Proiectul construirii marii moschei din Bucureşti a fost abandonat

 

Moscheea de la București nu se mai construiește. Proiectul a fost abandonat, din motive financiare, a declarat  muftiul Comunității Musulmane din România, Iusuf Murat, în exclusivitate pentru TVR.

La Bucureşti urma să fie construită cea mai mare moschee din Europa creştină. Aceasta urma să fie  ridicată pe un teren de 11 mii de metri pătraţi, în apropiere de Casa Presei Libere.

Statul turc urma să suporte costurile de 3 milioane euro.

„Nu am vrut să ridicăm moscheea din banii contribuabilului român, iar Turcia ne-a mai ajutat, fără pretenţii, şi la reabilitarea moscheilor din Dobrogea. Am dori să fie cea mai mare dintr-o capitală europeană, în semn de preţuire pentru ţara noastră România care asigură drepturile şi libertăţile minorităţilor“, declara muftiul Iusuf Murat la începutul discuţiilor despre Marea Moschee.

Complexul ar fi cuprins, în afară de moschee, un loc de spălări rituale, o bibliotecă și un centru de asistență socială.

În mai 2015, Muftiatul Cultului Musulman din România a primit de la RA-APPS în folosința gratuită pentru 49 de ani un teren din apropierea Romexpo, unde urma să se construiască un lăcaș de cult, iar Muftiatul avea obligația finalizării construcției în 3 ani de la primirea terenului.

Anunţul privind construcția moscheei a stârnit, la vremea respectivă, numeroase comentarii negative şi proteste.

În mai 2018, Cultul Musulman din România a informat că nu poate respecta termenul de 3 ani prevăzut la Articolul 4 din actul normativ.

Muftiatul Cultului Musulman a făcut demersurile necesare pentru retrocedarea terenului primit iar Secretariatul de Stat pentru Culte a restituit terenul către RA-APPS.

Şeful cultului musulman spune că în acest proiect nefinalizat a avut tot sprijinul statului român.

După ce a abandonat proiectul moscheei din București, Muftiatul Cultului Musulman a declarat că nu intenţionează să ridice alt așezământ chiar și la o scară mai mică.(sursa StirileTVR)

 

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/12/o-istorie-a-zilei-de-12-iulie-video-4/

 

Publicitate

Țările Române între Imperiul Otoman și Europa creștină, în sec. XVIII-XIX. Prima încercare a Rusiei de anexare a Moldovei.

 

 

 

Harta Moldovei înainte de anexarea Basarabiei de către Rusia.

 

 

 

În urmă cu trei secole, în 1711, Rusia a încercat să-şi alipească  Moldova, tot aşa cum a făcut cu Ucraina în 1654.

Figura centrală a acelui proiect a fost prinţul Dimitrie Cantemir, ajuns agent secret al Rusiei încă din anul 1700. Timp de 10 ani D. Cantemir a interacţionat (la Constantinopol) cu diplomatul şi agentul rus contele  Piotr Andreevici Tolstoi, primul ambasador rus în capitala Imperiului Otoman, devenit ulterior şef al poliţiei secrete ruse.

Din 1710, prinţul  D. Cantemir a fost încadrat oficial în serviciul rus de spionaj, având drept misiune să afle toate detaliile legate de pregătirile de război contra Rusiei, cât şi despre relaţiile imperiului otoman cu ţările europene, scrie istoricul Veaceslav Stavila din Chişinău, în „Jurnalul istoricului de veghe”.

De asemenea, la indicaţia ţarului rus, D. Cantemir  dezinforma turcii în privinţa intenţiilor militare ale Rusiei.

Pe de altă parte, în schimbul ajutorului financiar necesar pentru obţinerea tronului Moldovei, D. Cantemir a promis ruşilor că dacă va deveni domn al Moldovei, imediat după începerea războiului ruso-turc va deveni aliat al Rusiei…

După 5 luni de domnie în Moldova, la 13 aprilie 1711, Dimitrie Cantemir a semnat cu ţarul rus – Petru I, tratatul de la Luţk, care declanşa procesul de intrare a Moldovei în componenţa Rusiei.

 http://miaorth.narod.ru/D.Kantemir.html: (istoricul Petru Şornikov despre D. Cantemir-agent secret rus/aliniatul 8).

 

 

 

 

 

 

 

În mai-iunie 1711, în contextul războiului cu Imperiul Otoman declanşat în noiembrie 1710, trupele ţarului Petru I au trecut Nistrul, intrând în Moldova.

Era pentru prima dată în istorie când o armată a Rusiei ţariste pătrundea pe teritoriul Principatelor Române [1].

Avea însă să fie prima dintr-un lung şir de asemenea intruziuni, care au influenţat considerabil istoria României în secolele XVIII-XX.

În pofida faptului că domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir, s-a alăturat ţarului, otomanii s-au dovedit superiori, obţinând o victorie hotărâtoare în bătălia de la Stănileşti pe Prut (18-22 iulie 1711) [2].

Deşi marele vizir Baltaci Mehmet paşa a renunţat la distrugerea armatei ruse pe care o încercuise şi a preferat să încheie un tratat de pace cu ţarul, per total, victoria otomană a fost extrem de clară.

Rusia a trebuit să renunţe pentru mai multe decenii la planurile de expansiune spre sud-estul Europei, iar Dimitrie Cantemir şi-a pierdut tronul şi a trebuit să se refugieze în Rusia, unde a trăit până la moartea sa, survenită în 1723 [3].

(După ce ruşii au fost înfrânți de turci în Lupta de la Stănilești , neputând rămâne în Moldova, Dimitrie Cantemir s-a refugiat în Rusia însoţit de circa 4000 persoane.

Împăratul rus le făgădui tuturor fugarilor pământ, pe care în curând l-a şi dat   în Ucraina, punând pe toţi moldovenii refugiaţi sub jurisdicţia lui D. Cantemir, însă curând mulţi dintre ei hotărâră să revină în Moldova.

După câţiva ani, cam jumătate din fugari erau reîntorşi în patrie.(http://blog.nistru-prut.info/?p=833)

Înfrângerea din 1711 a avut  un impact negativ asupra Moldovei, care a continuat să se afle sub dominaţie otomană pentru mai mult de un secol.[4]

Multe dintre analizele referitoare la evenimentele din 1711 s-au focalizat fie asupra aspectelor militare, fie asupra aspectelor diplomatice ale războiului.

Opţiunea politică a lui Dimitrie Cantemir de a se alătura Rusiei în războiul cu Imperiul Otoman a suscitat, la rândul ei, destule discuţii.

Contrazicând opiniile potrivit cărora eruditul domn moldovean a pus în aplicare un plan îndelung premeditat de a dobândi independenţa principatului său faţă de Imperiul Otoman, Ştefan Lemny evidenţiază jocul dublu al lui Cantemir până în momentul când a trebuit „să depăşească tradiţionala duplicitate a predecesorilor săi şi să aleagă răspicat tabăra în care se poziţionează” [5].

 

 Potrivit lui Neculce, agitaţia antiotomană care a cuprins societatea moldovenească încă înainte ca domnul să-şi anunţe opţiunea politică antiotomană a făcut ca slujitorii,„cine cum putusă, să dusesie şi nu mai vinia nice la o slujbă” [7], în schimb, când un prim eşalon al armatei ruse, comandat de Şeremetiev, a intrat în Moldova, „s-au ridicat toţi orheianii, sorocenii şi lăpuşnenii, de au venit cu dânsul pân-au trecut Prutul” [8]. Iar un raport rusesc din acele zile relatează că „moldovenii vin la noi fară încetare, cu mare dorinţă de a ne ajuta, şi cei din urmă mujici vor să intre în slujba militară” [9].

După ce Cantemir a anunţat că se alătură ţarului, la Iaşi populaţia s-a năpustit asupra turcilor aflaţi în oraş şi

„să vedzi ispravă: îndată au dat de au jăcuit toate chervăsăriile, şi pe turci îi purta tot legaţi pre uliţă bătându-i şă-ş spune banii pe la cine sântu. Aşijdere şi pe la alte târguri au purces din slujitori, cine cum au putut pentru turci; pre unii i-au tăiat, pre alţii s-au poftit de i-au botedzat” [10].

În schimb, ţarul a fost primit la Iaşi cu un entuziasm evident:

„mergându-elu prin târgu, eşia norodul de-l privea, mulţămind lui Dumnezeu cu multă bucurie că le-au trimis împărat Creştinu, nădăjduind că vor ieşi de subt giugul păgânilor” [11].

Această atitudine nu a fost specifică doar moldovenilor. În Ţara Românească

„au făcut sfat întru ascunsu vlădica [Antim Ivireanul) cu o seamă de boieri: Toma spătarul Cantacuzino şi câţiva din ceilalţi nenumiţi, ca să se unească cu moscalii şi să pârască pe Constantin vodă[Brâncoveanu]” [12],

iar drept rezultat, armata munteană a trecut de partea ruşilor, atacând alături de aceştia Brăila, deşi domnul Constantin Brâncoveanu se hotărâse să rămână alături de otomani.

Radu Greceanu, cronicarul de curte al lui Brâncoveanu, condamnând violent aceste fapte, dezvăluie că nu era vorba de o simplă acţiune a unei facţiuni politice aflate în opoziţie faţă de domn, ci că Toma Cantacuzino „făcut-au cu mişcarea lui pre mulţi din cei neajunşi dă minte din boerinaşii curţii dă s-au alunecat cu firea şi după dânsul au urmat” şi că Brâncoveanu a trebuit să dea dovadă de întreaga sa autoritate pentru a se opune

„sfaturilor şi îndemnărilor celor fără de socoteală a unora şi altora dintre boieri, carii necontenit îl supăra şi pă afară multe zicea […] îndemnându-l ca de către turci să să hainească şi moscalilor precum şi Dumitraşco Cantemir să să alcătuiască” [13].

Dacă în Ţara Românească domnul a ţinut piept presiunilor de a se ridica împotriva otomanilor, fără a putea însă împiedica trecerea unei părţi semnificative din oaste de partea ruşilor împreună cu spătarul Toma Cantacuzino, în schimb, mişcări antiotomane au izbucnit şi în alte părţi din sud-estul Europei, până în Muntenegru [14].

Această stare de spirit antiotomană nu era întâmplătoare, ci constituia momentul culminant al unor acumulări anterioare [15].

Pentru români, ca şi pentru mulţi dintre locuitorii sud-estului Europei, dominaţia „păgânilor osmanlîi” reprezenta o traumă, ceea ce făcea ca nădejdea eliberării să găsească mai mereu un teren fertil.

Sub impulsul unui catalizator extern, această speranţă latentă se putea transforma într-o adevărată explozie colectivă. Bineînţeles, adesea asemenea momente erau urmate de dezamăgiri colective, care însă, la rândul lor, alimentau dorinţa de eliberare, reluând astfel ciclul şi provocând o instabilitate emoţională extremă la toate nivelurile sociale [16].

O asemenea undă a speranţelor colective a zguduit societatea românească în anii 1709-1711.

Victoria lui Petru I la Poltava a potenţat imaginea acestuia ca ţar pravoslavnic, mereu biruitor şi potenţial eliberator (De remarcat totuşi faptul că speranţele într-o eliberare cu ajutorul ţarului erau mai vechi în spaţiul românesc.

Nu mă voi referi aici la tratatele lui Gheorghe Ştefan (1656) şi Ştefan Petriceicu (1674) cu ţarul Aleksei Mihailovici, ci la apelul din anul 1700 al mitropolitului Teodosie al Ţării Româneşti ca „cel mai mare şi mai puternic Ţar şi monarh al acestei mari şi puternice împărăţii” să aducă ortodocşilor „mântuire şi mângâiere” atât faţă de păgâni (otomani), cât şi faţă de „eretici” (austrieci).

La rândul său, Brâncoveanu îl compara pe ţar cu un „al doilea Mesia” şi îl ruga ca „Măria Voastră creştinească prealuminată să ne izbăvească de [robia] diavolului în carne şi oase şi de chinuitorul celor pravoslavnici”.

În fine, dar nu în cele din urmă, după o întâlnire la Bucureşti dintre patriarhul Ierusalimului, Dosithei Notaras, Constantin Brâncoveanu şi fraţii Mihai şi Constantin Cantacuzino, ceauşul David Corbea informa autorităţile ruse că, pe lângă cei menţionaţi mai sus, „toţi grecii şi sârbii, bulgarii, arnăuţii, moldovenii, precum şi românii din Transilvania” cer „izbăvirea tuturor pravoslavnicilor creştini care gem sub jugul necredinciosului tiran turc şi sunt tare năpăstuiţi de eretici, duşmani ai Bisericii răsăritene” [17].

Nădejdea venirii sale a fost întreţinută şi amplificată printr-o propagandă abilă şi susţinută, care folosea o gamă variată de mijloace de difuzare, circulaţia diverşilor călugări şi negustori de icoane [18], relaţiile cu intelectualii balcanici [19], „buletinele de ştiri militare” [20] şi, după declanşarea oficială a războiului, proclamaţiile generoase ale ţarului (Eficienţa acestei propagande poate fi cel mai bine măsurată după fascinaţia pe care ţarul Petru cel Mare a exercitat-o asupra cărturarilor români, moldoveni, munteni şi chiar transilvăneni din secolul al XVIII-lea) [21].

Rezultatul a fost o stare de exaltare, în care „Moldavos, Valacos et Bulgares, qui Serenissimum Moschorum Czarum, uti Judei Messiam, ansi expectant” [22].

Dimensiunea mesianică a aşteptărilor este confirmată şi de Axinte Uricariul, care îşi aminteşte că „erau înfiaţi mai toţi pământenii cu nădejdile cele deşerte […] se ţineau că sunt scăpaţi de sub giugul robiei” [23].

Entuziasmul a fost vizibil şi în felul în care moldovenii au răspuns chemării la oaste lansate de Cantemir:

„Atunce toţi se făcuse oşteni, slugile lăsau pre boieri, argaţii lăsau pre stăpâni, şi altă prostime mulţi au mers de au luat bani şi s-au scris la steaguri, mai mulţi fără de arme, că nu aveau de unde” [24].

Neculce arată deosebit de limpede că mişcarea cuprinsese mai ales pe micii boieri, pe slujitori şi pe orăşeni:

„Deci boierii mazilii au şi început a veni de prin bejenii la oaste. Foarte pre puţini n-au venit[…]. Aşijderea şi slujitorii, dac-au audzit, au şi început a veni toţi de toate părţile şi a să scrie la steaguri. Şi audzind de leafă, nu numai slujitorii să scria, ce şi ciobotarii, croitorii, blănării, cârşmarii. Slugile boereşti lăsa pre boierii săi şi alerga de să scria la steaguri” [25].

Spontaneitatea trăirilor determina atât virtuţile, cât şi limitele mişcării. Într-o primă ciocnire, elanul a putut suplini lipsa de pregătire şi de experienţă, astfel încât – se miră şi Neculce – „sta oarece bine şi bieţii moldoveni, măcar că era oaste de strânsură” [26], dar în momentul în care s-a ajuns la lupte de uzură, moldovenii nu au mai putut face faţă şi -după expresia aceluiaşi Neculce – „le-au dat turcii năvală, ca o noajă de lupi într-o turmă de oi” [27].

Sfârşitul rapid al războiului a împiedicat armata moldoveană să acumuleze experienţă şi să conteze efectiv în determinarea deznodământului conflictului.

Deşi atitudinea antiotomană şi filorusă exprimată de segmente largi ale societăţii româneşti în 1711 nu a putut influenţa cu adevărat deznodământul războiului, ea este cu atât mai semnificativă cu cât a fost recurentă în mai multe momente din secolul al XVIII-lea.

Aici nu ar fi de menţionat doar cariera pe care au făcut-o în Rusia membrii refugiaţi sau emigraţi ai elitelor politice din Ţările Române – Dimitrie şi Antioh Cantemir [28] sunt numai cazurile cele mai cunoscute dintr-o serie mult mai lungă, ce începuse înainte de 1700 cu Nicolae Milescu Spătarul.

Speranţa într-o solidaritate ortodoxă a făcut ca şi românii din teritoriile stăpânite de Habsburgi să le adreseze ţarilor ruşi frecvente solicitări de protecţie şi sprijin, stârnind serioase îngrijorări autorităţilor habsburgice [29].

Dar, mai important poate, Rusia s-a erijat în protector militar şi diplomatic al Moldovei şi Ţării Româneşti împotriva abuzurilor otomane, iar acest statut i-a fost recunoscut oficial prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774) [30].

Cum până şi un istoric extrem de reticent faţă de politica rusă ca Vlad Georgescu admite, într-un text redactat în exil, că, per ansamblu, „politica rusă a fost favorabilă Principatelor, a avut un netăgăduit rost pozitiv, principalele revendicări politice româneşti au fost sprijinite de ea, principalele împliniri de până la 1831 au fost obţinute cu ajutorul ei” [31], nu trebuie să ne mire faptul că în cursul războaielor care au urmat în secolul al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea foarte mulţi locuitori ai Ţărilor Române au întâmpinat trupele ruse ca eliberatoare, iar unii dintre ei s-au înrolat, chiar luptând ca voluntari alături de ele împotriva otomanilor.

Mai mult, nu au lipsit nici solicitările unei anexări complete la Rusia, cum a fost cea exprimată în cererile delegaţilor munteni trimişi în 1770 în solie în Rusia :

„a. Ţara noastră să se facă tot una cu Eparhiile ce stăpâneşte prea puternica împărăţia Rusiei, şi la vremea păcii ce se va face, nicidecum să nu se lase să cadă iarăşi la tirăneasca cea dintăi a Agarinenilor.

b. De vremne că locul nostru, din nestatornicia Turcilor, au căzut sub desăvârşită neorânduială, ne rugăm ca să se aşeze în ţara noastră legile şi rânduielile Rusiei prea deplin” [32].

Filorusismul elitelor româneşti s-a epuizat treptat în prima jumătate a secolului al XlX-lea.

Deja în timpul războiului din 1806-1812 [33] atitudinile boierilor au fost destul de împărţite, moldovenii fiind totuşi mai apăsat filoruşi decât muntenii.

Astfel, un grup de boieri şi ierarhi moldoveni, în frunte cu mitropolitul Veniamin, au trimis memorii solicitând încorporarea la Rusia, în timp ce mitropolitul Ţării Româneşti s-a refugiat la Braşov şi solicita protecţia Austriei, iar alte grupuri de boieri se orientau spre Franţa.

La nivelurile sociale inferioare, atitudinile au fost mai pronunţat pro-ruse, astfel încât bucureştenii i-au alungat şi măcelărit pe turci încă înainte de sosirea trupelor ruse în decembrie 1806, iar mulţi voluntari au luptat alături de ruşi împotriva otomanilor.

Totuşi, experienţa ocupaţiei a fost atât de traumatizantă, încât, în 1811, potrivit unei relatări franceze, dorinţa generală în Principate era ca trupele ţarului să plece cât mai repede. Abandonarea unei mari părţi a Principatelor în favoarea otomanilor prin Pacea de la Bucureşti şi anexarea Basarabiei, au contribuit şi ele la estomparea filorusismului din Ţările Române.

Cu toate acestea, el a rămas semnificativ, mai ales în rândurile boierilor şi clerului. Pe de altă parte, deşi experienţa războiului din 1828-1829 şi a ocupaţiei militare care a durat apoi până în 1834 a fost mai puţin rea decât cea din 1806-1812, intrarea Principatelor în orbita culturii occidentale în anii 1830 şi 1840 [34] a făcut ca locul Rusiei ca principal reper să fie luat de Occident, iar Rusia să fie percepută tot mai mult ca bastion al reacţiunii la nivel european şi în raport cu aspiraţiile naţionale ale românilor.

  

Sursă: Bogdan Murgescu, Țările Române între Imperiul Otoman și Europa creștină, Iași, 2012.

ADDENDA:

 

Rusofobia s-a impus treptat în cultura politică românească, fiind alimentată de periodicitatea  agresiunilor la care s-a dedat o Rusie aflată în plină expansiune teritorială, mai întâi în jurul bazinului Mării Negre, apoi către Apus, către Moldova.

În 1739, 1770-’74, 1787-’92, 1806-1812 , ocupaţia armată rusă a provocat ţărilor române pagube imense, generând o perioadă nefericită de depopulare şi sărăcire.

În toată această perioadă, armatele ţariste şi-au arătat întregul potenţial al samavolniciilor: abuzurile si  jafurile sistematice, dimpreună cu rechiziţiile, confiscările de bunuri şi animale, aduseseră Principatele române într-un un înalt grad de mizerie.

 

Diplomatic, în tot acest timp, Rusia, în concurenţă cu Austria, manevra pentru alipirea Principatelor Dunărene -, etapă necesară în drumul plănuit către Constantinopol – şi, cum s-a văzut, excelente vaci de muls.

Cronologia prezenţelor militare ruseşti pe teritoriul României, de la începutul secolului al XVIII-lea şi până în secolul XX.

Prima pătrundere pe pământ românesc a ruşilor avea să se producă, aşa cum am văzut la 10 iunie 1711, când oastea ţarului Petru cel Mare trecea Nistrul spre a fi, curând după aceea, nimicită la Stănileşti.

În scurta vreme cât au hălăduit în Moldova, noii aliaţi s-au ilustrat printr-un furt care a izbit imaginaţia cronicarului: scările de argint de la şeile boierilor, care tocmai gustaseră pentru prima oară şampania franţuzească, rămânând „înmărmuriţi de beţi.”

Ulterior, invaziile ruşilor se vor repeta cu o anumită periodicitate, de câte ori Poarta era atacată de o Rusie aflata în plină expansiune teritorială, mai întâi în jurul bazinului Mării Negre, apoi către Apus, către Moldova.

În 1739, 1770-’74, 1787-’92, 1806-1812, năvălirile armatelor ruse au provocat ţărilor române pagube imense, generând o perioadă nefericită de depopulare şi sărăcire a lor.

Armatele ţariste şi-au arătat atunci întregul potenţial al samavolniciilor: abuzurile si  jafurile sistematice, dimpreună cu rechiziţiile, confiscările de bunuri şi animale, transformaseră Principatele noastre în ţări ajunse într- un înalt grad de mizerie.

Când nimic nu mai era de luat, oştile imperiale se întorceau acasă, spre a reveni îndată ce se întrema puţin situaţia în Principate.

Diplomatic, în tot acest timp Rusia, în concurenţă cu Austria, manevra întru alipirea Principatelor Dunărene -, etapă necesară în drumul plănuit către Constantinopol – şi, cum s-a văzut, excelente vaci de muls.

 

A şasea invazie rusească s-a produs în anul 1821, cu ocazia răscoalei Eteriei contra turcilor şi încercarea de implicare a provinciilor româneşti în ea. 

 Anul 1828 îi aduce din nou pe ruşi în ţară. Ei invadează pentru a şaptea oară  Moldova şi Dobrogea, pe care le ocupă timp de 6 ani. Sărăcia la care ajunseseră românii, era extremă:  Ocupaţia rusească a venit cu cortegiul ei de rele: jafurile insuportabile, cererea continuă de căruţe pentru transporturi, brutalităţile şi maltratările ce cădeau asupra poporului.

 Revoluţia română din 1848 a fost şi ea înăbuşită prin intervenţia  trupelor ruse care invadaseră pentru a opta oară spaţiul românesc.

Convenţia ruso-turcă de la Balta-Liman stipula între altele, staţionarea în ţările noastre a 35.000 de soldaţi ruşi.

 1853. Se produce onouă invazie rusească. Este jefuită visteria ţărilor ocupate. În 1854, statele europene declară război Rusiei şi asediază Sevastopolul, în Crimeea. La încheierea păcii, se restituie Moldovei sudul Basarabiei, ocupat de ruşi în 1812.

 1877. Războiul de Independenţă. Principatele Române, reunite sub sceptrul lui Carol I, intră în războiul ruso-turc ca aliate ale Rusiei. Drept răsplată, ruşii, care printr-o convenţie parafată de însuşi împăratul Rusiei recunoşteau drepturile româneşti şi integritatea teritorială a ţării, ne răpesc cele trei judeţe din sudul Basarabiei, încorporate Moldovei în 1857.

1918. Basarabia, prin decizia poporului ei, revine la sânul naţiunii române de unde fusese răpită în 1811.

XI. România este ruptă din nou. Prin pactul Ribbentrop-Molotov, ruşii ne răpesc iarăşi Basarabia. Printr-un ultimatum brutal, duşmănos şi necivilizat ni se acordă trei zile pentru evacuarea întregii provincii, cu toată administraţia ei. Apoi armata română, ce avea ordin să nu riposteze, este umilită şi obligată să rămână dincolo de Prut.

În 1941, România, în alianţă cu fosta prietenă a ruşilor, Germania lui Hitler, trece înapoi Prutul. Armata română, ultragiată şi umilită în 1940, primeşte ordin de la Antonescu: „Vă ordon, treceţi Prutul!”, reuşind să recupereze Basarabia şi Bucovina de nord, străvechile pământuri româneşti .  

 A douăsprezecea, şi  ultima invazie rusească, a avut loc pe 23 August 1944. Trupele sovietice (ruseşti) au reanexat Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa  şi au ţinut sub ocupaţie întreaga Românie, pe care au jefuit-o până în anul 1958, când s-au retras. 

 

 

 CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/07/12/ziua-de-12-iulie-in-istoria-romanilor/

 

Note:

 

[1]. Facem abstracţie aici de trecerea prin teritoriile româneşti a unor forţe militare aparţinând Rusiei kievene, cum a fost expediţia lui Sviatoslav în Bulgaria în anii 969-971.

[2]. Cea mai completă prezentare a desfăşurării războiului, în Kurat Akdes, Prut seferi ve bariși 1123 (1711), Ankara, 1951-1953.

[3]. Pentru detalii, vezi recenta monografie Lemny Ștefan, Cantemireștii. Aventura europeană a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea, Iași, 2010, P. 89-153.

[4]. Am argumentat pe larg de ce nu se poate vorbi de o schimbare de regim politic în 1711/1716 şi de un veac distinct al aşa-numitelor domnii fanariote în interiorul perioadei de peste trei secole a dominaţiei otomane asupra Ţărilor Române în Murgescu Bogdan, Istorie românească – istorie universală (600-1800), București, 1999, P. 178-185.

[5]. Lemny Ștefan, Op. cit., P. 85.

[6]. Murgescu Bogdan, Factorul popular în lupta antiotomană a Țărilor Române. Un studiu de caz: 1711, Caietele Laboratorului de studii Otomane, 1990, Nr. 1, P. 153-164.

[7]. Neculce Ion, Opere, București, 1982 P. 535.

[8]. Ibid., P. 543.

[9]. Panaitescu Petre P., Dimitrie Cantemir. Viața și opera, București, 1958 P. 110.

[10]. Costin Nicolae, Letopisețul Țării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601 și de la 1709 la 1711, Iași, 1976, P. 327.

[11]. Pseudo-Muste, în Kogălniceanu Mihail, Cronicele României sau Letopisețele Moldaviei și Valahiei, București, 1872, Vol. III, P. 46.

[12]. Popescu Radu, Istoriile domnilor Țării Românești, București, 1963 P. 201.

[13]. Greceanu Radu, Istoria domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu voievod, București, 1970 P. 183, 188.

[14]. Papahagi Valeriu, Informații venețiene relative la războiul ruso-turc din 1711, la Carol al XII-lea, și la intenția turcilor de a recuceri Moldova, Revista istorică, 1932, Nr. 18, P. 109-114; Pippidi Andrei, Politică și istorie în proclamația lui Dimitrie Cantemir din 1711, Studii, Revistă de istorie, 1973, P. 929-931.

[15]. Murgescu Bogdan, Factorul popular în lupta antiotomană a Țărilor Române. Un studiu de caz: 1711, Caietele Laboratorului de studii Otomane, 1990, Nr. 1, P. 156-157.

[16]. Constantiniu Florin, Sensibilități și mentalități în societatea românească a secolului al XVII-lea, Revista de istorie, 1980 Nr. 33, P. 147-157; Pippidi Andrei, Cărturarul între cărturarii vremii, Viața românească, 1973, Nr. 9, P. 83-87.

[17]. Dragomir Silviu, Contribuții privitoare la relațiile Bisericii românești cu Rusia în veacul XVII, Analele Academiei Române. Memoriile secțiunii istorice, seria II, 1912 P. 1227-1229; Cernovodeanu Paul, În vâltoarea primejdiilor. Politica externă și diplomația promovate de Constantin Brâncoveanu (1688-1714), București, 1997, P. 24, 90.

[18]. Cvetkova Bistra, Analyse d’un document ottoman concernant les relations entre la Russie et les terres balkaniquesnau debut du XVIII siecle, Cahiers du monde russe et sovietique, 1968, Nr. 9, P. 65-69.

[19]. Karathanassis Athanasios, Pierre le Grand et l’intelligentsia grecque (1685-1740), în Les relations greco-russes pendant la domination turque et la guerre d’independance grecque, Tesalonik, 1983, P. 43-52.

[20]. Velciu Dumitru, Un ”Universal” al lui Petru cel Mare folosit în Letopisețul Țării Moldoveipe anii 1661-1709 (Pseudo-N. Costin), Revista de istorie, 1975, Nr. 28, P. 345-363.

[21]. Bezviconi George, Contribuții la istoria relațiilor româno-ruse din cele mai vechi timpuri până la mijlocul secolului al XIX-lea, București, 1962, P. 109-110.

[22]. Apud Pippidi Andrei, Ecouri ale evenimentelor din 1711 în corespondența diplomatică, în Gorovei Ștefan, Izvoare străine pentru istoria românilor, Iași, 1988, P. 404-405. Un raport austriac relata că românii aşteaptă cu ardoare „mortuoram ressurectionem” (Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor culese de Eudoxiu Hurmuzaki, 1878, Vol. VI, P. 75), confirmând astfel tenta milenaristă a aşteptării unui izbăvitor mesianic. Pentru analogii balcanice, vezi Stoianovich Traian, Les structures millenaristes sud-slaves aux XVII et XVIII siecles, Actes du premier congres international des etudes balkaniques et sud-europeennes, 1969, P. 809-819.

[23]. Kogălniceanu Mihail, Cronicele României sau Letopisețele Moldaviei și Valahiei, București, 1872, Vol. II, P. 125.

[24]. Pseudo-Muste, în Kogălniceanu Mihail, Cronicele României sau Letopisețele Moldaviei și Valahiei, București, 1872, Vol. III, P. 45.

[25]. Neculce Ion, Op. cit., P. 546.

[26]. Ibid., P. 572.

[27]. Ibid., P. 577.

[28]. Pentru cariera acestuia din urmă, vezi Lemny Ștefan, Cantemireștii. Aventura europeană a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea, Iași, 2010, P. 157-265.

[29]. Dragomir Silviu, Relațiile bisericești ale Românilor din Ardeal cu Rusia în veacul XVIII, Sibiu, 1914; Florovsky A. V., Russo-Austriac Conflicts in the Early 18th Century, The Slavonic and East European Review, N. 47, 1969, P. 106-114.

[30]. Text republicat în Murgescu Bogdan, Istoria României în texte, București, 2001, P. 167-168.

[31]. Georgescu Vlad, Istoria ideilor politice românești (1369-1878), Munchen, 1987, P. 311.

[32]. Text republicat, la fel ca şi un memoriu al clerului şi boierilor din Moldova, în Murgescu Bogdan, Istoria României în texte, București, 2001, P. 167-167. Pentru situaţia Principatelor în contextul războiului din 1768-1774, vezi şi Boicu Leonid, Principatele române în raporturile politice internaționale. Secolul al XVIII-lea, Iași, 1986, P. 160-206.

[33]. În prezentarea din acest paragraf ne-am bazat pe informaţiile din Boicu, Principatele române în raporturile politice internaționale (1792-1821), Iași, 2001, P. 248-254.

[34]. Pentru această mutaţie, vezi analiza magistrală din Cazimir Ștefan, Alfabetul de tranziție, București, 1986.