Stalin pregătise declanşarea celui de-Al 3-lea Război Mondial, pe data de 14 iulie 1953.

 

 

Aflăm un amănunt incredibil, pe care istoria nu l-a consemnat, din timpul când Stalin conducea „lagărul socialist”: dictatorul sovietic pregătise declanşarea celui de-Al 3-lea Război Mondial, pe data de  14 iulie 1953.

Sunt voci care spun că nu a fost deloc întâmplător că  alesese data de 14 iulie pentru aceste eveniment istoric care marchează căderea Bastiliei din 1789.

Acest eveniment istoric a fost însă unul de origine francmasonică.

Cel de-al treilea război mondial pe care Stalin dorea să-l declanşeze trebuia să dureze 37 de zile, şi ar fi fost un război cumplit şi distrugător…

Din fericire pentru omenire acest eveniment nu a mai avut loc, Stalin murind (se pare asasinat) pe data de 5 martie 1953!

Ar fi fost un război global, care ar fi continuat cel de-al Doilea Război Mondial.

Acest  război a fost anticipat și plănuit în perioada Războiului Rece şi presupunea că se vor folosi arme atomice care ar fi putut  duce la distrugeri colosle. 

Au rămas în istorie câteva evenimente de risc maxim care ar fi dus la declanşarea unei noi conflagraţii mondiale în timpul vieţii lui Stalin:

1948: Blocada Berlinului. Trupele sovietice opresc complet comerţul în Berlinul de Vest, cauzând o criză politică şi umanitară. Drept răspuns, aliaţii occidentali au trimis provizii aeriene;
 
1950 – 1953: Războiul din Coreea;

După moarte lui Stalin, omenirea s-a mai confruntat cu câteva crize majore, care ar fi putut degenera într-un război mondial catastrofal:

26 iulie 1956 – martie 1957: Criza Suezului;

4 iunie – 9 noiembrie 1961: Criza Berlinului din 1961.

15 octombrie – 28 octombrie 1962: Criza rachetelor din Cuba;

noiembrie 1979: O falsă alarmă la NORAD – complexul militar american din Munţii Cheyenne, statul Colorado;

26 septembrie 1983: Similar, sovieticii au o alarmă falsă dată de un calculator care indica un atac american.

 

De-a lungul timpului, mari personalităţi ale timpului au vorbit şi ele despre primejdia unui Al III-lea Război Mondial :

 

 
“ Al Treilea Război Mondial trebuie să fie stârnit prin exploatarea divergenţelor provocate de «agenţii Illuminati» între zioniştii politici şi liderii lumii islamice. Războiul trebuie dirijat în aşa fel încât islamul (lumea musulmană arabă) şi zionismul politic (statul Israel) să se distrugă mutual.

Între timp, celelalte naţiuni, divizate încă odată asupra acestui subiect vor fi constrânse să lupte până în punctul epuizării fizice, morale, spirituale şi economice complete… ”-Albert Pike –  (n. 29 decembrie 1809, Boston – d. 2 aprilie 1891, Washington, D.C.), fost  avocat, militar, scriior şi francmason de grad înalt care a prevăzut trei războaie mondiale prin care va trece omenirea.

“ În cazul în care al Treilea Război Mondial va avea loc cu arme nucleare, al patrulea va fi dus cu arcuri şi săgeţi. ”

 Louis Mountbatten – Primul Conte Mountbatten de Burma (25 iunie 1900 – 27 august 1979) ,fost  amiral şi om politic britanic, unchi al Prinţului Filip, Duce de Edinburgh. A fost ultimul vicerege al Indiei Britanice (1947) şi primul Guvernator General al Indiei independente (1947-48). Mountbatten a fost asasinat de Armata Republicană Irlandeză (IRA),într-un atentat cu bombă bombă.

“ Nu ştiu cum se va lupta în al treilea război mondial, dar pot să vă spun ce vor folosi în al patrulea – pietre! ”
- Albert Einstein-  Albert Einstein (n. 14 martie 1879, Ulm – d. 18 aprilie 1955, Princeton) fizician teoretician de etnie evreiască, născut în Germania, emigrat în 1933 în SUA, naturalizat american în 1940, profesor universitar la Berlin şi Princeton, autorul Teoriei relativităţii şi unul dintre cei mai străluciţi oameni de ştiinţă ai omenirii.

 

 

 

 

 

 

https://ziarulonline.com/un-secret-bine-pastrat-stalin-trebuia-sa-declanseze-pe-14-iulie-1953-cel-de-al-treilea-razboi-mondial/

 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Al_Treilea_R%C4%83zboi_Mondial

Publicitate

Democraţia şi problema revendicărilor minorităţilor din România

 

 

 

 

Conform recensământului din anul 2011, populaţia minoritară reprezenta un procent de circa 11% din totalul de 20,1 milioane de locuitori ai ţării noastre. 

 Cele mai importante minorităţi din România sunt cea maghiară – 1,23 milioane de locuitori (circa 58,9% din totalul minorităţilor), fiind urmaţi de romi – 0,62 milioane (29,8% din minoritari), ucraineni – 50,9 mii de locuitori (2,44% din minoritari), germani – 36 de mii (1,73%), turci – 27,7 mii (1,33%), ruşi-lipoveni – 23,49 mii (1,13%) şi cu sub 1% pondere (fiecare) din minoritari (20 de mii de locuitori sau mai puţin) – tătari, sârbi, slovaci, bulgari, croaţi, greci, evrei, italieni, polonezi, cehi şi alte minorităţi.

   Diversitatea etnică a României este extrem de complexă. Paisprezece minorități, reduse ca număr, sunt integrate în populația majoritară situându-se, așadar, dincolo de tensiunile pe care le poate invoca „naționalitatea”.

Cu excepția tradițiilor maghiară,germană și evreiască, contribuția lor la profilul multicultural al țării este periferică.

           Minoritatea rromă ridică probleme serioase. Nivelul de educație și standardul ei de viață sunt considerabil sub medie. Discriminarea împotriva romilor este acută.

Rromii sunt priviți cu cel mai scăzut „grad de simpatie” de restul populației.

            Românii etnic maghiari reprezintă o problemă politică caracteristică multor alte țări. Transilvania, regiunea în care este situată majoritatea minorității maghiare, a fost pentru o lungă perioadă de timp un principat autonom, care mai apoi a devenit o parte a regatului maghiar în cadrul Imperiului Austro-Ungar.

În 1918, Transilvania a devenit parte a României. Astăzi, Ungaria este vecinul României situat la granița Transilvaniei.

Deși maghiarii trăiesc într-o comunitate compactă în centrul țării (județele Harghita și Covasna) mai degrabă decât lângă graniță, posibilitatea ca Transilvania să devină o provincie ungară este o temă constantă în imaginația colectivă a românilor.

Situația în care o comunitate puternică devine minoritară, după retragerea granițelor, ajungând astfel să ocupe o regiune ce se învecinează cu „statul-mamă” cu care respectiva comunitate e înrudită etnic, nu este neobișnuită.

Italia, Slovacia și Finlanda, pentru a numi numai câteva state europene, furnizează exemple similare.

Imediat după revoluţia anticomunistă din 1989 noua conducere FSN-istă a ţării a renunţat  la legislaţia care ocrotea înstrăinarea patrimoniului cultural naţional.  

O parte a opiniei publice a înţeles atunci, în mod total eronat, că acestea sunt forme de manifestare a democraţiei.

Neinformat de către fostul regim ceauşist, poporul nu sesiza nimic din ceea ce i se întâmpla şi din intenţiile noilor forţe politice, nici măcar acele acţiuni care, subminând evident ţara în ansamblul ei, ar fi putut să conducă până la destructurarea statului.

S-a ajuns la o rapidă reorientare a strategiilor minorităţilor naţionale din România şi, în consecinţă, a agendei lor de comunicare, de propagandă şi de revendicări.

Instantaneu, începând chiar din ziua de 22 decembrie 1989, reprezentanţi ai unor minorităţilor naţionale, în mass media din România şi din afara ţării, s-au declarat victime ale întregii perioade a regimului socialist de stat, pe care, impropriu, îl numeau „comunist”.  

Unii reprezentanţi ai minorităţilor naţionale s-au referit la suferinţe, la lipsa unor drepturi şi la presiunea statului român asupra lor, ca urmare a calităţii lor de minoritari etnici.

Aceleaşi acuzaţii la adresa statului român şi a majorităţii româneşti s-au făcut şi privitor la perioada interbelică.

Dintre minorităţile naţionale, cele mai vehemente critici la adresa presupuselor încălcări ale drepturilor lor de către români le-au formulat şi le formulează şi astăzi unii unguri, cărora li s-au alăturat şi unii ţigani şi, uneori, unii saşi.

Aceştia din urmă au lansat acuzaţii potrivit cărora statul român i-ar fi vândut Germaniei „la bucată”.

La fel, au afirmat şi unii evrei, chiar dacă realităţile au fost altele.

România nu a fost deranjată de plecarea unor minoritari, care, în trecut, îi produseseră numeroase dificultăţi majore în relaţiile internaţionale şi subminau din interior politica statului.

Este suficient să amintim tratatele de pace din 1878 şi de după primul război mondial, când minorităţile naţionale de la noi au fost folosite ca mijloc de şantaj asupra guvernului de la Bucureşti, ca o condiţie pentru obţinerea independenţei naţionale şi a recunoaşterii României Mari.

Privitor la emigrarea germanilor, astăzi nu mai este un secret faptul că ea a fost iniţiată de serviciile secrete germane şi că după 1989, statul german s-a răzgândit şi nu mai ştia cum să-i oprească pe saşi şi şvabi să emigreze, iar astăzi caută, fără succes, soluţii pentru o întoarcere a lor în România.

În ceea ce priveşte minoritatea maghiară, pe care am menţionat-o ca fiind  o minoritate mereu nemulţumită de români şi istoria lor şi de autorităţile lor, este suficient să spunem că după ce au urcat permanent la conducerea României, pas cu pas, împânzind toate instituţiile statului, au trecut de la lupta pentru autonomie culturală, la lupta pentru autonomie teritorială şi la contestarea calităţii de stat naţional unitar a României.

Asistăm la o luptă consecventă pentru desprinderea regiunilor locuite de secui şi de unguri de cele locuite majoritar de români, iar apoi racordarea acestora la influenţa şi circuitul de interese al Budapestei.

Etapele sunt identificate de multă vreme de către organele abilitate ale statului român, dar, din servilism faţă de forţele externe şi din interese electorale, guvernele României tolerează trădarea şi trădătorii. 

Există dovezi că de nenumărate ori, conducători ai României au neglijat total informaţiile oferite de Serviciul Român de Informaţii.

Unii, cum ar fi fostul prim ministru Radu Vasile, au şi recunoscut acest lucru, iar recent, chiar directorul S.R.I., George Cristian Maior, s-a referit la faptul că informează unele instituţii ale statului şi nu se iau măsuri, nici când se încalcă legea.

  Din istorie, politicienii zilelor noastre nu au reţinut aproape nimic spre aplicare practică.

Sunt neglijaţi românii, în favoarea unor minorităţi naţionale, al căror ataşament faţă de aspiraţiile majorităţii şi faţă de statul român, din întreaga perioadă de la 1859 încoace, în general, a fost şi este, în cel mai bun caz, la cote scăzute.

Uneori, minorităţile au luptat făţiş împotriva intereselor majorităţii româneşti.

În statele vecine trăiesc de trei ori mai mulţi români decât numărul minoritarilor etnici din Româna, iar interesul societăţii româneşti ar trebui să se îndrepte mult mai mult către aceşti români. În fond, România ar trebui să fie în primul rând ţara tuturor românilor.

Discriminarea pozitivă este mult mai mult o formă impusă nouă de forţe străine, de favorizare a intereselor străine, în vederea exercitării de presiune şi control asupra majorităţii româneşti, prin intermediul minoritarilor etnici.

 De-a lungul anilor, serviciile româneşti de informaţii au monitorizat, alături de toate celelalte probleme ale ţării, modul de gândire al reprezentanţilor  minorităţilor naţionale şi raportarea lor faţă de statul român şi faţă de majoritatea românească.

 S-a văzut, fără putinţă de tăgadă, nu numai că reprezentanţii unor minorităţi  etnice nu sunt ataşaţi faţă de statul naţional unitar român, dar şi faptul că există puternice resentimente ale unor minoritari faţă de români.

Dimensiunea acestor resentimente nu poate fi cuantificată şi  nu ne putem baza pe o cercetare ştiinţifică în această direcţie, deşi din câte se pare, fenomenul este extins.

Aceste resentimente sunt amplificate, în cazul minorităţii maghiare, de mişcarea revizionistă care preia argumentele contelui Albert Ápponyi, conducătorul delegaţiei ungare la Conferinţa de pace de la Trianon şi formulează, în baza lor, o ideologie, la care nu a renunţat nici până în zilele noastre.

La loc de frunte stă şi astăzi doctrina „dreptului istoric”, interpretată însă cu totul împotriva sensului ei real, deoarece conţinutul ideii înseamnă dreptul celei mai vechi etnii care a locuit teritoriile respective şi această etnie este poporul român care aici s-a născut şi aici a trăit totdeauna.

 

Problema revendicărilor minorităţilor germană şi maghiară şi ale cultelor religioase romano-catolice şi protestante din România.

 

Dezbaterea îndelungată pe tema revendicării averii minorităţii germane şi a cultelor religioase Romano-Catolic şi Protestant, ar fi trebuit supusă unui dialog bine ancorat în societatea civilă, fiind vorba despre averi imense aflate astăzi în posesia statului şi prevenind astfel ca ele să devină un peşcheş pentru politicienii recuperatori români şi pentru Înalta Poartă de la Berlin.

După instalarea guvernului U.S.L., a fost înfiinţată şi o comisie   privind restituirea proprietăţilor U.D.M.R., deşi minorităţile ceruseră deja şi fostului guvern restituirea în natură a proprietăţilor confiscate de comunişti.

Fostul ministru al Finanţelor Publice, Bogdan Drăgoi,  declara  că din totalul de 16 miliarde de euro estimat, care ar reprezenta echivalentul în bani al proprietăţilor naţionalizate, din care mai mult de jumătate ar reveni cultului Romano-Catolic, care a depus cereri de retrocedare pentru 88.000 de imobile, iar cealaltă parte ar reveni minorităţilor din România.

Prea uşor însă se pierde în discuţia publică adevăratul motiv al acestei confiscări a averii minorităţilor, care din motive politice este prezentată ca fiind un act de nedreptate comunistă.

De fapt, încă înainte de terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, Aliaţii, prin Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944, au impus, la articolul 15, dizolvarea organizaţiilor pro-hitleriste de pe teritoriul românesc.

Convenţia de Armistiţiu a preluat principiile de realizare a păcii în Europa precum au fost stabilite prin Acordul de la Potsdam, încheiat la 1 august 1945 de către Puterile Aliate.

Astfel, Grupul Etnic German a fost desfiinţat prin Decretul-Lege nr. 485 din 7 octombrie 1944, semnat de regele Mihai al României.

Prin aceeaşi lege s-a hotărât şi confiscarea tuturor bunurilor imobile ale respectivei organizaţii hitleriste şi legionare.

Se remarcă faptul că această lege (nr. 485/1944) nu a fost abrogată nici până în zilele noastre.

Prevederile articolului 15 au fost implementate în România şi prin legea nr. 187 din 23 martie 1945, Art. 3: În scopul înfăptuirii reformei agrare, trec asupra Statului pentru a fi împărţite:

a) Pământurile şi proprietăţile agrare de orice fel aparţinând cetăţenilor germani şi cetăţeni români, persoane fizice sau juridice, de
naţionalitate (origine etnică) germană, care au colaborat cu Germania hitleristă.
b) Pământurile şi alte proprietăţi ale criminalilor de război şi ale celor vinovaţi de dezastrul ţării;
c) Bunurile agricole de orice fel ale cetăţenilor români care s-au înscris voluntari pentru a lupta împotriva Naţiunilor Unite;

Dar care este totuşi legătura dintre Grupul Etnic German (Deutsche Volksgruppe), până la desfiinţarea sa prin lege în octombrie 1944, şi cultele religioase? Începând cu data de 23 mai 1932 Fritz Fabritius, reprezentatul saşilor din România, a cerut din partea României dreptul de autonomie al grupului etnic german şi administrarea proprie a şcolilor şi bisericilor germane.

După 21 noiembrie 1940 Grupul Etnic German, când a fost oficializat prin Decretul-Lege nr. 830, a căpătat un statut de semi-autonomie în cadrul statului român. Conform politicii expansioniste a Reichului, s-a constituit la scurt timp „N.S.D.A.P. der Deutschen Volksgruppe in Rumänien” (Partidul Naţional Socialist al Grupului Etnic German din România). Conform structurii de semi-autonomie în cadrul României, Grupul Etnic German (Deutsche Volksgruppe) era sub comanda directă şi subordonat Partidului Muncitoresc German Naţional-Socialist din Germania (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei – NSDAP).

O mare parte a averii, printre care se numără şcoli şi spitale, nu a aparţinut cultului religios, ci grupului etnic german.

La baza acestei administrări a proprietăţii cultelor religioase a stat, de pildă, Convenţia generală privind reglementarea relaţiei dintre Biserica Evanghelică de Confesiune Augsburgiană şi etnicii germani din România, încheiată în anul 1942.

În 1941 s-a semnat Convenţia Generală privind Reglementarea Relaţiei dintre Biserica Evanghelică de Confesiune Augsburgiană şi Etnicii Germani din România, prin care s-a hotărât trecerea averii fostei „Universităţi săseşti” (desfiinţată de Curtea Regală a României în 1 iunie 1937 pentru că funcţiona abuziv ca un stat în stat) la Grupul Etnic German.

„Convenţia” este semnată de Episcopul Bisericii Evanghelice C.A., Wilhelm Stäedel, şi de liderul Grupului Etnic German (Volksgruppenführer) din Braşov, Andreas Schmidt.

Iată ce cuvântau cei doi „camarazi” hitlerişti în 31 martie 1941, la Braşov:

„Germanii din patria noastră, care sub uriaşa influenţă a mişcării naţional-socialiste a lui Adolf Hitler aspiră la o nouă şi puternică unitate, sunt divizaţi din punctul de vedere al credinţei religioase în cel puţin două mari grupuri.

Conştiinţa naţională a germanilor şi credinţa religioasă nu se mai suprapun. De aceea conducerii Grupului Etnic German îi revine azi o mai mare importanţă în comparaţie cu trecutul […].

Acum însă, după ce Grupul nostru Etnic German este recunoscut în România prin decretul lege din data de 20 noiembrie 1940 ca personalitate juridică înzestrată cu certe competenţe în cadrul comunităţii, misiunea Bisericii noastre, de conducere politică a poporului, necesară în trecut, se sfârşeşte, iar conducerea populară revine iarăşi în drepturile sale…”

Legătura cu minoritatea maghiară rezidă în recunoaşterea calităţii de succesor în drepturi de la Judecătoria Sibiu, nr 4884/2006, în care prin sentinţa civilă nr. 3567 din 30.08.2006 se recunoaşte că F.D.G.R. este şi succesorul Asociaţiei Agricole Săsească-Ardelenească (cuprinzând Societatea de Agricultură Săsească din Ardeal şi „Mişcarea cooperatistă maghiară din Transilvania până în 1918”).

În concluzie, nu comuniştii, cum tot încearcă să inducă în eroare până în zilele noastre Forumul Democrat al Germanilor din România (F.D.G.R.), au naţionalizat imobilele care aparţineau Grupului Etnic German, inclusiv cele ale Bisericii Evanghelice şi Romano-Catolice, ci aceste două Biserici s-au integrat de bunăvoie cu proprietăţi cu tot, în respectiva organizaţie hitleristă .

F.D.G.R., condus de Klaus Johannis, se declară astăzi, în urma unei sentinţe oficiale a Judecătoriei Sibiu din 2006, urmaşul juridic al Grupului Etnic German.

Forumul Democrat al Germanilor din România este, în consecinţă, succesorul unei organizaţii naziste recunoscută ca atare de Puterile Aliate care au învins Germania nazistă.

Ca urmare România ar trebui să consulte toate Puterile Aliate, dacă intenţia de a despăgubi o grupare nazistă ar putea să contravină sau nu unui tratat internaţional aflat încă în vigoare.

Deoarece nici Republica Federală Germania nu a revendicat proprietăţile naţionalizate de către U.R.S.S. până în 1948, invocând o obligaţie în baza dreptului internaţional public, ar trebui şi guvernanţii noştri să apere patrimoniul ţării prin eforturi politice şi diplomatice.

Actuala coaliţie la putere ar face bine să ţină cont şi de Constituţia României, care prevede la Art. 11, alin. (1): „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte”.

Statul român a fost parte semnatară a Convenţiei de Armistiţiu din 12 septembrie 1944, care prevedea, la articolul 15, dizolvarea organizaţiilor pro-hitleriste de pe teritoriul românesc, or, Grupul Etnic German, dizolvat prin Decretul-Lege nr. 485 din 7 octombrie 1944, dar reactivat de judecătoria Sibiu prin sentinţa civilă nr. 2790, a fost exact o astfel de organizaţie care ar intra astăzi, prin politica de restituire generoasă a statului, în posesia averii confiscate!

A fost chiar Convenţia de Armistiţiu cea care l-a obligat pe regele Mihai să emită Decretul- Lege nr. 485 din 7 octombrie 1944.

Dar mai ales guvernul de la Bucureşti trebuie să atragă atenţia Germaniei că problema revendicărilor ar trebui conectată cu problema creanţelor comerciale, tot în valoare de aproximativ 19 miliarde de euro, din clearingul bilateral, pe care această ţară nu le-a achitat României. Fiind ambele litigii un produs al anului 1945, am avea şi cele mai bune şanse de succes, ca să nu scoatem ţara la mezat.

Dialogul politic pe tema revendicării averii bisericeşti în România este la fel de vechi precum structura feudală a redistribuirii inegale a averii în ţara noastră; tocmai de aceea trebuie să purtăm un dialog social cât se poate de larg înainte de a acţiona pripit.

 

 

Ec. Dr. Radu GOLBAN -http://www.justitiarul.ro/ec-dr-radu-golban-in-revista-agero-stuttgart-problema-revendicarilor-minoritatilor-din-romania/

http://revistapolis.ro/gandire-universala-fapte-estice-scrutand-drepturile-minoritatilor-nationale-in-romania/

http://www.art-emis.ro/analize/718-despre-problematica-istoriei-minoritatilor-nationale-din-romania.html