, Tratatul de la Paris, unde se recunoștea unirea Basarabiei cu România. Până la semnarea acestui tratat, au existat exact aceleași greutăți ca în cazul Transilvaniei.

A fost nevoie, și de această dată, de efort diplomatic, dar și de părerile specialiștilor, iar numele lui de Martonne a apărut încă o dată în acest moment istoric decisiv.

Argumentele prof. Emmanuel de Martonne în favoarea revenirii Basarabiei în spațiul de cultură și civilizație românească s-au întemeiat nu numai pe fapte de natură științifică, ci au fost culese în timpul contactului direct și nemijlocit cu realitățile basarabene în iunie 1919, când el a efectuat o călătorie de anchetă în Basarabia, pentru a se documenta la fața locului la solicitarea Conferinței de Pace.

Odată ajuns în fosta provincie rusească, își formează convingerea fermă despre caracterul românesc al provinciei și susține, ferm, la Conferința de la Paris, drepturile României asupra Basarabiei, cu toată autoritatea și cu toată puterea convingerilor sale. 

Revenit la Paris, la 7 iulie 1919, a prezentat un raport detaliat „Note sur la Bessarabie”, iar intervenția sa a fost, și de data aceasta, dacă nu decisivă, atunci foarte importantă.

Concepția sa asupra chestiunii Basarabiei, întemeiată pe o solidă argumentare a dreptului istoric și al celui etnic, și-a expus-o în „Choses vues en Bessarabie” (Paris, 1919) și, mai ales, în micro-monografia „La Bessarabie”, editată la finele aceluiași an, sub auspiciile Comisiunii Teritoriale a Conferinței de Pace de la Paris (1919).

În această din urmă lucrare avea să constate, la scurt timp după revenirea din Basarabia:

„După unire, Basarabia este privită ca una din provinciile României Mari, asemenea Transilvaniei. Situația celor două însă nu este aceeași. Masele indiferente de țărani trebuie să fie câștigate în timp. Ostilitatea evidentă sau disimulată a clerului și vechilor funcționari ruși trebuie depășită.

Intelectualii și proprietarii, și aceștia rusificați, se vor transforma treptat și doar cu mari eforturi, cu condiția de a rămâne în siguranță, în ciuda eventualelor schimbări politice. Elementele alogene, ca rușii, germanii, bulgarii și evreii, trebuie să fie pregătiți.

Posibil ca administrația română să fi făcut greșeli; posibil ca să mai facă încă; n-am făcut oare și noi destule în Alsacia, unde totuși situația era mai clară? Posibil de asemenea, ca rechizițiile făcute de trupele române să fi nemulțumit cutare ori cutare oraș. Posibil ca să fie încă agitate cu toată liniștea anunțată a țării.

Nu este însă mai puțin adevărat că asimilarea Basarabiei cu România se face încet, printr-o evoluție naturală. Numai o zguduire brutală ar putea-o opri. O întoarcere la trecut ar fi posibilă? Ar fi ea oare de dorit? Mă îndoiesc că vreun observator imparțial, având chiar simpatii pentru Rusia, să poată răspunde afirmativ”.

În accepția prof. Em. de Martonne, Basarabia putea urma în acea perioadă „doar calea firească și naturală de reintegrare în unitatea românească”, orice alte încercări de revenire forțată la vechiul regim polițienesc al Rusiei țariste și, mai recent, bolșevice, comportând pericolul unor grave și profunde tulburări interne

Iată ce scria savantul francez după voiajul făcut în Basarabia în 1919:

„Reîntors la Paris de câteva zile, dintr-un voiaj ce l-am făcut în Basarabia, am fost surprins de întrebările ce mi se puneau. Unul îmi cerea impresiile asupra bolșevicilor, altul mă întrebă îngrijorat ce e cu răscoalele provocate de abuzurile Românilor, un altul ar vrea să afle dacă e adevărat că în Basarabia nu se vorbește românește.

Toți mă întrebau, dacă e exact că masa populației dorește a se întoarce la Rusia.

Numai gândindu-mă la distanța ce desparte Nistrul de Sena, la întârzierile așa zisului Orient-Express, căruia i-a trebuit cinci zile ca să mă aducă de la București la Paris, la telegramele care fac aceeași distanță în trei săptămâni, îmi explic cum s-au putut răspândi aici idei atât de contrare realității faptelor.

N-am întâlnit nici urmă de bolșevic. Dacă ai permisul de circulație cerut în zona militară, poți circula cu ușurință în Basarabia. O liniște și ordine perfectă domnesc acolo. Trupele noastre au evacuat aproape complet Nistrul de jos; totuși întregul front e ocupat de trupele române care sunt eșalonate până la Chișinău.

Am văzut mai multe batalioane românești. Soldații sunt bine înarmați și au aerul marțial. Apărarea contra bolșevismului este binefacerea cea mai evidentă a ocupațiunei românești și face cea mai mare impresie asupra clasei mijlocii.

De la Nord la Sud, țara este admirabil cultivată: în stepele Bugeacului cu orizonturile sale nemărginite, spicele ondulează cât cuprinzi cu vederea, iar porumbul, întârziat din cauza ploii, formează fâșii de un verde-deschis, care alternează cu fâșiile negre ale arăturilor proaspete.

Dealurile din împrejurimile Chișinăului, Orheii și Sorocii sunt pline de livezi, ce ascund căsuțele țărănești, așezate la poalele unor înălțimi acoperite de frumoase păduri de stejari. Livezile acestea au dat o recoltă bogată.

Cineva mi-a arătat o pădure arsă și mai multe proprietăți distruse de bolșevici; în schimb am văzut altele intacte. Valul de răscoale dezlănțuite în iarna anului 1917-1918 de dezertori ruși și de bande bolșevice venite din Ucraina n-au durat mai mult de cinci-șase săptămâni și în tot cazul nu au depășit Chișinăul.

Ele au fost însă de ajuns pentru a zgudui populația basarabeană din temelii, a provoca ruptura dintre aceasta și Rusia și să orienteze pe conducătorii basarabeni spre România, care singură era în măsură atunci ca să asigure ordinea.

Preponderența elementului românesc în populația basarabeană, acest factor singur n-ar fi fost de-ajuns ca să determine această mișcare, deoarece țăranii erau menținuți în ignoranță prin oprirea limbei românești în școală. Toți își zic ”moldoveni”.

Limba lor însă e identică cu aceea pe care am sesizat-o în Carpați, în Muntenia ca și în Transilvania. Cu toate că portul românesc e abandonat – port din care se mai păstrează singură căciula – am regăsit tipurile românești până la porțile Chișinăului. Însăși așezarea satelor, aspectul caselor și acoperișurile de scânduri cu gardurile ce închid curțile mi-au reamintit satele din Oltenia.

Această regiune de ”codri” este tot atât de curat românească ca și dealurile din sudul Carpaților. Coloniile rusești ce s-au fundat aici au fost asimilate. În multe privințe, am constatat inexactitatea hărților etnografice vechi, și sunt sigur că proporția românilor e cu mult mai mare decât aceia indicată de recensământul rusesc de la 1897.

Regiunea stepelor de la Sudul Benderului e cu totul diferită. Am vizitat aici coloniile germane și bulgare înființate după anexarea acestei regiuni la Rusia în 1812, în vremea când întreg Bugeacul era pustiu, Tătarii ducându-se ca să se stabilească în Crimeea, iar Turcii plecau în lume, cum fac ori de câte ori simt că le scapă puterea.

Pe înălțimile ce despart văile, în care satele sunt strânse laolaltă, îți poți face încă o idee despre ce puteau fi atunci aceste pustietăți cu orizonturile monotone, și care totuși nu sunt lipsite de oarecare măreție. Nici urmă de om cât cuprinzi cu ochii; pe marginea drumurilor întâlnești de multe ori câte un schelet de cal părăsit; doi vulturi ce se înfruptau cu lăcomie dintr-un hoit încă proaspăt își luară zborul la câțiva pași numai de automobilul meu…

Satele germane sunt așezate regulat și te izbesc prin casele lor înalte și spațioase ca și prin aerul de bogăție ce-l respiră. Vitele sunt admirabil îngrijite, iar caii din belșug căci Germanii basarabeni sunt țărani bogați: ei au primit loturi de până la 100 de hectare.

Valul bolșevist a trecut peste ei fără a-i atinge; guvernul rusesc le-a făgăduit exproprierea la începutul războiului și ei n-au uitat-o.

În vremea ocupației germane, guvernul român a avut fericita inspirație de-a le trimite pe soldații lui Mackensen în cantonament; contactul acestora cu dânșii a fost foarte defavorabil influenței germane; rechizițiile de cereale și de vite, cât și recrutările le-au lăsat foarte proaste amintiri.

Germanii care se abținuseră la votarea unirei cu România hotărâră să trimită o delegație la București ca să facă act de supunere Regelui Ferdinand.

Am vorbit cu șeful acestei delegații, pastorul Hoffman. Oamenii aceștia sunt la urma urmei, cu aceia care le garantează ordinea și posesiunea pământurilor.

Bulgarii de asemenea sunt țărani bogați, crescători de cai superbi și comercianți capabili; am întâlnit pe mulți din ei care treceau Prutul spre a se duce în Moldova.

La Bolgrad, capitala coloniilor bulgărești – un orășel unde se află cartierul general francez – se vorbește românește. Tot așa și în diferitele sate bulgărești ce le-am vizitat, ca și în satele în care predomină Găgăuții, populație de origine obscură vorbind turcește, dar de religie ortodoxă.

Orașele din centrul și Nordul Basarabiei, ca Benderul, Chișinăul, Orheii, Soroca și Bălți sunt centre cosmopolite care se deosebesc foarte mult de satele basarabene.

În aceste orașe predomină elementul evreesc, care acaparează întreg comerțul și e stabilit în cartiere de bazare cu prăvălii pitorești.

Tipul clasic al evreului polonez nu l-am întâlnit în cartierele evreești sau la sinagogă. Sunt într-adevăr sate de evrei agricultori. Desigur că noțiunea de evreu nu constituie aici o noțiune etnică.

Se vorbește mult de dușmănia sistematică a evreilor contra guvernului român; se spune că ei au ajutat pe bolșevici să cucerească prin surprindere Benderul.

Se știe că ei au refuzat să voteze în Sfatul Țării apelul la trupele române. În orice caz, nu se observă niciun semn de opoziție din partea lor.

La Soroca am fost salutat de o delegație în care notabilitățile evreești stateau alături cu preoții ortodocși în mare ținută. I-am fotografiat împreună.

Zvonurile care circulă la Paris n-au nicio bază? Partea de adevăr este următoarea:

De la votarea unirii fără condiții cu România, de către Consiliul Național din Chișinău, Basarabia este administrată la fel cu Transilvania, dar situația din prima țară e cu mult mai delicată.

Elementele alogene nu sunt cu mult mai numeroase decât Transilvania, ele sunt chiar ceva mai răsfirate. Rușii nu formează nicăieri grupuri compacte, și tocmai pe malurile Nistrului, Românii se află în număr mai mare, afară de Nord, din partea Hotinului.

Însă, pe când Transilvania a avut un rol efectiv în mișcarea de regenerare a Românilor, Basarabia a fost ținută la o parte în mod sistematic. Nicio carte românească nu putea trece Prutul; în Basarabia nu exista o singură școală românească. Printre țăranii români din Basarabia, sunt 90% analfabeți.

Conștiința națională a unui popor nu poate fi deșteptată decât prin școală; o mare activitate se desfășoară acum pe acest tărâm acolo; institutorilor trebuie să li se predea până și alfabetul latin.

Țăranii, învățați să-și ție copiii lângă dânșii pentru munca câmpului, nu se grăbesc să-i trimită la școală. Unica lor preocupare este pământul. Reforma agrară s-a îndeplinit, cu toate acestea țăranii nu se vor simți în siguranță decât când li se vor fi distribuit loturile ce le revin fiecăruia în parte.

Proprietarii de pe altă parte blestemă exproprierea pământului ce prisosește peste 100 de hectare ca și rambursarea, și se gândesc la regimul rusesc, informându-se în același timp cu zel despre progresele amiralului Colceag.

În fine, nesiguranța în ceea ce privește hotărârile Conferinței întreține aspirația spiritelor. Toate zvonurile sunt crezute: vin rușii, bolșevicii trec Nistrul; plecarea francezilor de asemenea îngrijește publicul.

Însă toată lumea cere înainte de toate ca să fie lămurită asupra soartei țării.

Țărănimea este încă amorfă, nimic mai greșit decât a crede că dânsa mai nutrește vreo simpatiepentru regimul rusesc; regimul acesta a lăsat, e drept, urme adânci și se mai bucură de oarecare favoare printre proprietari și foștii slujbași ai regimului din care mulți au rămas în funcție.

Totuși munca depusă pentru organizarea învățământului începe a-și da roadele. Am găsit la Chișinău, la Soroca și Bălți, un grup de intelectuali români conștienți printre care erau profesori și studenți, foști proprietari, mai mult sau mai puțin legați de regimul rusesc, chiar și funcționari.

Forța lor provine de acolo, că vorbesc în numele marei majorități a populației, exprimând aspirațiile nelămurite ale amselor care se deșteaptă din ce în ce. Ei reprezintă desigur viitorul.

Posibil ca administrația română să fi făcut greșeli; posibil ca să mai facă încă; n-am făcut și oare și noi destule în Alsacia, unde totuși situația era mai clară? Posibil de asemenea, ca rechizițiile făcute de trupele române să fi nemulțumit cutare ori cutare oraș. Posibil ca să fie încă agitate cu toată liniștea anunțată a țării.

Nu este însă mai puțin adevărat că asimilarea Basarabiei cu România se face încet printr-o evoluție naturală. Numai o zguduire brutală ar putea-o opri.

O întoarcere la trecut ar fi posibilă? Ar fi ea oare de dorit? Mă îndoiesc că vreun observator imparțial, având chiar simpatii pentru Rusia, să poată răspunde afirmativ.”

Aşa cum am văzut, în mod firesc, geografia, istoria și etnografia Basarabiei nu sunt tratate de autor în mod separat, ci în context general românesc, din care considerent am inclus în prezenta lucrare trei dintre cele mai ilustrative și reprezentative studii ale lui Emmanuel de Martonne privind Noua Românie în contextul Noii Europe de la finele primei conflagrații mondiale.

Astăzi, numele marelui geograf francez este înveșnicit la Cluj-Napoca, blocul central de studii al Universității „Babeș-Bolyai” fiind amplasat pe strada „Emmanuel de Martonne (1873-1955)”.

În orașul Timișoara, o stradă poartă numele lui Emmanuel de Martonne, iar în perioada interbelică, în Muncipiul Roman, a existat, de asemenea, o stradă care purta numele marelui învățat, stradă a cărei denumire s-a pierdut în negura timpului după instaurarea comunismului.

Din păcate, după două decenii, Basarabia avea să fie preluată, cu forța armelor, de Rusia Sovietică, în disprețul oricăror norme internaționale.

Din nou, argumentele științifice n-au mai contat în fața barbarilor de la răsărit.

 

 

 

Surse:

 

https://dimensionalidad.webnode.mx/news/emmnuel-de-martonne/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Conferin%C8%9Ba_de_Pace_de_la_Paris_din_1919

https://gallica.bnf.fr/ark:/12148/bpt6k489046v.r=emmanuel+de+martonne+1919+bessarabie.langEN

http://www.art-emis.ro/personalitati/4776-basarabia-in-preocuparile-stiintifice-ale-marelui-geograf-francez-emmanuel-de-martonne-3.html

27/07/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA, YOUTUBE | | Un comentariu

Nemeth Zsolt, Șeful comisiei de politică externă a parlamentului ungar: Tratatul de la Trianon este o problemă europeană

Lider maghiar: Problema Trianon e una europeana. Mihai Razvan Ungureanu: UE nu a fost construita pentru a razbuna o istorie demult trecuta

Foto: Nemeth Zsolt 

Nemeth Zsolt a declarat, miercuri, la lucrarile Universitatii de Vară de la Baile Tuşnad, că proiectul european trebuie sa dea un raspuns corect problemei Trianon, despre care a spus ca este o „problema europeană”, pentru care trebuie gasita o solutie comuna.

„Este vorba, printre multe altele, şi despre Trianon si dacă acest proiect european nu reuşeşte sa dea un răspuns corect problemei reprezentate de Trianon, atunci din pacate nu mai putem vorbi despre niciun proiect comun, nu?

Pentru ca e o problema europeana acest Trianon si trebuie sa gasim impreuna o solutie. Pentru ca aceste comunitati si multe alte comunitati exista tocmai din cauza acestor (…) moşteniri istorice.

Si noi, statele nationale, trebuie sa gasim o solutie comuna, trebuie sa avem o coordonare, o armonizare in acest sens a ideilor, proiectelor noastre si tocmai noi suntem prezenti la aceasta masa ca sa continuam dialogul care va duce pana la urma la găsirea unei solutii si este foarte clar ca trebuie ca fiecare ţară, fiecare stat sa-si defineasca pozitia faţă de aceasta regiune a Europei Centrale si de Est”, a declarat Nemeth Zsolt.

El a vorbit şi despre rolul pe care îl joacă naţiunile în Europa Centrală şi despre faptul că valorile şi libertăţile din cadrul naţiunilor sunt elemente care apropie şi nu despart.

„Naţiunile joacă un rol excepţional în Europa Centrală. Libertatea e una dintre cele mai importante valori, naţiunea păzeşte valorile, inclusiv libertatea, iar dacă învăţăm asta în profunzime, atunci, în mod paradoxal, ne va echilibra, ne va linişti conflictele noastre naţionale.

Dacă Europa depinde de naţiuni, atunci problema naţională nu ne împarte, ci ne leagă.

Noi considerăm că toate naţiunile sunt o valoare, tradiţiile noastre sunt o valoare. Libertatea a legat deja, în trecut, în anumite momente, naţiunile noastre şi în 1956 ( referire la  Revoluţia anticomunistă ungară) şi în Timişoara, în 1989. România s-a dovedit solidară cu Ungaria şi ungurii au fost solidari cu România”.

Prezent la dezbatere, fostul premier al Romaniei si fost sef al Serviciului de Informatii Externe, Mihai Razvan Ungureanu, a spus, referindu-se la declaratia lui Nemeth Zsolt, ca Uniunea Europeana nu a fost construita pentru a razbuna istoria, ci este un proiect care construieste pacea, iar privirile blocate in trecut nu duc spre viitor.

„Eu cred ca UE nu a fost construita pentru a razbuna o istorie demult trecuta si, sigur, pentru toate natiunile europene, traumatica. Cele doua mari conflagratii mondiale au lasat urme adanci in memoria istorica a tuturor statelor europene si nu numai.

Eu cred ca proiectul UE nu e un proiect care raspunde istoriei decat intr-un singur fel: sa nu o mai repetam. Este un proiect care construieşte pacea si care in egala masura noua, celor care am fost sub regimuri totalitare, ne-ar garanta ca aproape 60 de ani de comunism, de exemplu, nu s-ar mai putea repeta. 

Nu cred ca privirea blocata in trecut va putea vreodata duce spre viitor. Exista o tentatie de a judeca viitorul revendicand trecutul, nu acolo se afla, insa, samanta buna a proiectului european.

Proiectul european a pornit de la un paradox: doua natiuni care au fost in conflict continuu pentru sute de ani de zile, Franţa şi Germania, au depăşit printr-un efort de voinţă, asumat politic şi apoi asumat la nivelul tuturor cetăţenilor acestor ţări şi al celorlalte, apoi, faptul că nu trecutul va construi viitorul şi că viitorul se clădeşte de la un moment în care numitorul comun este buna înţelegere, pacea si prosperitatea comună, aceasta este UE”, a afirmat Mihai Razvan Ungureanu.

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2018/07/27/tratatul-de-la-trianon-amnezii-voite-video/

 

Surse:

 

http://www.ziare.com/politica/maghiari/lider-maghiar-problema-trianon-e-una-europeana-mihai-razvan-ungureanu-ue-nu-a-fost-construita-pentru-a-razbuna-o-istorie-demult-trecuta-1522870

http://www.napocanews.ro/2018/07/lider-maghiar-problema-trianon-e-una-europeana.html

27/07/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , | Un comentariu

Tratatul de la Trianon – Amnezii voite. VIDEO

 

 

 

 Motto:

 

Cei care au uitat trecutul sunt condamnaţi să îl repete

 

George Santayana

 

 

 

Imagine similară

 

Pe 4 iunie 1920 la Trianon, în Franța, a fost semnat Tratatul de Pace între Puterile Aliate şi Ungaria, prin care Ungaria a recunoscut apartenenţa Transilvaniei la România.

Tratatul de la Trianon – Amnezii voite

Nu puţine sunt evenimentele şi lucrurile despre care se vorbeşte mereu şi mult, fără a fi îndeajuns de bine cunoscute. Aşa se întâmplă în momente ale conversatiei curente, în discursul ştiintific sau în cel politic.

Frecventa si intensitatea fenomenului sunt proportionale cu interesul stârnit de un fapt sau altul. Focalizarea atentiei asu   pra lui determina formarea unei imagini unilaterale, câteodata distorsionate de inflamarea spiritelor, dar implantându-se astfel în constiinta publica.

Uneori faptul poate avea consecinte de-a dreptul nocive, alteori doar regretabile.

Oricum e o datorie ca opinia publica sa fie corect si complet informata, mai ales despre evenimente de prima însemnatate.

Intre Ungaria si restul lumii

Printre cazurile de mai sus poate fi înscris si Tratatul de la Trianon.

 

Imagini pentru tratatul de la trianon photos

Încă de la semnare, la 4 iunie 1920, în elegantul palat construit la 1687,de celebrul arhitect Jules Hardouin-Mansart, în apropierea celui de la Versailles, acest tratat de pace încheiat cu Ungaria a stârnit pasiuni politice aprige, contradictorii.

Cei direct vizati prin el îi atribuie rolul exclusiv al unui fel de manual de disectie al fostului mare stat maghiar, reconstituit în cadrul monarhiei habsburgice, între 1867-1918.

Ca prin el s-a confirmat dezmembrarea acestui stat si alipirea partilor sale, locuite de alte nationalitati decât cea maghiara, la statele care s-au format atunci ori si-au desavârsit unitatea nationala – acest fapt nu e de tagaduit.

Dar e necesar să se stie ca Tratatul de la Trianon a fost un act foarte complex, care a reglementat mult mai multe lucruri decât problema frontierelor dintre Ungaria si tarile vecine cu ea.

Tratatul a cuprins un preambul si 14 parti, în 364 de articole, a caror întindere acoperea 164 de pagini de tipar, în -8 grade mare.

El a fost semnat de 36 de plenipotentiari, în numele a 23 de state. Dintre acestea, 11 erau state europene, iar 12 din afara Europei.

Din Europa, semnatarele au fost: de o parte Ungaria, iar de cealalta fostele state beligerante din tabara Antantei, printre care România, si cele trei state noi: Polonia, Cehoslovacia si Regatul sârbo-croatosloven, cum s-a numit initial Iugoslavia.

Dintre tarile extraeuropene, au semnat tratatul: S.U.A., Canada, Australia, Noua Zeelanda, Uniunea Sud-Africana, India, Japonia, China, Cuba, Nicaragua, Panama si Thailanda (numita în text Siam).

Trianonul – aceasta e prima realitate ce se impune a fi cunoscuta în legatura cu el – n-a fost deci un tratat între Ungaria si tarile vecine, asa cum apare, simplificat, în publicistica interesata în a sugera ca el a fost o „reglare de conturi” impusa de câteva tari, dornice sa beneficieze de pe urma înfrângerii Ungariei în primul razboi mondial si a „nedreptatii istorice” a carei victima ar fi fost aceasta.

Foto: Reprezentanții Marilor Puteri la ieşirea din palatul Trianon

Trianonul a fost un tratat între Ungaria si restul lumii. Reglementarea prin el a contenciosului problemelor dintre Ungaria si România ocupa un loc restrâns în anasamblul tratatului, desi, desigur, nu lipsit de importanta.

Vom exemplifica aceasta maniera de prezentare a tratatului printr-o privire, fie si numai rezumativa, asupra continutului sau, dar având calitatea de a pune în lumină si faţa lui nevazută, cea care practic nu se bucura de nici o atentie, aspect incorect din punctul de vedere al cunoasterii stiintifice.

Preambulul tratatului cuprinde enumerarea statelor semnatare si a împuternicitilor fiecaruia. Atrage atentia faptul ca guvernul ungar desemnase, spre a-l reprezenta, doua personalitati sterse: un ministru al Muncii si al Prevederilor Sociale si un functionar din Ministerul de Externe, cu rang de ambasador.

Ambii nu jucasera decât roluri subalterne în viata politica de pâna atunci a Ungariei. In practica diplomatica, un gest ca acesta are o semnificatie ce nu poate scapa nici unui observator.

Potrivit unei reguli adoptate de actele finale ale Conferintei de pace de la Paris, Tratatul de la Trianon a reprodus, în prima sa parte, textul Pactului Societatii Natiunilor, inclus ca o componenta organica a Tratatului de la Versailles, cu Germania.

Procedeul a fost generalizat spre a semnifica punerea sub autoritatea Societatii Natiunilor a marilor acte de politica internationala si a-i obliga pe toti semnatarii tratatelor de pace la o explicita recunoastere a pactului.

In partea a doua sunt specificate traseele noilor frontiere ale Ungariei cu Austria, cu Regatul sârbocroato-sloven, cu România si cu Cehoslovacia. In cele 164 de pagini ale tratatului toata chestiunea granitei ungaro-române ocupa cam o coloana de text, pe o singura pagina.

Partea a treia s-a intitulat Clauze politice europene. In cadrul acestora, în articolele 45-47, este înscrisa recunoasterea de catre România a necesitatii inserarii în legislatia sa de dispozitii pentru protejarea intereselor locuitorilor de alta rasa, limba, religie, din teritoriile care cunoscusera transferul de suveranitate în favoarea statului român.

Aceasta clauza (din articolul 47) decurgea dintr-un tratat separat pe care România îl încheiase cu puterile aliate la 9 decembrie 1919, semnat fiind din partea sa de generalul Constantin Coanda, presedintele din acel moment al Consiliului de Ministri.

Prevederi neasteptate

 

Pe lânga garantiile de drepturi pentru minoritatile de orice fel, tratatul acesta separat mai cuprinsese si prevederi referitoare la asazisii „optanti” (locuitori care, dupa 1918, se stramutasera în Ungaria; se pretindea recunoasterea drepturilor lor de proprietate în teritoriile care trecusera sub suveranitatea altui stat).

Peste câtiva ani ele vor prilejui, în fata Societatii Natiunilor si a Curtii de Justitie de la Haga, o celebra disputa între România si Ungaria, în cursul careia s-a ilustrat marele talent oratoric, diplomatic si juridic al lui Nicolae Titulescu, fata în fata cu experienta si prestanta batrânului conte Apponyi.

Disputa a fost complicata de faptul ca, între timp, România aplicase legea de reforma agrara, pe care optantii, în baza tratatului de mai sus si a celui de la Trianon, sprijinite fiindu-le interesele de catre statul maghiar, au socotit ca o pot contesta, în ceea ce îi privea.

In aceeasi a treia parte a tratatului este cuprins angajamentul României de a prelua, proportional cu întinderea teritoriilor intrate sub suveranitatea ei, sarcinile financiare ale fostului stat ungar, de pâna la 1918.

Clauza respectiva este repetata pentru toate statele si teritoriile care, în planul transferurilor de suveranitate, aveau o tangenta cu Ungaria. Un articol special se ocupa de portul Fiume (Rijeka), anexat de Italia printr-o actiune unilaterala, pâna la urma recunoscuta de catre Puteri.

Tot în aceasta parte se întâlnesc o serie de prevederi oarecum neasteptate pentru cititorul neavizat.

Astfel: se sanctioneaza independenta Ungariei (proclamata de ea însasi în noiembrie 1918) si interdictia vreunei viitoare uniuni a ei cu alt stat. Este o aluzie la eventualitatea unui „Anschluss” cu Austria, pe care încerca atunci sa-l readuca în actualitate Casa de Habsburg, prin ultimii ei reprezentanti.

Clauza independentei Ungariei a dat de lucru comisiilor care au elaborat tratatul. In noua ei situatie de drept international, Ungaria a trebuit sa fie pusa a recunoaste sau, dupa caz, a nu recunoaste tratatele încheiate mai de multa vreme, când ea facuse parte din Austria sau AustroUngaria.

Desi calitatea de parte la asemenea tratate fusese doar implicita, acum însa, în 1920, trebuia specificat expres faptul ca respectivele tratate erau neangajante pentru Ungaria independenta.

Nu va mai surprinde deci pe nimeni ca, prin Tratatul de la Trianon, Ungaria declara – în ce o priveste – nulitatea Tratatului de la Brest-Litovsk, din 3 martie 1918, dintre Germania, Austro-Ungaria si guvernul rus bolsevic.

Se mai constata ca prin articolul 69 Ungaria recunoaste tratatul din 30 decembrie 1864, în baza caruia Danemarca cedase ducatele Schleswig si Holstein Confederatiei germane. Sau ca, printre alte articole, ea recunoaste tratatele dintre Austria, respectiv Austro-Ungaria, si Italia, de la Zurich (1859), Viena (1866) si Florenta (1888).

De asemenea, Ungaria anuleaza tratatele sale cu fostii ei aliati de dinaintea sau din timpul razboiului mondial.

Partea a IV-a contine reglementarea intereselor Ungariei în afara Europei: în Maroc, în Egipt, în Siam si în China. Este vorba despre lichidarea unor investitii si a unor capitaluri comerciale.

Partea a V-a a tratatului, cuprinzând clauze militare, este iarasi una mai delicata, din punctul de vedere al naturii problemelor pe care le solutioneaza în cadrul raporturilor dintre Ungaria si alte tari.

Nici ea nu are ca obiect exclusiv relatiile bilaterale cu România si nimic nu denota vreo interpunere speciala a tarii noastre sau a altora din zona, pentru a se obtine o fixare de un anumit fel a viitorului statut militar al Ungariei.

Litigii de detaliu

Tot ce se prevede, la acest capitol, se aseamana cu conditiile impuse, pe planul respectiv, si altor state învinse. Sunt aplicate, asadar, niste principii generale ce fusesera introduse în toate tratatele de pace.

Astfel: sunt stipulate demobilizarea armatei ungare, desfiintarea serviciului militar obligatoriu, limitarea viitoarelor efective armate la maximum 35 000 de ofiteri, subofiteri si soldati.

Mai multe articole precizeaza tipurile de armament îngaduite a ramâne în dotarea armatei ungare si prevad în amanunt compunerea, în efective si în tehnica de lupta, a marilor ei unitati – divizii, brigazi.

Articolele 120-132 se ocupa de soarta navelor de razboi ce apartinusera marinei ungare si de unele probleme aeronautice, care atunci aveau o pondere redusa, în comparatie cu timpurile de mai târziu.

Sunt specificate apoi atributiile comisiilor interaliate de control pentru fiecare din domeniile de natura militara de mai sus, obligatii în legatura cu prizonierii de razboi, cu evidenta celor decedati si înmormântati pe teritoriul Ungariei.

Articolele 177-178 vor crea în viitor numeroase litigii de detaliu. Ele prevedeau restituirea reciproca – între Ungaria si statele în favoarea carora avusesera loc transferuri de teritorii foste sub suveranitatea statului ungar pâna la 1918 – a arhivelor curente pe ultimii 20 de ani (deci de la 1900) si a arhivelor istorice privind teritoriile respective.

Va fi o chestiune extrem de greu de solutionat, fiindca arhivele aveau multe fonduri si documente ce prezentau interferente inextricabile de continut între teritoriile devenite limitrofe în termenii Tratatului de la Trianon.

Lungi, amanuntite, obositoare, de natura a stârni admiratia pentru documentarea si rabdarea expertilor care pregatisera tratatul, sunt clauzele financiar-economice, extinse pe nu mai putin decât 58 de articole.

In cadrul lor este specificata interdictia pentru Ungaria de a exporta aur pâna la data de 1 mai 1921; prevederea avea scopul de a împiedica diminuarea rezervelor ei de metal pretios, astfel ca acestea sa poata servi achitarii reparatiilor de razboi ce aveau a i se stabili ca sarcina.

In continuare imediata – obligatia de a suporta întretinerea armatelor de ocupatie de pe teritoriul ei, începând cu data de 3 noiembrie 1918 (data armistitiului de la Villa Giusti, cu Antanta) precum si obligatiile statelor la care se alipisera teritorii foste ale Ungariei de a prelua o parte din datoria de stat a acesteia, proportionala cu suprafata teritoriilor respective.

In partea finala, Tratatul de la Trianon stabileste – pentru litigiile ce s-ar fi ivit în aplicarea sa – constituirea de tribunale mixte de arbitraj, formate din câte un reprezentant al partilor în cauza si un al treilea, cooptat de ele prin consens.

Se stipuleaza, în linia tratatului separat de la 9 decembrie 1919, regimul proprietatilor locuitorilor care fusesera transferati sub alta suveranitate de stat ori optasera pentru vreuna, fiind aplicata în principiu prevederea pastrarii de catre ei a dreptului de proprietate asupra bunurilor lor imobiliare, de orice natura.

Articolele 260-300 se ocupa de navigatia aeriana, fluviala, de regimul Dunarii, de comunicatiile terestre, de cele telegrafice si telefonice.

Prin articolul 302 se decide ca, întrucât pe teritoriul românesc nu exista o legatura directa de cale ferata între Salonta si Arad, timp de 10 ani garniturile românesti de tren vor putea circula între cele doua orase pe teritoriul maghiar, prin Bekescsaba. In acest interval de timp, statul român trebuia sa construiasca pe teritoriul sau o cale ferata între Salonta si Arad, ceea ce se va realiza.

Partea ultima a tratatului este constituita dintr-un document privitor la organizarea muncii, adica a conventiei internationale adoptate paralel cu tratatele de pace. Aceasta cuprindea conditiile minimale ale desfasurarii procesului de munca si reglementari ale raporturilor interumane din cadrul sau.

Functiona supozitia ca, inclus fiind în tratatele de pace, statele semnatare aderau „ipso facto” la acest document si se obligau sa-l puna în aplicare, prin legislatia lor nationala. Este aceeasi idee care condusese si la includerea în tratat a Pactului Societatii Natiunilor.

 

Mai este valabil?

 

Noile frontiere dintre Ungaria si statele vecine cu ea fusesera decise si publicate de Conferinta de pace de la Paris înca în 13 iunie 1919. Din cauza framântarilor interne din Ungaria, delegatii acestei tari nu s-au prezentat la tratative decât spre sfârsitul anului 1919, ceea ce explica si semnarea târzie a Tratatului de la Trianon, abia la 4 iunie 1920.

El a intrat oficial în vigoare la 26 iulie 1921, dupa ce fusese ratificat de majoritatea statelor semnatare.

 

 

 

Frontiera dintre România si Ungaria, schiţată în articolul 27 al tratatului, a fost trasata pe teren de o comisie mixta, ale carei lucrari au fost consemnate în 126 foi de harta la scara 1/5 000, într-o harta globala la scara 1/375 000 si o descriere a frontierei si a lucrarilor întreprinse de comisie, cuprinzând o introducere si 10 fascicule, în 1 327 de pagini.

Subliniem din nou în încheiere ceea ce a reiesit – credem – si din prezentarea de mai sus: ca Tratatul de la Trianon n-a fost „opera diabolica” a României împotriva vecinei sale.

Târâta în vâltoarea primului razboi mondial, Ungaria a fost înfrânta, dupa ce ajunsese într-un conflict declarat oficial cu peste 20 de state din Europa si din restul lumii.

Fiecare dintre acestea s-a folosit de pozitia lui de partener la victorie pentru a formula pretentii specifice fata de cel învins. Tratatul de la Trianon a fost inventarul complet si detaliat al tuturor acestora.

O problema ridicata nu o data în trecut – si care s-ar putea sa reapara cu prilejul împlinirii a 80 de ani de la încheierea lui – ar fi aceea daca el mai este valabil.

Mai înainte de a se scandaliza pentru insolenta ascunsa sau banuita în aceasta întrebare, cititorul este invitat sa reflecteze asupra rândurilor ce vor urma.

Moralmente – si în fapt – Tratatul de la Trianon este, indiscutabil, o realitate si în prezent. Din punct de vedere strict juridic însa, raspunsul nu e usor de dat, dintr-o data.

El n-a fost niciodata denuntat formal si oficial, potrivit practicilor internationale. Multe dintre prevederile sale s-au stins prin însasi executarea lor ori prin depasirea termenului lor de validitate.

Clauzele cele mai importante – cele teritoriale si militare – au fost modificate, deci partial anulate, prin actiunile guvernelor maghiare din 1939-1941, sprijinite de Germania si Italia.

Ne referim la invadarea Ucrainei Subcarpatice la 15 martie 1939, la anexiunile în baza celor doua dictate de la Viena (2 noiembrie 1938 si 30 august 1940) si la invadarea si anexarea, în aprilie 1941, a triunghiului dintre Tisa, Dunare si Sava, numit de sârbi Voivodina, iar de unguri Bacska.

Precizam de îndata ca încalcarea unilaterala a unui tratat, mai ales când s-a savârsit prin dictat, prin forta sau amenintare cu forta, nu înseamna nulificarea lui de drept.

Tratatul de pace de la Paris, semnat de Ungaria dupa al doilea razboi mondial, la 10 februarie 1947, a restabilit clauzele teritoriale ale Tratatului de la Trianon, reconfirmându-le prin consens international.

Bineînteles ca, în situatia mult schimbata, numeroase alte clauze ale tratatului din 1920 n-au avut de ce sa fie reiterate si confirmate.

Contestarea Tratatului de la Trianon, în substanta sa, implica deci si contestarea celui de la Paris din 1947 si, prin aceasta, a ordinii politice si de drept instaurate dupa al doilea razboi mondial. Ceea ce înseamna introducerea unui principiu de instabilitate în ordinea mondiala.

Europa nu se afla foarte aproape, dar nici prea departe de aceasta. Tratatele internationale multilaterale sunt citate în ultima vreme foarte rar. Din unele motive, ele apar ca jenante. Multi dintre cei de la care ne-am astepta sa le apere îndeamna la încheierea, în plasa lor cu ochiuri devenite prea largi, a unor tratate bilaterale.

Ele, tratatele bilaterale, par a fi devenit preferatele diplomatiei mari, întrucât reprezinta angajamente limitate la doi parteneri – rar si parcimonios garantate de un al treilea – si pot fi usor denuntate, fara a determina reactii în lant. In aceasta conceptie, popoarele, dupa versul poetului, „se prind de mâini si se desprind”, în asteptarea clipei de sublima inspiratie în care „se vor îmbratişa în fata tiranilor doborâţi, a pamântului consolat si a cerului satisfăcut” (îl citam pe deputatul Isnard, în Adunarea Legislativa a Franţei, la 29 noiembrie 1791).

Pâna când toti vor crede acest lucru, va persista însa teama, alimentata de înţelepciunea reflecţiei asupra celor petrecute în ultimele decenii, ca repunerea în discutie a ordinii internaţionale de drept, fragmentarea ei între raspunderi limitate din punct de vedere juridic, speranţa de a menţine cu forţa un asemenea nou echilibru, necesarmente instabil, sunt naivităţi ce ar putea duce la consecinţe ca acelea care s-au dezvoltat catastrofal, din spiritul concesiv fata de autoritatea tratatelor internationale, manifestat între 1933-1938.

 

 

 

Camil Mureşanu

 

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/07/27/ziua-de-27-iulie-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/27/o-istorie-a-zilei-de-27-iulie-video-4/

 

 

 

 

 

 

 

Sursa: 

 

 

http://www.scritub.com/istorie/Tratatul-de-la-Trianon-Amnezii22110479.php

 

27/07/2018 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: