CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Problema statutului politico-juridic al evreilor din România în secolul al XIX-lea


 

Imagini pentru evrei inromânia photos

 

 
 
 Popor tolerant, românii au primit să se aşeze pe pământul ţării lor, în istorie, diferite neamuri. Oricine a venit din cele patru zări a fost binevenit pe pământul românesc. Niciodată noi, românii, nu am practicat discriminarea rasială sau religioasă faţă de ceilalţi.

Străinii aşezaţi la noi şi-au construit aşezări durabile, şi-au înălţat lăcaşuri religioase unde să se închine dumnezeului lor, au trăit în pace/prietenie cu poporul cel vechi.

O situaţie aparte au avut-o românii din Transilvania şi Banat, cărora, după cucerirea maghiară (secolele XII – XIII), li s-a impus cu brutalitate un regim de discriminare etnică, socială şi confesională, cel mai lung din istorie (aproape o mie de ani).

Aşadar, pe pământurile româneşti intracarpatice, noi veniţii (ungurii, secuii, germanii) nu s-au mulţumit că au luat în stăpânire ţara românilor, ci au transformat pe băştinaşi în robi.

Spaţiul românesc extracarpatic însă, a fost încă de la întemeierea statelor româneşti (secolul al XIV-lea) un spaţiu de imigrare.

S-au aşezat la noi, în timp, armeni, greci, ucraineni, bulgari, polonezi, cehi, slovaci, tătari etc., care o dată nu s-au plâns că nu au drepturi şi libertate sau că românii sunt intoleranţi.

Între toate etniile ce s-au aşezat la noi evreii constituie un caz aparte. Foarte puţini în evul mediu, rarisimi chiar, evreii au început să emigreze din alte ţinuturi ale Europei spre spaţiul românesc după cele trei împărţiri ale Poloniei de către Rusia, Austria şi Prusia (1772; 1793; 1795) şi, îndeosebi, după tratatul de pace de la Adrianopol (1829), când Turcia, înfrântă în războiul cu Rusia (1828 – 1829), este nevoită să renunţe la monopolul comercial-economic asupra statelor româneşti extracarpatice.

Numărul evreilor va creşte, de asemenea, în partea de Nord-Vest a Moldovei, după ce, la 1775, Austria a anexat acest teritoriuocupaţia lor favorită fiind „cârciumăritul, cu vin, holercă şi bere” .

  Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, numărul evreilor imigraţi,va creşte în primul rând în Moldova.

Pe la 1816, persecutaţi cu brutalitate în Rusia, circa 20.000 de evrei forţează graniţa Moldovei, deşi domnul Scarlat Callimachi (1812 – 1819) încearcă să-i oprească.

Nu-i va opri nici domnul ţării, şi nici altcineva, căci instalarea masivă a evreilor în spaţiul românesc extracarpatic făcea parte dintr-un plan.

Aşezarea evreilor în spaţiul românesc, în deceniile ce au urmat anului 1829, a luat un caracter de masă.

Problema statutului politico-juridic al evreilor pe teritoriul locuit de români  a constituit obiectul multor controverse, pe plan intern şi internaţional, cele mai multe afirmaţii şi aprecieri purtând amprenta conjuncturii politice, nefiind susţinute de o bază documentară corespunzătoare.

Un moment important în istoria României l-a reprezentat adaptarea Constituţiei din 1 iunie 1866 , cea dintâi lege fundamentală elaborată de oamenii politici şi juriştii români, fără nici o participare externă.

Ea se inspira din Constituţia Belgiei, care era cea mai avansată din Europa acelei perioade.

Titlul II al Constituţiei, intitulat Despre drepturile românilor, prevedea:

„Românii se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea învăţământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor” (art. 5).

La articolul 6 se menţiona: „Constituţiunea de faţă şi celelalte legi relative la drepturile politice, determină care sunt, deosebit de calitatea de român, condiţiile necesare pentru exercitarea acestor drepturi.”

Articolul 7 avea următorul conţinut: „Însuşirea de român se dobândeşte, se conservă şi se pierde potrivit regulilor statornicite prin legile civile. Numai străinii de rituri creştine (subl. ns.) pot dobândi împământenirea.”

Articolul 8 prevedea: „Împământenirea se dă de puterea legislativă. Numai împământenirea aseamănă pe străin cu românul pentru exercitarea drepturilor politice.”

În anii ′60 – ′70 ai secolului al XIX-lea pe plan european s-a produs o anumită evoluţie, în sensul acordării de drepturi politice (cetăţeneşti) pentru evrei.

Acest fapt s-a reflectat în unele documente internaţionale, care au vizat şi România.

În octombrie 1872 a avut loc la Bruxelles prima Conferinţă internaţională evreiască la care s-a cerut acordarea drepturilor civile şi politice pentru evreii din România.

La 8 mai 1877, România şi-a proclamat Independenţa de Stat, apoi a participat la războiul dintre Rusia şi Turcia, contribuind la înfrângerea Imperiului Otoman.

Tratatul de pace a fost semnat la Berlin în ziua de 1 iulie 1878, de Rusia, Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Imperiul Otoman.

Articolul 43 din acest tratat prevedea: „Înaltele Părţi Contractante recunosc independenţa României, legând-o de condiţiunile expuse în următoarele două articole:

Articolul 44 – În România, deosebirea credinţelor religioase şi a confesiunilor nu va putea fi opusă nimănui ca motiv de excludere sau de incapacitate în ceea ce priveşte beneficiul drepturilor civile şi politice, admiterea în funcţii publice, sau exercitarea diferitelor profesiuni şi industrii în orice localitate.

Libertatea şi practica oricărui cult vor fi asigurate tuturor supuşilor pământeni ai statului român, precum şi străinilor şi nu se va pune nici un fel de piedică atât organizării ierarhice a diferitelor comunităţi religioase, cât şi raporturile acestora cu capii lor spirituali.

Naţionalii tuturor Puterilor, comercianţi sau alţii, vor fi trataţi în România fără deosebire de religie, pe piciorul unei desăvârşite egalităţi.

Articolul 45 – Principatul României retrocedează Măriei Sale Împăratul Rusiei porţiunea teritoriului României, despărţită de Rusia în urma Tratatului de la Paris din 1856, şi care, la apus se mărgineşte cu talvegul Prutului, iar la miază-zi cu talvegul braţului Chilia şi gura Stari-Stambulului.”

Aceste două articole au provocat în ţară vii discuţii, mai ales articolul 45 prin care România, deşi contribuise la obţinerea victoriei asupra Imperiului Otoman, pierdea o parte din teritoriul său, adică trei judeţe din sudul Basarabiei care-i fuseseră retrocedate de Congresul de la Paris din 1856.

La rândul ei Rusia, încălca propria semnătură pusă pe Convenţia încheiată cu România la 4 aprilie 1877 prin care se obliga „a menţine şi a face a se respecta drepturile politice ale statului român, astfel cum rezultă din legile interioare şi tratatele existente, precum şi a apăra integritatea actuală a României”

În privinţa articolului 47 din tratatul de la Berlin, domnitorul Carol I, care provenea din familia de Hohenzolern, renumită în Germania, aprecia că „naţiunea română nu a fost niciodată şi nu este nici astăzi animată de spirit de intoleranţă.”

El afirma că, după căderea Constantinopolului mulţi creştini care „au fugit din calea Semilunei triumfătoare, au găsit azil în Ţările Române”; mai târziu „când israeliţii, persecutaţi în alte state, au năvălit cu grămada la noi, această imigraţiune a fost încurajată de ospitalitatea tradiţională a românilor, de toleranţa ce găseau aici.”

PUŢINI CUNOSC ACESTE ISTORII DE MULT TRECUTE…

 

Adolphe Crémieux (născut Isaac-Jacob Crémieux, la 30 aprilie 1796,în oraşul  Nîmes, d. 10 februarie 1880, la Paris), a fost un avocat, politician evreu francez, preşedintele Consistoriei evreieşti centrale şi al Alianţei Israelite Universale şi de două ori ministru de justiţie în guvernul francez.

El a fost şi un conducător şi reformator al Francmasoneriei franceze, deţinând gradul de „Souverain Grand Commandeur” în Consiliul Francez Suprem.

În cadrul atribuţiilor sale de preşedinte al Alianţei Israelite Universale, Adolphe Crémieux a vizitat România, împreună cu activistul evreu britanic Moses Montefiore, în anii 1866 – 1867.

Sir Moses Haim Montefiore, 1st Baronet (n. 24 octombrie 1784 Livorno – d. 28 iulie 1885 Ramsgate) a fost un om de afaceri britanic, evreu sefard de origine italiană, broker, bancher, filantrop şi activist pe tărâm obştesc şi de asemenea a îndeplinit un timp şi funcţia de Şerif al Londrei.

El a fost în secolul al XIX-lea una dintre cele mai faimoase personalităţi evreieşti din Marea Britanie şi din lume.

 Imagini pentru Mose Montefiore photosImagini pentru adolphe cremieux photos

  Moses Montefiore     Adolphe Crémieux

Moses Montefiore a vizitat România, împreună cu Adolphe Crémieux, în anii 1866 – 1867 şi a obţinut promisiunea guvernului român să anuleze persecuţia evreilor.

Implicarea organizaţiilor evreieşti mondiale în obţinerea de drepturi pentru evreii care invadaseră Principatele Unite, a coincis cu momentul creării statului român modern, acestea obstrucţionând prin toate mijloacele realizarea dezideratelor româneşti.
Pentru a înţelege dimensiunea acţiunilor trebuie citat din apelul lansat către “poporul israelit” de către Cremieux şi Montefiore, doi dintre fondatorii Alianţei Israelite Universale:

” Alianţa noastră nu este nici europeană, nici africană, nici americană, nici australiană, ea este universală, împrăştiaţi în mijlocul unor popoare care sunt duşmane drepturile şi interesele noastre, vom rămâne membri ai poporului ales….Pe zi ce trece, reţeaua cu care evreii îmbrăţişează întreg pământul se întinde, iar măreţele profeţii ale cărţilor noastre sfinte se vor împlini. Nu este departe timpul în care toate bogăţiile Pământului vor fi ale noastre”.

Problema drepturilor evreilor s-a acutizat în momentul publicării proiectului Constituţiei din 1866, care prevedea, la art. 6, că “religia nu poate fi un obstacol la împământenire”.

La Bucureşti au fost înregistrate o serie de manifestaţii antievreieşti. În acest context, evreul francez Isaac Adolf Cremieux s-a deplasat la Bucureşti,oferind suma de 25 milioane franci, în schimbul acordării cetăţeniei evreilor infiltraţi între graniţele României.

În ciuda demersurilor făcute, Constituţia a fost votată la 30 iunie 1866, având, la art. 7, următorul text:

“Numai străinii de rit creştin pot dobândi împământenirea”.

În scurt timp, Brătianu este atacat şi acuzat de organizaţiile mondiale evreieşti şi de puternicele  ziare  stipendiate de acestea.

În anul 1887, Ernest Desjardins publica la Paris lucrarea “Les Juifs de Moldavie”,în care spunea că, cităm:

”evreii rămân cu totul străini de viaţa naţiunii în sânul căreia trăiesc, nu vor să urmeze şcolile româneşti, se sustrag de la serviciul militar şi se ocupă de camătă”.

Acuzat în afara ţării, Mihail Kogălniceanu scria în 1869:

“În România, chestiunea evreilor nu este o chestiune religioasă; ea este o chestiune naţională şi totodată o chestiune economică.

În România, jidovii nu constituie numai o comunitate religioasă deosebită; ei constituie în toată puterea cuvântului o naţionalitate, străină de români prin origine, prin port, prin moravuri şi chiar prin sentimente…

De aceea, nu de astăzi, ci de pururea, în tot timpul şi sub toate regimurile, toţi Domnii, toţi bărbaţii de stat ai României, toţi acei ce poartă un interes viu pentru ţara lor, s-au preocupat de necesitatea de a opri exploatarea poporului român printr-un alt popor străin lui, prin jidovi”.

La rândul său, Principele Carol I îi scria tatălui său, în 1872, privitor la “problema evreiască”:

“N-am decât o teamă, ca evreii să nu sfredelească şi să stăruiască atât de mult pe lângă puteri spre a căpăta drepturi politice pentru coreligionarii lor din România, încât să ne silească a li le da…

Acum câteva luni, izraeliţii se mai bucurau aici de câteva simpatii în unele cercuri, dar de când au făcut atâta tămbălău în Europa, de când presa evreiască din toate ţările atacă cu înverşunare România şi vrea să obţină cu sila emanciparea evreilor, ei n-au nimic de sperat aici deocamdată”.

În 1873, Principele Carol I revenea:

” Suntem învinuiţi prin ziare că prigonim pe evrei, fiindcă noua lege a licenţelor opreşte pe evrei de a ţine debite la ţară.

Dar aceasta este o măsură înţeleaptă şi suntem hotărâţi a respinge orice reclamaţie sau intervenţie în privinţa aceasta.

Trebuie să cunoască cineva satele din Moldova, ca să poată aprecia acţiunile vătămătoare ale evreului asupra populaţiei ţărăneşti cu rachiul lui falsificat”.

Domnitorul aprecia că migraţia a căpătat caracterul „unei adevărate invazii”, astfel că elementul străin apăsa greu asupra dezvoltării comerţului şi industriei naţionale, iar acest fapt a impus anumite restricţii legislative.

Evreii veniţi din imperiul austro-ungar, deşi stabiliţi permanent în România, se declarau “sudiţi” ( supuşi austro-ungari), fiind sub protecţia reprezentanţelor diplomatice ale imperiului.

Ei nu plăteau taxe, impozite, fiind scutiţi de orice obligaţie faţă de statul român.
Toată această situaţie a fost energic atacată de Mihai Eminescu, ideolog al Partidului Conservator, care susţinea acordarea cetăţeniei individual, deoarece tot individual se acorda şi pentru românii din afara graniţelor ţării.

 În ziarul “Timpul”, Mihai Eminescu scria:

“Iar Europa…a făcut din chestiunea izraelită o chestiune de recunoaştere a independenţei noastre…Aşadar – cu sau fără evrei – pericolele internaţionale există.

Evreii sunt un pericol imediat, pipăit şi văzut; ei formează acea nenumărată populaţie cu desăvârşire improductivă care trăieşte din precupeţirea muncii şi sănătăâii românului…în Moldova nu e oraş în care evreii să nu formeze majoritatea sau cel puţin jumătatea populaţiei…”
Activitatea susţinută a lui Mihai Eminescu a contribuit la obţinerea de către Partidul Conservator a două mari victorii prin adoptarea:

Legii pentru neînstrăinarea pământurilor ţărăneşti, lege ce lua ţăranilor posibilitatea de a vinde pământuri evreilor şi a Legii contra itzurei (camătei), care îi împiedica pe cămătarii evrei să abuzeze total de ţăranul român.

În ianuarie 1877, Eminescu a publicat seria de articole  pe tema “Evreii şi Conferinţa”, în care se întreba:

” Prin ce muncă sau sacrificii şi-a câştigat dreptul de a aspira la egalitate cu cetăţenii statului român?

De când rachiul este un element de civilizaţie?…Un agent al guvernului unguresc zvârle dintr-o şcoală zidită de români băncile, demite pe învăţător şi pe preot, îşi bate joc de un sat…, făcut-au caz presa austriacă de aceasta? Nici vorbă!

Dar dacă un prefect în România cutează a opri pe un evreu de a vinde băuturi spirtoase într-un sat? Persecuţie, pradă, nelegiuire!”.  

Ca urmare a Războiului de Independenţă (1877-1878), la Congresul de Pace de la Berlin, Marile Puteri au fost de acord să recunoască României noile graniţe şi independenţa cu condiţia corectării amendamentului la articolul 7 al Constituţiei, în sensul asigurării de drepturi civile tuturor locuitorilor ţării, independent de apartenenţa etnică sau religioasă.

Aceste presiuni au provocat reacţii nefavorabile în cercurile politice româneşti. Opoziţia la modificarea Constituţiei a dus la alegeri şi schimbări de guverne şi intervenţii diplomatice în capitalele europene, în încercarea de a folosi disensiunile dintre Marea Britanie, Franţa, Germania şi Rusia.

Rezultatul final a fost o reformulare a articolului 7 care să dea posibilitatea acordării individuale a cetăţeniei unor evrei cu reşedinţă de minimum zece ani pe teritoriul României – cu excepţia încetăţenirii în bloc a 883 de participanţi la Războiul de Independenţă.

La 1 octombrie 1878 a fost modificat articolul 7 din Constituţia României.

În noua sa redactare se admitea egalitatea religioasă, iar cetăţenia se acorda tuturor evreilor care participaseră la Războiul pentru Independenţa României, ceilalţi evrei purtând să o obţină în urma unei cereri individuale şi prin votul Parlamentului.

Corectarea Constituţiei a facilitat semnarea – cu o întârziere de un an – a tratatului care recunoştea independenţa şi graniţele României, dar a făcut încetăţenirea evreilor impracticabilă.

Au obţinut cetăţenia rapid 880 de evrei care au luptat în război, iar prin cereri individuale, până în 1918, un umăr  mic, dacă se ia în calcul faptul că la recensământul din 1899 au fost înregistraţi 269.015 evrei, care reprezentau 4,5% din populaţia României.

Efectiv, între 1878 -1913 numărul evreilor încetăţeniţi nu a depăşit 52.924 .

 

În zilele 30 şi 31 decembrie 1881 s-a desfăşurat la Focşani primul congres sionist al asociaţiilor „Iubitorilor Sionului” (Hibat Ţion sau Hovevei Ţion) din România.

Scopul acestora era sionismul practic – recolonizarea cu evrei a Ţării Israel, cunoscută şi ca Palestina sau Ţara Sfântă, aflată atunci sub stăpânire turcească.

La congres au participat 56 de delegaţi care au reprezentat 33 de organizaţii sioniste locale, reprezentând aproximativ 70.000 de membri.

Preşedintele congresului a fost Samuel Pineles din Galaţi şi secretarul congresului a fost David Rintzler.

La congresul din Focşani a fost intonat pentru prima oara „Hatikva” – astăzi, imnul naţional al Statului Israel, a cărui muzică se bazează pe o melodie populară românească.

 

 

 

Primul val de emigranţi sionişti spre Ţara Israel a ieşit din România în anul 1882, conduşi de Moşe David Iancovici.

Aceşti emigranţi au fondat coloniile Roş Pina şi Zihron Iacov.

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/istoria-evreilor-in-romania/

 

 

 

SURSE:

 

http://www.ioanscurtu.ro/statutul-politico-juridic-al-evreilor-din-romania-1858-2004/

http://www.meritocratia.ro/2018/05/02/interesant-si-putini-cunosc-aceste-informatii/

Mihai Eminescu despre evrei („Curierul de Iaşi” – 1876) 

Reclame

13/06/2018 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: