Aleksandr Gelievici Dughin, adeptul doctrinei neo-imperialiste a Eurasianismului : „Noi ruşii, am comis multe greşeli în relaţia cu România”. VIDEO

 

 

 

 

Aleksandr Gelievici Dughin  (n. 7 ianuarie 1962- …) este un specialist în  geopolitică, filosof, sociolog şi politician rus, preşedinte al Partidului Eurasiatic – mişcare ce pledează pentru edificarea unui suprastat eurasiatic capabil să se opună hegemoniei americane.

A scris mai multe cărţi de geopolitică, printre care şi „Bazele geopoliticii” (1997).

Conceptual, Dughin caută să îmbine tradiţia geopoliticii clasice germane cu cea a gîndirii panslaviste  şi cu mistica teosofică rusească.

Se spune  filosoful Aleksandr Dughin ar fi  sfătuitorul de taină al președintelui rus, Vladimir Putin, şi că a avut și are o influență incontestabilă în mediile politice rusești prin contribuția sa la dezvoltarea neo-euroasianismului, o doctrină politică ce fundamentează un aşa zis rol conducător al rușilor pe teritoriiile care odinioară aparțineau URSS şi nu numai.

Un reportaj BBC arăta că Dughin este unul dintre initiatorii doctrinei neo-imperialiste a Eurasianismului şi ca, în opinia sa, Rusia ortodoxa nu este nici Estul si nici Occidentul, ci o civilizaţie distinctă şi unică, angajata într-o lupta pentru locul pe care îl merită in rândul celorlalte puteri mondiale.

El vizează la înlocuirea atlantismului (NATO) cu un imperiu Euroasiatic, în care forța conducătoare să fie poporul rus şi şochează cu ideile şi planurile sale despre reorganizarea lumii în general, şi a Occidentului, în special.

„Obiectivul Moscovei este să scoată Europa de sub controlul Statelor Unite (NATO) și să ajute la unificarea Europei sub scutul protector al axei Moscova- Berlin”.  

 

 

 

Foto: Gospodin Putinşi frau Merkel

 

 

 

„Cred că Alianţa Nord-Atlantică ar trebui distrusă şi să înceteze să mai existe într-o lume multipolară”.

Filosofia sa nu respinge numai atlantismul, ci toate tezele societății liberale şi susține că eșecul acestei misiuni istorice „ar semnifica pentru poporul rus sfârșitul ca fenomen de civilizație. O astfel de înfrângere ar fi similară cu o sinucidere națională”.

El  amesteca mesianismul rus cu creștinismul și credințele slave păgâne, dar şi pan-slavismul cu doctrinele neo-fasciste, într-un mod foarte riscant.

Chiar dacă e discutabilă din punct de vedere teoretic, doctrina sa oferă însă Rusiei vocația universală pe care a pierdut-o când a abandonat comunismul.

Vestul, pe care Dugin îl numește „Atlantis” „l-a abandonat pe Dumnezeu și slujește acum Antihristului…”

„Adevarul este o chestiune de credinţă”, i-a spus Dughin unui reporter BBC.

„Post-modernitatea arată ca fiecare asa numit adevar este o chestiune de credinta. Asa ca noi credem in ce facem, credem in ce spunem. Si acesta este unicul mod de a defini adevarul. Avem propriul nostru adevar special rusesc pe care trebuie sa-l acceptati”.

  Acum în locul steagului roșu, Rusia ar putea să pornească o cruciadă de apărare a patrimoniului european împotriva experimentelor democrației liberale.  

Dughin are interdicție de intrare în Statele Unite ale Americii și în Canada. În 2014, i-a fost refuzată și intrarea în Ungaria, iar în 2016, același lucru s-a petrecut și când a încercat să ajungă în Grecia.

În România, Dughin nu a întâmpinat niciun obstacol, iar în data de 5 aprilie 2017, a fost prezent la Bucureşti, pentru lansarea  volumului său „Destin eurasianist” – o antologie de texte traduse în română de Iurie Roșca, fost vicepremier al Republicii Moldova.

Întrebat unde se află România în acest conflict între Eurasianişti şi Atlantişti,  Aleksandr Dughin crede că aceasta s-a poziţionat la mijloc, exact la graniţa, pentru că există două atitudini diferite faţă de viitorul Europei.

Europa fie va fi integrată în tabăra atlantistă, fie va fi divizată la fel ca înainte între Est şi Vest.

„Ideea eurasianiştilor, nu se referă doar la rezistenţă în faţa expansiunii atlatismului. Iar România, ca ţară care face parte din NATO, este membră a acestei tabere atlantiste. Şi regret mult acest lucru. Pentru că a creat o nouă situaţie de bipolaritate.

Dar, viziunea noastră eurasianistă nu este doar rezistenţa în faţa NATO, ci propune şi un nou sistem de apărare colectivă, de securitate colectivă.

De exemplu, preşedintele nostru, domnul Putin, propune un sistem continental de securitate, nu unul atlantist îndreptat împotriva eurasianismului, ci crearea unei Europe mari de la Lisabona la Vladivostok.

Este posibil, dacă de exemplu în loc de doi poli, atlantism împotriva eurasianism – cum se întâmplă astăzi, vom avea cel puţin trei poli.

În emisfera de nord, polul american, iar Trump sprijină o astfel de idee.

Deci, polul american în nord, polul european şi polul rus. În această viziune, Europa ar putea fi liberă, nu doar de noi, dar şi de americani.

Dacă Europa se va elibera de noi, dar şi de americani, Europa îşi poate alege strategiile, obiectivele, interesele mult mai uşor.

Iar noi, imediat ne vom transforma dintr-o potenţială ameninţare pentru securitatea europeană într-un contributor important la această securitate.

„Noi ruşii, am comis multe greşeli în relaţia cu România. Noi am avut o politică reală, nu una ideală. Dialogul profund între noi ne va face să reparăm dialogul istoric, nu foarte bun mereu.“

În viziunea noastră, într-o lume multipolară, România ar trebui să fie o punte între Vest şi Est.

Nu avem nicio intenţie să invadăm sau să comitem vreo agresiune împotriva României. Niciodată.

Avem nevoie de o Românie prietenoasă, suverană şi puternică, de o Românie independentă. O Românie a românilor.

La fel şi în cazul Europei, ca parte a continentului european, ca o entitate complet independentă, ca un pol geopolitic european.

 „Daca Statele Unite nu vor să înceapa un razboi, trebuie să recunoasteţi că SUA nu mai sunt unicul stapân. Si, cu situatia din Siria şi din Ucraina, Rusia spune „Acum nu mai esti şeful”.  

Aceasta este intrebarea despre cine conduce lumea. Doar un razboi poate raspunde intr-adevar”.

Prognoza lui Alexandr Dughin pentru viitorul Ucrainei este rezumată astfel:

„Logic, Ucraina aşa cum o ştiam de-a lungul celor 23 de ani de istorie a ţării, a încetat să existe. Rusia a integrat Crimea şi s-a declarat garant al libertăţii de alegere al Estului şi Sudului Ucrainei.
În viitorul apropiat se vor forma cel puţin două entităţi politice în Ucraina, care vor corespunde celor două identităţi ale ţării: spre Est şi spre Vest.

De o parte, Ucraina pro-Vest şi pro-NATO, cu ideologia sa ultra-naţionalistă, iar pe de alta Novorossia cu o abordare pro-Rusia şi pro-Eurasia, fără o ideologie clară, aparent urmând ideologia prezentă a Rusiei.

Vestul Ucrainei va încerca să menţină controlul asupra Estului, dar asta va fi imposibil folosind mijloacele democratice, aşa că Kievul va apela la violenţă şi forţă.

După o perioadă de rezistenţă a Novorossiei, în cazul în care conflictul va creşte, Rusia va interveni.
Statele Unite şi NATO vor susţine puternic Vestul Ucrainei şi junta de la Kiev, dar în realitate această strategie va duce doar la înrăutăţirea situaţiei, la sporirea violenţelor în ceea ce se poate numi acum războiul civil din Ucraina”.

 Prezent pe 5 aprilie 2017 la București la lansarea cărţii sale, Dughin a vorbit printre altele și despre daci, Soros și greșelile Rusiei față de România.

Fără a comenta în vreun fel motivele venirii lui în România și fără a face o analiză a spuselor sale, iată câteva extrase din discursul ţinut cu acel prilej, lăsându-vă   să trageți concluzii după ce veți vedea filmarea integrală a evenimentului, postată mai jos.

„Viziunea asupra lumii  coincide la Vladimir Putin şi Donald Trump. Aceasta se deosebeşte de UE, nu de a europenilor. Deosebirea e între ceea ce gândesc elitele şi popoarele.

Ce vedem acum e un proiect de lichidare a identităţilor colective. De exemplu: are loc pierderea identităţii religioase şi dispariţia religiei. Ori, aşa ceva nu cred că trebuie să aibă loc.

Oamenii au dreptul să creadă în ce vor. Globalizarea înseamnă sfârşitul statelor naţionale.

Nimicind religia, popoarele, statele, globalizarea mai are în final două sarcini: nimicirea identităţii de gen şi umilirea omului. E o teză absolut globalistă cea a sprijinirii LGBT.

Lupta împotriva familiei tradiţionale e alimentată prin fonduri venite de la George Soros. E o reţea care caută să se infiltrează în fiecare societate. Dacă nu vrei să fii gay înseamnă că nu eşti suficient de progresist.

În Rusia, Putin e susţinut pentru că nu a vrut acest trend. Acelaşi fenomen e şi în SUA. Trump a dus globalizarea în mlaştină. Globalizarea e peste tot, dar voi sunteţi cei care puteţi spune da sau nu.“

Cunoscutul ziarist rus Alexander Nevzvorov e categoric:

„Dacă l-am fi avut pe Dughin  în locul lui Putin, ar fi fost iadul pentru noi toți, ar fi pornit un război european sau chiar mondial fără nicio umbră de îndoială, fără să se gândească deloc la consecințe. (…)” 

 

Rămâne totuși întrebarea , cât din ceea ce spune este făcut cu sinceritate? E greu de spus. Ceea ce este cert e faptul că aproape niciun popor, în istorie, nu ne-a făcut atât de mult rău precum rușii în ultimele două secole, începând cu perioada țaristă și până în zilele noastre.

E greu de spus ce ar trebui să facă rușii pentru a compensa vreodată toate crimele și abuzurile, tot jaful la care s-au dedat de-a lungul timpului în țara noastră!!!

 

 

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/04/26/marele-razboi-al-continentelor/

 

 

 

 

 

Surse:

http://evz.ro/creierul-putin-imperiu-dublin.html?utm_source=interior_articol&utm_medium=articol

https://pressone.ro/dughin-la-bucuresti-noi-rusii-am-comis-multe-nedreptati-in-raport-cu-romania/

http://www.cunoastelumea.ro/ce-a-spus-ieri-la-bucuresti-alexandr-dughin-ideologul-lui-putin-despre-daci-soros-si-greselile-rusiei-fata-de-romania/

Publicitate

Mămăliga – un brand naţional românesc. VIDEO

 

 

 

Nu ne inşelăm, mamaliga are radacini adânci in istoria neamului nostru.

Nu este imprumutată de la vreun alt popor vecin, si nici adaptată după vreo reţetă din Brazilia sau Argentina.
Mămăliga este un preparat traditional romanesc. Inainte ca porumbul sa fie introdus in Europa in secolul al 16-lea, mamaliga era facuta din faina de mei, care era deja tipica romanilor care o numeau „pulmentum”.
Potrivit unui savant maghiar, porumbul a fost adus in Romania, în Timisoara, Banat, in 1692.

Astfel,  mamaliga din mei a fost treptat inlocuita de mamaliga din porumb.
Considerata mâncarea săracilor, era des folosită ca substitut pentru pâine sau ca aliment de baza în perioadele de vara, cand munca grea efectuata la camp nu mai permitea prepararea pâinii de casă.

In functie de regiunea geografica din România, mamaliga este cunoscuta sub mai multe denumiri.

Astfel, in Transilvania mamaliga este cunoscuta de maghiari  sub numele de „puliszka”.
In mod traditional, mămăliga este gatita din apa fiarta, sare si faina de porumb (mălai) într-un vas de fonta cu o forma speciala denumit ceaun.

Preparata in stilul ţăranesc si folosita in loc de paine, mamaliga este mai densa decat polenta italana, putand fi taiata in bucati. Cand este gatita in alte scopuri, mamaliga poate fi mai moale, cateodata aproape de consistenta terciului.

Mămăliga este și izvor de glume răutăcioase potrivit cărora românii sunt „mămăligari”, așa cum italienii sunt macaronari.

Un exemplu celebru în acest sens este cel al fostului mare jucător de  fotbal bulgar, Hristo Stoichkov, cel care s-a adresat acum câţiva ani jurnaliștilor români cu apelativul ironic „mamaliciki”, adică „mămăligari”.

Deși acest preparat este întâlnit în mai multe țări ale lumii, fiecare popor și-l prepară în general în mod diferit.

Polenta din bucataria italieneasca a devenit mult mai cunoscuta decat traditionala noastra mamaliga care incepe, usor, usor, sa isi castige un renume.

In varianta italieneasca, malaiul nu se fierbe in apă, asa cum procedeaza românii.

Ei adauga mălaiul într-o supa de legume aflata in fierbere, folosind o cantitate mai mica decât in cazul mamaligii, pentru ca produsul finit sa fie mai moale.

De asemenea, inainte ca polenta sa fie gata, se presara în oală şi nişte parmezan ras.

Publicatia The New York Times a prezentat cititorilor sai în repetate randuri mamaliga, acestia fiind  informati ca preparatul nostru traditional este raspunsul românilor la polenta pregatită de italieni.

Jurnalistii americani nu uită sa mentioneze ca cele doua preparate sunt diferite şi lauda gustul special al mamaligii.

Desi este foarte simplă, ziaristii newyorkezi au remarcat potentialul mamaligii , pe care o considera garnitura ideala pentru friptura de porc si cea de miel, dar şi pentru multe alte feluri de mâncare.

Cand vine vorba de mamaliguţa cu branza si smântană, succesul este garantat, iar in recenziile restaurantelor cu specific romanesc din New York, aceasta este considerată cel mai gustos preparat din tot meniul.

Nu se stie daca sau câti romani au fost prezenti la ceremonia de decernare a premiilor Oscar, dar mamaliga s-a aflat alaturi de celebrii actori de la Hollywood.

La cina festiva organizata dupa acordarea ravnitelor statuete în anul 2012, mamaliguta cu parmezan s-a aflat la loc de cinste in meniul care a cuprins nu mai puţin de 50 de feluri de mancare.

Preparatele culinare din mălai fiert se regasesc si în tradiiţiile culinare din alte tari precum Serbia, Ungaria sau Croatia.

Desi sunt realizate din aceleasi ingrediente, un gurmand adevărat stie sa faca diferenţa intre polenta, o fiertură de mălai mai moale, şi mamaliga despre care se spune ca a fost pregatită corect atunci când se poate tăia cu aţa.

Mamaliguta tradiţională românească  a fost ridicata la rang de brand national

Daca strainii se arata atat de interesati de mamaliga care face parte din istoria si cultura noastra nationala, de ce sa nu se mândreasca si romanii cu ea?

Un prim pas in acest sens a fost facut de revista National Geographic, una dintre cele mai citite şi respectate publicatii din lume, care a ridicat mamaliga la rang de marca nationala.

Un intreg numar al revistei a fost dedicat preparatului traditional a carui istorie este doar unul dintre ingredientele care ar putea sta la baza construirii unui brand de tara solid.

Această revistă a organizat si un eveniment la care mămăliga a fost vedeta pentru care s-au adunat peste 400 de invitati, ea fiind gustată   într-o atmosfera specific româneasca la Muzeul National al Taranului Roman din Bucuresti.

La Muzeul National al Taranului Roman a fost organizata si o expozitie de acuarele semnate Lucian Muntean. Toate acestea au fost inspirate de mamaliguta, care este elementul central al operelor de arta care pot fi admirate pe tot parcursul lunii aprilie.

În ceea ce privește informațiile nutriționale – curiozitate la modă -, mămăliga are un bogat conținut de vitamine (A, B, C și E), de minerale (Potasiu, Magneziu și Fier), dar și de fibre.

Porumbul este bogat în acizi grași nesaturați (85 – 90%), contine multe hidrocarburi, amidon, albumine, foarte multe vitamine din grupa B, vitamina E, vitamina K, fier, fosfor, magneziu, zinc, potasiu și fibre. 

Acesta are proprietăți astringente, diuretice, antiinflamatoare și tonice, fiind utilizat în primul rând ca aliment (cereală) și apoi ca plantă medicinală. 

Acesta luptă stresului, fiind bogat în vitaminele din grupa B, care are acționează asupra funcționarii sistemului nervos, a mușchilor, a inimii și asupra producției de globule roșii.

                                             

 Porumbul este extrem de benefic pentru sănătate

Prin conținutul de vitamina E, ne protejează împotriva artritei, scade nivelul colesterolului reducând astfel riscul de ateroscleroza și, implicit, de infarct. Ajută și la procesul de reînnoire al celulelor.

Porumbul fiert conține și potasiu, necesar pentru buna funcționare a mușchilor și a inimii.

Gastrita hiperacidă și ulcerul sunt ameliorate de consumul de mămăligă caldă în loc de pâine, căci mălaiul reduce aciditatea și are o acțiune calmantă.

 

 

 

 

 

SURSE:

 

https://matricea.ro/de-ce-au-devenit-romanii-mamaligari/

https://a1.ro/lifestyle/health/ce-se-intampla-in-corpul-tau-daca-mananci-mamaliga-e-ca-si-cand-ai-lua-un-pumn-de-pastile-id442392.html

https://a1.ro/lifestyle/family/mamaliga-a-devenit-un-brand-romanesc-ce-face-inconjurul-lumii-id6108.html

https://www.petitchef.ro/articole/retete/mamaliga-preparat-traditional-romanesc-aid-266

Originea numelui Basarabiei. VIDEO

 

 

Semnificaţia numelui Basarabia

Toponimul „Basarabia”, atestat din sec. al XIV-lea, derivă direct de la numele dinastiei fondată de voievodul Basarab I, in Ţara Românească.

După vechiul obicei de a desemna un stat prin numele dinastiei fondatoare, „Basarabia” sau Principatul lui Basarab sauŢara Basarabilor, denumea întreaga Ţara Românească, ce se întindea, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, până la Marea Neagră şi Gurile Dunării.

Aflarea provizorie a Chiliei în componenţa Ţării Româneşti a constituit ulterior un motiv pentru desemnarea teritoriului din proximitatea gurilor Dunării cu numele dinastiei muntenești a Basarabilor.

Chiar Țării Românești, după cum rezultă dintr-un document polonez de la 1395, i se va atribui numele de Basarabia, ceea ce va crea confuzii în documentele ulterioare din Polonia şi din ţările vecine referitoare la această denumire, de Basarabia, a locului şi a extinderii sale teritoriale.”

În secolul al XV-lea, regiunea Dunării de Jos a făcut obiectul unui litigiu între vechiul Principat al Ţării Româneşti, căruia îi aparţinuse iniţial, şi mai noul principat, al Moldovei, care căuta să-şi extindă graniţele către sud, atingând deja gura de vărsare a Nistrului şi ţărmul mării în dreptul Cetăţii Albe.

Rivalitatea celor două state româneşti era determinată, de fapt, de rivalitatea celor două suzerane ale lor, Ungaria şi Polonia.

În 1426, Alexandru cel Bun, domnul Țării Moldovei, pune stăpânire pe cetatea Chilia, care la va fi cedată de Petru al II-lea al Moldovei lui Iancu de Hunedoara, ca mulțumire pentru ajutorul dat în lupta pentru recâștigarea domniei împotriva lui Roman al II-lea. Ștefan cel Mare o va recâștiga în 1465, iar la 1484 otomanii vor lua cu forţa de la Ţara Moldovei și Chilia, şi Cetatea Albă.

În 1486 au fost stabilite hotarele celor două circumscripţii teritoriale, Chilia şi Cetatea Albă, iar, ulterior, în mâinile otomanilor a ajuns și Tighina (în 1538, numită de turci Bender).

 

 

 

 

 

 

Pentru desemnarea acestui teritoriul de la gurile Dunării, de pe litoralul Mării Negre, şi a cursului inferior al Nistrului, rupt abuziv din trupul Ţării Moldovei în urma cuceririlor otomane, în documentele poloneze şi ale unor state din Europa Centrală, începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea, a fost utilizată noţiunea de Basarabia, luându-se în calcul faptul aflării Chiliei sub autoritatea domnului Ţării Româneşti.

În teritoriul din apropierea cetăţilor, populate de garnizoane turce, au fost plasate formaţiuni paramilitare otomane. În unele sate, locuite de turci, se aflau şi familii de tătari, venite din sudul Dunării.”

 

În secolul al XVI-lea, după cucerirea de către otomani a fortăreţelor de la Chilia şi Cetatea Albă, toponimul Basarabia începe a desemna teritoriul mărginit de cursurile inferioare ale Prutului şi Dunării, de Marea Neagră şi de Gura de vărsare a Nistrului.

Otomanii creează din cele 2 cetăţi o zonă de aprovizionare şi de supraveghere startegică, numită raia, căreia ii adaugă, la 1538, cetatea Tighinei, pe care o rebotează Bender.

Întreaga regiune astfel creată şi transformată în raia va fi denumită Bugeac, şi dăruită de turci tătarilor, ca plată pentru supravegherea militară a zonei de graniţă a Imperiului Otoman.

Basarabia devine echivalentă cu Bugeac şi desemnează partea de sud a Moldovei, anexată de otomani şi stăpânită de tătari, întinsă între limanul Nistrului şi braţul Chilia al Deltei Dunării, până la gura Prutului.

Acest teritoriu, rupt şi anexat de Imperiul Otoman, apoi de cel rus, va fi transformat în armă împotriva dezvoltării economice a Moldovei, prin blocarea accesului rutelor sale comerciale la Marea Neagră, aşa cum, simetric, va deveni Dobrogea cucerită şi ea de otomani, pentru Ţara Românească.

Din secolul al XVI-lea, poate şi datorită prezenţei tătarilor de o parte şi alta a Nistrului, se ajunge la situaţia în care, teritoriul situat la stânga Nistrului până la vărsarea Bugului în Mare, să fie numit tot Basarabia.

Astfel, numele Basarabia desemna, în acelaşi timp, posesiunile hanatului tătăresc Edisan, dintre Nistru şi Bug, dar şi zona denumită şi Bugeac, dintre Prut, Dunăre şi Nistru, locuită de alte neamuri de tătari.

Coincidenţa de nume va oferi un pretext în plus expansiunii ruseşti care se va servi de confuzii geografice intenţionate.

## Gheorghe I. Brătianu – Basarabia, drepturi naţionale şi istorice. Ed. Tritonic, Bucureşti, 2004

 

 

 

Teritoriul voievodatului Moldovei dintre Prut şi Nistru anexat prin Tratatul de la Bucureşti din 1812, odată cu raiaua Hotinului şi cu Basarabia istorică (în limba turcă Bugeac) cedate de Imperiul Otoman în urma încheierii războiului ruso-turc (1806-1812), a fost numit  Basarabia cu prilejul transformării sale de către Rusia într-o gubernie.

Opinia lui K. Marx despre modul cum a fost încheiat tratatul din 1812 rămâne foarte edificatoare:

„Turcia nu putea ceda ce nu-i aparţinea, pentru că Poarta otomană recunoscuse acest lucru, când la Karlowitz, presată de poloni să cedeze Moldo-Valahia, ea răspunsese că nu are dreptul de a face cesiune teritorială, deoarece capitulaţiile nu-i confereau decât un drept de suzeranitate.”

 

Administraţia imperială rusă a folosit fraudulos  numele Basarabia, desemnând prin acesta întreg teritoriul dintre Nistru şi Prut, pentru a masca proporţiile raptului teritorial de la 1812 făcut în dauna unei ţări ortodoxe, pe care pretindea că o „eliberează” de turci.

La recensământul efectuat de Imperiul țarist după răpirea Basarabiei din anul 1812, ponderea  românilor moldoveni din totalul populației era de circa 92%.

Acest lucru arată că, deși atât sudul, cât și nordul acestui teritoriu au fost raiale turcești, elementul românesc în structura populației era cel majoritar, deci rușii au luat un teritoriu cu o populație românească majoritară.

În concluzie, până în 1812, numele de „Basarabia” desemna o   parte din pământurile Moldovei aflate în partea de sud a interfluviului Prut-Nistru, numită aşa de primii voievozi moldavi din cauză că acestea fuseseră preluate de la voievozii Ţării Româneşti care la începuturi erau condusă de dinastia Basarabilor.

Aşadar, pentru a evita confuziile şi ambiguităţile, este necesar a folosi numele „Basarabia istorică” pentru „Basarabia” de până în 1812.  

Într-o scriere mai recentă, găsim şi explicarea denumirii de Basarabia, dată de profesorul  şi geograful rus, ajuns mai târziu membru al Academiei ruse şi preşedinte al Societăţii ruse de geografie, Lev Semionovici Berg (1876 – 1950), în lucrarea sa Basarabia, apărută la Petrograd în 1918:

„În timpul ocupaţiei ruseşti din 1806 – 1812, Basarabia actuală purta numele de Moldova aşezată în stânga Prutului.

În curând însă după această anexiune i s-a dat în mod oficial numele de Basarabia, deşi încă mult timp după aceea prin Basarabia se înţelegea numai partea ei de sud sau Bugeacul.

Cauza pentru care denumirea părţii de sud a fost extinsă la întreaga provincie a avut un caracter diplomatic.

Unul dintre articolele tratatului de la Tilsit din 1807 încheiat între Napoleon şi Alexandru I obliga Rusia să-şi retragă trupele din Moldova şi Muntenia. În timpul tratativelor ce au urmat la Paris la sfârşitul anului 1807, plenipotenţiarul rus arăta că în acest tratat nu se spunea nimic despre Basarabia şi în consecinţă el insista ca aceasta trebuia să rămână la Rusia, interpretând totodată noţiunea de Basarabia în mod lărgit, adică nu numai la Bugeac, ci la întreaga regiune între Prut şi Nistru. (…)

Denumirea Basarabia vine de la numele voievozilor transilvăneni Basaraba, care în primii ani ai secolului al XIV-lea au pus începutul dinastiei Basarabilor, întemeitorii Valahiei independente.

În unul din hristoavele sale de la începutul secolului al XV-lea domnitorul Mircea Voievod îşi zice Gospodar al pământului Basarabiei (adică al Munteniei). În timpul său (1386 – 1418) Valahia îşi întinsese dominaţia până în Dobrogea şi Akerman (Cetatea Albă).

De atunci, părţile de sud ale Moldovei şi Basarabiei de astăzi au început să se numească Basarabia.”

Un lucru este sigur, dacă ruşii la 1812 ar fi cunoscut mai îndeaproape etimologia cuvântului, chiar prin numele de Basarabia demonstrându-se caracterul pur românesc istoric dovedit, în mod sigur găseau şi foloseau o altă denumire pentru teritoriul ocupat în 1812.

Astfel, chiar prin denumirea încetăţenită chiar de către ei, propaganda diversionistă rusă a demonstrat caracterul pur românesc al acestei provincii smulse de la Moldova.

A. N. Egunov, un celebru jurist rus din secolul XIX, spunea la 1868 în lucrarea Statistica actelor comitetului regional din Basarabia.

„Până la anexiunea ei la Rusia în 1812, Basarabia era supusă aceluiaşi regim de guvernare ca şi Moldova din care ea făcea parte integrantă. 

Prin urmare nici istoria, nici documentele istorice cu privire la Basarabia nu se pot feri să nu vorbească de Moldova. Astfel, este cu neputinţă să se vorbească despre administraţia Basarabiei până la anexiune fără să se vorbească de Divanul Moldovei, căruia Basarabia îi era supusă.

În Basarabia nu există proprietate care să nu aibă documente emanate de la Divanul Moldovei. Până în zilele noastre (adică până în 1868) în procesele care sunt pledate în Basarabia numeroşi avocaţi invocă deciziile Divanului, care, fiind confirmate de domnitorii moldoveni sub formă de diplome (khrisobule), în conformitate cu articolul 1606 din vol. X al Legilor Civile ruse, nu pot fi anulate de tribunalele noastre şi păstrează astfel întreaga lor valoare şi toată puterea lor.”

Deci, chiar şi din punct de vedere al jurisprudenţei, ruşii recunoşteau ascendenţa legilor româneşti asupra Basarabiei.

Revenind la Lev Berg, constatăm că acesta descria faptul că Moldova era doar în relaţie de vasalitate cu Imperiul Otoman şi că acesta nu avea cum să înstrăineze către Rusia un teritoriu care nu îi aparţinea.

El menţiona şi faptul că Rusia recunoscuse suveranitatea şi graniţele Moldovei cu o sută de ani înaintea raptului de la 1812.

„La început turcii au ocupat din teritoriul Moldovei numai cetăţile Chilia şi Akkerman (Cetatea Albă).

În secolul al XVI-lea le-au mai luat Benderul (care la moldoveni purta numele de Tighina) şi l-au transformat în raia, adică în provincie turcească locuită de necredincioşi. 

Din raiaua aceasta mai făceau parte şi unele puncte locuite ca Cioburciu, Căuşani etc.” (Cu alte cuvinte este vorba de Bugeac).

În ce-i priveşte pe moldoveni turcii le-au luat atunci Hotinul (în 1712), au întărit cetatea şi au pus în ea o garnizoană. Mai multe sate din împrejurime au fost trecute în noua raia astfel organizată… Aşadar, în mâinile moldovenilor a rămas doar partea de mijloc. Toate cetăţile de pe Nistru şi Dunăre acum se aflau în mâinile turcilor.” (Cu o excepţie: Soroca).

Prin urmare, Berg recunoaşte apartenenţa cetăţilor de la Nistru Moldovei, deci şi Nistru ca şi hotar al Moldovei.

Acest lucru ne este dat mai explicit şi prin faptul că ruşii au recunoscut graniţa Moldovei pe Nistru încă din 1656, atunci când voievodul moldovean Gheorghe Ştefan încheia un tratat cu marele cneaz al Moscovei Alexei Mihailovici, prin care acesta din urmă se angaja să-i scoată pe turci din cetăţile moldoveneşti:  

„Locurile, teritoriile şi cetăţile pe care turcii le-au desprins din Moldova, ca Cetatea Albă, Chilia, Tighina şi regiunea Bugeac, Marele Cneaz le va lua de la turci cu armele şi le va întoarce Moldoveijure heraditario.”

Mai departe, la 1711, în tratatul încheiat între Dimitrie Cantemir şi ţarul Petru cel Mare la Iaroslavl, Petru cel Mare se angaja să respecte pe vecie hotarele Moldovei definite la articolul 11 al tratatului aşa:

„Hotarele Principatului Moldovei, după drepturile sale antice suntu acelea ce descriu cu râulu Dnistru, Cameneţu, Bender cu totu teritoriul Bugeacului, Dunărea, Muntenia, Marele Ducatu allu Transilvaniei şi teritoriulu Poloniei, după delimitarea făcută”.

Iar în tratatul în limba română, articolul 11, rezumat de cronicarul Ion Neculce:

„Ţara Moldovei cu Nistru să-i fie hotar, şi Bugeacul şi cu toate cetăţile tot ale Moldovei să fie.”

Deci Imperiul Ţarist, prin cel mai mare ţar al lor, întemeietorul Rusiei moderne, s-a angajat să respecte pe vecie graniţa Moldovei pe Nistru.

O sută de ani mai târziu, anexa Basarabia de la aceeaşi Moldovă, nu de la turci.

Ori, pentru a lua Basarabia de la Turcia, ar fi trebuit ca teritoriul moldovean să fie înglobat imperiului otoman, lucru cu desăvârşire inexact, deoarece nicicând la Iaşi sau Suceava nu a condus vreun paşă. Moldova a fost doar tributară Turciei, la fel cum Rusia a fost tributară tătarilor timp de trei sute de ani, de la bătălia de la râul Kalka din 1223.

Inclusiv autorii ruşi recunosc corect raporturile existente între Moldova şi Imperiul Otoman.

Spre exemplu, iată ce spune P.  P. Semionov – Şanski în monumentala sa operă Rusia, descrierea geografică completă a patriei noastre (1910):

„La sfârşitul secolului al XIV-lea Muntenia a devenit vasala Turciei, şi în 1511, după o îndelungată rezistenţă, Moldova a căzut sub suzeranitate turcească. Cele două principate au reuşit însă să-şi păstreze organizaţia lor politică, domnitorii lor naţionali şi religia lor. Dependenţa lor faţă de Turcia nu se manifesta decât prin plata unui tribut.”

 Aceeaşi idee apare şi la Lev Berg, care menţionează că moldovenii, ca vasali, nu erau obligaţi să-i ajute pe turci decât dacă vroiau, şi atunci mergeau la luptă în calitate de aliaţi, Berg ne dă exemplu lui Gheorghe Duca, care drept mulţumire pentru alianţă este făcut de turci şi domn al Ucrainei, deşi pentru scurtă vreme.

La fel, ca să treacă Nistrul la 1711, Petru cel Mare a trebuit să se înţeleagă cu Dimitrie Cantemir, el chiar a încercat să facă o alianţă şi cu Constantin Brâncoveanu, domnitorul Munteniei.

Ori, acest lucru nu se putea face decât dacă cele două ţări erau doar vasale Turciei.

Toate acestea sunt menţionate pe larg de către Berg.

Referitor la perioada imediat următoare anexării Basarabiei de către Rusia, A. N. Krupenski, un mare adversar al unirii Basarabiei cu România la 1918, scria în lucrarea Nobilimea basarabeană, Petersburg, 1912:

„Anexând Basarabia, împăratul Alexandru I a încercat în administrarea ei principiile ieşite din condiţiunile istorice ale ţării. Guvernul provizoriu al provinciei a fost obligat să lase Basarabiei legile ei. Regulamentul din 1812 le dădea basarabenilor o largă parte în administraţie.

Guvernatorul nu era decât preşedintele unor instituţii în care elementele locale predominau. Autorităţile ruseşti îndrumau administraţia, nu se amestecau însă în detalii şi în modul de aplicare.”

Ce dovezi mai concludente ar putea fi aduse referitoare la caracterul deosebit al poporului ce trăia în provincia robită de Rusia la 1812?

Ori, ceea ce este evident, în toate scrierile ruseşti până în prima jumătate a secolului XX, nu numai că nu contestau predominanţa moldovenilor sau valahilor în Basarabia şi apartenenţa acesteia la Moldova şi la spaţiul românesc, dar chiar nu fac vreo diferenţă între români (numiţi şi valahi) şi moldoveni.

Teoria năstruşnică privitoare la existenţa acestora ca popoare diferite, a apărut mult mai târziu din evidente raţiuni politice.

Chiar Lev Berg spune clar acest lucru:

„moldovenii sunt românii  locuiesc în Moldova, Basarabia şi unele părţi din guberniile vecine cu Basarabia – Podolia, Herson sau Ecaterinoslav.”.

Prima descriere oficială a Basarabiei după anexarea acesteia la Rusia, a fost făcută de către P. P. Sviniin, sociolog şi funcţionar în ministerul rus al afacerilor străine, care primise misiunea de a pleca în Basarabia pentru a cerceta cărei religii aparţinea populaţia ei.  

Studiul lui Sviniin a fost dat publicităţii mult mai târziu, dar fără îndoială fusese adus neîntârziat la cunoştinţa autorităţilor.

El  strânsese datele în 1816, iar studiul său a fost publicat în Societatea istorică de antichităţi Odessa, vol 6, 1867, pag 175 – 321, sub titlul Descrierea guberniei Basarabia.

Aici, în mai multe rânduri, Sviniin spune direct că Basarabia a fost „desprinsă de Moldova”, că „istoria ei este strâns legată” de aceasta din urmă, că„populaţia ei se trage din coloniştii romani” şi că „are acelaşi trecut cu întregul popor românesc”.

În Lista localităţilor din imperiul rus, alcătuită şi publicată de Comitetul central de statistică de pe lângă Ministerul de interne din Petersburg, 1861, referitor la basarabeni se spune aşa:

„Moldovenii, românii sunt cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Basarabiei”.  

 Iar alt istoric rus, Nolde, arăta:

„Termenul Basarabia, istoriceşte desemna numai partea de sud a teritoriului anexat de Rusia în 1812 şi nu se aplică părţii de centru şi de nord a acestui teritoriu. ”

  A. N. Kurotpatkin, fost ministru de război şi un timp generalisim al armatelor ruseşti în războiul ruso-japonez din 1904, scria în Problema armatei ruse, St Petersburg, 1910:

dacă Moldova şi Muntenia „ar fi fost anexate la Rusia, populaţia lor nu numai că ar fi rămas străină, ci foarte repede ar fi devenit duşmană a poporului rus şi atunci, în loc de o singură Polonie, am fi două, spre o şi mai mare slăbire a Rusiei.

În viitor, faptul că unitatea poporului român se va face pe căi paşnice sau prin război este inevitabil”.

S-a făcut prin război, opt ani mai târziu.

 

Celebrul jurnalist rus N. N. Durnovo, fratele fostului ministru de interne al Rusiei, scria la 1912, cu prilejul serbărilor de la Chişinău dedicate centenarului anexiunii Basarabiei la Rusia: „… împreună cu profesorul slavist A. A. Maikov, ne-am spus părerea încă din 1877, în plin război ruso-turc.

De atunci, călătorind deseori în România, ne-am convins şi mai mult că Basarabia nu e numai mărul discordiei între români şi ruşi, ci reprezintă un adevărat depozit de dinamită care, dacă explodează, va aprinde ca un incendiu sângeros tot Orientul ortodox şi va înmormânta pe veci gloria Rusiei, eliberatoarea creştinilor din Orient”.

Trecând peste ideea de „eliberare a creştinilor”, cuvintele sale se dovedesc profetice chiar şi după  o sută de ani.

Mai departe: „Cert, în 1812 Rusia ar fi putut anexa întreaga Moldovă, asta însă ar fi constituit un rapt şi nu o cucerire, deoarece noi n-am fost în război cu Moldova”.

Perfect adevărat, dar anexarea Basarabiei nu a fost tot un rapt?

„Oricât de mic ar fi  (zice el mai departe), un popor cere să fie respectat, el este mândru de existenţa sa şi nu e dispus să servească de gunoi la ruşi, germani, maghiari sau alte popoare. România are de ce să fie mândră.

Mândria cea mai mare a românilor este de a nu fi trădat religia strămoşească, de a nu fi împărţit poporul strămoşesc într-o mulţime de secte, după cum s-a întâmplat în Rusia, de a nu se fi asimilat cu popoarele înconjurătoare: maghiari, ruşi, sârbi, ci de a fi dus poporul lor la 12-13000000 de suflete”.

În 1860, Rusia a salutat unificarea Italiei, a contribuit la unificarea Germaniei şi în felul acesta a recunoscut dreptul de a se uni şi pentru alte popoare .

Încheind, să notăm şi concluziile istoricului elveţian A. Babel:

„Rusia, dând numele de Basarabia întregii regiuni dintre Prut şi Nistru, prin aceasta a căutat să acrediteze ideea existenţei unei ţări basarabene istoriceşte despărţite de Moldova propriu-zisă.”  

Nu fusese aşa până atunci, dar avea să fie de atunci înainte.

 

În zilele noastre, problema unirii României cu Moldova dintre Prut şi Nistru se pune cu tot mai mare acuitate, iar duşmanii noştri şi-au intensificat propaganda contra curentului prounionist şi proeuropean din Basarabia, în intenţia de a  păstra pe mai departe acest teritoriu în orbita rusească, aşa cum s-a întâmplat  în cea mai mare parte a ultimilor două sute de ani.

Istoria va dovedi că popoarele nu pot fi la nesfârşit divizate pentru a fi dominate, după cum dictează interesele marilor imperii hrăpăreţe.

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/07/04/ziua-de-4-iulie-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/04/o-istorie-a-zilei-de-4-iulie-video-3/

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

Gheorghe I. Brătianu – Basarabia, drepturi naţionale şi istorice. Ed. Tritonic, Bucureşti, 2004

 

http://www.cristiannegrea.ro/geopolitica/2012/01/romanitatea-basarabiei-dupa-autorii-rusi/

 

http://istoria.md/articol/436/Originea_numelui_Basarabia

Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, editura Eminescu, 1995

Ştefan Ciobanu, Unirea Basarbiei, Editura Alfa, Iaşi, 2001

Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru – Testament pentru urmaşi, Editura Hyperion, Chişinău, 1991
Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, editura Eminescu, 1995

Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Editura Militară, Bucureşti, 2000

Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, ediţia a doua, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992