CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

În 1917- 1918 Ucraina dorea anexarea Basarabiei

Făuritorii Unirii Basarabiei cu Ţara Mamă- România

 

Spre sfârşitul Primului Război Mondial, Rusia confruntată cu o revoluţie care i-a zguduit din temelie imperiul, aruncând-o în haos, a fost obligată să înceteze ostilităţile împotriva Puterilor Centrale.

După revoluția rusă din februarie 1917, Ucraina a fost printre primele entități din cadrul Imperiului Rus care au luat calea autonomiei.

În primele zile ale lunii aprilie 1917, la Kiev s-a constituit Congresul Național Ucrainean, care a hotărât declararea autonomiei național-teritoriale şi conducerea Ucrainei de un Consiliu Central (Rada) și un organ executiv (Secretariat).

 

O hartă a Ucrainei înglobând teritorii moldovenești (Foto: colecția Octavian Țîcu)

O hartă a Ucrainei înglobând teritorii moldovenești (Foto: colecția Octavian Țîcu)

În vara anului 1917, după ce Ucraina se constituise republică independentă de Rusia, situaţia Basarabiei s-a complicat.

Relațiile Basarabiei, apoi ale Republicii Democrate Moldovenești (RDM) cu Ucraina au fost marcate în anii 1917-1918 de realitățile demografice, fatalismul geografic și contextul schimbător al situației din Imperiul Rus și din Europa, mai ales pe fundalul evoluției de pe fronturile Primului Război Mondial.

Pe parcursul secolului de dominație țaristă (1812- 1917), autoritățile ruse au încurajat masiv colonizarea ucrainenilor pe teritoriul Basarabiei, astfel încât către anul 1858, acesta ajunsese să fie locuit  de 120 mii ucraineni (13% din populaţie), pentru ca în 1897 ucrainenii să reprezinte numeric a doua naţionalitate din acest teritoriu (380 mii), ceea ce reprezenta 20% din totalul populaţiei sale.

 

 

Kiev, vara anului 1917. Manifestație populară în sprijinul autonomiei Ucrainei.

 

 

Autoritățile de la Kiev au declarat la început Ucraina parte autonomă a Republicii Federative Ruse, fără a specifica însă hotarele ţării, iar în timpul  conflictului declanşat cu Moscova  privind autonomia, a fost lansată prima oară în Rada Centrală ideea anexării Basarabiei la statul ucrainean, sub pretextul că provincia ar fi chipurile locuită în majoritatea ei de ucraineni.

Pretențiile ucrainene au dat un prim impuls forțelor politice din Basarabia, în special Partidului Național Moldovenesc, să formuleze propriile lor cerințe de autonomie și să potesteze împotriva intenţiilor anexioniste ale Ucrainei vecine.

Între 23–27 octombrie 1917, a avut loc o întrunire a consiliului ostășesc din Basarabia, care a proclamat autonomia și a iniţiat constituirea Sfatului Țării ca organ legislativ.

Ca structură, Sfatul Ţării avea 156 deputați, din care 105 erau moldoveni, 15 ucrainieni, 14 evrei, 7 ruși, 2 germani, 2 bulgari, 8 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean și 1 grec.

La 21 noiembrie/4 decembrie 1917, a avut loc prima ședință a acestui organism suprem de conducere a ţării, al cărui preşedinte a fost desemnat Ion Inculeț şi a fost proclamată, cu votul majorităţii, pe teritoriul dintre Prut și Nistru, Republica Democratică Federativă Moldoveană .

Guvernul de la Petrograd condus de Aleksandr Kerenski, şeful guvernului provizoriu rus, s-a opus şi el pretenţiilor ucrainene şi a susținut intențiile de autonomie ale Basarabiei, ca mijloc de presiune asupra ucrainenilor.

Românii basarabeni au protestat pe toate căile împotriva tendinţelor anexioniste manifestate de Ucraina. Chiar şi „Rumcerodul” de la Odesa, organul revoluţionar bolşevic prorus care îşi asumase, printre altele şi conducerea Basarabiei, a protestat faţă de politica „imperialistă şi antidemocratică” a Kievului.

Basarabenilor nu le putea fi negat dreptul la autodeterminare pe care îl invocau popoarele Rusiei.

Lovitura bolșevică din 25 octombrie – 7 noiembrie 1917 a aprofundat ruptura dintre Ucraina și restul Imperiului Rus.

La 26 decembrie 1917, conducerea Republicii Moldoveneşti a expediat  la Iaşi o telegramă adresată generalului rus Şcerbaciov, comandantul armatelor ruse de pe frontul românesc, cu solicitarea de a trimite trupe militare care să asigure securitatea Basarabiei, fără a   preciza naţionalitatea acestora.

La acel moment Basarabia trecea prin momente dificile, fiind atacată de forţele bolşevice şi de trupe ruseşti de dezertori anarhizate, care jefuiau populaţia pe drumul lor de întoarcere către Rusia.  

Deja la 27-28 decembrie, Cartierul General de pe Frontul Român „şi-a luat sarcina apărării ţinutului” basarabean, iar în urma demersului Consiliului Directorilor de la Chişinău, generalul rus Şcerbaciov care se confrunta cu mari probleme la comanda armatei ruse în mare parte bolşevizate, a cerut Guvernului român să asigure ordinea în Basarabia, prin trimiterea unor trupe în spaţiul dintre Prut şi Nistru.

Consiliul de Miniştri al României, având acordul Aliaţilor occidentali, după îndelungate consultări, a decis la 30 decembrie 1917/12 ianuarie 1918, trimiterea armatei în Basarabia.

La 13 ianuarie 1918, armatele române de sub conducerea generalului Broşteanu, au intrat în Basarabia. El declara atunci că : 

„Nici un guvern fără forţă organizată nu poate realiza problemele ce cad asupra lui. Numai forţa poate crea viaţă liniştită de stat. Creaţi-vă viaţa dvs. cum credeţi, şi nimeni nu se va amesteca în ea. În organizarea ei, noi nu vă vom împiedica”.

Campania trupelor române împotriva bandelor bolşevice la est de Prut a durat circa o lună şi jumătate, desfăşurându-se între 10/23 ianuarie şi 27 februarie/12 martie 1918.

În confruntările armate cu forţele bolşevice, Armata română a pierdut 3 ofiţeri şi 122 de soldaţi, iar 12 ofiţeri şi 309 ostaşi au fost răniţi.

Ostaşul român a îndeplinit cu cinste misiunea de instaurare a ordinii în teritoriul dintre Prut şi Nistru, infirmând temerile şi neîncrederea unei părţi a populaţiei susţinută şi amplificată de o intensă propagandă antiromânească.

Noul guvern bolșevic rus a refuzat să recunoască existența oricărei puteri executive pe teritoriul Rusiei imperiale și, la sfârșitul lunii decembrie 1917, a înființat o „republică” ucraineană rivală, numită la început tot „Republica Populară Ucraineană”, cu capitala la Harkov.

În fapt, bolșevicii locali au creat în Ucraina mai multe „republici” separatiste: „Republica Sovietică Odesa”, „Republica Sovietică Donețk-Krivoi-Rog”, iar Nestor Mahno a pus bazele unui entități nestatale – Teritoriul Liber și s-a aliat cu bolșevicii.

Ostilitătile cu aceste entităţi statale ucrainene au izbucnit imediat şi date fiind aceste circumstanțe, Rada a proclamat independența Ucrainei pe 13/26 ianuarie 1918, rupând totodată toate legăturile cu Rusia şi, confruntată cu primejdia înfrângerii iminente, a cerut ajutorul Puterilor Centrale, cu care se afla încă în conflict.

Cele două părți au încheiat la 9 februarie 1918,Tratatul de la Brest-Litovsk, prin care era recunoscută existenţa Republicii Populare Ucrainene independente, aceasta acceptând la rândul ei protectoratul de facto al Germaniei şi Austro- Ungariei.

Puterile Centrale nu anexau noua republică ucraineană, dar aveau permisiunea să staţioneze trupe pe teritoriul Ucrainei şi  avea totodată asigurată o importantă sursă de alimente şi materii prime.

Armatele germane și austro-ungare i-au alungat pe bolșevici din Ucraina, preluând controlul asupra capitalei Kiev pe 1 martie 1918.

Peste două zile, bolșevicii lui Lenin au semnat tot la Brest-Litovsk, un tratat care a pus capăt în mod oficial luptelor de pe frontul de est, Rusia sovietică  retrăgându-se pe un nou aliniament, care mergea de la Nikolaev, Rostov-pe-Don şi Eisk.

Bolşevicii ruşi se obligau prin semnarea acestei păci să recunoască tratatul dintre Puterile Centrale şi Ucraina şi de asemenea să încheie fără întârziere un tratat pentru trasarea frontierei comune, să-şi retragă trupele de pe teritoriul ucrainean şi să înceteze propaganda împotriva Republicii Populare Ucrainene.

Problema Basarabiei s-a complicat după semnarea tratatului de pace de la Buftea-Bucureşti, la 7 mai 1918, între România şi Puterile Centrale, în urma prăbuşirii frontului rusesc sub presiunea revoluţiei bolşevice din Rusia.

Simultan, dar în afara acestui tratat de pace, Puterile Centrale acceptau să nu se opună unirii Basarabiei cu România, astfel că, deşi învins, regatul ar fi ieşit din război cu teritoriul mărit. 

Guvernul ucrainean (care încheiase deja o pace separată cu Puterile Centrale) şi intrase în sfera de influenţă a Germaniei, a înaintat în februarie 1918 miniștrilor de externe ai Germaniei (Kuhlmann) și Austro-Ungariei (Czernin) o notă diplomatică, în care pretindea că Basarabia „ar reprezenta provincia ei inseparabilă” şi că „Basarabia, din punct de vedere etnografic, economic şi politic, formează o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei”, scrie historia.ro.

Deși la Brest-Litovsk Ucraina recunoscuse Nistrul drept linie de frontieră, iar anterior salutase prezența armatelor române în Basarabia, puterea de la Kiev se pronunța acum împotriva admiterii la negocierile de la Buftea, a unei delegații a românilor basarabeni alături de România, condiționând accesul acesteia la tratative doar în componența unei delegații ucrainene.

După proclamarea independenţei de stat a Ucrainei (pe 13/26 ianuarie 1918), autorităţile de la Chişinău au examinat situaţia creată, Sfatul Ţării ajungând la concluzia că, decretarea independenţei sub denumirea de Republica Democrată Moldovenească, a devenit o necesitate vitală pentru acest teritoriu, „pentru a nu deveni obiectul unor pretenţii anexioniste”.
În consecinţă, la 24 ianuarie 1918, „în virtutea situaţiei care s-a creat şi în corespundere cu voinţa poporului”, Sfatul Ţării a adoptat  Declaraţia care proclama Republica Democratică Moldovenească independentă.

Kuhlman, reprezentantul Germaniei,  îl informa pe prim-ministrul României, generalul Alexandru Averescu, că prezența delegaților basarabeni la negocierile de la Buftea, l-ar fi obligat să admită la masa tratativelor și reprezentanții Kievului, „împotriva pretențiilor cărora, în virtutea intereselor germane în Ucraina, i-ar fi fost imposibil să se pronunțe public”.

Prin urmare, prezența delegaţilor basarabeni Inculeț și Ciugureanu la negocieri  nu a mai fost agreată.

Prezenţi la Iaşi, Ion Inculeţ şi Daniel Ciugureanu, preşedintele Consiliului de Miniştri), i-au propus generalului Averescu unirea, dar acesta s-a opus pe moment, pentru că se temea ca germanii să nu ceară în compensaţie Dobrogea, care îi interesa în mod deosebit pe bulgari.

Sprijinul Germaniei se va dovedi esenţial pentru România: având ţeluri economice foarte precise, Berlinul s-a opus pretenţiilor ucrainene şi bulgare asupra Basarabiei şi Dobrogei.

Ministrul de Externe german, Kühlmann, considera neîntemeiate pretenţiile Ucrainei de a anexa Basarabia şi  drept urmare, cererea guvernului de la Kiev a fost ignorată.

Fără îndoială, Unirea Basarabiei cu România ar fi fost imposibilă, în acel context, fără sprijinul Germaniei, scrie historia.ro.

Faţă de acest front unit împotriva oricărei anexiuni, Ucraina a fost nevoită  să renunţe la pretenţiile sale asupra Basarabiei şi să bată în retragere, mai întîi de toate, pentru că nu putea fi neglijată nici starea de spirit existentă în Basarabia, unde ucrainenii erau minoritari în comparaţie cu românii moldoveni băştinaşi.

Nu era raţional pentru Ucraina să-şi complice situaţia şi să-şi îndepărteze aliatul în lupta cu ameninţarea bolşevică rusă.

La 11 martie 1918, Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării, adresa o telegramă regelui Ferdinand I, în care arăta:

„M.S. Regelui – Iași,În numele Sfatului Țării, care reprezintă poporul românesc din Basarabia desrobit de jugul secular, aduc Majestății Voastre expresiunea credinței neclintite a întregului popor românesc din România Răsăriteană, care în unire cu țara-mumă vede chezășia desvoltărei sale libere, calea neîmpiedicată spre cultura națională și dreptatea socială.

– Al Majestății Voastre prea plecat servitor, –Ioan Inculeț,Președintele Sfatului Țării din Basarabia”.

La 26 martie/8 aprilie 1918, premierul guvernului României Marghiloman s-a deplasat la Chișinău, fiind însoțit de generalul Constantin Hârjeu, ministru de război, și de alți demnitari, participând, o zi mai târziu, la ședința solemnă a Sfatului Țării, în care şeful guvernului român a rostit un discurs în care a prezentat necesitatea unirii, apoi a părăsit sala, lăsând Sfatul Țării să delibereze asupra propunerilor guvernului român.

În continuarea şedinţei, deputatul Blocului Moldovenesc, Ion Buzdugan, a dat citire declarației prin care se propunea unirea, documentul fiind citit și în rusește de către deputatul Vasile Cijevski.

Liderii mișcării naţionale din Basarabia în compania delegaţiei Guvernului român, în seara zilei de 27 martie 1918, după adoptarea de către Sfatul Ţării a Declaraţiei de Unire a Basarabiei cu România, la Clubul Nobilimii din Chișinău. Sursa: volumul scris de Ion Constantin şi Ion Negrei, intutulat „Pantelimon Halippa – tribun al Basarabiei”, apărut la Editura Biblioteca Bucureştilor, la Bucureşti, în anul 2009

La 27 martie 1918, Sfatul Țării a hotărât, prin vot nominal deschis, în favoarea Unirii cu România, din cei 135 de deputați prezenți, 86 votând în favoarea Unirii, 3 împotrivă, iar 36 s-au abținut, în special cei proveniţi din rândurile minoritarilor, 13 deputați fiind absenți.

 

Imagine similară

Harta României Unite 

A urmat actul istoric de la 1 decembrie 1918, Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, care a consfinţit unirea provinciilor Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și Sătmar cu Regatul României.

În toamna anului 1919, au fost convocate alegeri parlamentare în Basarabia, în care au fost aleși 90 de deputați și 35 de senatori, iar la 20 decembrie 1919, aceștia au votat, alături de reprezentanții altor regiuni românești, ratificarea Actelor Unirii aprobate de Sfatul Țării, de Congresul Național din Transilvania și de Congresul Național din Bucovina, iar la 29 decembrie 1919, Parlamentul României întregite a votat legile de ratificare ale Marii Uniri.

Timp de 22 de ani, Basarabia a fost parte a României, fiind ferită de războiul civil rus, de tragediile colectivizării, de marea foamete, de masacrele şi deportările în masă…

 

Placă comemorativă cu textul Actului unirii Basarabiei cu România votat la 27 martie 1918, instalată în sala de ședinţe a Sfatului Ţării. După ocuparea Basarabiei de către U.R.S.S., în 1940, placa a fost distrusă.  Sursa: volumul scris de Ion Constantin şi Ion Negrei, intutulat „Pantelimon Halippa – tribun al Basarabiei”, apărut la Editura Biblioteca Bucureştilor, la Bucureşti, în anul 2009

Foto: Placă comemorativă cu textul Actului unirii Basarabiei cu România votat la 27 martie 1918, instalată în sala de ședinţe a Sfatului Ţării de la Chişinău.
După ocuparea Basarabiei de către U.R.S.S., în 1940, placa a fost distrusă.

 

În 28 iunie 1940, Armata Roșie avea să ocupe Basarabia, un teritoriu care va rămâne pe veci pământ românesc.

România nu va fi niciodată împlinită ca naţiune, până când toate inimile ce simt româneşte, de pe ambele maluri al Prutului, nu vor fi unite, din nou, sub acelaşi drapel.

Fiindcă istoria, limba română şi pământul strămoşesc sunt pilonii fundamentali pe care se sprijină existenţa neamului nostru…

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/07/16/ziua-de-16-iulie-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/16/o-istorie-a-zilei-de-16-iulie-video-4/

 

 

 

Surse:

15/07/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Mici povestiri despre oameni mari. VIDEO

 

 

 

 

Mici povestiri despre oameni mari

                      

– Eu am un mare cult pentru Cuza-Vodă – mi-a spus pictorul Honoriu Creţulescu, la un pahar cu vin roşu, într-una din serile noastre de taină – pentru toate reformele lui şi bunăvoinţa arătată unui înaintaş de-al meu, care nu era, totuşi, moldovean, ca marele domnitor şi ca mine!

– Şi eu am acelaşi mare cult atît pentru el şi reformele lui, cît şi pentru grija arătată învăţămîntului public, dar admiraţia asta n-o am numai ca dascăl, ci şi ca fost elev, am spus, la rîndul meu.

– Ei, cum aşa? Mă faci curios!, se arătă interesat Creţulescu, care, în tinereţe, fusese învăţător, iar, mai tîrziu, la maturitate, profesor universitar la Şcoala de belle arte, din Iaşi.

– Foarte bine! Puţini ştiu că marele nostru domnitor Alexandru Ioan Cuza a fost şi un mare protector al şcolilor. Să-ţi dau un singur exemplu, care cuprinde, de fapt, 3 aspecte.

Chiar în primul său an de domnie, 1859, a dat un decret, în care hotăra ca vechea şi vestita Şcoală „Sfîntul Sava“ – unde predase Gheorghe Lazăr şi se luminaseră atîţia mari români – care avea 8 clase, să poarte numele de „Gimnaziul Sfîntului Sava“.

Totodată – şi acest fapt e mai important – el înfiinţează, în Bucureşti, încă două gimnazii, cu cîte 4 clase, şi anume „Gimnaziul lui Lazăr“ şi „Gimnaziul lui Matei Basarab“, care s-au deschis în anul şcolar 1860/1861.

Or, eu, care am fost, timp de 8 ani încheiaţi, un elev fidel al Liceului „Gheorghe Lazăr“, îi port adîncă recunoştinţă lui Cuza-Vodă, cel care i-a dat fiinţă!

– Da…, ai dreptate!, încuviinţă pictorul Creţulescu.

– Dar eu te-am întrerupt, iubite maestre; mi se pare că ai fi dorit să-mi povesteşti ceva despre un înaintaş de-al dumitale – deci tot pictor, dacă nu mă înşel -, în legătură cu Cuza-Vodă!

– Întocmai! Am să-ţi povestesc o întîmplare semnificativă despre Cuza-Vodă, nu prea cunoscută de biografii lui, romanţaţi sau nu, pe care o ştiu de la maestrul meu, Arthur Verona, şi care, pe mine, ca tînăr pictor, m-a impresionat foarte mult. La „Gimnaziul lui Lazăr“, de care ai pomenit, cum i se spunea pe vremuri, a învăţat, în primii ani, şi un băiat pe nume Petru Verussi.

Era fiul unei văduve fără prea mare dare de mînă, dar care făcuse ce făcuse şi încropise ceva bani ca să-şi poată ţine copilul la Gimnaziul Lazăr, unde taxele erau destul de mari, ca la mai toate şcolile, de altfel!

Acest Petru Verussi era un elev deosebit de talentat la desen, era chiar cel mai tare din gimnaziu, şi profesorul lui, un tînăr, de asemenea talentat şi foarte binevoitor, anume Petre Alexandrescu, l-a remarcat repede şi a început să se ocupe de el mai îndeaproape.

Îi era tare drag băiatul, nu numai pentru marele lui talent, dar şi pentru că era sîrguincios la toate materiile… şi, pe deasupra, o să zîmbeşti… pentru că îl chema Petru… Era, deci, tizul lui.

Şi iată că, pe la sfîrşitul ultimului an de gimnaziu, Petrică Verussi, probabil, sfătuit de către iubitul său maestru, desenă, în „conté a Paris“ (creion pastel), un tablou mare, care-l reprezenta pe Cuza-Vodă călare.

Îl ambală astfel încît să nu sufere nici o stricăciune şi, la îndemnul stăruitor al profesorului Alexandrescu, care rămăsese uimit de o asemenea realizare artistică, se duse în audienţă la domnitor, ca să-i ofere acel portret, într-adevăr, magnific.

Cuza rămase încîntat la culme de tablou, mai ales cînd îl văzu pe tînărul creator. Nu-i venea să creadă; îl întrebă pe flăcău cum îl cheamă, unde învaţă şi cîţi ani are, după care, surîzînd, zise, cu blîndeţea lui dintotdeauna:

– Şi cum?… L-ai făcut chiar mata… singur-singurel, fără să te-ajute nimeni, nimeni… măcar cu o trăsătură de cărbune, fătul meu? Te afli în faţa domnitorului ţării, care le poartă de grijă tuturor, fiindu-le, deci, asemenea unui părinte! Prin urmare, nu te sfii, fătul meu, şi spune-mi drept: tu singur ai făcut această minunăţie?

Petru Verussi îşi îndreptă trupul şi spuse mîndru:

– Eu singur, măria-ta, cu mîna asta, şi îşi întinse dreapta, ca şi cum ar fi vrut să apuce un cărbune şi să deseneze chiar în clipa aceea. Mă jur pe memoria tatălui meu!

– Ah, se-ncruntă domnul, cu tristeţe, eşti orfan de tată? Ei, bine, fiul meu, eu îţi voi purta de grijă de aici înainte! Iată, drept răsplată pentru frumoasa ta operă, te rog primeşte 20 de napoleoni, să faci ce vrei cu dînşii – bineînţeles, lucruri bune.

Te vei sfătui şi cu maică-ta. Şi, în afară de aceasta, am să-ţi dau o bursă pe 4 ani, pentru studii în străinătate, în Franţa, sau în Italia, unde vei alege tu să pleci!

Şi Cuza-Vodă îi întinse tînărului artist mîna, pe care acesta o sărută cu dragoste, udînd-o cu lacrimile care curgeau izvor din ochii lui frumoşi.

Domnitorul îl îmbrăţişă, apoi îl mîngîie pe cap şi-i spuse:

– Acum, fiul meu, pleacă liniştit; vei primi acasă tot ce-ţi trebuie… şi timp de 4 ani de azi înainte, vei putea să-ţi desăvîrşeşti arta căreia te-ai dedicat. Să cauţi, din răsputeri, să fii corect, să nu te-nhăitezi cu aventurieri, că sînt cu duiumul în străinătate, să fii serios şi să-ţi vezi numai şi numai de munca ta.

Să-mi scrii, din cînd în cînd, ca să ştiu de tine şi, după ce ai să-ţi termini studiile, să vii din nou la mine, ca să vedem ce mai avem de făcut! Du-te sănătos şi cu bine, dragul meu!

Petre Verussi strigă din toţi rărunchii, de zăngăniră geamurile palatului:

– Aşa am să fac! Să trăieşti, măria-ta!, după care plecă radios, cu faţa scăldată de lumina aurie a biruinţei.

Cuza-Vodă s-a ţinut de cuvînt, aşa cum îi era obiceiul.

Tînărul Petru Verussi a plecat la studii, la Roma, colindînd, bineînţeles, toate oraşele italiene de artă, care aveau pinacoteci şi muzee celebre, acele cetăţi străvechi, încărcate de cultură, care erau, prin ele însele, veritabile muzee.

Dar, după 4 ani, s-a întors, culmea, bolnav de piept, tocmai din Italia, unde alţii se duc ca să se vindece.

Nimeni nu ştie ce viaţă o fi dus el pe acele meleaguri! Revenit în ţară, a fost numit profesor la Şcoala de belle-arte din Iaşi, unde a predat pînă la sfîrşitul vieţii.

Printre alte tablouri, a pictat şi un portret al lui Napoleon al IlI-lea, fără îndoială, ştiind că împăratul Franţei îi arătase multă prietenie lui Cuza-Vodă.

 

 

 

Imagine similară

Foto: Petru Verussi (n. 17 iunie 1847, Mărunţişu, în prezent în judeţul Dâmboviţa – 29 ianuarie 1886, Bucureşti) a fost un pictor şi publicist român, profesor la Şcoala de arte frumoase din Iaşi, membru al Societăţii Junimea şi deputat liberal (1885-1886).

 

Cei care i-au văzut operele spun că, de nu s-ar fi prăpădit la 39 de ani, Verussi ar fi fost un pictor de talia celorlalţi doi mari artişti, contemporani ai săi: Andreescu şi Grigorescu.

Asta a fost una din multele binefaceri pe care le-a înfăptuit Cuza-Vodă, fără surle şi trîmbiţe, în scurta lui domnie, de 7 ani.

– Interesantă poveste, maestre Creţulescu, …dar tristă. Însă, după cîte am auzit, se cunosc multe întîmplări vesele din viaţa lui Cuza-Vodă. Nu ştii să-mi spui vreuna, care să ne mai înveselească puţin atmosfera?

– Mai toate pe care le ştiu eu sînt arhicunoscute… şi multe dintre ele sînt deja trecute în cărţi! Dar, una tot am să-ţi spun: aceea cu postul lui Cuza-Vodă… Să nu te ducă gîndul, cumva, la vreun post de mărire… Nu, e vorba doar de post… de mîncare!

– S-auzim!

– Ei, Cuza-Vodă nu era un bigot. El respecta posturile, din două motive: mai întîi, că îl ţinea din scurt Elena Doamna, să nu calce posturile sfintelor sărbători ale anului, şi, al doilea, pentru că îşi dădea seama că e sănătos pentru organism ca, din cînd în cînd, să lase la o parte: carnea, grăsimile, brînzeturile grele… şi aşa mai departe.

Numai vinul n-avea rost să-l lase, fiindcă acesta nu era de dulce! Aşa că respecta toate posturile, cum se spune, cu sfinţenie.

Odată, în postul Crăciunului, a fost invitat la masă la Mitropolitul Primat al ţării… Şi, printre alte feluri de post – pilaf cu mînătărci, tocană sîrbească din legume şi ce-o mai fi fost acolo -, s-a adus la masă şi o ciorbă de linte, cu salată de varză acră, în zeamă, tăiată fidea, dar şi sferturi întregi, după gust, stropită cu ulei de nucă şi presărată cu boia de ardei iute. Lintea era mîncarea favorită a lui Cuza-Vodă.

Domnul a mîncat tot, cu o poftă grozavă. Ba, la sfîrşit, i-a spus mitropolitului, care era tare bucuros c-o nimerise:

– Înalt prea sfinţite, iartă-mă, dar lasă-mă să sorb din strachină zeama asta grozavă de varză acră, să-mi fac pofta, chiar dacă ştiu că nu se cade aşa ceva!

– Măria-ta, i-a răspuns mitropolitul, eşti stăpîn să faci totul cum ţi-e voia… Şi, ca să nu fii singur la această trebuşoară, iată că am să fac şi eu la fel!

În clipa următoare, în sufrageria liniştită, răsunară două sorbituri puternice, de parcă ar fi bîzîit doi bondari uriaşi, la auzul cărora sărmana Elena Doamna rămase ameţită şi fără cuvînt!

Apoi, Vodă zîmbi, se şterse cu şervetul la gură şi spuse:

– Ei, dar să ştii, înalt prea sfinţite, nici nu pot să-ţi spun cît de mult mi-a plăcut combinaţia asta de linte cu varză acră. Şi celelalte mîncăruri mi-au plăcut, de ce să nu recunosc? Dar asta din urmă le întrece pe toate… Şi-acum, ce ne mai dai? Poate ceva dulce, care să nu fie de dulce, că se supără Elenuţa pe mine!

– Ferit-a Sfîntul, Măria Ta. Nu face bucătarul meu aşa ceva, cade el cel dintîi în păcat şi-i om cu frica lui Dumnezeu. Acum urmează baclava cu nuci şi alune, îmbibată în miere!

– Minunat!, strigă Cuza-Vodă, plin de încîntare.

– Nu cumva o fi preparată în unt!, sări Elena Doamna.

– Vai de păcatele mele, mărită doamnă, s-ar putea una ca asta la masa mea, în zi de post? Numai ulei de nucă!

– Dar, apropo, înalt prea sfinţite, bucătarul… aista tot aşa de bine găteşte şi mîncărurile de dulce?, dori să ştie Domnul.

– E neîntrecut în toate!

– Ce spui? Şi te-ar supăra să mi-l împrumuţi şi mie, din cînd în cînd, aşa, mai cu seamă în posturile mari? Mi-a plăcut lintea aceea neînchipuit de mult… şi parcă aş mai mînca de cîteva ori.

– Cu toată dragostea, Măria Ta! Dorinţa Măriei Tale e lege! Omul vine cînd pofteşti!

– Şi la bucătăria Mitropoliei cine-ţi rămîne?

– Ajutorul lui…, învăţat de el, nici o grijă!

– Atunci, rogu-te: poimîine, fii bun şi trimite-mi-l la palat, dis-de-dimineaţă, şi spune-i să-mi gătească, din nou, toate mîncărurile de azi!

– Şi baclavaua?, zîmbi mitropolitul, cu şiretenie.

– Şi! Mai e vorbă?, răspunse Domnul, întorcîndu-i zîmbetul.

– Atunci, ca să fie toate precum au fost în această zi, poate că ar fi bine, să-l trimit şi cu vreo cîteva sticle pecetluite din tămîiosul de azi?!

– Nu poate, ci sigur! Numai să nu greşească să-l pună la gheaţă, că-i stinge buchetul. Să-l lase aşa, acum e iarnă!

Şi l-a trimis mitropolitul pe bucătarul său, în aproape toate zilele de post mare şi în zilele de post mai mic, timp de 1 an încheiat, să-i gătească după datina din străbuni, pînă într-o zi cînd…

Cuza-Vodă şi Elena Doamna erau mulţumiţi că respectă cu sfinţenie rînduielile bisericeşti şi, în acelaşi timp, se hrănesc cu mîncăruri gustoase, aşa cum ei nu mai mîncaseră pînă la acest iscusit bucătar.

Şi, într-o zi, la sfîrşitul mesei, ce-i veni Domnului, nu ştiu, că puse să-l chem pe bucătar să ciocnească un pahar de vin cu el şi, totodată, să-i mulţumească pentru osteneala de a le găti bucate atît de bune.

Bucătarul veni, Cuza-Vodă îi umplu paharul cu vin şi-l întrebă, satisfăcut:

– Spune-mi, rogu-te, meştere, cum faci de iese atît de gustoasă, de pildă, ciorba aceasta de linte, pe care-o găteşti tu? Îţi mărturisesc cinstit: eu de multe ori am mîncat, la viaţa mea, linte, că e mîncarea mea preferată, dar aşa de bună, cum o prepari tu, încă n-am gustat! Cum o faci?

Între timp, bucătarul, fericit că Domnul ţării stă de vorbă cu el, aşa, ca între vechi prieteni, dăduse vinul bîldîbîc peste cap şi se ameţise dintr-o dată, prinzînd chef de vorbă.

– Măria Ta, eu îţi spun, da’ să nu afle înalt prea sfinţitul, că-mi găsesc beleaua cu el. Nu mă mai spală toată Dîmboviţa!

– De ce să-ţi găseşti beleaua, cum spuseşi, cu sfinţia sa? Fiecare meserie are secretele ei! Spune dară!

– Apăi, să ştii că mare lucru nu e, zău aşa. Eu, la fiecare mîncare de post, pun la fiert şi cîte o halcă bună de slănină de porc… Şi aia-i dă tot gustul!

– Vai de mine!, ţipă Elena Doamna. Cum ai putut să faci o asemenea nelegiuire, păgînule?

Cuza-Vodă, însă, izbucni într-un hohot de rîs, din acelea de te-apucă sughiţul… Şi dă-i rîs, şi iar rîs, de nu se mai putea opri!

– Zii… aista o fost postul mitropolitului dintotdeauna, ai, proclet afurisit?

– Chiar aşa!

– Ei, fie, că mi-a plăcut!, mai icni Cuza, scurt, o dată!

– Pentru Dumnezeu, ce ţi-a plăcut Alexandre?, întrebă Doamna ţării, indignată.

– Şi postul, Elenuţă, dar şi reţeta de bucate ale acestui ipochimen. Dar tu, meştere, trebuie să te duci neapărat la sfinţia sa, să i te mărturiseşti, să-l rogi să-ţi citească şi să te izbăvească de păcat, că pe capul tău cade!, îl ameninţă Domnul, zîmbind.

– Las’ să cadă! Au fost bune toate cele ce vi le-am gătit? Au fost! Le-aţi mîncat cu mare poftă? Atunci să vă fie de bine şi gata. Că la mîncarea de post, dacă nu-i pui şi ceva de dulce, apăi n-are nici un gust! Aşa să ştiţi!

 

 

 

Imagini pentru cuza si elena doamna photos

Foto: Cuza vodă şi Elena doamna

 

 

                             

 * * *

 

 

Întîmplarea pe care v-o povestesc – şi care este pe de-a-ntregul autentică – s-a petrecut la Bucureşti, în iarna anului 1859, deci în cel dintîi an de domnie al lui Cuza-Vodă.

Participau la un bal select: civili din înalta societate, ofiţeri distinşi, doamne şi domnişoare de o rară eleganţă şi de aleasă frumuseţe.

Dar, atenţia tuturor tinerilor era îndreptată către una dintre cele mai frumoase fete ale timpului, Ana Racoviţă-Golescu, care era asaltată îndeosebi de cîţiva îndrăgostiţi, cum pretindeau ei a fi, cu seriozitate.

Mulţi dintre aceştia îi ceruseră mîna, de cîteva ori chiar, cu insistenţă, fără să fi primit din partea fetei nici un răspuns.

Ca o domnişoară binecrescută, era amabilă cu fiecare, dar nu încuraja pe nimeni mai mult decît s-ar fi cuvenit.

Printre tinerii îndrăgostiţi de Ana, se număra şi doctorul Carol Davila, bărbat cam de vreo 30 de ani, care, deşi se afla în cercul ei de admiratori, şedea, sfios, deoparte.

Timiditatea îi era sporită şi de faptul că, în urma unei boli, rămăsese cu un defect la mîna stîngă, din pricina căruia şi-o ţinea ascunsă la spate, ca să evite, pe cît posibil, să-i fie văzută.

Ana îşi dădea seama de afecţiunea puternică pe care o avea doctorului Davila pentru ea, dar îi acorda aceeaşi minimă şi politicoasă atenţie ca şi celorlalţi admiratori.

În seara aceea, frumoasa fată venise îmbrăcată într-o rochie violetă de dantelă, care o prindea de minune. Începuse tocmai o discuţie despre toaleta Anei. Doctorul Davila trecu mai aproape, ca să audă mai bine ce se vorbea.

Discuţia o provocase unul dintre tineri, făcînd aprecieri măgulitoare şi… linguşitoare cu privire la frumuseţea şi culoarea rochiei.

Toţi curtezanii se-ntreceau acum în laude, care de care mai iscusite, căutînd să fie cît mai originali şi mai convingători.

Numai doctorul Davila nu scotea o vorbă. Privea emoţionat şi admira în tăcere. În cele din urmă, unul din adulatorii fetei spuse cu îndrăzneală, privind buchetul de violete artificiale, prins cu o agrafă de aur şi topaze la corsajul rochiei:

– Păcat de violetele acelea că nu sînt naturale! Efectul ar fi fost grozav!

Fata surîse îngăduitor şi răspunse prompt:

– Desigur că efectul ar fi fost altul, şi rochia mea ar fi avut de cîştigat, fiind împodobită cu violete naturale! Apoi, adăugă, oftînd discret: Şi sînt florile mele preferate… Am căutat în tot oraşul, dar n-am găsit la nici o Florărie.

A trebuit să renunţ, cu multă părere de rău. Am auzit că s-ar găsi violete de Parma la o seră de la marginea Bucureştilor, dar cine să se aventureze pînă acolo, pe viforniţa aceasta îngrozitoare ?

Într-adevăr, era o iarnă nemaipomenit de geroasă şi viscolea cum de mult nu pomeniseră bătrînii!

Tinerii curtezani zîmbiră graţios şi se grăbiră s-o aprobe:

– Da, adevărat, e o vreme păcătoasă! Să nu dai un cîine afară din casă!

Totul s-a terminat aici pentru toată lumea, dar nu şi pentru doctorul Davila, care a părăsit imediat balul. Şi-a îmbrăcat mantaua, şi-a apăsat căciula pe frunte, a încălecat în grabă şi a pornit către marginea Bucureştilor, la vestitele sere, unde ştia el că se găsesc tot soiul de flori naturale în toiul iernii.

A călărit aproape sufocat de viforniţa aceea cumplită, care se tot înteţea, şi nu s-a lăsat pînă n-a găsit violetele mult-dorite. A trezit grădinarii din somn, a plătit cam cît l-ar fi costat, poate, o florărie întreagă, a făcut un buchet enorm, pe care l-a acoperit cu grijă, şi a pornit înapoi, dus, într-adevăr, de vînt.

De-abia a mai avut răbdare să-şi scoată mantaua. A intrat în sala balului, roşu la faţă ca un bujor, din pricina gerului năprasnic, dar şi a puternicei emoţii care îl stăpînea în acele clipe, şi a început s-o caute, cu priviri înfrigurate, pe fata iubită.

Hazardul, adeseori binevoitor cu cei îndrăgostiţi, a făcut ca, în acel moment, să fie o pauză de dans şi fata se găsească în acelaşi cerc de admiratori şi pretendenţi.

Doctorul Davila a înaintat, adînc tulburat, s-a oprit în faţa ei, s-a înclinat ceremonios şi, ţinînd florile în mîna dreaptă, i-a spus cu glas limpede şi pătruzător:

– Domnişoară Ana, daţi-mi voie, vă rog, să vă ofer eu, cu o singură mînă…

Dar adînca emoţie, ce pusese cu totul stăpînire pe el, l-a împiedicat să-continue. Se făcuse o linişte desăvîrşită. Nu se auzea decît respiraţia agitată a celor de faţă, curioşi la culme să vadă care va fi urmarea.

Fata a rămas, pentru o clipă, înfiorată, căci şi-a dat seama ce fel de om are în faţa ei, după acest gest, care spunea mai mult decît o mie de cuvinte de dragoste la un loc!

Cu ochii în lacrimi, a luat buchetul de violete naturale, l-a prins la corsaj în locul celui artificial şi, strîngînd cu căldură mîna udă de zăpadă a acestui adevărat cavaler, i-a dat un răspuns inspirat, în deplină armonie cu cele spuse de tînărul doctor îndrăgostit:

– Iar mie, domnule Davila, dă-mi voie, te rog, să-ţi ofer mîna mea!

Aceştia au fost părinţii marelui dramaturg şi om de teatru de mai tîrziu Alexandru Davila, creatorul piesei „Vlaicu Vodă“, cea mai frumoasă dramă istorică în versuri, din literatura română.

 

 

Imagini pentru dr.Carol davila photos

   Ana Racoviţă              Carol Davila 

           

 

 

 

Sursa:

 

Grigore Bajenaru -„Mici povestiri despre oameni mari”

 

Scriitorul român Grigore Popescu-Băjenaru (n. 13 decembrie 1907, Periş – d. 5 februarie 1986, Craiova), a fost fiul profesorului şi autorului de manuale Ion Popescu-Băjenaru.

 

 

 

Imagini pentru Grigore Popescu-Băjenaru

 

 

Este cunoscut mai ales pentru romanul său Cişmigiu et Comp., în care prezintă viaţa de elev la Liceul „Gheorghe Lazăr”, situat lângă Parcul Cişmigiu.

A studiat literatura şi filosofia la Universitatea Bucureşti şi a lucrat ca profesor la mai multe şcoli private şi de stat, iar mai târziu  în funcţii administrative la Primăria Bucureştiului şi la Galeriile de artă.

A lucrat de asemenea câţiva ani pe post de comentator ştiinţific al ciclului de observaţii astronomice anuale, în fapt ca redactor al buletinului Institutului astronomic, care apărea anual.  

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/07/15/ziua-de-15-iulie-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/15/o-istorie-a-zilei-de-15-iulie-video-4/

 

 

 

 

15/07/2018 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: