CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

NOBILIMEA BASARABEANĂ ÎN TIMPUL STĂPÂNIRII ŢARISTE


 

 

 

Imagini pentru dvorenii basarabiei photos

Harta Basarabiei şi a Ţărilor Române

În teritoriul dintre Prut şi Nistru cotropit în 1812 de Rusia, numită mai târziu de ocupanţi Basarabia, clasa socială care a suferit  în cea mai mare măsură procesul de rusificare a fost din păcate boierimea, elita societăţii româneşti pe parcursul întregului secol al dominaţiei ruseşti.

În Basarabia, starea socială superioară o constituiau boierii care acceptaseră cetăţenia Rusiei.

Pentru a nu-şi pierde privilegiile de care se bucurau până la momentul anexării acestui teritoriu în 1812, aceştia s-au arătat loiali  imperiului ţarist , care a profitat de această loialitate în procesul de asimilare a Basarabiei în sistemul economic şi politic al Imperiului Rus.

Dintr-o statistică prezentată de istoricul basarabean Alexandru Boldur, reiese că în 1818 peste 95% din totalul nobililor erau moldoveni.

După aproape un secol, în 1912, numai 30% dintre boieri mai erau români, iar restul nu erau de provenienţă autohtonă (funcţionarii formau 42% şi ceilalţi 27%, adică în total 69% din totalul nobililor basarabeni).

Dacă asupra celorlalte  componente ale societăţii basarabene  rusificarea a fost mai mult sau mai puţin incompletă şi ineficientă, în schimb clasa boierească moldoveană a trecut  în mare parte tabăra ocupanţilor şi în decursul a două-trei generaţii s-a rusificat şi s-a completat  cu venetici din imperiu de cele mai felurite naţionalităţi: greci, armeni, ruşi, polonezi, bulgari, germani, evrei etc.

Nobilimea română rusificată a dat imperiului un mare număr de înalţi funcţionari şi personalităţi de marcă.

Între demnitarii superiori se remarcă Leon Kasso, ministrul instrucţiunii, Dumitraşcu, ministrul lucrărilor publice, Bantâş-Kamenski, guvernatorul general de la Irkuţk, Ianuşevici, guvernatorul general de la Stavropol, Grigore Cristi, guvernatorul Moscovei, Sturdza şi Katakazi, guvernatori ai Basarabiei, Ursu, guvernatorul Voronejului etc.

Dintre generalii ruşi de origine română se remarcă: Sturdza, Ochincă, Ilie Catargi, Dem. Cantacuzino, Nicoriţa, Canta, Tufescu, Donici.

Dintre mitropoliţi şi înalţi prelaţi: Bănulescu-Bodoni, Gavril Vesti, Arsenie de Novgorod etc. Scriitori şi savanţi au fost: Petru Manega (legislator), Venelin (Guţă Venelovici, slavist), Nacu (istoric), Grosu (teolog şi profesor la Academia din Kiev), Gredescu (jurist şi profesor la Petersburg), Buzescu (istoric, profesor la Harkov), Cheltuială (literat, profesor la Petersburg), Stadniţki (istoric), Iaţimirski (istoric, slavist şi filolog), Kasso (jurist, istoric, profesor la Moscova), Sârcu (istoric şi filolog), Nicolae Laşkov (istoric).

Numeroşi dintre ei au fost şi oameni politici ai imperiului: Krupenski, Purişkevici, Gredescu, Kruşevan, Bulaţel etc.

Cei mai mulţi dintre ei au uitat sărmana Basarabie, patria lor de origine. Unii chiar s-au aliat cu inamicii poporului român, precum Krupenski, Kruşevan, Purişkevici, Ghepeţki, care, ca deputaţi ai Basarabiei în Duma imperială de la începutul secolului al XX-lea trebuiau în mod normal să lupte pentru introducerea limbii române în şcolile şi bisericile moldoveneşti, dar nu au făcut-o.

DVOREANII / NOBILII (дворяне) –  erau o categorie socială privilegiată din Imperiul Rus.

Numai această categorie socială avea dreptul de a deţine în proprietate moşii lucrate de ţărani, a fost scutită mult timp de serviciul militar şi cel civil,iar membrilor săi nu li se aplicau pedepse corporale, iar din rândurile sale se alegeau un număr mare de persoane oficiale.

Nobilimea se împărţea în două categorii: de viţă (потомственные дворяне) şi personală (личные дворяне).

Nobilimea de neam era alcătuită din şase categorii de bază, iar fiecărei categorii îi corespundea o parte specială din Cartea genealogică gubernială: în prima parte intrau persoanele cu titlul de dvorean care le-a fost acordat la dispoziţia personală a suveranului; în a 2-a parte – cele care au primit titlul de dvorean datorită serviciului militar; în a 3-a parte – cele care au primit titlul de dvorean datorită serviciului civil; în a 4-a parte – nobilii străini, care au trecut în supuşenia Rusiei; în a 5-a parte – nobilii titulari; în a 6-a parte – vechile neamuri nobiliare.

Deosebiri esenţiale în drepturi şi obligaţii între aceste şase categorii nu erau, cu excepţia unor privilegii mai mari pentru categoriile a 5-a şi a 6-a.

Femeile din categoriile sociale nearistocratice, căsătorindu-se cu nobili, căpătau în mod automat toate drepturile soţului, iar fetele de nobili, în cazul căsătoriei cu nenobili, îşi păstrau drepturile.

Titlul de dvorean personal nu putea fi trans­­mis ereditar, nu dădea dreptul de a moşteni moşiile părinţilor împreună cu ţăranii aflaţi pe aceste pământuri, să se înscrie în societăţi nobiliare şi să participe la adunările nobiliare.

Începând cu 1832, copiii de nobili personali au primit drepturi onorabile cetăţeneşti de moştenire.

Până în 1845 titlul de dvorean personal îl primeau toţi funcţionarii care aveau gradul XIV-IX potrivit „Condicii rangurilor”, adoptate în 1722 de Petru cel Mare.

În cazul în care bunicul sau tatăl erau înscrişi în categoria nobililor personali, atunci urmaşii, la atingerea majoratului (17 ani) şi dacă deţineau o slujbă, puteau pretinde la titlul de nobil personal.

Începând cu 1845 titlul de nobil personal îl primeau toţi funcţionarii de clasa a XIV-a – a IX-a încadraţi în serviciul militar şi cei de clasa a IX-a, a VI-a încadraţi în serviciul civil; din 1856 – respectiv, de clasa a VIII-a, a VII-a şi a VIII-a, a V-a.

Spre deosebire de nobilimea din Europa de Vest, care deţinea o deplină libertate de acţiuni în raport cu regalitatea, nobilimea (dvorenimea) rusă se caracteriza, din contra, printr-o dependenţă tot atât de completă faţă de Putere, oglindită de funcţie, ca element definitoriu.

Nu proprietatea, ci serviciul era semnul distinctiv al nobleţei în Rusia, iar toţi cei ce „serveau” erau socotiţi  nobili.

 

 

 

Foto: Dinastia de nobili: Alexandra Egor Râşcan-Derojinski (prima din stânga,născută Biberi), Alexandra Carol Hartingh (a doua), Maria Egor Râşcan-Derojinski, (a treia, născută Burschi), Alexandru Egor Râşcan-Derojinski (ultimul din dreapta), Constantin Carl Hartingh şi Vladimir Ed. Râşcan-Deronsinski.(Chişinău. A doua jumătate a sec. al XIX-lea. ANRM, 26/3523)

Boierii au fost cooptaţi în rândurile nobilimii ruse, acordându-li-se aceleaşi drepturi şi privilegii de care beneficia această stare socială în guberniile imperiului, astfel încât elita aristocratică locală a devenit un important suport sociopolitic al regimului ţarist în provincie.

Potrivit Regulamentului organizării administrative a regiunii Basarabia din 1818, „…nobililor (boierilor) li se acordă în egală măsură drepturile şi privilegiile ce le sunt acordate nobilimii ruse, cu păstrarea concomitentă a privilegiilor vechi moldoveneşti.

Drepturile personale ale nobilimii din regiunea Basarabia, în acelaşi rând proprietatea mobiliară şi cea imobiliară, precum şi ţiganii se confirmă a fi proprietatea lor pe veci, în baza hrisoavelor şi documentelor, inclusiv a legilor ce confirmă această proprietate”

Confirmând drepturile şi privilegiile de odinioară ale boierilor, administraţia imperială s-a străduit să-i atragă de partea sa împărţindu-le pământuri şi acordându-le diferite privilegii. Ţarismul a contat şi pe nobilimea rusă care a primit pământuri în Basarabia.

 Astfel, potrivit deciziilor din 18 iunie, 16 octombrie, 12 şi 21 decembrie 1823, 1, 7, 8, 9 februarie 1824, 36 mari demnitari de stat ruşi şi unii boieri moldoveni au primit din contul pământurilor libere de stat 172122 desetine de pământ, dintre care – 98196 desetine 1618 stânjeni în ţinutul Akkerman şi 73926 desetine 490 stânjeni în ţinutul Bender.

Numai 22 de ofiţeri din armata rusă au primit în aceste două ţinuturi 46926 desetine 490 stânjeni de pământ, dintre care generalii Kornilovici, Râleev, Sobaneev, Hapov, Sibirski – 27500 desetine.

Mulţi militari care au primit pământ în ţinuturile Bender şi Akkerman erau ofiţeri în armata a 2-a cantonată în Basarabia.

Totuşi, cele mai mari suprafeţe de pământ le-au primit înalţii demnitari de stat ruşi.

Spre exemplu, ministrul de Finanţe, reacţionarul E.F. Kankrin, a primit în Basarabia 30000 desetine de pământ , contele Benkendorf – 28000, contele Nesselrode – 10000 generalul Saburov – 10000 desetine şi mulţi alţii, depăşind mia.

 

 

Imagini pentru Nobilimea din Basarabia,photos

Nobilimea din Basarabia, deşi s-a încadrat activ în sistemul administrativ ţarist, pentru a putea beneficia de drepturile şi privilegiile specifice acestei categorii sociale, şi-a păstrat totuşi identitatea naţională, lucru confirmat de datele de arhivă, dar şi de scrierile şi comentariile contemporanilor autohtoni şi străini.

Identitatea naţională s-a manifestat prin păstrarea titulaturii vechi, aplicarea semnăturilor în paleografie moldovenească, conflictele interminabile cu reprezentanţii administraţiei imperiale şi ai armatei ţariste, atitudinea negativă faţă de încadrarea alogenilor în diferite domenii sociale şi politice, lupta pentru păstrarea legislaţiei autohtone, a limbii române, păstrarea obiceiurilor şi tradiţiilor româneşti, comunicarea în limba română, ascultarea muzicii lăutăreşti etc.

Nobilimea veche moldovenească a avut un rol important în procesul de promovare a identităţii şi conştiinţei naţionale, pentru că dacă ţărănii au fost cei care au păstrat spiritul românesc, din rândul nobililor s-au ridicat personalităţi care au promovat unirea teritoriului dintre Prut şi Nistru cu ţara mamă – România, care au demonstrat latinitatea şi românitatea băştinaşilor bsarabeni, că adevărata limbă este cea română iar istoria ţinutului ,aceiaşi cu cea a Ţării Moldovei până la anexare.

În procesul de studiere a manifestării identităţii naţionale a nobilimii basarabene trebuie să ţinem cont de specificul acestei categorii sociale.
Analizând identitatea nobilimii româneşti din Ţara Românească şi din Moldova, observăm  tendinţa de a împrumuta stilul de viaţă, obiceiuri, comportamente, vestimentaţie de la acei străini, de la Ceilalţi.

Această simbioză de mai multe stiluri nu era o noutate a secolului al XIX-lea, dar o identificăm ca un fir roşu în evoluţia boierimii – categorie socială privilegiată la români.
De exemplu, la răscrucea secolelor XVII-XVIII avem acel portret care l-ar reprezenta pe Dimitrie Cantemir în primii ani ai şederii la Istanbul, portret ce înfăţişa un personaj insolit, care purta perucă „după moda franceză” şi turban după cea „turcească”.

 

 

Imagini pentru cantemir photos

 

 

Descrierea realizată de Nicolae Iorga, entuziasmat de amestecul de orientalism şi europenism, ni-l prezintă pe Cantemir  purtând un costum oriental brodat cu fir de aur,  cu o cravată înnodată în jurul gâtului, aşa cum se purta la Versailles sau la Paris.

Interferenţele s-au amplificat pe parcursul întregului secol al XVIII-lea, odată cu instaurarea regimului fanariot.

Boierii mari au adoptat de la domnii fanarioţi, până în amănunt, stilul de viaţă ţărigrădean (mai mult turcesc decât bizantin), de la îmbrăcăminte şi mobilier până la gusturile alimentare, iar cultura lor (în înţelesul restrictiv al cuvântului) e aproape exclusiv grecească.

Prinţul de Ligne, trecând prin spaţiul românesc la sfârşitul secolului al XVIII-lea, constata: „Constantinopolul dă tonul pentru Iaşi, aşa cum Parisul îl dă pentru provincie; galbenul era culoarea îndrăgită de sultani; la Iaşi, a fost culoarea îndrăgită de femei”.
Războaiele austro-ruso-turce care se desfăşurau pe teritoriul Ţărilor Române, chiar dacă au sporit necazurile poporului, au născut totuşi condiţii prielnice trezirii năzuinţelor naţionale şi reluării negoţului pe scară mare cu „Europa”.

Din îndepărtata Franţă sosesc, încetul cu încetul, Luminile şi purtările alese. Moda şi obiceiurile se schimbă şi ele în acelaşi timp. Boierimea şi burghezia, care abia se năştea, adoptă cu patimă într-o singură generaţie îmbrăcămintea, purtările şi ideile Occidentului, pregătind totodată revoluţia viitoare.

La aceeaşi concluzie ajunge şi istoricul român Nicolae Iorga. Analizând scrisorile boierilor din secolele XVIXIX, autorul susţine că „de-odată se trece acum, sub influenţa maeştrilor „de limbi şi de danţ”, a ofiţerilor ruşi şi austrieci din armatele de ocupaţie, a cetirii gazetelor şi cărţilor aduse prin consulate şi a călătoriilor în Apus, la forme nouă de viaţa, pe care fireşte că boierimea le primeşte cea dintâi”.

Rezultatul acestui proces a fost că la sfârşitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea boierimea din Ţările Române este prezentată de către alogeni, adică de Ceilalţi, ca o categorie socială lipsită de un stil propriu, de o identitate, aceştia îmbinând în vestimentaţie, alimentaţie, distracţie, viziuni, obiceiuri elemente străine.
Această simbioză de „mode” are, în viziunea noastră, multiple explicaţii. Însăşi amplasarea geografică a Ţărilor Române contribuie la realizarea acestui melanj.

Occidentul a fost un exemplu şi punct de atragere pentru nobilimea din spaţiul românesc, iar Orientul şi-a lăsat amprenta în primul rând prin instituirea regimului de suzeranitate.

În plus, să nu trecem cu vederea contextul istoric în care se produc aceste schimbări, căci Ţările Române în permanenţă au fost supuse influenţelor – la început a Poloniei şi Ungariei, după care a Imperiului Otoman, Imperiului Habsburgic şi a Imperiului Rus, iar boierimea românească de cele mai multe ori se supunea şi încerca să stabilească un parteneriat efectiv cu statele vecine, pentru a-şi menţine moşiile, dregătoriile etc.

Ceea ce-l face pe Dimitrie Bolintineanu să susţină că boierii niciodată nu aveau o poziţie fermă: „unii alergau la poloni, alţii la unguri, alţii la turci, alţii la hanul de tătari, cărora le promitea felurite avantaje, toate cu pierderea dreptului de autonomie al ţării”.

După cum susţine D.C. Moruzi, românii au o mentalitate specifică: „orice idee nouă emisă fie în agricultură, în industrie, în artă, în drept sau chiar în ale milităriei nu va fi acceptată, ideea fiind apreciată ca o absurditate, pentru că în Franţa nu există aşa ceva” .

Cu alte cuvinte, în permanenţă boierimea dorea să fie ca alţii, dar să nu fie ea însăşi.
Astfel, putem constata că la începutul secolului al XIX-lea boierimea Ţării Moldovei reprezenta acel melanj de „mode şi veşminte” între Occident şi Orient, realizat sub influenţa atât a situaţii interne, cât şi a celei externe.

Iar manifestarea identităţii etnice se intercalează cu cea socială, căreia, considerăm, la acel moment, reprezentanţii boierimii îi acordau o prioritate mai mare.
De fapt, boierimea din Basarabia reprezenta în anul 1812 aceeaşi categorie socială privilegiată ca şi din întregul Principat Moldova, iar analiza manifestărilor identităţii etnice a acestei categorii sociale este un proces complex.

Pe lângă cele relatate, trebuie să constatăm şi influenţa politicii imperiale promovate de administraţia imperială rusă, care tindea să deznaţionalizeze şi să rusifice boierimea autohtonă, precum şi specificul acestei stări sociale – de a-şi păstra cu orice preţ drepturile şi privilegiile.

Tehnicile şi metodele utilizate de către Imperiul Rus în acest sens au fost diverse. Imperiul Rus a încercat să creeze o elită supranaţională, cu un etos militar puternic, pentru a integra şi conduce diferitele popoare aflate sub stăpânirea sa
[31, p.39]. Astfel, susține D.C. Moruzi, „monarhia rusă a trebuit …. să elaboreze un fel comun de a trăi, o oarecare egalitate.

Fireşte că această egalitate, fie şi cu un substrat restrâns, atenua lupta naţională, îndreptând privirile asupra lipsei generale de drepturi politice, şi făcea să se vadă problema principală politică nu în lupta pentru independenţa politica naţională, ci pentru libertatea politică” .

Deşi îşi scria lucrarea la începutul secolului al XX-lea, D.C. Moruzi avea perfectă dreptate, căci această „egalitate” o găsim reflectată şi legalizată în actele ce veneau să reglementeze organizarea administrativă a regiunii Basarabia.

Potrivit Regulamentului organizării administrative a regiunii Basarabia din 29 aprilie 1818, categoria socială privilegiată a boierilor din Basarabia a fost suprimată şi egalată în drepturi cu dvorenimea din guberniile interne ruse şi integrată în ea.

Privilegiile acordate s-au regăsit şi în Regulamentul privind administrarea Basarabiei din 29 februarie 1828, conform căruia tuturor categoriilor sociale locuitoare în Basarabia li s-au păstrat toate drepturile.

În Regulament este specificat că nobilii din Basarabia beneficiază şi în guberniile ruse de toate drepturile şi privilegiile de care dispun reprezentanţii acestei categorii sociale prin Hrisovul despre drepturile, libertăţile şi privilegiile dvorenimii, adoptat de împărăteasa Ecaterina a II-a, la 21 aprilie 1785.

Problema privind identitatea nobilimii din Basarabia are un grad de complexitate datorită atât componenţei etnice a acesteia, cât şi politicii coloniale promovate de administraţia imperială în noua provincie anexată.

În Basarabia imediat după anexare identificăm un număr de 836 de nobili  dintre care majoritatea erau de naţionalitate română, iar în 1897, în urma realizării Recensământului populaţiei din Imperiul Rus, nobilimea constituie 21863 de persoane .

Cauza acestei creşteri nu este dictată doar de evoluţia demografică, dar şi de politica colonială promovată de administraţia imperială.

Astfel, în componenţa nobilimii din Basarabia pe lângă nobilii români întâlnim şi nobili ruşi, polonezi, greci, ucraineni etc., fapt сe a influenţat manifestarea identităţii naţionale la nobilimea din teritoriul dintre Prut şi Nistru.
Astfel, odată cu anexarea Basarabiei, o parte din boierime plecase peste Prut, vânzându-şi moşiile (proces tratat ca o formă de manifestare a identităţii naţionale), alţii, din contra, s-au stabilit cu traiul în noua gubernie ,
încercând să se încadreze în serviciul administrativ ţarist şi au depus jurământ de credinţă faţă de statul şi monarhul rus.

În anii 1853-1856, în timpul războiului Crimeii, nobilimea din Basarabia face donaţii, declarându-şi dorinţa de a pune la dispoziţia împăratului „nu doar viaţa lor, dar şi a fiilor acestora şi toată proprietatea lor”,  iar în cazul războiului ruso-româno-turc din 1877-1878 şi  după încheierea Tratatului de la San-Stefano, nobilii, printr-o scrisoare oficială adresată Împăratului, îi aduc sincere felicitări pentru acest fapt istoric realizat, pentru aceea că a scăpat popoarele creştine din Balcani de jugul turcesc.

Boierii moldoveni Dimitrie Râşcanu, Ioan fost paharnic, Metodie Donici, Panainte Catargi, au depus jurământ de credinţă  împăratului Alexandru I şi Scaunului imperial, la 8 februarie 1813 „cu credinţă şi fără de făţărie a sluji şi întru toate a fi supus, necruţând viaţa mea până la ultima picătură de sânge”, angajându-se să contribuie prin toate metodele şi mijloacele posibile la dezvoltarea şi mărirea imperiului rus.
Totodată, jurămintele erau prestate de către reprezentanţii nobilimii atunci când participau la alegerile nobiliare, organizate o dată la trei ani sau când erau numiţi în funcţie, căci ei vor alege acele persoane care cu bună-credinţă vor sluji statului .

Evident, prin depunerea acestor jurăminte de credinţă administraţia ţaristă tindea să „disciplineze” societatea nobiliară din Basarabia şi în general din imperiu, iar existenţa unei nobilimi/dvorenimi credincioase, supuse şi disciplinate, reprezenta un avantaj în întărirea imperiului, însă pentru nobilimea basarabeană această politică de uniformizare a constituit şi un cadru propice de a-i limita manifesătrile de identitate naţională.

Urmărind acelaşi scop de uniformizare, „disciplinare” şi rusificare a nobilimii basarabene, administraţia ţaristă i-a acordat frecvent decoraţii, premii, diplome şi ranguri.

Majoritatea nobililor din Basarabia erau decoraţi pentru „serviciul şi credinţa” faţă de monarhia imperială rusă.

Aşa se face că, o parte a nobililor din Basarabia s-a lăsat ademenită de privilegiile administraţiei ţariste, uitând  de propria identitate , fapt care devine evident analizând lucrările funcţionarilor ruşi şi ale călătorilor care au trecut prin Basarabia.

Astfel, N.V. Laşkov, în lucrarea sa dedicată centenarului anexării teritoriului dintre Prut şi Nistru la Rusia, referindu-se la boierii din Basarabia menţiona: „Boierii moldoveni în trecut se îmbrăcau în halate de mătase (antereu), încinse cu un şal, iar pe deasupra purtau caţaveică de blană, în picioare încălţau pantofi de marochin/de saftian”.
Sintagma „în trecut” invocă faptul că reprezentanţii nobilimii au dat uitării vechile tradiţii de a se îmbrăca potrivit tradiţiilor orientale.

Această schimbare în societatea basarabeană, după cum menţionează A.Nakko, contemporan al acelor timpuri, se produce în anii 30 ai secolului al XIX-lea, când, treptat, rezistenţa naţională pasivă a boierilor moldoveni a slăbit.

Relaţiile cu funcţionarii şi militarii ruşi, încuscririle, dorinţa de a-şi
plasa copiii în armată, în funcţii, de a le face stagiul în armată, nevoile administrative, comerciale au împins această categorie socială spre legături mai strânse şi mai intime cu societatea rusească, cu viaţa rusească.
Membrii celor mai bune familii, având în faţa lor minunata familie a guvernatorului, care reprezenta pentru ei exemplul bunăvoinţei şi al cumsecădeniei, se străduiau să-l emită în toate, introducând la ei acasă aceleaşi reguli de conduită.

De aici survin şi un şir de schimbări ale moravurilor, tradiţiilor, obiceiurilor şi ideilor nobilimii din Basarabia. Această cotitură în societatea basarabeană are loc prin anii ’30 ai secolului al XIX-lea, când pe scenă apare noua generaţie, născută şi educată sub influenţa spiritului rusesc.
Despre schimbarea generaţiilor şi, odată cu aceasta, a viziunilor, atitudinilor relatează nobilul Pavel Kruşevan, care  menţionează cum cu trecerea timpului „bătrânii şi bătrânele, care plângeau la auzul Doinei, au dispărut, iar noua generaţie, ocupând locurile lor, a uitat treptat şi de ei şi de Doină”.

Fapt regretat de autor, căci Doina „a fost creată, pentru a cânta basarabenilor despre neputinţa lor, lipsa de voinţă şi de energie în această veş- nică luptă, dar şi pentru a-i îndemna să-şi apere pământul pe care s-au născut, acea bucăţică de pâine pe care au moştenit-o de la taţi şi bunei”.

În aceeaşi ordine de idei N.V. Laşkov susţine că în persoana celor care au învăţat în şcolile din Basarabia administraţia imperială a căpătat slugi credincioase, împrăştiate prin toate locurile marii Rusii, care au fel de fel de slujbe împărăteşti şi obşteşti şi care manifestă dragoste faţă de Ţar şi Rusia, cu un cuget curat împlinind voia Împăratului .

Căci, aşa cum gândeşte boierul Mavrocosta, unul dintre personajele lui D.C. Moruzi, „…urmaşii îi voi creşte în neam rusesc, tot în neam rusesc se vor căsători, devenind după câteva spiţe Ruşi ca toţi Ruşii”.

Pe cât de real a fost acest proces de transformare/rusificare a nobilimii basarabene urmează să vedem, pentru că el s-a dovedit a fi doar
în aparenţă, altfel spus – ceea ce dorea să vadă administraţia ţaristă; în realitate însă acest proces de rusificare nu a fost dus până la capăt.
Însă, pe cât de sigur putem afirma că nobilimea basarabeană în secolul al XIX-lea şi-a promovat propriile interese, trecând în umbră ceea ce reprezenta identitatea etnică, cu aceeaşi certitudine putem susţine contrariul.
Pentru că acţiunile acesteia, pe lângă scopul de a-şi promova propriile interese şi de a-şi apăra drepturile şi libertăţile, de foarte multe ori au un profund caracter naţional, nobilii dorind să-şi promoveze valorile naţionale, conştiinţa de neam.

Istoricii I.Şarov şi A.Cuşco identifică, în baza lucrărilor autorilor ruşi din secolul al XIXlea, trei momente legate de circumstanţe istorice, militare sau politice, prin care populaţia din Basarabia şi-a manifestat atitudinea faţă de dominaţia ţaristă, anume: atitudinea negativă a localnicilor faţă de armata de ocupaţie în anii de până la anexare, emigrarea în masă peste Prut a basarabenilor în primii ani de stăpânire rusă şi rezistenţa boierimii locale faţă de măsurile de centralizare.

Anume acest din urmă aspect este cel ce ne interesează: modelele, comportamentele, acţiunile prin care nobilii din Basarabia şi-au manifestat
identitatea.
Nobilul basarabean D.C. Moruzi menţiona că, într-adevăr, odată cu anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la Imperiul Rus, boierimea autohtonă a fost pusă să aleagă între: „ori rămâi credincios neamului, ori împă- ratului” .

Adică, nobilimea trebuia să aleagă între a deţine statutul de nobil ce presupunea un întreg complex de privilegii, cu obligaţia de a respecta şi promova politica ţaristă, sau a pierde totul – moşiile, drepturile, privilegiile.

Totuşi, D.C. Moruzi susţine că nobilii din Basarabia „împăcau foarte lesne în mintea lor
aceste două părţi opuse ale dilemei…” .

El prezintă exemplul boierului Andronache Donici.

Acest boier „ţinea la Chişinău caifet rusesc” şi îi cinstea pe musafiri „după datinile ruseşti, cu obişnuitul pahar de ceai… îmbrăcat după ultima modă… rar să-l întâlneşti pe uliţă fără ordinul Sfintei Ana la gât” .
Aici, în capitala regiunii, nu găseai un alt mai „veropodannâi” decât boierul Andronache: „vorbea ruseşte, mânca bucate ruseşti, toată iarna bea la ceai rusesc şi veşnic era vârât pe la guvernator şi pe la toţi ruşii…”
La ţară însă era un altfel de om: „îl găseai veşnic în cerdac… îmbrăcat după vremea de afară. Acolo te cinstea cu dulceţe şi cafele, iar masa lui era curat moldovenească!

Căci aşa avusese înţelegere cu cucoana D-sale: la oraş să fie ruşi ca toţi ruşii, iar la ţară neaoşi moldoveni”.

La ţară cuconul Andronache venea „să se odihnească şi să se întremeze în huzurul şi după obiceiurile în care fusese născut; aşa că gospodăria
şi casele de la moşie erau mai mult de răzeş chiabur decât de boier mare şi de neam, cum era” .
Şi astfel de nobili ca Adronache Donici, care indirect şi-au păstrat identitatea, erau foarte mulţi în Basarabia.
D.C Moruzi, prezentând o listă de boieri pe care i-a cunoscut personal, îi caracterizează ca fiind persoane care şi-au păstrat identitatea naţională.

El scria că „se făleau de a fi boieri moldoveni, vorbind între ei româneşte,
trăind româneşte în casele lor şi fălindu-se cu neamul şi obârşia” [37, p.102]. Potrivit altei afirmaţii a lui Moruzi, ei ascultau muzică naţională şi gândeau româneşte: „Nu o dată am văzut pe aceşti patrioţi ruşi cu idei panslaviste
ascultând vreo doină, cu ochii plini de lacrimi… şi apoi dvoreanul basarabean e cult şi inteligent, deşi cultura lui e rusească, inteligenţa lui e însă latină, deci superioară inteligenţei slave” .
De fapt, D.C. Moruzi consideră că procesul de rusificare nu a avut şi nici nu putea să aibă rezultatul aşteptat de administraţia ţaristă. Argumentul principal prezentat este întâlnirea pe care a avut-o unul dintre personajele
sale cu o „mână de oameni”, care a fost „aruncată în mijlocul rusimei, tocmai din vremea lui Petru cel Mare şi a lui D.Cantemir” şi care „nu şi-a pierdut nici limba, nici obiceiurile, ba cată că-şi zică români, iar nu moldoveni ca ai noştri; apoi, ori ce-o vrea să facă împăratul cu toţi cinovnicii lui, nu-i vor putea numi ruşi pe
cei din Basarabia, nici peste o mie de ani!”.
Va suferi eşec şi încercarea de a rusifica nobilimea basarabeană prin a o îndepărta de Patrie, căci o serie de reprezentanţi ai acesteia au fost trimişi în diferite regiuni şi gubernii ale Imperiului Rus.

De exemplu, căpitanul Ion Măcărescu locuia în Moscova, unde deţinea funcţia de ajutor al Comandantului Închisorii Militare din Moscova.

Acesta a depus cererea ca copiii săi Iulia, Eugenia, Ioan şi Serghei să fie confirmaţi în titlul nobiliar şi introduşi în Cărţile Genealogice ale dvorenimii din Basarabia . Reprezentantul aceleiaşi familii, Arcadii Măcărescu, care locuia în Hersones, roagă confirmarea nobleţei pentru fiii săi Gheorghe şi Leonid  .
De fapt, scopul urmărit de administraţia imperială rusă prin asemenea transferuri era că acestea să contribuie la rusificare: „de nu i-au lăsat cei mari acolo, e pentru ca să uite de neam şi de limbă; căci împăratul le-a
răpit ţara”.

În viziunea contemporanului D.C. Moruzi, acest fapt nu le-a reuşit, fiindcă, deşi copiii acestor înstrăinaţi au fost născuţi pe pământ străin, ei vor avea chipul şi credinţa neamului; aceea ce a văzut el şi a resimţit în patrie le vor cunoaşte, le vor resimţi şi ei, numai că mai frumos şi mai adânc, „pentru că tata
i le va povesti printre lacrimi şi cu tot focul ce-l arde în suflet”. Atunci „şi el (nobilul), şi ei (copiii lui)… se deprind a avea două limbi şi două cugete: o limbă şi un cuget, ascunse amândouă, pentru cele frumoase şi sfinte; o limbă şi un cuget, amândouă pe faţă, pentru cele urâte şi blestemate”.

În scrierile sale D.C. Moruzi îşi aminteşte cu ironie cum mama îl purta în şalvari: „vedeţi, vă rog, că mama mă purta pe atunci ruseşte, cu nişte şalvari de catifea neagră, socotind, biata femeie, că o să-i umplu cu dragoste pentru
împărat şi împărăţie, iar de acolo se va sui dragostea până la inimă” . Păstrarea caracterului naţional al populaţiei din Basarabia, inclusiv al nobilimii, şi eşecul procesului de rusificare sunt menţionate de nobilul D.C. Moruzi.

Personajul acestuia, Titi, un copil de 8 ani (de fapt, criticii literari îl indentifică pe însuşi autorul) răspunde părinţilor săi (boieri veniţi din Moldova) care susţin că sunt ruşi: „Da! Ruşi! şi d-ata nu ştii nici un cuvânt ruseşte, iar tata vorbeşte stricat. Nu văd eu cum zâmbesc ruşii când vorbeşte d-lui! D-voastră suntenţi
nişte ruşi de aceia ca împăratul şi cei mari de la Petersburg, care vorbesc între ei numai franţuzeşte şi poruncesc ruşilor ce să facă ca să nu dea în gropi”.

Prin faptul că aceste concluzii aparţin unui copil, D.C. Moruzi vrea să accentueze, în viziunea noastră, naivitatea administraţiei ţariste, care considera că procesul
de rusificare şi de deznaţionalizare va reuşi.
Faptul că nobilimea basarabeană a manifestat pe întreg parcursul perioadei de dominaţie ţaristă sentimente naţionale, specifice identităţii sale române, se face vădit din numeroasele conflicte interminabile ce au avut
loc între aceasta şi funcţionarii ruşi din cauza că nobilimea vroia să rămână în vigoare vechea legislaţie moldovenească, să rămână oficială limba română etc.

Este bine cunoscut conflictul cu generalul I.M. Harting, care intenţiona să introducă în Basarabia legislaţia rusă şi să transforme regiunea într-o gubernie rusească.
Pentru a înlătura acest pericol, reprezentanţii nobilimii locale au adresat cinci plângeri, primele patru la Petersburg: împăratului Alexandru I, Comitetului de Miniştri, Consiliului de Stat, Preşedintelui Consiliului de
Stat contelui Saltâkov şi una separată Exarhului şi Mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, prin care cereau păstrarea legislaţiei autohtone, făcând referire la Codul Calimach din 1817, Codul Valah al lui Ipsilanti din
1780, Hexabiblul lui Armenopol din 1345 şi la Pravilile lui Vasile Lupu .
În 1819 se iscă o ceartă răsunătoare între generalul Bahmetev, rezidentul plenipotenţiar al Basarabiei, şi reprezentanţii nobilimii din Consiliul Suprem al Basarabiei.

Cauza acestei era propunerea lui Bahmetev cu privire la ordinea şedinţelor Consiliului, reprezentanţii nobilimii fiind profund nemulţumiţi de ea. După părerea lor, acceptarea propunerii generalului Bahmetev ar însemna: „negarea fidelităţii basarabenilor”, „insultă adusă naţiunii” şi „lipsă de ambiţie şi de cinste”.

Conflictele dintre nobilimea basarabeană şi reprezentanţii administraţiei ţariste continuă cu cel pe care Behmetev l-a avut cu viceguvernatorul Basarabiei Vighel.
Acesta a alcătuit un memoriu pe care l-a prezentat Guvernatorului General al Novorosiei şi Basarabiei contelui M.S. Voronţov, la Odesa.

În el Vighel defăima populaţia moldovenească din Chişinău şi cerea introducerea
legilor ruse în Basarabia. Boierii moldoveni au cumpărat în mod secret, de la un funcţionar, o copie de pe acest memoriu şi imediat ce au luat cunoştinţă de conţinutul lui s-au adresat guvernatorului cu rugămintea ca Vighel să fie îndepărtat din provincie ca „duşman al poporului moldovenesc” .

Tot în această perioadă, spătarul Iordache Bucşăneanu a pus în circulaţie în mod cladestin un sigiliu cu blazonul Moldovei cu emblemele ţinuturilor situate între cele două maluri ale Prutului.

Autorul a fost identificat, scrie în dosar, şi, întrucât s-a constatat că Bucşăneanu este „devotat naţiunii moldoveneşti”, a fost nevoit să treacă în Moldova. Nobilii cereau traducerea în limba rusă a codurilor de legi româneşti pentru a fi puse în aplicaţie.
Astfel, la 15 decembrie 1828, Adunarea Deputaţilor Nobilimii din Basarabia, prezidată de mareşalul regional Constatin Başotă, la cererea Administraţiei Regionale, analizează raportul depus de reprezentanţii Judecătoriei
Judeţene, prin care cere să fie traduse în limba rusă cărţile lui Donici şi Armenopolu, care conţin toate legile specifice acestei regiuni şi sunt necesare pentru studierea cazurilor litigioase .

De fapt, acest demers este nu altceva decât continuarea luptei pentru păstrarea legislaţiei autohtone.
Manifestarea identităţii etnice la nobilime este argumentată şi prin faptul că la început „nimeni din nobilii moldoveni nu ştia limba rusă; ei nu erau curioşi să vadă Moscova sau Petersburgul, deci nu se interesau de Rusia. Viena era obiectul intereselor lor, iar de la 1830 – Parisul”.

În 1825 populaţia Basarabiei era complet  lipsită de sentimentul dinastic. Moldovenii, de exemplu, nu arătau prea mult regret faţă de decesul ţarului
Alexandru I, rămâneau indiferenţi: „dacă n-a rămas acesta, va fi altul” .. Aceste „sentimente” se evidenţiază la boierii basarabeni atunci când cereau extinderea şi în Basarabia a unor prevederi ale Regulamentului Organic, „care există de la 1833 la fraţii noştri”.

Argumentând această cerere, ei menţionau:
„Acelaşi neam pe ambele maluri ale Prutului, identitatea vechilor legături şi obiceiuri, asemănarea climei, a solului, a obiceiurilor şi înclinărilor populaţiei săteşti, toate favorizează această a noastră cerere”..
Prezenţa spiritului naţional la boierii români din Basarabia este dovedit şi prin faptul că deja la 1839 trimişii domnitorului Moldovei, Mihail Sturdza, în Rusia au fost strict supravegheaţi la trecerea lor prin Chişinău, unde se considera că se simţeau sentimente prounioniste..
Promovarea identităţii naţionale s-a accentuat odată cu unirea Principatelor Române, prin dubla alegere a lui Al. Ioan Cuza, în 1859. Astfel, Charles Tissot, consulul Franţei la Iaşi, menţiona că în Basarabia unirea
ţărilor române şi domnia lui Cuza, numit în familiile nobililor de aici Rege, provocau un entuziasm care n-a mai existat în niciunul din principate.

La 18 martie 1864, consulul francez raporta că elitei politico-sociale din Basarabia, ca şi celei din alte provincii ale Imperiului Ţarist, i s-a cerut să se pronunţe cu privire la sacrificiile pe care este dispusă să le facă în favoarea guvernului rus.

Răspunsul a fost extrem de sugestiv:

„Deşi Basarabia fusese separată de România fară a fi consultată voinţa sa şi deşi toate sentimentele sale rămăseseră ataşate străbunei sale patrii, ea îşi va împlini totuşi obligaţiile faţă de împărat” .
Un alt argument este şi faptul că în anii 1862-1863 în Basarabia exista o grupare boierească, care, cu ocazia revoltei din Polonia, „visa să restabilească naţia moldovenească în Basarabia, în vederea aproprierii circumstanţelor
care ar da naţiei dreptul de a cere unirea cu Moldova”.

Din ea făceau parte: fraţii Cotruţă Alexandru şi Carol, fraţii Casso, fraţii Cristi, Ioan şi Constantin, Cazimir Constantin cu fiul lui, student .
Atitudinea negativă faţa de regimul de dominaţie ţarist, manifestată de unii reprezentanţi ai nobilimii, reiese şi din raportul adjunctului şefului Administraţiei Jandarmeriei Guberniale din judeţele Bălţi şi Orhei din 21 ianuarie 1892, în care acesta, prezentând situaţia politică din Basarabia pentru anul 1891, susţine că dacă în ce priveşte categoriile sociale inferioare situaţia este liniştită, acestea nemanifestând interes nici pentru viaţa cotidiană, cu atât mai mult nici pentru problemele importante în stat, atunci în ce priveşte intelectualitatea, situaţia este cu totul alta.

Exemplu al manifestării antirusofilismului este mareşalul judeţean al nobilimii din Bălţi, Casso, despre care se poate afirma că „deşi locuieşte în Rusia, priveşte totuşi peste Prut…”, iar luând în considerare importanţa funcţiei pe care o deţine, ar fi bine ca aceasta să fie exercitată de alte persoane.

Dovadă a faptului că nobilii basarabeni îşi păstrau identitatea naţională românească, chiar dacă se încadrau în serviciul imperial, este şi păstrarea titlurilor vechi boiereşti pe care le deţineau până la anexare.

De exemplu, studiind procesele-verbale ale şedinţelor Adunării Deputaţilor Nobilimii din Basarabia din anul 1825, constatăm că majoritatea şedinţelor erau prezidate de mareşalul regional al nobilimii Ion Constantin Başotă, în prezenţa deputaţilor: nobilul Ion Capallo, serdarul Teodor Măcărescu, serdarul Pavel Măcărescu, clucerul Anton Burda, nobilul Iordachi Feodosiu.

În anul 1830, procesele-verbale ale Adunării Deputaţilor Nobilimii din Basarabia au fost semnate de serdarul Teodor Măcărescu, nobilul Enache Russu,
nobilul Donici, funcţionarul de clasa a XII-a Grigore Ursu, mulţi dintre ei semnând în paleografia moldovenească.

Acelaşi proces îl identificăm analizând lista candidaţilor la funcţia de deputaţi în Consiliul Suprem al Basarabiei din 24 decembrie 1824: funcţionarul de clasa a VII-a Ion Pruncul, funcţionarul de clasa a VIII-a Iordachi Donici, funcţionarul de clasa a VI-a Panainte Cazimir, nobilul Iancu Russu, clucerul Nicolae Cerchez,
jitnicerul Simion Glavce, funcţionarul de clasa a IX-a Teodor Krupenschi, medelnicerul Lupu Rossetti, funcţionarul de clasa a IX-a Eremia Ianov, funcţionarul de clasa a VI-a Apostolache Stamo .

Ulterior însă, în documentele oficiale nu mai identificăm situaţia respectivă, deşi existau reprezentanţi ai familiilor vechi boiereşti din Moldova. De exemplu, în 1840 membri ai Comisiei pentru revizuirea hotărârilor Adunării Deputaţilor Nobilimii din Basarabia erau: funcţionarul de clasa a X-a Constantin Botezatu, funcţionarul de clasa a IX-a Alexandru Deineca, funcţionarul de clasa a IX-a Gheorghe Cazimir, funcţionarul de clasa a XII-a Egor Stamati, funcţionarul de clasa a XIV-a Ion Russo .

Deşi în documentele oficiale ale administraţiei imperiale titlurile vechi boiereşti sunt înlăturate, în viaţa cotidiană, în relaţiile dintre boieri acestea s-au mai păstrat pe parcursul întregii perioade de dominaţie ţaristă.

În acest sens argumentul forte fiind numeroasele cereri semnate de reprezentanţi ai nobilimii basarabene, în care ei se identifică cu ranguri boiereşti moldoveneşti.

Totodată, boierul Teodor Vârnav, scriind la 1845 autobiografia, menţionează că în
satul Floreşti pe lângă familia sa mai locuiau şi alţi boieri: „moşul Constantin Vârnav, sulgeriu, moşul Toderaşcu Vârnav, paharnic, şătrariul Ioniţă Lupu etc.”

Anume acest fapt atestă că deşi nobilimea din Basarabia s-a încadrat în serviciul administraţiei ţariste, aceasta îşi mai păstrează vechile titluri şi ranguri boiereşti, cunoscându-şi obâşiria.
Ideile naţionale la nobilimea basarabeană îşi găsesc confirmare şi prin modul în care aceasta îi percepe pe
Ceilalţi, prin nemulţumirea pe care o manifestă faţă de procesul de încadrare a străinilor în serviciul administraţiei basarabene, precum şi prin nemulţumirea de faptul că străinii îşi confirmau, fără mare greutate, nobleţea.
Faptul că străinilor li se permitea să ocupe funcţii în Basarabia era la fel o politică bine gândită a administraţiei ţariste; ca rezultat, funcţionarii devotaţi regimului ocupau cele mai importante funcţii în administraţia regională şi gubernială.

De fapt, prin politica de colonizare şi de penetrare a elementelor etnice şi culturale sipirituale eterogene stării de spirit,  mentalităţii şi comportamentului populaţiei basarabene i-au fost imprimate unele trăsături specifice .

Optarea pentru poziţii şi funcţii, pentru respectarea drepturilor şi privilegiilor
deţinute de nobilimea basarabeană se intercalează cu ideea etnică, fapt reflectat şi în procesul de organizare şi desfăşurare a alegerilor nobiliare.

Chiar de la primele alegeri organizate în Adunarea Deputaţilor Nobilimii din Basarabia, din iunie 1818, observăm o luptă pentru putere între cele două partide: între reprezentanţii nobilimii autohtone şi cei nou-veniţi în regiune, alogeni.

La 1818, în procesul de organizare a alegerilor, peste 100 de „nobili” cereau înlăturarea de la alegeri a şambelanului Balş; pe de altă parte, Catargi, Ghica,
Balş, colonelul Şuhanov, Râşleacov, Ermolinschi, Hâjdău, Gulac şi încă 16 nobili somau excluderea afaceriştilor Pruncul şi Feodosiev .

Aceeaşi situaţie o identificăm şi în anul 1840, când la alegerile nobiliare ce urmau să se desfăşoare în Basarabia s-au confruntat două „partide”: cea a nobililor recent confirmaţi, alogeni, în frunte cu nobilul Dimitriu, şi partida naţională reprezentată de nobilimea autohtonă, veche, ca: Sturdza, Cheşcu, Chiruş, Catargi, Russo, Râşcanu etc.
Atitudinea pe care o manifesta nobilimea din Basarabia faţă de Ceilalţi, care erau încadraţi în rândul nobilimii din Basarabia, este reflectată de boierul/nobilul A.Nakko în lucrarea sa dedicată situaţiei economice, politice, sociale etc. a Basarabiei după anexare. A.Nakko descrie procesul înnobilării alogenilor, făcând
referinţă la şleahta poloneză.

Frecvent, reprezentanţii şleahtei poloneze care veniseră aici cu doar câteva ruble în buzunar, deţineau funcţii în poliţie sau, arendând proprietăţi funciare, deveneau mari proprietari de pământ.

Aşa se întâmpla că, de cele mai dese ori, cei care erau cu adevărat nobili, din lipsa de resurse financiare,nu puteau căpăta documentele şi dovezile care ar confirma apartenenţa lor nobiliară, iar cei care aveau bani, deşi nu erau de provenienţă nobili, obţineau acest titlu.

În general, D.C. Moruzi, judecând prin intermediul personajului Mavrocosta din opera ce-i aparţine, susţine că poporul rus şi „miroase” altfel, de aceea „cum se va desprimăvăra, fuga la Ciripcăul nostru, să ne spălăm plămânii de miresmele ruseşti” . Şi în continuare:

Nu mă voi duce să trăiesc la Petersburg… asta ar fi o jertfă peste puterile mele!… Nu…nu…,fiindcă mult miroase a iuft…, iar peste Nistru cred că şi florile şi iarba câmpului altfel trebuie să miroase” .

Atitudinea negativă faţă de ruşi şi reprezentanţii administraţiei ţariste este
redată şi de Olga Nakko în scrierile sale. Referindu-se la primii ani după anexare, autoarea menţionează că „în acele vremuri elementul rus era cu totul străin pentru Basarabia.

Societatea de atunci neglija funcţionarii ruşi, evita orice legătură, relaţie şi cunoştinţă cu aceştia şi în general nu folosea deloc limba rusă” .
Pe lângă atitudinea negativă faţă de ruşi, o parte din reprezentanţii nobilimii critică şi politica imperială de extindere a Imperiului:

„Şi-au mers-au ţarii de la Moscova, tot înainte prin veacuri, peste neamuri şi peste
limbi, prin valuri de sânge şi de lacrimi spre mărire, aceasta le-a fost menirea şi raţiunea lor: extinderea necontenită a Imperiului”.
Aceasta idee de a lupta contra politicii imperiale poate fi constatată şi prin implicarea nobilimii basarabene în variate procese judiciare, din perspectiva a două poziţii.

Pe de o parte, în primii ani după anexare majoritatea boierilor moldoveni aveau deschise dosare.

De exemplu, doar în 1824 aveau deschise dosare următoriireprezentanţi ai nobilimii: Dimitrache Brăescu, asesorul Buznea, funcţionarul de clasa a X-a Andrei Donici, paharnicul Kogălniceanu, funcţionarul de clasa a IX-a Teodor Crupenschi, funcţionarul de clasa a VIII-a Zamfirache Ralli, Enache Russo, Iordache Tomuleţ, fostul ispravnic al ţinutului Orhei Iamandi, fostul ispravnic de Bender Alexandri, Nicolae şi Constantin Donici, Iordache Catargi, comisarul în isprăvnicia Orhei Izmană, Iordache Catargi, Constantin Millo, fostul ispravnic de Orhei Paladi, Alexandru Pruncul, Iancu Russo, comisarul în isprăvnicia Orhei, Dumitru Russo, proprietarii Vasile Rosseti, Nicolae Talpă, comisarul în isprăvniciaOrhei Haitul, comisarul în Isprăvnicia Orhei Cotruţă, fostul ispravnic în isprăvnicia de Iaşi Ciugurean etc.

Pe de altă parte, cauza acestor procese erau acţiunile respectivilor nobili contra administraţiei şi politicii imperiale. De exemplu, nobililor Nicolae şi Constantin Donici, Iordache Catargi, Constantin Millo, Iancu Russo, Dumitru Russo le-au fost deschise dosare pentru faptul că ar fi întreprins acţiuni ilegale contra ofiţerilor din armata imperială.

Lucian Blaga susţinea că identitatea românilor este definită de-a lungul veacurilor prin trei elemente ce o caracterizează: doina, plaiul şi dorul , care sunt specifice şi pentru nobilimea din Basarabia.

Căci, deşi administraţia ţaristă a tins să promoveze mazurka şi valsul în loc de horă şi cântecul „Бoже, Царя храни”în loc de doinele sufleteşti ale poporului român, acestea totuşi s-au păstrat în subconştientul nobilimii şi izbucneau
în diferite situaţii.

Astfel, la balul dat în 1862, în cinstea plecării guvernatorului Fanton de Verayon, s-au făcut auzite sunetele horei vechi moldoveneşti, în care s-au avântat, cu lacrimi în ochi, chiar şi cei mai în vârstă.
Cu puternice emoţii şi sentimente ne vorbeşte despre doină ca o taină a sufletului românesc al nobililor din Basarabia reprezentantul acesteia Pavel Kruşevan. El caracterizează doina ca fiind „cântecul popular al Basarabiei, plin de o tristeţe nemărginită?”.

De fapt, autorul face o alegorie la soarta poporului român, căci în permanenţă sufletul acestuia a avut de suferit din cauza polonezilor, ungurilor, turcilor, tătarilor, cazacilor, ruşilor…, din care considerent P.Kruşevan susţine că nu e de mirare faptul „.. că până nu demult mulţi basarabeni vărsau lacrimi la auzul scumpei Doine”.

La fel, autorul susţine că până acum un sfert de veac în trecut (adică, până prin anii ’70 ai secolului al XIX-lea) la baluri, în timpul oaspăţilor, orchestra permanent interpreta o Doină.

Şi în aceste minute, conform mărturiilor sale, „bătrânii şi bătrânele noastre obligatoriu vărsau lacrimi, clătinând cu tristeţe din cap…, în aceste lacrimi se ascundea ceva profetic şi fatal”.
Mulţi dintre reprezentanţii nobilimii din Basarabia au promovat ideile naţionale şi şi-au manifestat nemulţumirea faţă de regimul ţarist prin „vers şi proză”.

Un exemplu elocvent reprezintă activitatea lui Alexandru Sturdza.   Pătruns
de menirea luminată, constituţională, a epocii Împăratului Alexandru I, „el nu-şi ascundea – zice Wighel –dorinţa de a vedea Moldo-Vlahia ca o împărăţie deosebită împreună cu Basarabia, Bucovina şi Transilvania”.

Descriind în „Carnetul călătorului fără voie” perspectiva ce se deschidea de la oraşul Chişinău, Sturdza vădeşte iarăşi sentimentele sale faţă de Moldova:

„Acest colţişor al pământului meu natal este numai un mic exemplu de frumuseţile şi bogăţiile Moldovei; spre a le cunoaşte şi a le putea admira mai bine, trebuie să vizitezi mănăstirile de pe valea Orheiului, sau mai bine să treci Prutul şi Siretul, ca să vezi munţii Neamţului şi ai Petrei, împreunarea Bistriţei şi a Siretului, într-un cuvânt, să vizitezi locurile slăvite prin faptele
glorioase ale lui Ştefan cel Mare”.

Un alt reprezentat şi promotor al conştiinţei naţionale din Basarabia este boierul Constantin Stamati.
Lucrările acestuia, cum ar fi poeziile Imnul lăutei româneşti, Dragoş I, domnul Moldovei, Dorul de patrie, Fiica lui Decebal etc., sunt o adevărată oază a ideilor româneşti în teritoriul dintre Prut şi Nistru.

În poezia sa „Un român înstrăinat” C.Stamati pledează pentru unirea cu Moldova: „Mâhnit şi pe gânduri şăd posomorât, //Cu un dor nespus // Ş-întristat, şi dornic trăind amărât, // Mă uit spre apus… // Acolo îi viaţă! // Acolo-i
speranţă! // Să fim fericiţi // De-am fi toţi uniţi”.

Dezideratul unirii Basarabiei cu Patria-mamă, pledoaria pentru limba română şi grafia latină reprezentau un laitmotiv al întregii activităţi a lui C.Stamati, sau „lebăda Basarabiei”, cum îl numeşte Al.Hurmuzachi.

Aceleaşi idei naţionale întâlnim şi în operele lui Matei Donici:

„Căci poporul creştinesc // Poartă nume românesc // Şi-i în ţara Basarabă, // ce de Ruşi făcută roabă” .

Poate că în nicio scriere apărută în Basarabia cotropită de ruşi nota protestului împotriva regimului străin n-a fost aşa de bine pronunţată, aşa de viguroasă, ca în poeziile lui Matei Donici, poate că niciun scriitor basarabean n-a avut o conştiinţă naţională aşa de limpede, cum o vedem la el.

Pentru confirmare prezentăm doar câteva crâmpeie din poezia scrisă la Odesa, în anul 1869, intitulată „Soarta”:

„…Căci soarta me a presupus// Să mă fac pe-aicea Rus,// Să mă fac eu porcotină//
Şi de-a Rusului scatină.// … Şi ghiciam eu cândva//Astfel soarta a lua?//A lua un jug în spate//…Să port numele de Rus//Şi să fiu avan supus// La poporul ista crud// Ce năbuşit-au până la Prut//… Şi rupt de vatra părintească//Am răsărit în ţara cea rusească” 

Aceste versuri scrise la un moment crucial atât pentru Imperiul Rus, care se afla în perioada reformelor şi se simţea mai puternic ca niciodată, cât şi pentru
poporul român, ca rezultat al unirii Ţarii Moldovei cu Ţara Românească, al formării statului România, marchează renaşterea idealului basarabenilor şi trezirea de noi speranţe pentru poporul basarabean, inclusiv
pentru o parte din nobilimea din Basarabia.
În această ordine de idei, ca apărători şi promotori ai valorilor naţionale se înscriu perfect şi alţi scriitori din Basarabia. Ion Sârbu, în fabula Străină floricică, descrie sentimentele, trăirile poporului basarabean sub dominaţie străină:

„O crinule! Ce-ai păţit? De ce aşa te-ai vestejit … Crinul a răspuns: Sunt în străinătate”
Iar Teodor Vârnav spune că „din al nostru sânge // din a noastră viţă // Care nu se stinge // au rămas sămânţă”, având îndemnul că „şi pentru noi // alta nu rămâne, s-aşteptăm mai bine… // Şi din nou cândva // la a ţării strânsoare”.
Ideea romanităţii poporului din Basarabia este un laitmotiv şi în lucrarea nobilului Gheorghe Gore  intitulată „Viaţa socială în Moldova înainte de 1812” (1860) – un manuscris descoperit şi studiat de cercetătoarea Maria Danilov.

În această lucrare autorul demonstrează că teritoriul dintre Prut şi Nistru este unul românesc.

Românii, susţine autorul, locuiesc între Nistru, munţii Carpaţi, Tisa, Dunărea şi Marea Neagră, care sunt frontierele naturale ale românilor:

„Se pare este aşezat astfel pentru a aduna între limitele sale un singur popor, care se numeşte în limba sa Român ” .
Analiza operei unui alt nobil basarabean, şi anume – D.C. Moruzi, ne permite să identificăm perceperea istoriei ţinutului dintre Prut şi Nistru în secolul al XIX-lea. Acesta susţine ideea că Basarabia este pământ românesc, fiind ocupat cu forţa la 1812:

„…Basarabia, această scumpă şi nenorocită provincie, ruptă chiar din
trupul Ţării Moldovei, sânge din sângele nostru românesc…”, căci „apa Prutului, menită de Dumnezeire a scălda două maluri româneşti, a fost preschimbată de patimile lumeşti în ziduri de hotare”.

Totodată, scriitorul neagă ideea lansată de autorii ruşi A.Zaşciuk şi A.Batiuşkov, care încearcă să identifice în strămoşii poporului dintre Prut şi Nistru pe slavi.

Susţinând ideea latinităţii poporului român, dânsul afirmă că Basarabia este parte componentă a spaţiului românesc, căci „…Basarabia însă a fost a noastră de la descălicătoare, a împărtăşit gloriile şi suferinţele noastre, a avut cu noi o limbă, o istorie şi o credinţă” şi aici printre reprezentanţii nobilimii, ruptaşilor şi mazililor „… mai este câte un bunic, vechi…vechi de tot…: născut pe malurile Tibrului…”

Atitudinea lui D.C. Moruzi faţă de Basarabia reiese şi din îndemnul de a trece Prutul, adresat cititorilor, pentru a se convinge „…cât e de mănos, de mândru şi de scump inimilor româneşti acest parmac rupt din trupul ţării noastre, acest ţinut frumos ce se numeşte Basarabia: unde fiecare oraş, fiecare sat, fiecare piatră, pot zice, e o amintire sfântă a trecutului nostru falnic şi unde au ştiut să dăinuiască împotriva tuturor asupritorilor, a tuturor prigonirilor şi uneltirilor, aproape două milioane de fraţii noştri cei mai apropiaţi”.
Prin urmare, mulţi dintre reprezentaţii nobilimii basarabene autohtone au promovat şi păstrat idei naţionale în Basarabia, manifestate prin realizările lor atât în domeniul vieţii politice, sociale, cât şi culturale.

Căci dezideratul acestora era cel al unirii, de a vedea o Românie întregită între Tisa şi Nistru, înglobând în cuprinsul ei Basarabia, Bucovina, Transilvania şi Banatul, de a putea vorbi, citi şi a scrie româneşte .
Aceste lucrări apar în special în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când, conform menţiunilor lui Charles Tissot, consulul Franţei la Iaşi, în mentalitatea elitei basarabene s-a produs o schimbare de mare importanţă, căci basarabenii nu se mai mulţumesc să nu devină slavi, ci „tind energic” să redevină români .
Analizând manifestările identităţii naţionale a nobilimii din Basarabia, trebuie să ţinem cont şi de procesul de formare a naţiunii române în general.

Istoricul Miroslav Hroch susţine că în procesul de formare a naţiunii o importanţă deosebită are mişcarea naţională.

Acesta identifică 3 faze (A, B, C) structurale în desfăşurarea unei mişcări naţionale.

Analiza lor ne permite să constatăm că în Basarabia întreg secolul al XIX-lea a fost cuprins în faza A (când energia activiştilor a fost orientată spre studierea limbii, culturii, istoriei etc.) şi în faza B (apar generaţii noi care încearcă să atragă de partea lor mai mulţi reprezentanţi, pentru realizarea planului
de creare a viitoarei naţiuni).

Astfel, popoarele care se aflau sub dominaţie străină, cum au fost şi  românii, pentru a-şi defini identitatea şi caracterul „naţional” comun, aceste naţiuni „culturale” au citat ca factori de originalitate şi unitate originea şi trecutul istoric, limba comună, precum şi particularitatea psihicului colectiv,
numită „geniu” sau „spirit” .

Prin politica promovată în regiune, administrația ţaristă a tins să modifice modelele culturale și sociale existente, pentru a le detaşa de cele naționale proprii boierimii române.

În acest context, trebuie să menţionăm că în Basarabia nobilimea a avut un rol important în procesul de promovare a conştiinţei naţionale româneşti, pentru că dacă ţărănii au fost cei care au păstrat spirtul românesc, din rândul nobililor s-au ridicat personalităţi care au promovat unirea teritoriului dintre Prut şi Nistru cu România, care au demonstrat latinitatea şi romanitatea celor din Basarabia, că adevărată limbă este cea română, iar istoria a fost una cu cea a Ţării Moldovei până la anexare.

http://www.cnaa.md/files/theses/2018/53372/gherasim_cristina_abstract.pdf

IDENTITATEA NAȚIONALĂ A NOBILIMII BASARABENE
SUB REGIM DE DOMINAȚIE ȚARIST
Cristina GHERASIM
Universitatea de Stat din Moldova

14/07/2018 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: