CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Drumul de la latinescul romanus, la etnonimul român


 

 

 

 

Peste 1800 de ani de istorie națională – de la latinescul romanus la etnonimul român.

 

 

În perioada postbelică, în istoriografia sovietică a apărut o teorie falsă  referitoare la etnogeneza poporului român.

Pornind de la faptul că în unele surse istorice medievale românii sunt desemnaţi cu noţiunea de volohi (vlahi, valahi), a fost acreditată teoria falsă precum că din populaţia romanizată a sud-estului european, fiind influenţată şi de slavi, s-ar fi constituit la nordul Dunării aşa numiţii „volohi”.

Din „volohi” s-ar fi constituit chipurile moldovenii, un popor diferit de „valahi”, aromâni etc.   

În legătură cu acest concept fals, trebuie să spunem că dovezile istorice şi arheologice demonstrează fără echivoc faptul că nu o anumită minoritate, ci majoritatea populaţiei aparţinând substratului geto-dacic din arealul carpato, danubiano, pontic a constituit factorul de bază în etnogeneza poporului român.

În cele ce urmează vom elucida o etapă importantă în formarea poporului nostru, când noţiunea de geto-daci a fost înlocuită treptat cu o denumire corespunzătoare proceselor care aveau loc în societatea din spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Încă din anul 212, împăratul roman Marcus Aurelius
Antonius (Caracalla) a luat decizia de a acorda atât locuitorilor liberi din Dacia, cât şi din alte
provincii ale Imperiului, cetăţenia romană, astfel că toţi locuitorii liberi ai acestui stat au început să se numească romanus.

Deşi locuitorii Daciei erau impuşi la plata anumitor impozite, ei au fost din ce în ce mai mult  pătrunşi de simţământul mândriei că fac parte dintr-un stat mare cu o armată puternică, care în caz de necesitate îi poate apăra de orice duşman.


Aceşti locuitori liberi ai Daciei au început să se numească romanus

Romanizarea a fost un proces cultural şi lingvistic favorizat de faptul că, calitate de cetăţeni ai Imperiului, o bună parte a dacilor se înrolau în armata romană, profitând din plin de privilegiile de care se bucurau militarii acestui stat imens.

Anume în armată dacii învăţau mai bine limba latină și înțelegeau mai profund maxima latină: „Dura lex, sed lex”.

Revenind acasă, ei slujeau drept exemplu pentru fraţii, fiii și nepoţii lor, contribuind substanţial la procesul de romanizare a băştinaşilor.

Romanizarea a fost un proces nu atât biologic, cât cultural şi lingvistic, fiind favorizat de amestecul etnic, dar fără a fi determinat în mod absolut de acesta. Performanțele civilizaţiei romane au fost mai uşor asimilate în mediul urban, cu o populaţie eterogenă din punct de vedere etnic.

În castre (fortificaţii) şi canabae (așezările omenești întemeiate în jurul castrelor romane), (Cumidava – Râşnov, jud. Braşov; Bologa, Gilău, jud. Cluj) etc., pătrundeau tot mai mulţi daci care participau la viaţa urbană,fapt care demonstrează integrarea dacilor în mediul societăţii romane, în toate formele ei de habitat, participarea lor la viaţa urbană, militară şi economică a provinciei.

Mediul rural s-a dovedit a fi mai conservator, unde se manifestau tendinţelor de păstrare a unor tradiţii spirituale şi practici strămoşeşti, cum ar fi tehnicile meşteşugăreşti, legendele, sau un anumit tip de locuinţe. Mai ales în viaţa rustică, persistau diferite elemente ale vechii culturi dacice.

Aici începe să se întâlnească tipul de locuinţe tradiţionale locale, unelte agricole, podoabe, accesorii vestimentare ş.a. Unele stele funerare de la Apulum, Drobeta, Lipova, confirmă faptul că în
vestimentaţie continuau să se utilizeze costume şi podoabe tradiţionale dacice.

Şi în ritul funerar se observau diferenţe, în unele regiuni fiind depistate la morminte căţui dacice (căni cu formă specifică), iar în altele – străchini cu trei picioare.

Nici din punct de vedere antropologic nu se observă o suprapunere totală între rasă, limbă şi cultură.

După unele estimări foarte aproximative, în Dacia cu o suprafaţă de circa 100 mii km2 ar fi locuit o populaţie de 500 mii de oameni, fapt reieşit din presupunerea că după cucerirea romană la un kilometru pătrat ar fi revenit în medie câte 5 locuitori. Pe parcurs numărul populaţiei ar fi crescut în medie cu un coeficient de 7 la mie pe an, ajungând  pe timpul dinastiei Severilor la 1,5 mln persoane.
Populaţia trăia în localităţi urbane şi rurale.

Conform opiniei unor cercetători, populaţia urbană a Daciei ar fi ajuns la 380 mii locuitori. Alţi cercetători sunt în această privinţă mai rezervaţi, considerând că populaţia urbană a provinciei s-ar fi putut cifra la 180-200 mii persoane.
Cele mai mari centre urbane ale Daciei erau Ulpia Traiană, Apulum-ul,
Potaissa, Napoca şi Porolissum. Conform opiniei unor istorici Ulpia Traiană ar fi avut de la 15 mii până la 20 mii, iar după alţii acest oraş ar fi avut 25-30 mii ceea ce pare puţin credibil.

La Apulum ar fi putut locui 20-25 mii civili, la care s-ar fi adăugat peste 5 mii militari. La Potaissa ar fi putut locui 20-25 mii inclusiv militarii cu familiile lor, iar la Porolissum ar fi locuit mai mult de 10 mii de locuitori, dintre care doar militarii ar fi numărat 5 mii-7 mii.
Cea mai mare parte a populaţiei provinciei locuia la ţară.

În această provinciaâe  carpatică au existat mai multe tipuri de aşezări rurale, în funcţie de numărul gospodăriilor.
Cele mai mari localităţi rurale aveau 50-80 de locuinţe cu o populaţie de 200-400 locuitori, iar altele erau şi mai mari. Aceste din urmă se apropiau de o localitate urbană cu amfiteatru pentru circa 1000 de spectatori, castru.

Dar astfel de localităţi rurale mari erau puţine. Cele mai multe localităţi rurale, fiind de mărime medie, aveau circa 20 de locuinţe, în care locuiau circa 100 de persoane.
De asemenea, erau şi sate mici (cătune, sălaşe, crânguri), care aveau între 1 şi 10 bordeie ori case de suprafaţă. După unele estimări, durată medie a vieții printre bărbaţi era de 37 de ani, printre femei – de 33 de ani. În oraşe durata vieţii era mai mare, bărbaţii trăind 51 de ani, iar  femeile – 40 de ani.

În condiţiile modificării echilibrului politic  şi militar la nordul gurilor Dunării și intensificării invaziilor triburilor barbare în Balcani, viitorul Daciei devenea foarte incert.

Unii istorici consideră că, în 271, Aurelian ar fi părăsit Dacia, însă N. Zugravu, trecând în revistă evenimentele din perioada domniei acestui împărat, inclusiv învingerea sarmaţilor-iazygii, vandalilor şi dacilor liberi din toamna lui 270, goţilor în Moesia Inferior şi Tracia, carpilor (272), cu întărirea provinciilor din sudul Dunării (273), ajunge la concluzia că Aurelian a părăsit Dacia tocmai în 274 ori în prima jumătate a anului 275, înainte de moartea suveranului (septembrie 275).

Evacuarea Daciei a avut un caracter paşnic, fără implicarea barbarilor, urmărindu-se scopul de a întări linia de apărare pe cursul inferior al Dunării.

Acest act n-a periclitat prestigiul Imperiului Roman, căci apoi a fost reluată politica fermă a „cuceritorilor lumii” în raport cu barbarii.

Evacuarea Daciei de către Aurelian a avut repercusiuni profunde pentru populaţia locală. În primul rând, au încetat să mai existe şi să funcţioneze structurile statale, activitatea organelor publice reducându-se la nivelul comunităţilor rurale şi urbane restrânse. S-a redus spaţiul de habitare, numărul populaţiei urbane, producţia meşteşugărească.

A început un proces de ruralizare a habitatului, a vieţii economice şi sociale. S-a redus comerţul şi circulaţia banilor. După evacuarea administraţiei şi a păturilor înstărite ataşate de structurile politicomilitare romane s-a redus puţin şi numărul populaţiei.

Însă, după cum arată datele arheologice, majoritatea populaţiei a rămas pe loc. La Ulpia Traiana edificiile administrative romane au fost prefăcute în case de locuit cu vetre de foc şi scurgere de apă, în jurul oraşului fiind construită o nouă citadelă cu o capacitate pentru 5 mii de oameni, nu pentru 20 de mii cum era pe timpul romanilor.
Populaţia oraşului continua să menţină legături economice cu provinciile romane apropiate, drept dovadă servind un mic tezaur de monede de la împăratul Valentinianus (363-365), ascuns într-o lojă, probabil, în legătură cu apropierea goţilor sau hunilor de oraş.

La Napoca au fost descoperite două cuptoare de olar din secolul al IV-lea, 38 de morminte cu înhumare de tip roman, monede de la Diocleţian la Constantin din secolul al IV-lea la Apulum, la Potaissa – podoabe, morminte, ceramică, monede din secolele III-IV, la Porollisum – ateliere de ceramică şi de producere a obiectelor de bronz au activat până în secolul al IV-lea.

În unele din aceste oraşe au fost depistate cruci, inscripţii latine cu conţinut spiritual creştin.

Aceste mărturii arheologice demonstrează că populaţia daco-romană a continuat să ducă o viaţă urbană în condiţii mai modeste. Au
fost depistate şi locuinţe rurale, diferite inscripţii epigrafice în limba latină la Drobeta, Porollisum, Apulum, Ulpia Traiana şi în alte localităţi, inclusiv privind ascensiunea creştinismului pe teritoriul fostei provincii Dacii.

 
Din punct de vedere etnic, după evacuarea lui Aurelian în Dacia locuia o populaţie latinofonă, numită în literatura de specialitate daco-romani. Drept dovadă servesc inscripţiile latine depistate în teritoriu, antroponimele menţionate pe acestea (Marius, Romulus, Lupus, Aurelius, Flaccus, Italicus). De asemenea, cultura materială a locuitorilor continue să aibă un aspect de provincie romană:
continuitate de locuire, tehnici tradiţionale, relaţii economice cu provinciile imperiului.

În unele locuri se observă o anumită influenţă a culturii  dacilor liberi. Numărul populaţiei a scăzut, drept dovadă servind faptul că din 450 de localităţi atestate pentru perioada Daciei romane, după evacuarea
aureliană au fost depistate doar circa 200.

Totuşi, prezenţa locuitorilor dacoromani poate fi documentată în toate zonele fostei provincii, deşi în spaţiul dintre Jiu şi Olt, Câmpia Banatului, între Mureş şi Someş ele sunt mai multe.

Cum a început romanizarea dacilor

 

Procesul de romanizare în spaţiul locuit de dacii liberi a început până la cucerirea Daciei de către romani.

Concomitent cu ocuparea spaţiului intracarpatic, romanii au efectuat schimbări profunde şi printre dacii liberi, lichidând obiectele defensive ale acestora, numite dave, structurile administrative şi militare, și păstrând doar organizarea lor tribală.

Drept dovadă serveşte lipsa oricăror informaţii despre căpeteniile politico-militare în cea mai mare parte a teritoriului ocupat de dacii liberi, cu excepţia unor inscripţii de la Roma, în care este menţionat Pieporus, regele costobocilor (locuiau în spaţiul carpato-nistrean, la o distanţă apreciabilă de hotarul Imperiului Roman).

Au fost distruse sanctuarele dacilor şi instituţia de sacerdoţi, care, alături de căpeteniile militare, organizau coeziunea împotriva pericolului extern.

În schimb, pe teritoriul luat de la dacii liberi pătrundea moneda romană, care facilita legăturile lor economice cu provinciile romane din spaţiul intracarpatic şi de pe cursul inferior al Dunării.

Romanii au instituit un control riguros asupra acestui teritoriu, construind aici mai multe castre şi alte puncte de observaţie, prin intermediul cărora menţineau contacte directe cu populaţia locală, utilizând şi limba latină.

În timpul expediţiilor militare în Balcani, mase mari de daci liberi, aflându-se pe teritoriul roman, se familiarizau pe viu cu populaţia, cu modul de viaţă şi cultura romană.

Şi invers, prin păsurile montane, la est de Carpaţi pătrundea populaţia dacică din spaţiul intramontan, construind localităţi cu amprente romane.

Prin intermediul acestora, dacii liberi se integrau în circuitul economic al provinciilor romane. În afară de elementele de civilizaţie a romanilor în sfera materială, se întâlnesc şi aspecte de natură spirituală în spaţiul dacilor liberi.

Arheologii au descoperit vase de factură locală cu însemnări în limba latină (antroponimul Scorillo în arealul carpic).

De asemenea, au fost descoperite statuete care reprezentau divinităţi din Imperiul Roman (Apollo şi poate Venus).

Se pare că o influenţă mare în acest proces l-au avut captivii aduşi din Balcani.

Pe seama lor au fost puse atelierul de prelucrare a sticlei de la Komarov (Hotin), inscripţiile romane de la Sobari (lângă Soroca), cuptorul de ars ceramică şi amforele de imitaţie romană de la Pruteni, din stânga Prutului.

În cursul secolului al IV-lea se producea o schimbare în ideologia populaţiei, apărând o nouă identitate de romanus – christianus (creştin), aflată în opoziţie cu fenomenul barbarus-paganus (păgân).
Astfel, prin intermediul creştinismului populaţia dacoromană  nord-dunăreană s-a raliat la noile evoluţii din aria romanităţii.

Ca probă serveşte şi faptul că terminologia de bază a creştinismului românesc este de factură latină, care a intrat în limba daco-romanilor în perioada timpurie de răspândire a creştinismului (sec. IV).
Cuvinte precum basilica – biserică, christianus – creştin, poganus – păgân, pascha – paşte, creatio – crăciun ş.a. Religia creştină a devenit pentru daco-romani un sistem
de valori morale şi juridice.

Mai mult, creştinismul profesat în limba latină a devenit un factor suplimentar în procesul de romanizare a dacilor.
Acelaşi proces se derula şi în rândul dacilor liberi. După ce administraţia romană a fost evacuată la sudul Dunării, romanizarea printre dacii de la sud şi est de Carpaţi s-a derulat pe cale nonviolentă.

Aceasta a accelerat procesul de romanizare în întregul spaţiu locuit de geto-daci.Creştinismul, care atrăgea tot mai mult populaţia a contribuit la sporirea încrederii faţă de civilizaţia romană şi limba latină, prin intermediul căreia era propovăduită învăţătura Mântuitorului.

Aşa a fost înlăturată şi ultima barieră psihologică ce despărțea dacii liberi de romani.
Pe de altă parte, statul roman prin controlul unei zone din Muntenia şi sudul Moldovei avea posibilitatea să influenţeze situaţia într-un spaţiu mult mai extins.

Astfel, după victoriile împăratului Constantin asupra goţilor (332) a fost încheiat un tratat, potrivit căruia aceştia în calitate de federaţi urmau să apere teritoriul aflat sub autoritatea romanilor.

În sudul Moldovei, inclusiv la gurile Dunării, au fost transferaţi mai mulţi vorbitori de limbă latină, care au contribuit la intensificarea procesului de romanizare a populaţiei de la est de Carpaţi.

Drept urmare, se extinde spaţiul ocupat de purtătorii culturii Sântana de Mureş – Cerniahov, în Moldova fiind depistate 300 de aşezări, iar în Muntenia – 200.  

Deşi cei care fuseseră în componenţa Daciei nu mai erau cetăţeni romani, printre ei se întărește conştiinţa că sunt ataşaţi la o civilizaţie elevată. Cu trecerea timpului pe substratul geto-dac s-a constituit un popor de origine latină, iar denumirea lui a evoluat de la romanus la român.

Termenul crai vine de la Carol cel Mare.

După ce administraţia romană a fost evacuată la sudul Dunării, romanizarea printre dacii de la sud şi est de Carpaţi s-a derulat pe cale nonviolentă, ceea ce a accelerat procesul pe întregul spaţiu locuit de geto-daci.

Un anumit rol în acest sens l-a jucat creştinismul, care atrăgea tot mai mult populaţia, contribuind la sporirea încrederii faţă de civilizaţia romană şi limba latină, prin intermediul căreia era propovăduită învăţătura Mântuitorului.

Astfel a fost înlăturată bariera psihologică a dacilor liberi faţă de romani.

Iar după destrămarea khaganatului avar (finele sec. al VIII-lea), o bună parte a Pannoniei, locuită de români, slavi şi reprezentanţii altor etnii, a intrat în componenţa Imperiului Franc, condus de Carol cel Mare.

Pentru consolidarea puterii sale, împăratul a adus în Pannonia etnici germani.

În același timp, francii au început să răspândească printre localnici religia monoteistă, care recunoştea puterea monarhului, ca locţiitor al Domnului pe pământ, şi autoritatea papei de la Roma.

Catolicismul însă avea priză mai mult în rândul slavilor păgâni din Pannonia şi mai puţin printre români, care aveau structurile lor eclesiastice.

După moartea lui Carol cel Mare, Imperiul Franc s-a destrămat, însă dominaţia sa a lăsat în Pannonia urme adânci pentru unii oameni.

Numele împăratului a devenit simbol pentru desemnarea monarhilor la slavi (kral, koroli) şi români (crai). Iar numele germanic al galilor romanizaţi a fost transmisă românilor ca valchen, care ulterior s-a schimbat în vlahi, blachi (în Balcani) şi volohi (la slavii de est).

Polonezii au numit Țara Românească , Basarabia

În 896, în Pannonia au pătruns triburile ungare, care i-au alungat pe români de la Dunărea de Mijloc, unde nomazii și-au făurit statul lor. Românii din Pannonia s-au evacuat în regiunile vecine și au luat cu ei numele de origine germană.

În Polonia și la slavii de est (ucraineni, ruși) ei s-au numit volohi, în Grecia – vlahi, la unguri – olahi ș.a. A urmat o perioadă de formare a statelor românești.

La est de Carpați s-a format Țara Moldovei, pe care polonezii, ucrainenii și rușii au numit-o Volohia.

La sud de Carpați s-a constituit Țara Românească, pe care grecii au numit-o Vlahia, iar turcii – Eflac.

Iar țara românească de la est de Carpați a fost numită de turci Bogdania (de la Bogdan, primul ei voievod). Pentru a o distinge de Moldova (Volohia), polonezii au numit Țara Românească drept Basarabia, nume care ulterior va fi utilizat pentru desemnarea circumscripției Chilia de la gurile Dunării (stăpânită un timp de dinastia Basarab de la sud de Carpați).

După ocuparea Chiliei, Cetății Albe și altor teritorii din sud-estul Moldovei de către otomani, numele Basarabia a fost extins asupra acestor pământuri, iar după 1812 – asupra teritoriului de la est de Prut, ocupat nelegitim de către Imperiul rus.

În așa mod, la est de Carpați, alături de termenul regional de moldoveni a apărut și cel de basarabeni  care în fond fac parte din același popor român, ca și muntenii, oltenii, bănățenii,bucovinenii, transilvănenii etc.

În 1859, la tronurile de la Iași și București a fost ales ca domnitor moldoveanul Alexandru Ioan Cuza.

S-a produs Mica Unire și s-a făurit România modernă, care în 1878 a devenit independentă.

În 1918, Basarabia, Bucovina, Transilvania s-au unit cu țara, constituindu-se statul unitar român.

Au urmat evenimentele tragice din timpul celui de al Doilea Război Mondial, când o parte a teritoriilor românești au fost înstrăinate.

Astfel, se vede limpede că numele de român nu a apărut în urma alegerii lui Cuza, ci de la numele romanus, ca rezultat al emiterii decretului din 212 despre acordarea cetățeniei romane locuitorilor provinciei Dacia.

Voloh este un aloetnonim prin care românii erau numiți de către vecinii lor, pe când numele de moldovean desemnează locuitorii unei regiuni românești, la fel ca și muntean, oltean, transilvănean, bucovinean ș.a.

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/11/09/romani-sau%E2%80%A6moldovenivlahivalahivolohi-video-asa-i-romanul/

 

Surse (bibligrafie):

Ion Chirtoagă,
doctor habilitat în istorie 

https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Latinescul%20romanus%20%E2%80%93%20precursorul%20etnonimului%20Rom%D0%B2n.pdf

https://www.timpul.md/articol/peste-1800-de-ani-de-istorie-naionala–de-la-latinescul-romanus-la-etnonimul-roman-131087.html

 

 

05/06/2018 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Un comentariu »

  1. A republicat asta pe Octavpelin's Weblog.

    Apreciază

    Comentariu de octavpelin | 07/06/2018 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: