CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

În 1917- 1918 Ucraina dorea anexarea Basarabiei


Făuritorii Unirii Basarabiei cu Ţara Mamă- România

 

Spre sfârşitul Primului Război Mondial, Rusia confruntată cu o revoluţie care i-a zguduit din temelie imperiul, aruncând-o în haos, a fost obligată să înceteze ostilităţile împotriva Puterilor Centrale.

După revoluția rusă din februarie 1917, Ucraina a fost printre primele entități din cadrul Imperiului Rus care au luat calea autonomiei.

În primele zile ale lunii aprilie 1917, la Kiev s-a constituit Congresul Național Ucrainean, care a hotărât declararea autonomiei național-teritoriale şi conducerea Ucrainei de un Consiliu Central (Rada) și un organ executiv (Secretariat).

 

O hartă a Ucrainei înglobând teritorii moldovenești (Foto: colecția Octavian Țîcu)

O hartă a Ucrainei înglobând teritorii moldovenești (Foto: colecția Octavian Țîcu)

În vara anului 1917, după ce Ucraina se constituise republică independentă de Rusia, situaţia Basarabiei s-a complicat.

Relațiile Basarabiei, apoi ale Republicii Democrate Moldovenești (RDM) cu Ucraina au fost marcate în anii 1917-1918 de realitățile demografice, fatalismul geografic și contextul schimbător al situației din Imperiul Rus și din Europa, mai ales pe fundalul evoluției de pe fronturile Primului Război Mondial.

Pe parcursul secolului de dominație țaristă (1812- 1917), autoritățile ruse au încurajat masiv colonizarea ucrainenilor pe teritoriul Basarabiei, astfel încât către anul 1858, acesta ajunsese să fie locuit  de 120 mii ucraineni (13% din populaţie), pentru ca în 1897 ucrainenii să reprezinte numeric a doua naţionalitate din acest teritoriu (380 mii), ceea ce reprezenta 20% din totalul populaţiei sale.

 

 

Kiev, vara anului 1917. Manifestație populară în sprijinul autonomiei Ucrainei.

 

 

Autoritățile de la Kiev au declarat la început Ucraina parte autonomă a Republicii Federative Ruse, fără a specifica însă hotarele ţării, iar în timpul  conflictului declanşat cu Moscova  privind autonomia, a fost lansată prima oară în Rada Centrală ideea anexării Basarabiei la statul ucrainean, sub pretextul că provincia ar fi chipurile locuită în majoritatea ei de ucraineni.

Pretențiile ucrainene au dat un prim impuls forțelor politice din Basarabia, în special Partidului Național Moldovenesc, să formuleze propriile lor cerințe de autonomie și să potesteze împotriva intenţiilor anexioniste ale Ucrainei vecine.

Între 23–27 octombrie 1917, a avut loc o întrunire a consiliului ostășesc din Basarabia, care a proclamat autonomia și a iniţiat constituirea Sfatului Țării ca organ legislativ.

Ca structură, Sfatul Ţării avea 156 deputați, din care 105 erau moldoveni, 15 ucrainieni, 14 evrei, 7 ruși, 2 germani, 2 bulgari, 8 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean și 1 grec.

La 21 noiembrie/4 decembrie 1917, a avut loc prima ședință a acestui organism suprem de conducere a ţării, al cărui preşedinte a fost desemnat Ion Inculeț şi a fost proclamată, cu votul majorităţii, pe teritoriul dintre Prut și Nistru, Republica Democratică Federativă Moldoveană .

Guvernul de la Petrograd condus de Aleksandr Kerenski, şeful guvernului provizoriu rus, s-a opus şi el pretenţiilor ucrainene şi a susținut intențiile de autonomie ale Basarabiei, ca mijloc de presiune asupra ucrainenilor.

Românii basarabeni au protestat pe toate căile împotriva tendinţelor anexioniste manifestate de Ucraina. Chiar şi „Rumcerodul” de la Odesa, organul revoluţionar bolşevic prorus care îşi asumase, printre altele şi conducerea Basarabiei, a protestat faţă de politica „imperialistă şi antidemocratică” a Kievului.

Basarabenilor nu le putea fi negat dreptul la autodeterminare pe care îl invocau popoarele Rusiei.

Lovitura bolșevică din 25 octombrie – 7 noiembrie 1917 a aprofundat ruptura dintre Ucraina și restul Imperiului Rus.

La 26 decembrie 1917, conducerea Republicii Moldoveneşti a expediat  la Iaşi o telegramă adresată generalului rus Şcerbaciov, comandantul armatelor ruse de pe frontul românesc, cu solicitarea de a trimite trupe militare care să asigure securitatea Basarabiei, fără a   preciza naţionalitatea acestora.

La acel moment Basarabia trecea prin momente dificile, fiind atacată de forţele bolşevice şi de trupe ruseşti de dezertori anarhizate, care jefuiau populaţia pe drumul lor de întoarcere către Rusia.  

Deja la 27-28 decembrie, Cartierul General de pe Frontul Român „şi-a luat sarcina apărării ţinutului” basarabean, iar în urma demersului Consiliului Directorilor de la Chişinău, generalul rus Şcerbaciov care se confrunta cu mari probleme la comanda armatei ruse în mare parte bolşevizate, a cerut Guvernului român să asigure ordinea în Basarabia, prin trimiterea unor trupe în spaţiul dintre Prut şi Nistru.

Consiliul de Miniştri al României, având acordul Aliaţilor occidentali, după îndelungate consultări, a decis la 30 decembrie 1917/12 ianuarie 1918, trimiterea armatei în Basarabia.

La 13 ianuarie 1918, armatele române de sub conducerea generalului Broşteanu, au intrat în Basarabia. El declara atunci că : 

„Nici un guvern fără forţă organizată nu poate realiza problemele ce cad asupra lui. Numai forţa poate crea viaţă liniştită de stat. Creaţi-vă viaţa dvs. cum credeţi, şi nimeni nu se va amesteca în ea. În organizarea ei, noi nu vă vom împiedica”.

Campania trupelor române împotriva bandelor bolşevice la est de Prut a durat circa o lună şi jumătate, desfăşurându-se între 10/23 ianuarie şi 27 februarie/12 martie 1918.

În confruntările armate cu forţele bolşevice, Armata română a pierdut 3 ofiţeri şi 122 de soldaţi, iar 12 ofiţeri şi 309 ostaşi au fost răniţi.

Ostaşul român a îndeplinit cu cinste misiunea de instaurare a ordinii în teritoriul dintre Prut şi Nistru, infirmând temerile şi neîncrederea unei părţi a populaţiei susţinută şi amplificată de o intensă propagandă antiromânească.

Noul guvern bolșevic rus a refuzat să recunoască existența oricărei puteri executive pe teritoriul Rusiei imperiale și, la sfârșitul lunii decembrie 1917, a înființat o „republică” ucraineană rivală, numită la început tot „Republica Populară Ucraineană”, cu capitala la Harkov.

În fapt, bolșevicii locali au creat în Ucraina mai multe „republici” separatiste: „Republica Sovietică Odesa”, „Republica Sovietică Donețk-Krivoi-Rog”, iar Nestor Mahno a pus bazele unui entități nestatale – Teritoriul Liber și s-a aliat cu bolșevicii.

Ostilitătile cu aceste entităţi statale ucrainene au izbucnit imediat şi date fiind aceste circumstanțe, Rada a proclamat independența Ucrainei pe 13/26 ianuarie 1918, rupând totodată toate legăturile cu Rusia şi, confruntată cu primejdia înfrângerii iminente, a cerut ajutorul Puterilor Centrale, cu care se afla încă în conflict.

Cele două părți au încheiat la 9 februarie 1918,Tratatul de la Brest-Litovsk, prin care era recunoscută existenţa Republicii Populare Ucrainene independente, aceasta acceptând la rândul ei protectoratul de facto al Germaniei şi Austro- Ungariei.

Puterile Centrale nu anexau noua republică ucraineană, dar aveau permisiunea să staţioneze trupe pe teritoriul Ucrainei şi  avea totodată asigurată o importantă sursă de alimente şi materii prime.

Armatele germane și austro-ungare i-au alungat pe bolșevici din Ucraina, preluând controlul asupra capitalei Kiev pe 1 martie 1918.

Peste două zile, bolșevicii lui Lenin au semnat tot la Brest-Litovsk, un tratat care a pus capăt în mod oficial luptelor de pe frontul de est, Rusia sovietică  retrăgându-se pe un nou aliniament, care mergea de la Nikolaev, Rostov-pe-Don şi Eisk.

Bolşevicii ruşi se obligau prin semnarea acestei păci să recunoască tratatul dintre Puterile Centrale şi Ucraina şi de asemenea să încheie fără întârziere un tratat pentru trasarea frontierei comune, să-şi retragă trupele de pe teritoriul ucrainean şi să înceteze propaganda împotriva Republicii Populare Ucrainene.

Problema Basarabiei s-a complicat după semnarea tratatului de pace de la Buftea-Bucureşti, la 7 mai 1918, între România şi Puterile Centrale, în urma prăbuşirii frontului rusesc sub presiunea revoluţiei bolşevice din Rusia.

Simultan, dar în afara acestui tratat de pace, Puterile Centrale acceptau să nu se opună unirii Basarabiei cu România, astfel că, deşi învins, regatul ar fi ieşit din război cu teritoriul mărit. 

Guvernul ucrainean (care încheiase deja o pace separată cu Puterile Centrale) şi intrase în sfera de influenţă a Germaniei, a înaintat în februarie 1918 miniștrilor de externe ai Germaniei (Kuhlmann) și Austro-Ungariei (Czernin) o notă diplomatică, în care pretindea că Basarabia „ar reprezenta provincia ei inseparabilă” şi că „Basarabia, din punct de vedere etnografic, economic şi politic, formează o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei”, scrie historia.ro.

Deși la Brest-Litovsk Ucraina recunoscuse Nistrul drept linie de frontieră, iar anterior salutase prezența armatelor române în Basarabia, puterea de la Kiev se pronunța acum împotriva admiterii la negocierile de la Buftea, a unei delegații a românilor basarabeni alături de România, condiționând accesul acesteia la tratative doar în componența unei delegații ucrainene.

După proclamarea independenţei de stat a Ucrainei (pe 13/26 ianuarie 1918), autorităţile de la Chişinău au examinat situaţia creată, Sfatul Ţării ajungând la concluzia că, decretarea independenţei sub denumirea de Republica Democrată Moldovenească, a devenit o necesitate vitală pentru acest teritoriu, „pentru a nu deveni obiectul unor pretenţii anexioniste”.
În consecinţă, la 24 ianuarie 1918, „în virtutea situaţiei care s-a creat şi în corespundere cu voinţa poporului”, Sfatul Ţării a adoptat  Declaraţia care proclama Republica Democratică Moldovenească independentă.

Kuhlman, reprezentantul Germaniei,  îl informa pe prim-ministrul României, generalul Alexandru Averescu, că prezența delegaților basarabeni la negocierile de la Buftea, l-ar fi obligat să admită la masa tratativelor și reprezentanții Kievului, „împotriva pretențiilor cărora, în virtutea intereselor germane în Ucraina, i-ar fi fost imposibil să se pronunțe public”.

Prin urmare, prezența delegaţilor basarabeni Inculeț și Ciugureanu la negocieri  nu a mai fost agreată.

Prezenţi la Iaşi, Ion Inculeţ şi Daniel Ciugureanu, preşedintele Consiliului de Miniştri), i-au propus generalului Averescu unirea, dar acesta s-a opus pe moment, pentru că se temea ca germanii să nu ceară în compensaţie Dobrogea, care îi interesa în mod deosebit pe bulgari.

Sprijinul Germaniei se va dovedi esenţial pentru România: având ţeluri economice foarte precise, Berlinul s-a opus pretenţiilor ucrainene şi bulgare asupra Basarabiei şi Dobrogei.

Ministrul de Externe german, Kühlmann, considera neîntemeiate pretenţiile Ucrainei de a anexa Basarabia şi  drept urmare, cererea guvernului de la Kiev a fost ignorată.

Fără îndoială, Unirea Basarabiei cu România ar fi fost imposibilă, în acel context, fără sprijinul Germaniei, scrie historia.ro.

Faţă de acest front unit împotriva oricărei anexiuni, Ucraina a fost nevoită  să renunţe la pretenţiile sale asupra Basarabiei şi să bată în retragere, mai întîi de toate, pentru că nu putea fi neglijată nici starea de spirit existentă în Basarabia, unde ucrainenii erau minoritari în comparaţie cu românii moldoveni băştinaşi.

Nu era raţional pentru Ucraina să-şi complice situaţia şi să-şi îndepărteze aliatul în lupta cu ameninţarea bolşevică rusă.

La 11 martie 1918, Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării, adresa o telegramă regelui Ferdinand I, în care arăta:

„M.S. Regelui – Iași,În numele Sfatului Țării, care reprezintă poporul românesc din Basarabia desrobit de jugul secular, aduc Majestății Voastre expresiunea credinței neclintite a întregului popor românesc din România Răsăriteană, care în unire cu țara-mumă vede chezășia desvoltărei sale libere, calea neîmpiedicată spre cultura națională și dreptatea socială.

– Al Majestății Voastre prea plecat servitor, –Ioan Inculeț,Președintele Sfatului Țării din Basarabia”.

La 26 martie/8 aprilie 1918, premierul guvernului României Marghiloman s-a deplasat la Chișinău, fiind însoțit de generalul Constantin Hârjeu, ministru de război, și de alți demnitari, participând, o zi mai târziu, la ședința solemnă a Sfatului Țării, în care şeful guvernului român a rostit un discurs în care a prezentat necesitatea unirii, apoi a părăsit sala, lăsând Sfatul Țării să delibereze asupra propunerilor guvernului român.

În continuarea şedinţei, deputatul Blocului Moldovenesc, Ion Buzdugan, a dat citire declarației prin care se propunea unirea, documentul fiind citit și în rusește de către deputatul Vasile Cijevski.

Liderii mișcării naţionale din Basarabia în compania delegaţiei Guvernului român, în seara zilei de 27 martie 1918, după adoptarea de către Sfatul Ţării a Declaraţiei de Unire a Basarabiei cu România, la Clubul Nobilimii din Chișinău. Sursa: volumul scris de Ion Constantin şi Ion Negrei, intutulat „Pantelimon Halippa – tribun al Basarabiei”, apărut la Editura Biblioteca Bucureştilor, la Bucureşti, în anul 2009

La 27 martie 1918, Sfatul Țării a hotărât, prin vot nominal deschis, în favoarea Unirii cu România, din cei 135 de deputați prezenți, 86 votând în favoarea Unirii, 3 împotrivă, iar 36 s-au abținut, în special cei proveniţi din rândurile minoritarilor, 13 deputați fiind absenți.

 

Imagine similară

Harta României Unite 

A urmat actul istoric de la 1 decembrie 1918, Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, care a consfinţit unirea provinciilor Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și Sătmar cu Regatul României.

În toamna anului 1919, au fost convocate alegeri parlamentare în Basarabia, în care au fost aleși 90 de deputați și 35 de senatori, iar la 20 decembrie 1919, aceștia au votat, alături de reprezentanții altor regiuni românești, ratificarea Actelor Unirii aprobate de Sfatul Țării, de Congresul Național din Transilvania și de Congresul Național din Bucovina, iar la 29 decembrie 1919, Parlamentul României întregite a votat legile de ratificare ale Marii Uniri.

Timp de 22 de ani, Basarabia a fost parte a României, fiind ferită de războiul civil rus, de tragediile colectivizării, de marea foamete, de masacrele şi deportările în masă…

 

Placă comemorativă cu textul Actului unirii Basarabiei cu România votat la 27 martie 1918, instalată în sala de ședinţe a Sfatului Ţării. După ocuparea Basarabiei de către U.R.S.S., în 1940, placa a fost distrusă.  Sursa: volumul scris de Ion Constantin şi Ion Negrei, intutulat „Pantelimon Halippa – tribun al Basarabiei”, apărut la Editura Biblioteca Bucureştilor, la Bucureşti, în anul 2009

Foto: Placă comemorativă cu textul Actului unirii Basarabiei cu România votat la 27 martie 1918, instalată în sala de ședinţe a Sfatului Ţării de la Chişinău.
După ocuparea Basarabiei de către U.R.S.S., în 1940, placa a fost distrusă.

 

În 28 iunie 1940, Armata Roșie avea să ocupe Basarabia, un teritoriu care va rămâne pe veci pământ românesc.

România nu va fi niciodată împlinită ca naţiune, până când toate inimile ce simt româneşte, de pe ambele maluri al Prutului, nu vor fi unite, din nou, sub acelaşi drapel.

Fiindcă istoria, limba română şi pământul strămoşesc sunt pilonii fundamentali pe care se sprijină existenţa neamului nostru…

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/07/16/ziua-de-16-iulie-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/16/o-istorie-a-zilei-de-16-iulie-video-4/

 

 

 

Surse:

15/07/2018 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: