CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Există un aşa zis „gol” de 1000 de ani în istoria românilor?

 

Începând cu secolele XVIII-XIX, o serie de istorici austrieci şi maghiari au conceput aşa-numita “teorie imigraţionistă”, potrivit căreia toată populaţia latinofonă ar fi plecat din Dacia, odată cu retragerea ordonată de împăratul roman Aurelian, de teama populaţiilor migratoare, în 271-274, şi ar fi revenit la nord de Dunăre abia în secolul XIII, ca ciobani nomazi.

Unii aşa zişi istorici, au vorbit în ultimele două secole şi mai vorbesc încă, despre un adevărat gol de aproape 1000 de ani în  istoria veche a românilor.

Situaţia s-a complicat şi mai mult, atunci când toată această poveste a căpătat un substrat politic, în perioada afirmării naţionalismului european, iar argumentul “tăcerii izvoarelor” a devenit coloana vertebrală a teoriei ce susţinea că românii au venit din sudul Dunării.

De atunci, teoriile despre formarea poporului român au tot curs, unele fiind de-a dreptul fanteziste.

 

„În toată istoriografia europeană şi chiar în cea românească, se recunoaşte că între secolele IV- XII e un fel de mileniu întunecat, unde sunt prea puţine informaţii, şi de acest lucru au profitat unii din vecinii noştri.

Pentru unguri, Dacia era complet evacuată şi nu mai era nimeni când au venit ei, pentru ruşi sau ucrainieni nu era nimeni în Moldova, erau ei, şi acuma se întreabă cum dracu’ sunt atâţia români. Grecii nu ştiu de unde au venit aromânii, sunt căzuţi din cer”, explică istoricul Neagu Djuvara.

 

“De ţărani nu se vorbeşte în istorie”

 

Astfel se oferea o explicaţie pentru faptul că, în documentele oficiale ale regatului maghiar, românii, denumiţi vlahi, nu apăreau decât din secolul XIII.

În plus, vlahii erau mai vizibili în spaţiul de la sud de Dunăre, deci în Peninsula Balcanică, unde erau menţionaţi de sursele bizantine chiar din secolul X (în Tesalia, Epir, Macedonia, Bulgaria).

În privinţa formării poporului român, tocmai din cauza acestei sărăcii a documentelor, s-au emis diferite ipoteze.

Dacă unii istorici maghiari sau austrieci au optat pentru peninsula Balcanică, nici cei români nu s-au pus de acord: unii au ales Transilvania, alţii Oltenia, iar alţii centrul şi sud-vestul ţării, într-o arie ce cuprinde atât Transilvania, cât şi Oltenia, Banatul şi părţi din Serbia actuală.

Documentele vorbesc, în schimb, de populaţiile migratoare care au trecut pe aici.

Istoricul A D Xenopol spune că fosta Dacie, ocupată de populaţiile migratoare, a devenit pe rând „Goţia”, „Gepidia”, „Avaria”, „Cumania” şi argumenta că e normal ca documentele oficiale să-i amintească pe migratori şi nu pe autohtoni, deoarece războinicii erau cei care atrăgeau atenţia, din cauza tulburărilor şi conflictelor armate pe care le provocau.

Astfel, dacă vlahii nu luau parte la evenimente politice, nici un apăreau în documente, astfel că ţinutul pe care îl locuiau ei era denumit după numele celor care îl stăpâneau.

„De ţărani nu se vorbeşte în istorie…

 În  istorie se vorbeşte de ăia care ţin frâna politică, ca să zic aşa, şi de ăia care sunt stăpânitori şi care, în general, în evul mediu, au fost invadatorii.

Despre ei se vorbea, despre cei care erau stăpânii pământului în momentul acela”, explică Djuvara.

„În al doilea rând, trebuie să facem puţină istorie comparată. Tot atât de obscure sunt cel puţin două locuri în Europa şi care sunt foarte cunoscute: Albania şi romanofonii din Elveţia, care sunt de limbă romanşă.

De ei, în 1000 de ani, şi în plin Occident, de aceşti oameni care vorbesc un dialect latin în Elveţia, nu există niciun cuvânt timp de 1000 de ani.

Albanezii, de asemenea. Mai mult, vreo 1100 de ani. Or, se ştie că pe vremea romanilor exista acest popor care refuzase romanitatea şi se ascundea prin munţi, deci exista, şi-l regăsim pe la 1200 tot acolo.

Nu au plecat şi s-au întors şi nu au fost paraşutaţi în Albania. Deci cazul cu Transilvania e cam acelaşi”, continuă el.

„Dacă veneau nişte păstori, nu intrau în pădure cu oile”

Arheologic, s-a dovedit că teritoriul a fost populat şi după retragerea legiunilor şi administraţiei romane, iar arheologii români au arătat că nu există nicio dovadă la sud de Dunăre care să ateste că o întreagă populaţie s-a aşezat brusc acolo în secolul III.

Însă faptul că un teritoriu era populat, nu însemna automat că locuitorii săi erau latinofoni.

Când au apărut pentru prima dată în documentele maghiare, după anul 1200, vlahii erau localizaţi în păduri şi în regiunea Făgăraşului, denumită „ţara vlahilor”, ceea ce i-a determinat pe mulţi istorici să spună că, odată cu venirea migratorilor care ocupau văile şi câmpiile libere, succesorii daco-romanilor s-au retras la munte sau în păduri.

Neagu Djuvara aduce argumentul păstrării numelor latine ale locurilor şi ale apelor:

„De unde au putut cunoaşte noii veniţi numele acelor râuri principale care sunt în Transilvania şi care sunt vechi de pe vremea romanilor, şi chiar înainte de vremea romanilor, cum sunt Crişul, Mureşul, Oltul?”.

„Nu numai în Transilvania au rămas vorbitori de latină, dar şi în Muntenia.

Slavii s-au aşezat în locuri rodnice, de-a lungul râurilor, le-au dat ei un nume – Ialomiţa, Dâmboviţa, Prahova, Bistriţa, Milcov – dar acest grupaj de nume slave este înconjurat de râuri mai mari care au păstrat denominaţia cea veche, adică Argeşul, Oltul, Dunărea, Siretul, Prutul, Nistru.

Toate astea sunt nume vechi. Slavii s-au băgat între noi, în locuri fertile.

Valahii s-au adăpostit în spatele unor imense păduri.

Ăsta este adevărul istoric. Deci românii erau în păduri, nu cum zic ei că erau veniţi de la sud de Dunăre, ca nişte păstori, că dacă veneau nişte păstori nu intrau în pădure cu oile”, continuă el.

În secolul I, teritoriul României de astazi era acoperit de păduri în proporţie de 80%,  însemnând aprox. 18 mil ha.

În secolele X – XVIII, pădurile de pe teritoriul actual al României aveau o suprafaţă evaluată la cca 4-6 mil hectare, astfel că totuşi, circa 40% din actuala suprafaţă a României rămânea acoperită de păduri…

 

 

„Aceşti romanizaţi nu s-au mişcat de la noi din ţară”

Cuvântul „vlah” îl desemna pe cel care vorbea latineşte:

„În Valahia, adică în Muntenia noastră de astăzi, ai cel puţin vreo două-trei mari regiuni care au fost botezate de slavi, de cumani sau de pecenegi, care dovedesc că e vorba de o imensă pădure : Codrul Vlăsiei (codrul în care sunt vlasii, pluralul lui vlahi). Judeţul Vlaşca tot asta înseamnă, explică istoricul Neagu Djuvara.

„ Moldova, dacă a fost locuită de daci şi în antichitate, între timp a fost bătută de toate vânturile şi acolo populaţia de limbă română cred că este venită mai târziu. Dar restul ţării este ocupată”, a continuat istoricul.

„Nu-i adevărat să nu fie niciun document rămas din veacurile acelea, din veacul al IV-lea şi al V-lea s-au mai găsit morminte cu nume daco-romane, prin urmare nu plecase toată lumea”, mai spune el.

„Eu zic că aceşti ani de la 300 la 1300, nu că sunt foarte plini, dar e suficient de explicit că nu s-au mişcat aceşti romanizaţi de la noi din ţară. Puţini, relativ ascunşi, dar erau”, explică Djuvara.

 

În nici un eveniment din istoria universală nu s-a întâmplat ca o populație cotropită de o putere straină, să-şi urmeze in retragere cotropitorii. 

Dovada o constituie decăderea urbană bruscă a oraşelor şi dezvoltarea unei vieţi rurale.

Au fost descoperite pietre funerare inițial păgâne, datând din primele secole creștine, care au fost inscripționate  cu semnul crucii,fapt care dovedește răspândirea timpurie a credinței creștine pe acest teritoriu.

Continuitatea daco-romanilor la nordul Dunarii mai este dovedita si  de singura copie a unei harţi romane păstrate până în zilele noastre, unică de altfel, Tabula Peutingeriana.

Harta, realizata dupa anul 330 d.H., an în care împaratul Constantin cel Mare muta capitala imperiului de la Roma in Bizanţ, consemneaza chiar şi după retragerea aureliană, nu mai puţin de 88 de localităţi cu nume daco-gete, atât în nordul cât şi în sudul Dunării.

 

 

 

Tabula Peutingeriana

 

 

Importanţa acesteia este cu atat mai mare cu cât, Tabula Peutingeriana este o harta concepută în scopuri comerciale, dovedind prin urmare şi  o strânsă legatură economică a imperiului roman de răsărit cu populatia ramasă în fosta provincie dacică.

Afirmaţia că ar fi dispărut orice urmă de inscripţii latine în Dacia, o dată cu retragerea legiunilor şi administraţiei, e eronată.

Câteva din secolele IV şi V, s-au mai găsit, ce e drept, rare — lucru explicabil prin părăsirea aproape generală a oraşelor (urbelor): fenomen de ruralizare totală.

Interesant este si faptul ca istoricii greci si bizantini continuau sa ii numeasca pe localnici daci sau geti, denumire folosita in Bizant pana aproape de secolul al X-lea, data la care incepe sa fie folosit termenul de valah.

De exemplu, istoricul grec Zosimos mentioneaza  in secolul al V-lea, conflictul dintre Imperiul Roman de Rasarit si tribul carpo-dacilor de la nordul Dunarii, conflict soldat cu infrangerea celor din urma.

Mai mult, imparatul Constantin cel Mare, initiaza construirea unui pod peste Dunare, care sa faca legatura cu fosta provincie romana, precum si o campanie de la care isi va trage titlul de Dacicus, lucru pe care il va repeta si imparatul Justinian.

Desi, practic, administratia romana disparuse din fosta provincie Dacia, teoretic, aceasta continua sa existe in structurile Imperiul Roman.

Astfel au fost constituite provinciile Dacia Ripensis si Dacia Mediterranea, intalnite si sub numele de Dacia Aureliana in literatura secolului al XII-lea, un argument in plus in fata continuitatii numelui de Dacia, dar si al celui de dac.

Mai vorbim și de așezări intărite (inclusiv fosta capitală Sarmisegetusa), multe din ele pe locul fostelor castre romane, care ofereau un grad de siguranță mai mare localnicilor, de biserici paleocreștine înălțate intre sec. II-VII și mai târziu, care constituie de asemenea dovezi de necontestat ale continuităţii vieţii în Dacia, după retragerea aureliana,iar izvoarele bizantine din secolul al V-lea, amintesc de  limba neolatina vorbită de protoromâni.

Romanii nu au ocupat militar nici un sfert din teritoriul locuit de daci, astfel incât devine legitimă intrebarea legata de motivul care i-ar fi împins pe dacii liberi din teritoriile care nu fuseseră ocupate de Imperiu, să lase totul și sa treaca și ei odata cu armata romana, la sud de Dunare.

Curios mai este si faptul ca, desi exista adepti ai teoriei imigrationiste, teorie care spune ca poporul roman s-ar fi format alaturi de cel albanez la sudul Dunarii, urmand ca apoi sa migreze iarasi in nord, nu exista nici macar o singura mentiune a unei asemenea transmutari de amploare, fapt mai mult decat neobisnuit.

De fapt, singura mentiune a unei migratii a populatiei este una in sens invers, de la nord la sud, mentiune care se refera, mult mai tarziu, la secolul al XIV-lea.

Un vid politic de aproape 1000 de ani

Pe de altă parte, există câteva documente care spun că existau români în fostul spaţiu al Daciei de pe la sfârşitul secolului IX.

Cel mai important dintre ele este Cronica notarului anonim al regelui maghiar Bela, care scrie în secolul XII şi îl aminteşte pe vlahul Gelu, conducător al unei formaţiuni politice pe care maghiarii au înfrânt-o când au intrat în Transilvania la sfârşitul secolului IX. Notarul spune că vlahii şi slavii, care sunt„oamenii cei mai mizerabili ai pământului”, alcătuiseră un stat sub un duce, Gelu.

Chiar dacă s-a dovedit că populaţia latinofonă nu plecase, multe întrebări rămâneau fără răspuns: S-a organizat în vreun fel această populaţie? Cum anume?

Informaţiile privind o eventuală organizare a românilor într-o formaţiune politică sunt şi mai rare: cu excepţia voievodatului lui Gelu din Transilvania, nu mai ştim nimic despre vreo formă de organizare a vlahilor până în secolul XIII, când sunt menţionate într-un document maghiar voievodatele lui Litovoi şi Seneslau şi cnezatele lui Farcaş şi Ioan.

Neexistând un stat, şi deci o cancelarie care să emită acte oficiale, se explică şi de ce documentele interne cu privire la istoria noastră lipsesc cu desăvârşire timp de 1000 de ani, adică până la întemeierea statelor medievale româneşti în secolul XIV.

O republică federativă la Iaşi, în secolul III

Pentru a umple golul, unii istorici, ca de exemplu Bogdan Petriceicu Haşdeu, au publicat documente care s-audovedit a fi falsuri.

Astfel, Haşdeu a publicat un act, aşa-numita „Diplomă Bârlădeană”, o scriere ce ar fi datat din 1134, potrivit căreia ar fi existat un principe al Bârladului, Ivancu Rotislovovici, dependent de tronul Galiţiei, care ar fi stăpânit şesul Moldovei.

Astfel, românii ar apărea destul de timpuriu şi în părţile Moldovei, ţinutul despre care avem cele mai puţine informaţii în „mileniul întunecat” şi nici o informaţie privind vreun stat închegat acolo înainte de jumătatea secolului XIV.

Istoricii Ioan Bogdan şi Nicolae Iorga au demonstrat că documentul era un fals.

Însă începuturile romantice ale istoriografiei nu sunt caracteristice numai românilor:

„Nu suntem singurii. Să nu credem că suntem o excepţie că începem să minţim, e destul de firesc. Până şi în Occident, câte legende nu sunt absolut fictive. Şi în Franţa, şi în alte ţări. Deci să nu ne speriem”, spunea istoricul Neagu  Djuvara.

„Aceşti oameni extraordinar de culţi şi de inteligenţi, în anumite domenii de istorie s-au înşelat, adică s-au lansat în câteva ipoteze care s-au dovedit a fi eronate, ca şi chestia asta cu bârlădenii. Nu sunt lucruri dovedite”, continuă el.

Tot pe la mijlocul secolului al XIX-lea a mai apărut un fals: hronica lui Huru, care susţinea că, după retragerea aureliană, în secolul III, în cadrul unei mari adunări la Iaşi, populaţia rămasă ar fi decis proclamarea unei republici federative cu dregători aleşi.

Varianta Partidului Comunist: „statul neorganizat”

Dorinţa fierbinte de a umple golul a atins culmi nebănuite şi totodată hazlii în timpul comunismului, când în programul Partidului Comunist Român din 1975 ni se spune că după retragerea aureliană, pe teritoriul vechii Dacii a rămas un „stat neorganizat”.

„Românii au cunoscut o ciudată întârziere istorică”

„Românii au cunoscut, într-un fel, o ciudată întârziere istorică, pe care o plătim şi astăzi. E vorba şi de întârzierea zonei în care ne aflăm, Europa Răsăriteană faţă de Europa Occidentală.

Dar chiar şi în interiorul acestui spaţiu e o întârziere semnificativă, şi curioasă.

Statele româneşti sunt create pe la 1300 sau după 1300.

Erau ultimele state din Europa.

În zona asta în care ne aflăm, deja în epocă şi de multe secole, Ungaria şi Polonia sunt mari puteri regionale, chiar vecinul ceva mai mic, Bulgaria, a cunoscut şi el momente de extindere, de glorie, cu secole bune, cu jumătate de mileniu înainte de crearea statelor româneşti. Serbia, de asemenea”, spune istoricul Lucian Boia.

„Sigur că românii sunt acolo, nu sunt în altă parte. Sigur că există anumite structuri, şi politice, şi economice, dar sunt totuşi modeste, când n-ai ajuns încă la crearea unor state, cu instituţiile respective, e un nivel de civilizaţie de tip exclusiv rural. Nu ai intrat în dinamica propriu-zisă a istoriei”, spune el.

În opinia sa, una dintre explicaţii pentru întemeierea târzie a unor state ar putea fi faptul că aici a fost o zonă de trecere, un spaţiu deschis, unde migraţiile s-au prelungit până în secolul al XIII-lea.

„Am avut impresia că parcă ieşim dintr-un neant”

Acest vid politic i-a făcut pe mulţi români să se simtă scoşi din istorie :

„Simpla perpetuare a unui element românesc amorf, supus diverselor stăpâniri străine, nu pare o soluţie convenabilă.

Mărturisit sau nu, ceea ce îi complexează pe români este lipsa, timp de 1000 de ani, a unui stat românesc, este lipsa unei tradiţii politice adânc înrădăcinate în timp, comparabilă cu a naţiunilor vecine”, scrie Lucian Boia, în cartea sa „Istorie şi mit în conştiinţa românească”.

„Eu cred că dacă există într-adevăr un complex, ăsta nu ne-a venit decât în veacul al XIX-lea, pentru că mai devreme populaţiile sau chiar învăţaţii sau boierimea nu puteau să facă asemenea socoteli că noi am venit mai târziu.

Eu cred că nu şi-au făcut un asemenea gând, chiar deloc.

În secolul XIX, într-adevăr, până să intrăm în istoria Europei, să fim independenţi, la 1877, să fim relativ uniţi la 1859, atunci am avut noi impresia că parcă ieşim dintr-un neant”, conchide regretatul nostru istoric, Neagu Djuvara.

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/06/26/teoria-imigrationista-a-formarii-poporului-roman/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2011/01/17/romani-sau%E2%80%A6moldovenivlahivalahivolohi-video-asa-i-romanul-2/

Surse:

Andreea Dogar – https://www.efemeride.ro/golul-de-1000-de-ani-din-istoria-romanilor/

29/06/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Expansionismul rus. Desfiinţarea Poloniei, Finlandei şi anexarea Basarabiei

Romanofobia-6

O istorie a expansionismului rus.  Desfiinţarea Poloniei a Finlandei şi anexarea Basarabiei

 

  Războindu-se permanent cu statele vecine, ruşii, sub dinastia Romanovilor, au cunoscut o formidabilă extindere, puţine fiind popoarele care li se puteau opune.

De altfel, ţinta declarată a ţarilor ruşi era stabilirea capitalei imperiului la Constantinopol, ceea ce ar fi echivalat cu dispariţia Imperiului otoman şi a ultimei speranţe de independenţă a popoarelor subjugate de el. 

 În iulie 1774, după şase ani de război cu Turcia, se semnează tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi.

Rusia obţine fortăreţele de pe malul Mării Azov, protectoratul asupra Hanatului Crimeii, Kabarda şi stepa dintre Bug şi Nistru, accesul la Marea Neagră şi la Marea Egee, o despăgubire de război de patru milioane şi jumătate de ruble şi dreptul de a veghea asupra libertăţii religioase a supuşilor creştini ai sultanului.

La 21 iulie 1783, ţarina rusă anunţa, printr-un manifest, anexarea Crimeii. Rusia controlează acum şi Marea Neagra.

În 1787, sultanul somează Rusia să restituie Crimeea. Este refuzat şi asta înseamnă război.

Anglia şi Prusia se declară de partea Porţii Otomane; Franţa îşi proclamă neutralitatea. În 1788, Suedia declară război Rusiei.

La 3 august 1790 la Varela este semnat un tratat de pace între Rusia şi Suedia.

Rusia nu va ceda o palmă din teritoriile sale, însă va recunoaşte noua formă de guvernământ din Suedia.

În ianuarie 1792, la Iaşi este semnată pacea dintre Rusia şi Turcia.

Pentru prima dată românii  ajungeau să aibă graniţă comună cu Rusia.

Tratatul lăsa Rusiei întregul teritoriu situat între Bug şi Nistru, recunoştea oficial că regiunile Crimeea şi Otsakov sunt ruseşti şi confirmă acordurile de la Kuciuk-Kainargi.

  În 1796, în Palatul de iarnă din Sankt Petersburg, ţarina Ecaterina a Rusiei se stingea din viaţă.

Procurorul general Samoilov anunţă “Împărăteasa Ecaterina a murit şi fiul său, împăratul Pavel, a urcat pe tron.”

  Despărţiţi iniţial de mari spaţii geografice, românii şi ruşii s-au întâlnit destul de târziu, şi nici atunci relaţiile dintre ei n-au îmbrăcat forme deosebite.

Legături mai consistente au avut românii mai mult cu ucrainienii, care stăpâneau regiunile transnistriene ale Haliciului şi Volâniei. Dar este tot atât de adevărat că de foarte timpuriu dincolo de Nistru au existat numeroşi locuitori români.

„În afară de Basarabia, moldovenii formau o masă compactă pe teritoriul de pe malul stâng al Nistrului, în judeţele Olgopol şi Balta ale guberniei Podolia, precum şi în judeţele Tiraspol şi Ananiev ale guberniei Herson”, recunoştea istoriografia sovietică.

Este evident că, cel puţin până în secolul al XVIII-lea, românii constituiau populaţia cea mai veche şi cea mai numeroasă pe teritoriul dintre Nistru şi Bug. Prin urmare, nu este cu nimic exagerată afirmaţia că zona Transnistriei este o parte componentă a teritoriului istoric şi etnic al poporului nostru.

                        Nu ne miră aşadar deloc faptul că în a doua jumătate a secolului al XVII-lea turcii încredinţau domnitorului Moldovei, Gheorghe Duca, şi cârmuirea Ucrainei, fapt recunoscut şi de sus-amintitul Berg:

„În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, domnitorul Moldovei Gheorghe Duca i-a ajutat pe turci în războiul lor contra Rusiei pe chestiunea Ucrainei. Drept recunoştinţă, turcii l-au făcut domn al Ucrainei şi Gheorghe Duca a început să se numească, deşi pentru scurt timp, «Despot al Moldovei şi Ucrainei».”

   La începutul secolului al XVIII-lea, Rusia se apropia de graniţele Moldovei. Pentru a atrage de partea sa popoarele aflate sub stăpânire otomană, între care erau şi numeroşii slavi balcanici, imperialismul rus susţinea pe faţă eliberarea acestor popoare şi formarea de către ele a unor state naţionale independente, dar în realitate dorea să le subjuge pentru a putea ajunge la Constantinopol.

Însă formulele demagogice vehiculate au reuşit pentru un timp îndelungat să atragă simpatia filorusă a popoarelor balcanice, în special a slavilor sud-dunăreni.

Şi din rândul moldovenilor mulţi se înscriau în cursul secolului al XVIII-lea în armata rusă, dornici de a contribui cu arma în mână la eliberarea atât de mult promisă a ţării lor.

În cadrul armatei ruse s-au format chiar unele unităţi româneşti distincte, cu conducători naţionali. Printre aceşti conducători s-au remarcat destule personalităţi militare care au făcut cinste armatei imperiului.

  Principala continuatoare a acestei politici expansioniste a fost împărăteasa Ecaterina a II-a, când războaiele ruso-turce se înteţeau şi ţările române deveneau teatrul lor de luptă.

Adevăratele intenţii ale ruşilor începeau să iasă la iveală, fiind recunoscute şi de Berg:

„Ecaterina II a dus două războaie împotriva Turciei. În 1772-74, armatele ruseşti au ocupat amândouă principatele, şi Ecaterina se gândea să le transforme în provincii ruseşti. Ea i-a silit atunci pe boierii moldoveni să-i facă o cerere în care, între altele, aceştia cereau ca în fruntea administraţiei militare a Moldovei să fie pus un general rus.” 

                       

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, Rusia a atins graniţa Nistrului, ocupând Oceacovul în 1792 şi împărţind Polonia alături de Prusia şi Austria în 1793.

Încă înainte de aceşti ani, în păcile ce au urmat numeroaselor războaie ruso-austro-turce, războaie duse în mare parte pe pământul românesc şi soldate cu pierderi de neimaginat, ea a cerut teritorii româneşti.

În 1775, la pacea de la Kuciuk-Kainargi, ruşii, după ce renunţară la anexarea ţărilor române, pretinseră a reţine Benderul, motivând că cetatea respectivă nu aparţinea Moldovei, ci „Basarabiei”, acesta fiind un alt nume pentru Bugeac, partea de sud a Moldovei , devenită pe atunci raia turcească, nume ce va deveni fatal peste câţiva ani.

  Dar adevăratele tendinţe ruseşti de expansiune spre ţările române abia acum, după 1775, începeau să ia amploare. Războiul din 1787-1791 s-a dat în mare măsură pe teritoriul nostru, ruşii ocupând ani în şir întinse regiuni româneşti.

Prin pacea de la Iaşi, din 9 ianuarie 1792, Rusia lua Oceacovul, declarând însă făţarnic că Nistrul va forma „pe veci” graniţa sa cu principatul Moldovei.

Cât erau de hotărâţi ruşii să-şi respecte angajamentul, se poate observa din amintirea, chiar succintă, a manevrelor lor diplomatice de la începutul secolului al XIX-lea.

La 23 aprilie 1802, Ruffin, însărcinatul francez cu afaceri la Poartă, anunţa Ministerul afacerilor externe că „Rusia vrea cu orice preţ obţinerea încorporării celor două provincii (Moldova şi Muntenia) la imperiul său pentru a atinge, conform dorinţei Ecaterinei II, linia Dunării.”  

 În 1805, Voronţov, ministrul de externe rus, cerea ţarului ocuparea principatelor, pentru a le „apăra” de „invazia franceză” a lui Napoleon.

Consulul rus de la Iaşi, Bolkunov, a încercat să determine prin forţă şi constrângere pe boierii moldoveni ca să ceară ei înşişi ocuparea Moldovei, dar aceştia au reuşit să se opună.

Chiar în 1807, la 19 noiembrie, bucurându-se acum de marea sa trecere la Napoleon, ţarul Alexandru I  îi cerea acestuia asentimentul pentru anexarea principatelor, acord comunicat prin ambasadorul francez la Petersburg, Coulaincourt, în februarie 1808:

„Anexarea Valahiei şi Moldovei umple o pagină a istoriei. Imperiul Majestăţii Voastre realizează ce au dorit înaintaşii.”   Iar la 1 mai acelaşi an, ţarul îi spunea încă o dată lui Coulaincourt că:

„Ambiţia mea nu va fi alta decât Valahia şi Moldova.” 

    Înţelegând însă că francezii n-aveau destulă putere în regiune, ruşii au început tratative separate şi cu Austria. La 31 mai 1808, la Petersburg, s-a perfectat un plan austro-rus de unire a principatelor române, care urmau a fi încredinţate unui frate al împăratului Austriei care să se căsătorească cu marea ducesă Ecaterina a Rusiei.

                        Dar adevărata dorinţă a ruşilor era să ocupe ei singuri ţările române. În tratatul secret încheiat cu Napoleon la Erfurt la 12 octombrie 1808, împăratul francez „accepta” anexarea de către Rusia a principatelor şi atingerea de către ea a liniei Dunării. Ca urmare, Turcia se reconcilia cu Anglia.

        Se părea că soarta principatelor era pecetluită. Încă la 2 februarie 1808, Napoleon îi cerea ambasadorului Coulaincourt să comunice ruşilor că:

„Noi nu putem să ne ciocnim; lumea e prea mare. Eu nu voi insista ca dânsul (ţarul) să evacueze Moldova şi Valahia. Să nu insiste nici el ca eu să evacuez Prusia.”

Bineînţeles, scrisoarea lui Napoleon a produs mare bucurie la Petersburg. Ruşii începeau să fie tot mai convinşi că frontiera Dunării nu mai putea să le scape.

     Iar la 3 decembrie 1809 fericirea lor putea fi deplină. Napoleon declara la deschiderea Corpului Legiuitor al Franţei că prietenul şi aliatul său, ţarul Alexandru I, „a reunit la vastul său imperiu Finlanda, Moldova şi Valahia.” 

      În aceste condiţii, ruşii reluau ofensiva în 1809. Imediat era ocupat Ismailul, apoi treceau în sudul Dunării şi în 1810 cucereau Turtucaia, Bazargicul şi Silistra.

Iar la 15 aprilie 1810 ruşii notificau oficial încorporarea principatelor române. Problema era ca şi rezolvată.

„Împăratul Alexandru doreşte foarte mult terminarea acestui război, dar, la încheierea păcii, consideră indispensabil să obţină întreaga suveranitate asupra provinciilor Moldova şi Valahia”, comunica după patru zile ministrul american la Petersburg, viitorul preşedinte J.Q. Adams.

De altfel, arăta el la 31 iulie acelaşi an, „Valahia şi Moldova, după cum puteţi observa din extrasele gazetelor (ruseşti), sunt deja anexate la Imperiul rus.”

  Situaţia ţărilor române era foarte gravă, după cum rezultă şi din această afirmaţie a contelui Rumeanţev din 20 iulie 1810:

„M.S. Împăratul, considerând Moldova şi Valahia ca provincii ale imperiului său, şi care, prin urmare, vor fi administrate cu legile imperiului său, a hotărât să suprime în aceste teritorii executarea drepturilor ce sunt practicate numai în Turcia… orice individ născut în aceste provincii nu trebuie să fie considerat altfel decât un supus rus.

   Încă de mai înainte, principatele au fost puse sub oblăduirea unor cârmuitori ruşi. În 1808 în fruntea lor se afla senatorul Kuşnikov, iar în 1810 senatorul Krasno-Milaşevici.

Iar după celebra notificare a încorporării lor la Rusia, principele Prozorovski realiza şi un proiect de divizare a lor în patru gubernii: Basarabia, Moldova, Muntenia şi Oltenia.

Iar generalul Kamenski, comandantul armatei dunărene, îi propunea deja ţarului să cedeze Oltenia Austriei în shimbul Bucovinei. Această propunere chiar a fost făcută Austriei, dar curtea vieneză a respins-o.

   Din punct de vedere al organizării bisericeşti, prin ukazul (decretul) ţarului Alexandru I, ţările române formau un exarhat cuprinzând Moldova, Valahia şi Basarabia, supus ierarhic sinodului rus.

Ca exarh a fost numit Gavriil Bănulescu-Bodoni, român trecut de mult în slujba Rusiei, şi care de curând demisionase din funcţia de mitropolit al Kievului.

În Basarabia el l-a chemat în 1809 pe protopopul Teodor Maleavinski, venit din eparhia Ekaterinoslavului.

   Şi pentru că turcii refuzau să recunoască anexarea principatelor, ţarul hotărî să dea lovitura decisivă. La 7 aprilie 1811, Kamenski era înlocuit de la comanda armatei cu generalul Kutuzov.

Ca urmare, la 2 octombrie, ruşii obţineau cea mai mare victorie a lor la Slobozia.

Imediat se începură tratativele de pace.

Până la 1812, ruşii nu au căutat niciun fel de argument pentru a-şi justifica vreo pretenţie asupra Basarabiei, cu care nu aveau nimic comun din punct de vedere geografic, etnic, economic sau istoric.

În 1782, cu sprijinul Academiei de Ştiinţe din Petersburg, istoricul rus Levensk publica la Paris o masivă Istorie a Rusiei, în cinci volume. În cadrul acestei lucrări era publicată şi harta Rusiei occidentale, pe care sunt trasate clar hotarele răsăritene ale Moldovei, incluzând fireşte şi Basarabia. 

Lipsa oricăror drepturi ale ruşilor asupra acestui teritoriu era evidenţiată şi de savantul rus Nikolai  Durnovo :

„Basarabia a făcut parte din principatul Moldovei, prin care armatele noastre trebuiau să treacă în timpul războiului ruso-turc. Bineînţeles, Rusia în 1812 putea să anexeze toată Moldova, dar… ar fi fost o răpire, iar nu o cucerire, căci noi cu moldovenii n-am avut război.”  

Basarabia “ţaristă”

 

Basarabia a fost anexată de Imperiul Rus în urma Tratatului încheiat cu Turcia la Bucureşti, în 1812. 

 

„Turcia nu putea ceda ceea ce nu-i aparţinea, pentru că Poarta Otomană – scria K. Marx în 1855 – n-a fost niciodată stăpânitoare asupra Ţărilor Române. Poarta însăşi recunoscuse acest lucru, când la Carlovitz (1699), presată de poloni să le cedeze Moldo-Vlahia, ea răspunse că nu are dreptul de a face vreo concesie teritorială, deoarece capitulaţiile (încheiate cu Ţările Române) nu-i confereau decât un drept de suzeranitate” ( Karl Marx: însemnări despre români. Madrid ).

A urmat o scurtă perioadă de autonomie, după care presa şi toate instituţiile şi şcolile moldoveneşti au fost închise şi înlocuite cu altele ruseşti.

La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, Basarabia a fost supusă unui intens proces de rusificare. Şcoala, Biserica şi Serviciul militar au devenit principalele instrumente de rusificare.

Procesul de rusificare al acestui teritoriu a fost purtat şi prin colonizarea unor reprezentanţi ai altor etnii din Imperiul Rus, din spaţiul germanic sau din Imperiul Otoman : ruşi şi ucrainieni desigur, dar şi germani, evrei, bulgari şi găgăuzi.

 

Imagini pentru harta moldovei 1812

 

 

Simultan, s-a implementat la populaţia  băştinaşă ideia că, spre deosebire de  populaţiile române din Moldova apuseană, din Ardeal, din Ţara Românească sau din Dobrogea,moldovenii nu sunt români, iar limba lor nu poate fi numită română.

Încă din acea perioadă, Imperiul Rus nu îi recunoştea altă identitate, decât cea moldovenească.

Prin această politică, procentul populaţiei locale în recensăminte a scăzut continuu :

Recensământ rusesc din 1817: 86% români
Recensământ rusesc din 1856: 74% români
Recensământ rusesc din 1897: 56% români.

Deşi Imperiul Rus recunoştea măcar identitatea moldovenească, nu a făcut nimic pentru a o ocroti, a lăsat bisericile moştenite de la Principatul Moldovei în paragină, a preferat să clădească altele noi de stil rusesc, în domeniul toponimiei a rusificat nenumărate denumiri, iar când avea de ales între o denumire moldovenească şi alta tătară sau turcă, a preferat-o sistematic pe aceasta din urmă (Cahul, Ismail, Bender şi Akkerman, nu Frumoasa, Obluciţa, Tighina şi Cetatea Albă).

 La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului XIX, Rusia, care devenise o supraputere europeană, nu a putut să nu fie implicată în războaiele cu Franţa napoleoniană.

Imagini pentru ţarul pavel I al rusiei photos

Foto: Ţarul  rus Pavel I  (1754 – 1801)  

Ţarul Pavel a devenit un oponent ferm al Franţei, Rusia alăturându-se Marii Britanii şi Austriei în războiul împotriva lui Napoleon.

Între 1798 şi 1799, trupele ruseşti sub comanda unuia dintre cei mai faimoşi generali ai imperiului, Alexandr Suvorov, s-au comportat strălucit în Italia şi Elveţia.

Imagine similară

Aleksandr Suvorov  (1730 – 1800)

Sprijinul ţarului pentru Cavalerii ospitalieri (Cavalerii Ordinului de Malta) şi recunoaşterea funcţiei Marelui Maestru, au îndepărtat numeroşi membri ai Curţii Imperiale.

Alături de politicile mai liberale faţă de clasele de jos şi de descoperirea corupţiei din trezoreria imperială, interesul pentru reforme i-au pecetluit soarta.

Pavel I al Rusiei a fost asasinat în martie 1801.

 Noul ţar, Alexandru I al Rusiei (care a domnit între 1801 şi 1825), s-a suit pe tron ca urmare a uciderii tatălui său, în moartea căruia zvonurile susţineau că ar fi fost implicat.

Imagini pentru Alexandru I al Rusiei photos

Alexandru I Pavlovici Romanov (n. 23 decembrie 1777 – d. 1 decembrie 1825)

Pregătit ca să devină ţar de către bunica lui, Ecaterina a II-a, crescut în spiritul iluminismului, Alexandru avea o înclinaţie către romantism şi misticism religios, tendinţe manifestate în special spre sfârşitul domniei. El a modificat structura guvernamentală, înlocuind colegiile înfiinţate de Petru cel Mare cu ministere, dar fără a desemna şi un prim-ministru coordonator al întregii activităţi.

Strălucitul om de stat Mihail Speranski, care fusese principalul sfătuitor al ţarului în primii ani de domnie, i-a propus suveranului reforme constituţionale ample, dar Alexandru l-a destituit în 1812 şi şi-a pierdut interesul pentru reforme.

 Interesul lui Alexandru nu a fost centrat pe politica internă, ci pe cea externă, în mod particular în problemele conflictului cu Napoleon. Temându-se de ambiţiile expansioniste ale lui Napoleon şi de creşterea puterii Franţei, Alexandru s-a alăturat Marii Britanii şi Austriei în lupta împotriva noii ameninţări.

Napoleon a învins armatele austriece şi ruseşti în bătălia de la Austerlitz din 1805 şi a înfrânt în mod zdrobitor pe ruşi la Friedland în 1807.

Alexandru a fost constrâns să accepte pacea şi, după semnarea tratatului de la Tilsit din 1807, a devenit aliatul lui Napoleon.

Rusia a pierdut puţin teritoriu ca urmarea a prevederilor tratatului, dar Alexandru s-a folosit de alianţa cu Franţa pentru a face alte cuceriri.

După ce i-a învins pe suedezi în războiul finlandez din 1809, el a ocupat Marele Ducat al Finlandei, iar, după încheierea victorioasă a războiului ruso turc din 1806-1812, a ocupat Basarabia.

 Alaianţa ruso-franceză a devenit din ce în ce mai fragilă. Napoleon era îngrijorat de intenţiile Rusiei în ceea ce priveşte strâmtorile strategice Bosfor şi Dardanele.

În acelaşi timp, Alexandru privea cu deosebită neîncredere Marele Ducat al Varşoviei, statul polonez reconstituit şi controlat de francezi.

Cererea francezilor ca Rusia să se alăture blocadei împotriva Angliei aducea atingere intereselor comerciale ale imperiului.

În 1810, Alexandru a refuzat să respecte obligaţiile care i-ar fi revenit din participarea la blocadă.

În iunie 1812, Napoleon a invadat Rusia cu 600.000 de militari, o forţă de două ori mai mare decât cea a armatei regulate ruseşti. Napoleon a sperat să provoace o înfrângere majoră a ruşilor şi să-l oblige pe Alexandru să ceară începerea tratativelor de pace.

Deşi Napoleon a reuşit să împingă forţele ruşilor spre est, liniile franceze au devenit extrem de întinse şi solicitate. Rezistenţa îndârjită a ruşilor, care proclamaseră deslănţuirea Războiului pentru Apărarea Patriei, combinată cu temperaturile extrem de scăzute ale iernii ruseşti şi cu tactica pământului pârjolit a dus până în cele din urmă la înfrângerea dezastruasă a francezilor. Mai puţin de 30.000 de francezi s-au mai întors în Franta.

Romanov-8

În vreme ce francezii se retrăgeau, ruşii i-au urmărit prin toată Europa Centrală şi Occidentală, până la porţile Parisului. După ce Napoleon a fost învins, Alexandru a devenit cunoscut drept salvatorul Europei şi a jucat un rol hotărâtor în redesenarea hărţii politice continetale în timpul Congresului de la Viena din 1815.

În acelaşi timp, sub influenţa misticismului religios, Alexandru a iniţiat crearea Sfintei Alianţe, o alianţă a celor mai multe naţiuni ale Europei, ai căror conducători ar fi trebuit să acţioneze conform principiilor creştine.

Din punct de vedere practic, funcţională a fost însă Cvadrupla Alianţa dintre Rusia, Anglia, Prusia şi Austria, formată în 1814.

Aliaţii au creat un sistem internaţional pentru menţinerea status quo-ului teritorial şi pentru prevenirea renaşterii expansionismului francez.

Alianţa Cvadruplă a asigurat influenţa Rusiei în Europa. În acelaşi timp, Rusia şi-a continuat propria expansiune.

Congresul de la Viena a dus la apariţia Regatului Polonez , căruia Alexandru i-a asigurat o constituţie.

În acest fel, Alexandru I a devenit rege constituţional al Poloniei, rămânând în acelaşi timp ţar autocrat al Imperiului Rus. Alexandru era de asemenea monarh al Finlandei, ţară pe care o anexase în 1809, dar căreia îi acordase un statut de autonomie.

În 1813, Rusia a cucerit teritorii în regiunea Baku din Caucaz, după ce a înfrânt Persia într-un război început în 1804.

În acelaşi timp, Rusia era ferm instalată în Alaska.

 

Prin fraude, războaie, terorism sângeros, ruşii au devenit stăpâni cruzi ai Basarabiei. Sute de mii de români basarabeni au fost transformaţi în „animale de muncă”.

Guvernul rus n-a fost în stare să apere populaţia Basarabiei. Ruşii le spuneau ţăranilor români:

„Nu ne interesează să ştim cine face lucrul, oamenii sau animalele, numai ordinele să fie executate”.

Armata Rusiei ţariste, împăratul  Alexandru I şi generalul M. Kutuzov, au călcat în picioare demnitatea românilor basarabeni.

Această nedreptate istorică a fost apreciată de F. Engels, fără nici un echivoc, obiectiv şi ştiinţific:

„Niciodată Rusia nu avusese (în sec. XIX) o poziţie atât de puternică. Dar ea mai făcuse încă un nou pas dincolo de graniţele ei naţionale. Dacă pentru cuceririle Ecaterinei şovinismul rus mai găsise unele pretexte – nu vreau să spun de justificare, ci de scuză, – pentru cuceririle lui Alexandru nici vorbă nu putea fi de aşa ceva.

Finlanda este populată de finlandezi şi suedezi, Basarabia – de români, iar Polonia Congresului – de polonezi.

Aici nici vorbă nu poate fi de unirea unor neamuri înrudite, risipite care poartă toate numele de ruşi: aici avem de a face pur şi simplu cu o cucerire prin forţă, a unor teritorii străine, pur şi simplu cu un jaf „.

Timp de peste 200 de ani, românii basarabeni au fost jefuiţi, maltrataţi, deportaţi, împuşcaţi şi nimiciţi. Impactul Tratatului de pace de la Bucureşti din 16 mai 1812, dintre Turcia şi Rusia, a fost foarte dur şi dezastruos.

Ţarismul rus a dezmembrat mai multe popoare, printre care poporul român.

Aceasta este însă o altă chestiune, care trebuie să fie studiată mai pe larg.

 

 

CITIŢI ŞI:

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/06/29/ziua-de-29-iunie-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/06/29/o-istorie-a-zilei-de-29-iunie-video-3/

 

Surse:

https://istoriabasarabiei.wordpress.com/

http://politeia.org.ro/magazin-istoric/o-istorie-a-expansionismului-rus-5-marea-neagra-si-basarabia/25610/

https://www.zdg.md/editia-print/politic/anul-1812-in-discursul-public-sau-de-ce-anexarea-basarabiei-la-rusia-ramane-o-problema-de-actualitate

http://www.dacoromania-alba.ro/nr58/tratatul_ruso_turc.htm

29/06/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: