CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Populaţia R.Moldova trăieşte în sărăcie extremă. Experţii spun că fără Chișinău, această ţară se duce sub țările din Africa

 

 Imagini pentru sărăcie în r moldova photos

Sursa foto: Eurotv.md

 

Localitățile basarabene, în sărăcie extremă | Expert: „R.Moldova fără Chișinău se duce sub țările din Africa” 

Cel mai dezavantajate localități din Republica Moldova se află în regiunile de sud și de nord, iar nivelul sărăciei se accentuează în măsura îndepărtării față de Chișinău, arată un studiu al IDIS Viitorul, dar și datele statistice oficiale.

Experții constată că politicile aplicate în prezent nu sunt eficiente în combaterea sărăciei extreme, în care au ajuns unele localități ale Republicii Moldova și propun un proiect de lege privind crearea unor zone defavorizate, unde să fie aplicate politici țintite pentru ameliorarea calității vieții cetățenilor. 

Sărăcia este atât o condiție economică, politică, socială, cât și psihologică, arată cercetările internaționale, astfel încât aceasta poate afecta pe mult timp o comunitate.

Primarul comunei Ruseștii Noi, raionul Ialoveni, Pavel Codreanu, spune că din cauza actualei politici fiscale satele reușesc să adune foarte puțini bani în bugete, din taxe locale.

Acestea sunt dependente de transferuri de la bugetul central și nu le pot oferi cetățenilor servicii publice de calitate, mai spune primarul.

Sunt oameni care au dormit în pod sau nu au sobă, în Ruseștii Noi. Sunt săraci care fierb porumb și îl consumă. Sărăcia este totală. Sunt niște criterii unde va fi centura aceasta de sărăcie și un criteriu important este procentul de migrație. La Rusești mai mult de jumătate nu-s. Sunt duși.”

În stare de sărăcie extremă au ajuns locuitorii multor localități din Republica Moldova, iar factorii sunt multipli, reieșind însă toți din lipsa de viziune a autorităților, spun experții IDIS Viitorul.

În prezent, majoritatea activităților economice s-au concentrat în Capitală, unde veniturile pe cap de locuitor le depășesc pe cele din unele sate de câteva ori, la fel ca și nivelul accesului la servicii publice, a subliniat analistul economic, Veaceslav Ioniță.

 

 

În Republica Moldova, cei mai nedreptățiți sunt oamenii cu dizabilități mentale și fizice, săracii și persoanele cu HIV

 

 

Unde avem noi cea mai mare sărăcie? Evident, în jurul Chișinăului situația este cât de cât bună. Dacă am decupa Chișinăul și satele dimprejurul său din Republica Moldova, atunci Republica Moldova fără Chișinău se duce sub țările din Africa. În afara municipiul Chișinăui noi practic nu avem viață.”

Astfel, experții propun un proiect de lege privind crearea zonelor defavorizate, în baza unor criterii benevole de asociere a localităților, unde să fie aplicate pe o perioadă de la 3 la 10 ani măsuri fiscale și non-fiscale pentru susținerea lor și stimularea agenților economici.

Directorul IDIS Viitorul, Igor Munteanu:

„Aceste instrumente ar fi stimularea activităților economice în zonele care ar putea fi declarat zone defavorizate.

Acestea ar fi crearea unor fonduri speciale pentru localitățile care au nevoie de infrastructură în primul rând.

Veniturile pe cap de locuitor în Chișinău ajung la 14 mii de lei, în timp ce în zonele rurale defavorizate abia se ridică la  1 700 de lei pe cap de locuitor.

Este o probă clară de inegalități sociale, care doar se acutizează în ultima vreme.”

Proiectul de lege ce propune definirea regimului juridic al zonelor defavorizate urmează să fie propus spre examinare Guvernului.

 

 

 

 

Sursa:

 https://radiochisinau.md/mai-multe-localitati-in-stare-de-saracie-extrema-expert–rmoldova-fara-chisinau-se-duce-sub-tarile-din-africa–71294.html

11/07/2018 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , | Lasă un comentariu

După 22 iunie 1941, hoardele bolşevice aflate în retragere au jefuit Basarabia și i-au dat foc

 Imagine similară

 

În 28 iunie 1940, la ora 9, prin comunicatul nr. 25 al Marelui Stat Major al Armatei Române, populația a fost anunțată în mod oficial despre existența ultimatumului dat de URSS, despre acceptarea acestuia de către București și despre intenția guvernului de evacuare a armatei și a administrației din Basarabia, pe malul drept al Prutului.

În conformitate cu prevederile ultimatumului, trei orașe cheie – Chișinău, Cernăuți și Cetatea Albă – trebuiau să fie predate sovieticilor până la ora 14.
Până pe 3 iulie, noua graniță de-a lungul râului Prut a fost închisă definitiv.Cam 200 000 de cetățeni au decis să se refugieze în grabă în România.
În zilele următoare, în localitățile mai importante și în unele din gările unde se adunau refugiații pentru evacuare au avut loc incidente antiromânești și prosovietice, în care grupuri de tineri fanatizați, în marea lor majoritate alogeni, au atacat, despuiat, bătut sau omorât preoți, intelectuali, soldați români separați de unitate, persoane civile în curs de evacuare.

 

 

 
Pe 3 iulie 1940, la ora 12, „autoritățile sovietice” de ocupație au închis punctele de trecere la frontieră, astfel în România au reușit să treacă doar o parte din cei care au dorit să se refugieze.

În aceeași zi, la ora 13, toată populația României a păstrat un minut de reculegere.
Circulația a fost complet suspendată în întreaga țară la aceeași oră pentru un minut.

 

Imagini pentru doliu în România pentru Basarabia photos

Imagini pentru doliu în România pentru Basarabia photos

Așa a început una dintre cele mai negre perioade ale istoriei României, care a lăsat în urmă milioane de crime și victime, de destine distruse și dezrădăcinate, de efecte care se manifestă până și în prezent în societatea românească.

Din totalul comuniștilor basarabeni de 285 persoane, în august 1940, 186 erau evrei, 28 ucraineni, 21 ruși și 21 români.
Criza de cadre locale loiale partidului comunist se observă și în primăvara anului 1941.
Din circa 9 000 de comuniști din RSS Moldovenească, aproape jumătate erau veniți din alte republici sovietice.
Primii care au căzut victime ale regimului comunist au fost 1 122 de persoane, arestate în perioada 28 iunie – 4 iulie 1940, constituind foști funcționari ai statului român sau suspecți de colaborare cu administrația română.
În următoarele luni au fost arestate alte circa 2000 persoane, majoritatea fiind lucrători ai căilor ferate în care regimul sovietic nu avea încredere.

 

 

 

 

 

În lunile iulie-noiembrie 1940 au fost repatriați în Germania cca. 124 000 de germani basarabeni, conform unor acorduri bilaterale sovieto-germane.

 

În perioada 1940-1941, s-a declanșat o campanie de persecuții împotriva localnicilor – arestări arbitrare, torturi, execuții și deportări în gulagurile Siberiei.
Au rezultat, conform unor estimări, aproximativ 57.000 de morți și peste 100.000 de deportați. ( http://ortodox.md/74-de-ani-de-la-anexarea-basarabiei-la-uniunea-sovietica-saptamana-rosie-28-iunie-3-iulie-1940/)

 

Imagini pentru doliu în România pentru Basarabia photos

 

De frica românilor, înainte de retragere bolşevicii au jefuit Basarabia şi i-au dat foc.

 

 

La sfârșitul lunii iunie 1941, teroarea sovietică în Basarabia a atins proporții inimaginabile.

În 1941, din RSS Moldovenească au ajuns în URSS peste 70 de mii de animale, circa 3000 de vagoane cu diferite bunuri şi 35 de întreprinderi care fuseseră demontate şi evacuate, iar arhivele și mai multe localități au fost incendiate. 

 După declanșarea Războiului germano-sovietic, la indicația autorităților de la Kremlin, cetăţenii bănuiți de neloialitate față de sovietici au fost fie arestați, fie împușcați.

Bunurile care mai rămăseseră în Basarabia, inclusiv cele ale fabricilor, au fost transportate în URSS.

Orașele au fost incendiate, iar depozitele și lanurile pline de roadă au fost distruse, în baza ordinului ce viza aplicarea tacticii „pământului pârjolit”.

În seara zilei de 24 iunie 1941, Tribunalul militar mobil de la Odesa a fost convocat de urgență la Chișinău. Principala chestiune inclusă pe ordinea de zi era judecarea membrilor organizației antisovietice „Maidajahonda”.

În calitate de președinte al completului a fost numit Ustiujanov, judecătorii fiind Ignatienko și Kaptilov, iar secretar – Godovik.

Acest proces de judecată a durat trei zile, până pe 27 iunie.

Conform sentinței, opt membri ai organizației „Maidajahonda”, care atinseră majoratul, au fost condamnați la pedeapsă capitală, ceilalți fiind duși în Gulag, unde au fost rejudecați pe parcursul anului 1942.

Osândiții la moarte au fost acuzați în baza articolelor 54-4 și 54-11 ale Codului Penal al RSS Ucrainene și toţi au fost împuşcaţi în închisoarea din Chişinău la 27 iunie 1941.

Aceştia au fost: Anatolie Guma, Vichentie Eprov, Grigore Mihu, Victor Brodeţchi, Anatolie Catun, Dumitru Dobândă, Onisim Cosma şi Mihail Grajdian.

În aceeași zi şi în acelaşi loc au fost împuşcaţi şi alţi 23 de deţinuţi, învinuiţi pe motive politice.
Pâinea, animalele și alte bunuri ne-au fost furateLa 22 iunie, autorităţile de la Moscova au emis directive privind interzicerea evacuării de sine stătătoare a populaţiei, eliberarea spitalelor şi sanatoriilor şi pregătirea unor încăperi ce urmau a fi folosite în caz de atac aerian.

În seara aceleiaşi zile, a fost convocată şedinţa CC a PC(b)M, la care a fost stabilită modalitatea de executare a acestor indicaţii.

Pentru a ţine lucrurile sub control, la miezul nopţii au avut loc şedinţe ale împuterniciţilor politici şi secretarilor organizaţiilor primare ale partidului.

Peste două zile, la 24 iunie, a fost adoptată hotărârea CCP a URSS „Cu privire la măsurile de luptă cu desanturile de paraşutişti şi cu diversioniştii inamicului pe linia întâi de front”.

În scopul executării acestei hotărâri, au fost create 63 de batalioane de vânătoare. Iar după 29 iunie, când CCP de la Moscova a dispus organizarea mişcării de partizani, în RSSM au fost create zeci de detaşamente de luptători şi miliţie populară, care urmau să acorde ajutor trupelor sovietice, precum şi batalioane de fortificare, care se ocupau de reparaţia drumurilor, construirea podurilor, aerodromurilor etc.

Astfel, în şase raioane din stânga Nistrului au luat naştere 13 organizaţii de partid ilegaliste şi opt detaşamente de partizani.

Pe malul drept s-au constituit 139 de detaşamente (1479 de persoane), însă activitatea acestora a fost paralizată de înaintarea rapidă a trupelor româno-germane.

În următoarele două săptămâni, Chişinăul nu a emis nicio directivă oficială cu privire la acţiunile ulterioare, concentrându-şi atenţia la transportarea bunurilor locale în URSS.

Prin decizia Comitetului executiv judeţean Bender din 29 iunie 1941 „Cu privire la transportarea din localităţi şi încărcarea cerealelor din staţiile de colectare”, s-a stabilit că pentru transportarea bunurilor din Comrat, Basarabeasca şi Bender erau necesare 644 de vagoane, 105 căruţe şi 815 muncitori.

Întreprinderile ne-au fost transferate în URSS

O situaţie similară se înregistra aproape la toate centrele de colectare, dar şi în cazul transportării altor produse şi mărfuri.

Conform informațiilor oficiale, în interiorul URSS au fost duși 26 244 cai, 35 998 vite cornute, 11 7350 oi, 741 vagoane cu produse alimentare, 95 vagoane cu făină, 308 vagoane cu furaje, 32 vagoane cu mărfuri industriale, 743 vagoane cu diferite mărfuri, 244 vagoane cu utilaje de la uzine și 698 vagoane cu alte bunuri materiale.

Banii şi alte bunuri, care se păstrau în Banca de Stat a RSSM, au fost trimise în oraşul Harkov.

La 4 iulie 1941, în baza Hotărârii CCP din URSS şi a CC a PCUS din 27 iunie, conducerea de la Chişinău a decis ca bărbaţii cu vârste între 18 şi 40 de ani să fie trimişi la lucrări de fortificaţii.

Cei vizați primeau în continuare salariul integral de la locul de muncă, plus un avans pentru două săptămâni.

Se prevedea de asemenea evacuarea în interiorul URSS a muncitorilor calificaţi, îndeosebi a inginerilor şi funcţionarilor, precum şi a activului sătesc şi cel raional, folosindu-se în acest scop transportul local.

În special, se insista pe faptul ca demontarea utilajelor fabricilor şi uzinelor evacuate să se facă în cel mai scurt timp, iar materialele de construcţie, gospodăriile particulare şi colective să fie distruse.

Orașele ne-au fost incendiate, iar podurile – aruncate în aer

Două zile mai târziu, la 6 iulie 1941, sub girul „strict secret”, a fost emisă Hotărârea CC a PC(b)M şi CCP din RSSM „Cu privire la modalitatea de evacuare a bunurilor, animalelor şi a populaţiei din RSSM”.

În temeiul acestui act, urma să fie creat un staff care să se ocupe de evacuarea acestor bunuri, de buna funcţionare a mijloacelor de transport şi de construcţia sau reparaţia podurilor peste Nistru. Conform informaţiilor oficiale, după 4 iulie 1941, din RSSM au fost evacuate în URSS 35 de întreprinderi industriale, majoritatea cărora au fost transferate în Krasnodar, iar tipografia din Chişinău a ajuns în oraşul Saratov.

Chiar a doua zi după această decizie, pe 7 iulie, PC(b)M a interzis trecerea peste Nistru a persoanelor care nu deţineau autorizaţie specială de la NKVD.

În timp ce reparau podurile de peste Nistru, în perioada 22 iunie – 25 iunie 1941, sovieticii au aruncat în aer podurile de pe Prut din preajma localităților Cahul, Ungheni, Stoianovca și Lipcani.

Au fost aruncate în aer podurile ce legau autostrăzi și linii de cale ferată. Muncitorii din Bender au inventat un aparat special de distrugere a căii ferate.

În acea perioadă, unii membri ai organelor de conducere din RSSM au fugit în URSS. Este vorba de Andrus, comisarul adjunct al poporului, responsabil de problemele învăţământului, I. S. Manjura, comisarul adjunct, responsabil de industria alimentară, P. S. Turkevici, adjunctul preşedintelui planificării de stat şi Iurkovskii, comisarul adjunct al justiţiei.

Şi mai mulţi directori de întreprinderi din Chişinău au dezertat. Directorul fabricii de încălţăminte „28 iunie” din Chişinău, Ghitelman, şi cel al fabricii de tutun, Horaş, au fugit de la locul de muncă, luând cu ei salariile miilor de angajaţi.

Mai mult, cel din urmă a transportat în URSS şi trei vagoane cu lucruri casnice.

Totuşi, înaintarea rapidă a forţelor germano-române au zădărnicit realizarea planurilor bolşevicilor. Oricum, aceştia au reuşit să facă multiple stricăciuni, cu precădere în Chişinău, unde au distrus Banca Naţională, Liceul Militar, Circulara I-a de Poliţie, Inspectoratul Învăţământului, Camera de Comerţ etc. La rândul său, şeful garnizoanei oraşului Soroca, Tiulev, a ordonat ca, pe 6 iulie, la ora 4 dimineaţa, să fie aruncate în aer cazărmile, moara şi staţia electrică din localitate.

Şi oraşul Bălţi a fost incendiat de sovietici. La 6 iulie, a început evacuarea oraşului Orhei şi retragerea în debandadă a armatei, iar în dimineaţa zilei de 13 iulie focul a izbucnit în tot oraşul.

Înainte de aceasta, sovieticii au avut grijă să distrugă tot ce ar fi interesat  autorităţile române.

Casele ne-au fost demolate

Bolșevicii nu au cruțat nici casele basarabenilor. În 1947, Mihai Tabunșcic din Grigoriopol i-a scris lui Stalin că în 1941, la ordinul lui Budanov, i-a fost demolată casa, promițându-i-se că, după război, va fi asigurat cu o altă locuință, însă, din păcate, nu i-au dat nimic.

A primit răspunsul de la secretariatul președintelui Sovietului miniștrilor din RSSM, care îl anunța că legislația sovietică nu prevede acordarea ajutoarelor pentru restabilirea locuințelor demolate în timpul războiului.

Încercând să șteargă urmele, comuniștii ne-au lăsat și fără arhive.

Conform unui act din 30 iulie, în localitatea Valeguțulovo, au fost nimicite prin ardere dosarele a 166 de persoane trimise în Gulag după 13 iunie 1941 și 183 de legitimații ale procurorilor care au activat în RSSM.

Ceva mai târziu, la 2 august, în localitatea Rosiopol, au fost arse alte 36 de legitimații de procuror.

De menționat și faptul că toţi moldovenii mobilizaţi la 23 iunie 1941 au fost încadraţi în detaşamente de pază.

La 3 august, aceștia au fost trecuți peste Nistru, unde au fost scoşi din armata regulată şi trimişi în detaşamente la lucru.

Majoritatea acestora a ajuns la minele din Donbas.

După retragerea sovieticilor, în subsolul postului de radio din Chișinău au fost descoperite 49 de cadavre…

Mariana S. ȚĂRANU,
conferențiar universitar, doctor în istorie 

https://www.timpul.md/

 

 

 

11/07/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

A comis România la 22 iunie 1941 o agresiune împotriva Uniunii Sovietice ? VIDEO

În Rusia și în spațiul ex-sovietic, dar și în Occident, este susţinută până în ziua de azi o variantă a istoriei în care România este portretizată a fi fost un stat care a comis o agresiune împotriva unui stat suveran, respectiv Uniunea Sovietică, asociindu-se în acest sens cu odioasa Germanie nazistă, până mai ieri tovarăşa de rele a aceleiaşi Uniuni Sovietice, în baza Pactului Rbbentrop- Molotov, încheiat în 1939.

Această teorie a ajuns să fie vânturată și prin spațiul public românesc, mai ales după apariția fenomenului „demitizării” istoriei, dar și pe fondul avansului în societate a ideologiei stângiste, internaționaliste.

Istoriografia românească a declarat ziua de 22 iunie 1941, drept ziua în care țara noastră a început bătălia pentru eliberarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, teritorii care fuseseră răpite României prin ultimatumul sovietic de la 28 iunie 1940.

Mai mult, istoriografia noastră a reținut ordinul viitorului Mareșal Antonescu drept începutul unei bătălii juste, atât din punct de vedere moral, cât și juridic, pentru recuperarea unor teritorii pierdute prin forță și abuz.

 

 

 Imagini pentru război contra urss photos

Aşadar, care este adevărul? A fost România un stat agresor prin actul de la 22 iunie 1941?

Pentru a ne lămuri în privința acestui aspect foarte important, este cât se poate de folositor un fragment din volumul „Armata, Mareșalul și evreii”, semnat de Alex Mihai Stoenescu, Ediția 1, Editura Rao, 1998, redat de https://www.activenews.ro/ din care redăm următorul pasaj:

„Împrejurările geopolitice ale raptului teritorial comis de U.R.S.S. împotriva României în iunie 1940 sînt de notorietate.

Se impune însă ca acestea să fie amintite – fără a cerceta în profunzime mecanismul complex creat de diplomația Pactului din 23 august 1939 în scopul izolării complete a României – pentru a explica acel context încare s-au derulat evenimentele ce fac obiectul prezentului studiu.

Pregătirile diplomatice începuseră cu multă vreme în urmă. Un moment „cheie” în evoluțiile politice a fost semnarea primului Protocol adițional secret la Pactul sovieto-german de neagresiune (23 august 1939), în cuprinsul căruia „Partea Sovietică accentuează interesele sale în Basarabia”.

Pe fundalul victoriilor germane în Franța, la 23 iunie 1940 – a doua zi după capitularea Franței -, Molotov îi comunică lui Schulenburg pretențiile Moscovei în legătură cu Basarabia și îi menționează că guvernul sovietic intenționează „soluționarea pe cale pașnică, însă este decis să întrebuințeze forța în caz că guvernul român refuză o înțelegere pașnică”.

Pretențiile sovietice se extindeau „și asupra Bucovinei, care are o populație ucraineană”.

Concomitent cu activitatea diplomatică, U.R.S.S. desfășura ample dislocări de trupe la frontierele române, în ultima decadă a lunii iunie, în districtele militare Liov, Kiev și Odessa se aflau dislocate — conform datelor serviciilor de specialitate ale armatei române – 3-5 divizii infanterie, 10-11 divizii cavalerie, 10-11 brigăzi C.L., 9-10 brigăzi aviatice.

Către 27 iunie 1940, Uniunea Sovietică a încheiat desfăşurarea forţelor militare destinate de Stalin începerii unui război împotriva României.

Armata Roşie urma să atace ţara noastră în   dimineaţa zilei de 28 iunie, scrie pe blogul său http://blog.nistru-prut.info/?istoricul Veaceslav Stavila, anexând şi harta planului de atac sovietic asupra României în 1940.

 Situația era de natură să îngrijoreze guvernul român, drept pentru care ambasadorul României la Moscova a primit instrucțiuni, în ziua de 26 iunie, să comunice ambasadorului Reichului că „în cercurile militare românești situația este considerată ca foarte serioasă, căci nimeni nu-și poate explica prezența a 24 divizii sovietice la granițele noastre și nici pregătirea efectuată pe teren de aceste trupe”, astfel de pregătiri nefăcîndu-se„decît în ajunul unor operații ofensive”.

Era vorba, în primul rând, de capacitarea spionajului și a diversiunii, încare forța militară sovietică se sprijinea pe ajutorul larg al minoritarilor din Basarabia.

Cu consimțamîntul Germaniei — Ribbentrop comunicase acceptul german la 25 iunie  – și al Italiei, la 26 iunie,Molotov remite lui Gheorghe Davidescu, ministrul României la Moscova, după ora 22.00 prima notă ultimativă prin care „guvernul U.R.S.S. propune guvernului regal al României:

1. să înapoieze cu orice preț U.R.S.S. Basarabia; să transmită U.R.S.S. partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată”  , așteptînd răspunsul părții române în cursul zilei de 27 iunie.

În ciuda intenselor pregătiri ale sovieticilor – de altminteri, prompt sesizate de factorii responsabili români – regele Carol al II-lea nota în jurnalul său că știrea ultimatumului „m-a trăsnit ca o lovitură de măciucă și m-a revoltat în cel mai înalt grad”.

Dar consemnarea regelui trebuie interpretată ca o meschinărie ieftină, pentru că numai de surpriză nu se poate vorbi cu întregul siste democratic intern prăbușit și cu sistemul de alianțe căzut în fantasmagorie.

Consultarea reprezentanților statelor Axei la București va genera ideea acceptării ultimatumului sovietic, idee ce se va adopta la Consiliul de Coroană,convocat în 27 iunie la orele 12.00, datorită conjuncturii externe complet nefavorabile României.

Carol al II-lea notează referitor la aceasta:

„Ceea ce face pozitia noastră mult mai gravă este că n-avem siguranța pe granițele Ungariei și Bulgariei și riscăm o situație foarte critică dacă vom fi atacati pe trei fronturi”.

Se impune a adăuga faptul că în aceeași zi guvernul maghiar înainta directorului Departamentului Politic German un memorandum în care se arăta că „Ungaria dorește sau mai degrabă intenționează să realizeze îndeplinirea revendicărilor ei justificate cu privire la România /..”

Tot la 27 iunie ministrul Bulgariei la Berlin prezintă și el un memorandum prin care dorea să afle punctele de vedere ale guvernului german „cu privire la satisfacerea ulterioară a revendicărilor Bulgariei”.

 În consecință, guvernul român va formula un răspuns prin care „declară că este gata să procedeze imediat și în spiritul cel mai larg, la discuțiunea amicală și de comun acord, a tuturor problemelor emanînd de la guvernul sovietic”.

Răspunsul român nu a fost de natură să mulțumească guvernul sovietic, în seara zilei de 27 iunie,Gheorghe Davidescu transmitea la București faptul că Molotov i-a comunicat lui Schulenburg că „guvernul sovietic nu este dispus a se prelungi termenul și că, în lipsa unui răspuns pozitiv, trupele sovietice își vor începe operațiunile la miezul nopții”, pentru ca în cursul nopții de 27/28 iunie să-i fie remisă cea de-a doua notă ultimativă prin care se cerea guvernului român ca „în decurs de 4 zile, începînd de la ora 14.00, după ora Moscovei, la 28 iunie să se evacueze teritoriul Basarabiei și Bucovinei de trupe române”, acesta fiind simultan ocupat de Armata Roșie.

De asemenea, se cerea ca încă din prima zi, 28 iunie, „trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuți, Chișinău, Cetatea Albă. Răspunsul părții române era așteptat „nu mai târziu de 28 iunie, ora 12.00 ziua”.

Sfătuit de miniștrii Axei să cedeze, izolat în plan intemational de intensa activitate diplomatică sovieto-germană, guvernul român a fost nevoit să accepte condițiile dure impuse de Moscova. Imediat după ora 14.00, în ziua de 28 iunie, trapele sovietice au trecut Nistrul ocupînd – pînă la 3 iulie – Basarabia și nordul Bucovinei.

Din primele zile de la prezentarea notelor ultimative au ieșit în evidență două aspecte.

In primul rând a fost vorba de ritmul rapid de înaintare al trupelor sovietice, care atinseseră cu elementele motorizate râul Prut la 30 iunie, în loc de 3 iulie, ora 13.00, după cum se convenise.

Trupele sovietice au avut o atitudine ostilă, deschizînd focul,luînd prizonieri și dezarmînd unitățile române întilnite, capturând material de război în valoare de 2 750 900 803 lei  lei și sechestrând trenurile de evacuare.

Un al doilea aspect a avut în vedere depășirea cadrului teritorial fixat pe harta care însoțea nota ultimativă – „un teritoriu din Vechiul Regat”. 

Ministrul român la Moscova i-a arătat lui Molotov că problema Herței „agravează considerabil situația, dat fiind că trupele sovietice au intrat adînc în teritoriul Vechiului Regat al României”.  Molotov a replicat că problema va fi în atentia comisiei de la Odessa, deși „rezolvarea ei i se pare dificilă”.  

Ulterior – cu toate că Berlinul s-a declarat de acord cu nemulțumirea României   – guvernul sovietic a precizat că„nu consimte la schimbarea liniei «acceptate» în Bucovina”.

În consecință, derularea evenimentelor, așa cum a fost ea prezentată sintetic mai sus, permite formularea unei concluzii  importante pentru încadrarea exactă a atitudinii României și a armatei sale în cursul perioadei 1939-1941: Presiunile și acțiunile militare exercitate de Moscova s-au constituit într-un act de agresiune, asemănător celor împotriva Austriei și Cehoslovaciei, făcute de Germania, chiar dacă au fost acoperite de înțelegeri, acorduri și cedări în fața unui ultimatum. Gheorghe Tătărescu nota la 1 mai 1943:

„Tactica Kremlinului a considerat în chip permanent chestiunea Basarabiei ca un izvor de agitație internațională,ca o problemă destinată să fie actualizată după nevoile politicii externe a Sovietelor.

Guvernul Uniunii Sovietice recunoscuse totuși unirea Basarabiei în 1929, cînd semnează la Moscova Protocolul pentru punerea anticipată în vigoare a pactului Briand-Kellogg, care stabilea renunțarea la actele de război a statelor semnatare, și în 1933,cînd semnează la Londra pactele pentru definirea agresorului. El recunoscuse din nou unirea Basarabiei cu România prin intrarea Sovietelor în Societatea Națiunilor”.

Mult mai important este însă faptul că între 1918 și 1941, U.R.S.S. a încălcat în permanență legile internaționale, provocînd 197 incidente de frontieră, cu deschiderea focului, omorând 31 de grăniceri români și rănind 22.

In raportul înaintat de Corpul grănicerilor către Marele Stat Major în 1942 se sublinia:

„Nu trebuie uitat și posteritatea (trebuie) să știe că, timp de 23 de ani, la frontiera cu Uniunea Sovietică nu a fost liniște, nici pace. Acolo, bravii grăniceri au înfruntat zi de zi provocările mîrșave și atacurile lașe ale bolșevicilor”.

În timpul procesului său, mareșalul Ion Antonescu a înaintat Tribunalului Poporului un memoriu (15 mai 1946) în care făcea și următoarea afirmație:

„Nu pot fi socotit agresor, fiindcă România era în stare de război cu U.R.S.S. din 1940 iunie, cînd Rusia a fost agresorul.

Acceptarea ultimatumului nu a fost decît o retragere strategică și politică la care recurge orice țară, orice om, cînd este surprins fără sprijin și nu este în măsura de ase apăra”.

Deși aserțiunea mareșalului era exactă, în coordonatele sale generale, ea se oprea totuși la jumătatea drumului.

Agresorul a fost indubitabil U.R.S.S. în 1940, dar trecerea Nistrului din ordinul mareșalului, de data asta împotriva unui stat aflat în alianță cu Marea Britanie și sprijinit de S.U.A., dincolo de granițele statului, nu va putea fi niciodată calificată altfel decît ca agresiune.

De altfel, României i s-a declarat război de către maril edemocrații occidentale numai după acest act. Pînă atunci, România era considerată țară ocupată, deși ea purta război, însă doar pe teritoriul Basarabiei.

Dar la fel de clară este și situația de stat agresat în care se afla România în 1940, prin încălcarea prevederilor Convenției pentru definirea agresiunii (Londra, 3 iulie 1933) și Conventiei pentru definirea agresiunii, semnată între România, U.R.S.S., Cehoslovacia, Turcia și Iugoslavia, la 4 iulie 1933.

România a ratificat convențiile și a depus instrumentele de ratificare la Moscova, la 16 octombrie 1933, primul și la 17 februarie 1934, al doilea.

Atît prima cît și a doua convenție stipulau la articolul 3:

„Nici un considerent de ordin economic, politic, militar sau de altă natură nu poate servi drept scuză sau justificare pentru agresiunea prevăzută la articolul 2″, iar articolul 2, alin. 2, mentiona:

„în consecință, va fi considerat drept agresor într-un conflict internațional, sub rezerva acordurilor în vigoare între părțile în conflict, statul care, primul, va comite una din următoarele acțiuni: /…/

2. invadează cu forțele sale armate, cu sau fără declarație de război, teritoriul unui alt stat”.

Anexele celor două convenții (cu text identic) detaliază astfel articolul 3: (semnatarii – n.m.) „Declară că nici un act de agresiune în sensul articolului 2 al zisei Convenții nu va putea fi justificat de vreuna din circumstanțele următoare:

A. Situația internă a unui stat, de exemplu: Structura politică, economică sau socială; lipsurile pretinse în organizarea administrativă; tulburări provenite din cauza grevelor, revoluțiilor, contrarevoluțiilor sau războiului civil.

B. Comportarea internațională a unui stat, de exemplu: Violarea sau pericolul de violare a drepturilor sau intereselor materiale sau morale ale unui stat străin sau ale cetățenilor săi; ruperea relațiilor economice sau diplomatice; boicoturi financiare sau economice, controverse cu privire la obligațiile economice, financiare sau de altă natură fată de statele străine; incidente de frontieră care nu formează nici unul din cazurile de agresiune prevăzute în articolul 2″.

Citind cu atenție ambele note ultimative trimise României de către U.R.S.S. se poate constata ușor încălcarea acestor convenții; termenele fixe de reactie, tonul dur și trecerea la acțiuni diversioniste, provocări și propagandă pentru război s-au constituit în amenințare cu folosirea forței, iar prin depășirea prevederilor înțelegerii convenite sub amenințare, în folosirea efectivă a forței, ocuparea de teritoriu străin și agresiune.

În această privință, mareșalul Antonescu avea perfectă dreptate, „în dimineața zilei de 29 iunie, cînd rușii au intrat în Herța, comandantul garnizoanei, căpitanul român Boroș, și-a permis să atragă atentia că sînt într-un teritoriu din Vechea Românie neprevăzut în ultimatum.

Această «mare îndrăzneală» pe care și-a permis-o bravul căpitan Boroș a fost «răsplătită» de către ruși cu omorîrea lui, a încă doi ostași și cu rănirea gravă a sublocotenentului Dragomir.

Este momentul să mentionăm aici că între cei doi ostași ce-au căzut aici, era și sergentul T.R. Bercovici din Dorohoi./…/ în legătură cu acest moment, din telegrama nr. 5 871 a Armatei a 3-a expediată la data de 29 iunie 1940, ora 10, mai aflăm că rușii la ora 12 așteptau răspunsul comandantului de corp de armată de la Cernăuți, unde fusese trimis un car de luptă după ordine noi”. 

Mai mult decît atît, în afară de ocuparea tinutului Herța, care nu era prevăzută în ultimatum, Uniunea Sovietică a trecut și la alte agresiuni armate, după termenul așa-numitului acord:

„Demersurile făcute de guvernul român la Moscova pentru a obtine retragerea trupelor sovietice din localitatea Herta, ocupată de tancurile sovietice la 29iunie 1940, au fost respinse de sovietici.

în timp ce la București se făceau eforturi diplomatice pentru retragerea liniei de demarcatie în această localitate, trupele sovietice din zonă încercau zilnic să ocupe noi teritorii din nordul Moldovei și în sudul Bucovinei, dînd naștere la numeroase incidente, așa cum au fost cele din Covul de Sus și Sadău sau cele din sectorul Siret-Tereblecea-Sinăutii de Jos – Dersca.

Trupele sovietice au provocat un incident între 26 – 28 octombrie 1940, în urma căruia s-au instalat în ostroavele Salangic, Dalerul Mare și Dalerul Mic, la sud de brațul Chilia.

Ocuparea acestor ostroave a avut loc în urma unor scurte lupte în care sovieticii au atacat cu forte superioare și în care românii au avut morti și prizonieri.

La 5 noiembrie trupele sovietice au ocupat ostrovul format din brațul Măsura și canalul Gura Stari-Stambul care controla ieșirea la Mare” . Dar chiar documentele sovietice tratează

ocuparea teritoriilor românești drept act de război: Raportul actiunilor trupelor Frontului de Sud la eliberarea (sic!) Basarabiei și Bucovinei de Nord, întocmit de mareșalul Timoșenko, la capitolul V se prevedea: „înștiințarea trupelor despre punerea în stare de război a fost făcută de către Starul Major al Regiunii în răstimp de 15 minute prin consiliile militare ale armatelor și prin comandantii marilor unități și unităti subordonate nemijlocit.

Direcțiile privind concentrarea trupelor spre linia frontierei aufost date pe 10.6.40 de la orele 15.04 pînă la 21.45″.[…]

Prin semnarea Actului final de la Helsinki (1975) și a celui al Conferinței de la Paris (1990), România a recunoscut statu-quo-ul frontierelor, dar încadrarea juridică a agresiunii U.R.S.S. v împotriva României are importanță pentru a delimita exact în timp raportul agresor-agresat, astfel că istoriografia românească este îndreptățită să afirme că războiul sovieto-român s-a declanșat la data de 28 iunie 1940 și nu la 22 iunie 1941.

Perioade lungi de non beligeranță între inamici, între agresiune și ripostă au mai existat în istoria modernă a războaielor, în funcție de capacitatea celui agresat de a riposta.

Japonia a atacat U.R.S.S. în 1938, iar aceasta a ripostat în 1945, pentru că, dacă nu se acceptă acest interval, înseamnă că, la 8 august 1945, | U.R.S.S. a încălcat prevederile Tratatului de neutralitate încheiat la 13 aprilie 1945 cu Japonia și a efectuat un act de agresiune, ceea ce ar face din Insulele Kurile în mod clar un teritoriu japonez ocupat ilegal de Rusia!în privința stării de beligerantă instaurate la sfîrșitul lunii iunie 1940 între U.R.S.S. și România, Convenția privitoare la deschiderea ostilităților – Haga, 18 X 1907 – articolul l precizează:

„Puterile contractuale recunosc că ostilitățile între ele nu trebuie să înceapă fără un avertisment prealabil neechivoc, ce va avea forma unei declarații de război motivată, fie aceea a unui ultimatum cu declarație de război condiționată”.

Rusia era parte semnatară a acestei convenții.

Pe 28 iunie 1940, România a primit un ultimatum din partea Uniunii Sovietice, prin care se cerea evacuarea administrației civile și a armatei române de pe teritoriul dintre Prut și Nistru cunoscut ca Basarabia și din partea nordică a regiunii Bucovina.

În cazul în care retragerea nu s-ar fi făcut în termenul impus de patru zile, România era amenințată cu războiul.

 

 VIDEO:

 

 CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/07/11/ziua-de-11-iulie-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/11/o-istorie-a-zilei-de-11-iulie-video-4/

 

 

 

 

 

 

 

11/07/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: