În urmă cu 11 ani, în ziua de 19 mai 2007, a avut loc primul referendum naţional privind demiterea preşedintelui Traian Băsescu. VIDEO

 

 

 În urmă cu 11 ani, în ziua de 19 mai 2007, a avut loc primul referendum naţional privind demiterea preşedintelui Traian Băsescu.

După ce la 12 februarie 2007 PSD a sesizat Curtea Constituțională despre inițierea procedurilor de suspendare din funcție a președintelui Traian Băsescu, la 28 februarie, Parlamentul României a aprobat  înființarea unei comisiei de anchetă privind suspendarea președintelui cu 258 de voturi pentru, 76 contra (PD și PLD) și 21 de abțineri (UDMR). Președintele comisiei a fost  ales liderul conservatorilor, Dan Voiculescu.

La 21 martie, Dan Voiculescu a anunțat că raportul elaborat de comisie a stabilit că președintele Băsescu „a încălcat Constituția și este implicat în fapte de natură penală”.

La 5 aprilie, Curtea Constituțională constată, cu majoritate de voturi, că propunerea de suspendare din funcție a președintelui Traian Băsescu „se referă la acte și fapte de încălcare a Constituției, săvârșite în exercițiul mandatului care, prin conținutul și consecințele lor, nu pot fi calificate drept încălcări grave, de natură să determine suspendarea din funcție a Președintelui României, în sensul prevederilor art.95 alin.(1) din Constituție” și a dat aviz negativ la propunerea de suspendare.

Decizia Curții Constituționale era doar consultativă pentru Parlament.

La 19.IV.2007, la iniţiativa PSD, Parlamentul a aprobat hotărârea de suspendare din funcţie, pentru o lună, a preşedintelui Traian Băsescu (cu 322 de voturi pentru demitere şi 108 voturi împotrivă) și 10 abțineri, aceasta fiind o premieră pe scena politică românească.

Cu două zile înainte de suspendarea de catre Parlament președintele Băsescu declarase că va demisiona „la cinci minute” , dacă Parlamentul îl va suspenda, dar, după ce Curtea Constituțională a validat suspendarea, acelaşi Traian Băsescu declara că s-a răzgândit, motivând că „o demisie ar fi accentuat criza politică până în iulie-august” și că „se pregătea o lege care să-mi interzică să mai candidez”.

Data desfășurării Referendumului a fost stabilită pentru sâmbătă 19 mai 2007, la limita maximă de 30 zile, conform Constituției. Ziua de sâmbătă a fost una neuzuală pentru alegeri în România, duminica fiind preferată în acest scop.

   

Pe 7 mai, peste 100 de intelectuali români de marcă, precum Gabriel Liiceanu, au semnat un apel intitulat „Pentru respectarea statului de drept și a democrației” prin care cer guvernului să organizeze un referendum corect, cer populației să se prezinte la referendum și semnalează îngrijorarea lor față de „tendința unor autorități de a ocoli sau încălca principiile și practicile statului de drept și ale democrației.”  

Pe 15 mai disidenta anticomunistă Doina Cornea a apreciat că intelectualii care ar susține chiar și defectele președintelui Băsescu „fac greșeala căderii în admirație, acțiune care l-a legitimat și susținut pe Ceaușescu”.

78,1% dintre cetăţenii prezenţi la vot (circa 4 milioane) au votat împotriva demiterii, iar 21,9% pentru demitere.

Numărul de alegători cu drept de vot este controversat. Există păreri că cifra oficială este mult exagerată, ținând cont de ultimul Recensământ și de sporul natural al populației. Se spune că pe listele electorale sunt prezenți cetățeni decedați, aceste erori fiind eventual intenționate, pentru a inocula ideea că, datorită unui procent mic de prezență la urne, victoria în alegeri este nereprezentativă.

În iulie 2012, Parlamentul României l-a suspendat pentru a doua oară. El a rămas în funcţie după referendumul din data de 29 iulie 2012, întrucât nu s-a întrunit rata de participare necesară validării votului – 50% + 1 (46,23 % din cetăţenii cu drept de vot s-au prezentat la urne, 87,52 % au votat pentru demitere şi 11,15 % au votat împotrivă), dar a rămas suspendat până pe data de 27 august 2012, atunci când Monitorul Oficial a publicat decizia Curţii Constituţionale cu privire la disputa dintre partidele politice pe tema numărului cetăţenilor cu drept de vot, de pe listele electorale din România.

 

SURSE:

http://www.rador.ro/2018/05/19/calendarul-evenimentelor-19-mai-selectiuni-4/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Referendumul_pentru_demiterea_pre%C8%99edintelui_Rom%C3%A2niei,_2007

 

 

 

Publicitate

1905 – Comandouri de terorişti (antarţi) greci au comis un val de asasinate în rândul aromânilor, fapt care a provocat ruperea relaţiilor diplomatice între România şi Grecia. VIDEO

Aromânii şi  prigonirea lor de către greci la 1905

 

In anul 1905, un act emis de sultanul Abdul Hamid al II-lea in favoarea aromanilor din Grecia, a adus statul român într-un grav conflict diplomatic cu statul elen. Grecia nu dorea sa recunoasca respectivul act, iar reactiile firesti ale Bucurestiului de a-i sprijini pe aromani au fost – cel putin intr-o prima faza – cat se poate de energice si hotarate. La acea vreme functionau in Balcani, in Imperiul otoman, peste 100 de scoli si zeci de biserici finantate de statul roman.

In fapt, prin aceasta iradea se legifera o stare de fapt, existenta invatamantului romanesc la aromanii din Balcani, existand precedentul de la 5 septembrie 1878, ordinul viziral al lui Savfel Pasa prin care se prevedea libera exercitare a invatamantului si a cultului in limba română.
Inca din 1897, ministrul roman la Istanbul, Trandafir Giuvara, impreuna cu ministrul Justitiei, G. Giuvara, fiind primiti in audienta de sultan, cautind sa stabileasca relatii de colaborare cu Turcia, dupa ofertele facute acesteia de catre Romania, au solicitat Portii discutarea a patru chestiuni, din care prima era ,,Problema Mitropoliei Romane pentru vlahii balcanici”; dar aceasta cerere nu s-a putut realiza, din cauza intrigilor grecesti si ale Patriarhiei de la Constantinopol.

Text Iradea (Decret)

„Majestatea sa Imperială, sultanul, care în sentimentele sale de înaltă justiţie şi îngrijire părintească pentru popoarele sale, îşi întinde binefacerile şi favorurile sale asupra tuturor supuşilor săi credincioşi, fără deosebire de rasă, nici religiune, luând în consideraţie suplicele supuse, în timpul din urmă, la picioarele tronului imperial de către supuşii săi valahi, a binevoit să ordone că, în virtutea drepturilor civile, de care dânşii se bucură cu acelaşi titlu ca şi ceilalţi supuşi nemusulmani, comunităţile lor să desemneze pe muhtari (primari) conform cu regulamentele în vigoare; ca, după cum se practică pentru celelalte comunităţi, membrii valahi să fie deopotrivă admişi, după regulă, în consiliile administrative şi ca înlesniri să fie acordate de către autorităţile imperiale pentru profesori numiţi de către zisele comunităţi pentru inspectarea şcolilor şi îndeplinirea formalităţilor dictate de legile Imperiului pentru deschiderea noilor stabilimente şcolare. Această ordonanţă imperială a fost comunicată departamentelor respective pentru executarea ei.”

J. Lahovari, ministru roman al Afacerilor Straine, si Mihai Vladescu, ministrul Instructiunii Publice, au convenit la Constantinopol numirea a doi inspectori scolari, Nicolae Tacit si A. Balamaci, pentru scolile si bisericile romanesti din Macedonia, care pana la 1905 erau considerate ca funcţionând particular, fiind practic tolerate.

Autoritatea otomană din Ianina, în persoana lui Osman Pasa, a interzis accesul celor doi inspectori şi a ordonat inchiderea şcolii din Metova şi a bisericii din Baiasa.

În urma ultimatului adresat de statul român, care ameninţa cu ruperea relaţiilor diplomatice cu Turcia, sultanul a promulgat celebra iradea (decret).

Iradeaua dată în favoarea aromânilor de sultanulAbdul Hamid, asigura comunităţii acestora drepturi culturale şi  posiblitatea de a-şi constitui foruri proprii de reprezentare.

Rezultatul practic al acestei iradele, pe care statul român le sprijinea în plan cultural şi politic, a fost dezastruos pentru comunităţile aromâne din Balcani.

Guvernul de la Atena a declarat de altfel, că nu va fi de acord cu implicarea și revendicările României în Imperiul Otoman, deoarece acolo nu există un element român.

Rhallys, ministrul grec de externe, susținea că recunoașterea existenței aromânilor de către Sultan s-a produs doar în principiu, urmând „să se găsească acei români”.

El considera că iradeaua a fost un act ilegal și o lezare a privilegiilor Patriarhului, fapt pentru care Grecia s-a simțit datoare să intervină. Cât despre crimele comise de greci asupra aromânilor în Macedonia, acte ce au sporit în intensitate pe parcursul anului 1905 tocmai ca urmare a încercării unei părți a comunității aromâne de a ieși de sub controlul mitropoliților și a propagandei elene, Rhallys declara că nu avea cunoștință, iar atacurile bandelor de antarți erau puse pe seama unor răzbunări personale.

Se ajunsese la  o adevărată prigoană naţională împotriva aromânilor, comandouri de terorişti (antarţi) greci trecând la comiterea de asasinate în rândul fruntaşilor aromâni (peste 400 de victime).

Față de atitudinea oficialităților elene și față de violențele îndreptate împotriva aromânilor, a luat poziție mai întâi „societatea civilă” din România.

În iulie 1905 s-a înființat la București o „Ligă antigrecească”, formată ca urmare a „indignării spontane a întregii noastre opiniuni publice contra procedurilor grecești”.

Liga a convocat un miting la sala „Dacia”, prezidat de Arhimandritul Sofronie Vulpescu. Printre vorbitori s-au numărat dr. Leonte, președintele Societății de Cultură Macedo- Română, președintele Ligii Culturale, Petre Grădișteanu și deputatul de Ilfov, Ioan T. Florescu, care a spus că „Sângele românesc vărsat de greci va face dâră până la noi și va arăta românilor drumul ce duce spre frații noștri din Macedonia”.

Cu aceeași ocazie s-a dat citire unei moțiuni prin care se protesta împotriva „actelor criminale” întreprinse asupra aromânilor, a complicității Greciei cu Patriarhia și a sprijinului acordat de populația elenă din Regat bandelor criminale.

Pe fondul unei iritări generale, amplificată și de mitingul organizat de „Liga antigrecească”, s-au desfășurat mai multe manifestații ostile împotriva populației elene din România.

Influențate de aceste manifestații, autoritățile române au interzis la sfârșitul lui iulie 1905 intrarea în țară a ziarelor grecești, care lansaseră atacuri virulente la adresa aromânilor, a intereselor României și a drepturilor acesteia de a se implica în problemele din Balcani.

Autoritățile de la București au făcut concomitent și demersuri diplomatice pe lângă guvernul de la Atena în vederea ameliorării situației aromânilor și a opririi violențelor.

În iulie 1905, I. Lahovary, ministrul român al afacerilor străine, a declarat că guvernul de la București este nemulțumit de persecuțiile sistematice făcute de greci contra aromânilor și speră ca Atena să oprească aceste atentate și să sfătuiască Patriarhia să nu se opună concesiilor făcute românilor din Turcia prin iradea.

Ministrul de externe grec, Rhallys, a declarat atunci că guvernul român se face direct responsabil de persecuțiile împotriva grecilor din România, iar iradeaua este un grav atentat la dreptul internațional și la prerogativele Bisericii Ortodoxe.

În consecință, guvernul de la Atena nu va sfătui niciodată Patriarhia să accepte prevederile acestui act și roagă guvernul francez să uzeze de influența sa la București pentru a determina oficialitățile române să abandoneze această politică, ce se va sfârși prin ruperea relațiilor diplomatice.

Rhallys a contestat și dreptul României de a se amesteca în afacerile Macedoniei, deoarece românii erau, de fapt, „grecomani”.

Papiniu, reprezentantul român în capitala elenă a replicat atunci că, în atare condiții, „să nu se mire Rhallys dacă românii din Regat, opinia publică, va lua măsuri de represiune contra grecilor”.

Autoritățile de la București au recurs, în vara lui 1905, la măsuri împotriva unor etnici greci aflați pe teritoriul statului român, aceste acțiuni având, în parte, justificare juridică. Astfel, pe 7 august, guvernul a expulzat trei gazetari de la ziarul „Patris”, deoarece a doua zi după meetingul de la sala „Dacia” au împrăștiat manifeste în care susțineau că nu există aromâni în Macedonia, provocând tulburări, aceeași măsură fiind aplicată pentru doi comercianți greci din Călărași, acuzați de insultare a drapelului român.

În plus, existau informații că unii dintre membrii comunității elene utilizau fonduri obținute în România pentru a alimenta propaganda din Macedonia. „Societatea civilă” a contribuit în bună măsură la deciziile autorităților de la București în privința raporturilor cu statul elen, prin manifestațiile organizate și prin presiunile civice, care au continuat până la sfârșitul lui august.

La una dintre aceste manifestații, la care au participat atât profesori din România, cât și din Macedonia s-au strigat lozinci de genul: „jos grecii!”, „afară cu ei din țară!

Grecia considera că Actul emis de sultan la 10 mai 1905 îi leza interesele, deoarece comunitatea aromână aflată până atunci sub controlul autorităților elene, prin directa subordonare față de Patriarhul de la Constantinopol, nu mai putea constitui un element etnic lesne de folosit pentru realizarea „Megali Idea”.

Această situație era pusă pe seama acțiunilor guvernului de la București, care, astfel, s-ar fi făcut responsabil de „pervertirea” conștiinței aromânilor, de presiuni asupra Imperiului Otoman, de amestec fără drept în problemele din Balcani și de insuccesul Greciei în realizarea la cote maximale a programului politic și național. Despre această criză, ministrul plenipotențiar al Greciei la Paris declara în „Le Temps”:

„Din conflictul greco-român nu va ieși probabil nici un război, dar ambele țări pot să-și cauzeze reciproc multe pagube. Chiar dacă Grecia va suferi pagube, ea nu va trebui să regrete aceasta, deoarece e vorba de onoarea ei”.

După decizia Greciei de a-şi retrage șeful de misiune diplomatică de la Bucureşti, România a decis să denunțe, la data de 1 octombrie 1905 convenția comercială încheiată la 19 decembrie 1900 și protocolul anexat convenției. 

Decizia României a fost justificată de starea de tensiune existentă la momentul respectiv și a fost o reacție la atitudinea tranșantă a Greciei.  

Un ton la fel de virulent a fost adoptat și de patriarhul grec, care a transmis marilor  puteril un memoriu prin care el minimaliza importanța numerică a etniei aromâne și acuza guvernul de la București de instigare la schismă, de amestec în afaceri ce depășeau limitele interesului românesc.

Această idee a fost vehiculată și de autoritățile de la Atena, care considerau că prin intermediul aromânilor, diplomații români doreau „să obțină o monedă de schimb pentru a căpăta avantaje în altă parte și nu în Macedonia”.

În replică, generalul I. Lahovary declara în „Neue Freie Presse” că, „de la denunțarea convenției de comerț, Grecia nu numai că n-a luat față de România o atitudine mai împăciuitoare, dar prin manifestările sale a agravat mai mult conflictul”, iar asasinatele comise împotriva aromânilor „încurajate pe față de guvernul de la Atena” pun statul român în situația „de a întări și mai mult măsurile luate contra Greciei”.

Pentru a-și preciza mai bine punctul de vedere, la 22 octombrie 1905, o delegație compusă din Roznovanu, șeful de cabinet al ministrului afacerilor străine și Horațiu Alexandrescu, consulul general al României la Pireu au plecat spre Atena pentru a remite guvernului grec o notă oficială.

În act se preciza faptul că, din punctul de vedere românesc denunțarea convenției comerciale atrage și anularea protocolului relativ la comunitățile grecești din țară. Totodată, spre sfârșitul aceleași luni au fost suspendate cursele maritime spre portul Pireu, considerându-se că ele „nu mai sunt productive”

Atitudinea inflexibila a grecilor de a nu recunoaşte drepturile aromânilor, s-a repercutat şi în relaţiile eleno-romane, criza diplomatică declanșată în 1905 între cele două state a continuat și în cursul anului următor, amplificându-se și determinând ruperea relațiilor diplomatice între ele.

Detensionarea relaţiilor dintre cele doua state a avut loc abia la intervenţia Italiei şi Franţei, dar revenirea pe făgaşul normal în relaţiile diplomatice dintre România şi Grecia s-a facut prin excluderea „problemei aromâne” de pe agenda discuţiilor dintre cele doua state.

Intr-o chestiune de interes national, dar şi de mândrie natională, statul roman a cedat…atunci, ca şi acum.

Interese superioare au facut ca la acel moment, aromanii din Grecia sa fie „sacrificaţi”. Soarta lor nu este cu nimic mai bună nici astăzi, deşi Grecia este stat membru al UE din 1981.

O atitudine foarte critica fata de greci – stiut fiind faptul ca si in Romania locuia un numar important de greci care se bucura de toate drepturile asigurate de Constitutia din 1866 – a fost cea a scriitoruluiEugeniu Botez (1874-1933), mult mai cunoscut sub pseudonimul literar de Jean Bart, autor al celebrului roman Europolis. Consideratiile sale vis-à-vis de acest moment, scrise manu propria, se afla la Direcţia Judeteana Mureş a Arhivelor Nationale.

Jean Bart trăise printre greci, legase prietenii cu aceştia, comandase echipaje din care faceau parte şi greci. Pe mare, dar mai ales în lumea porturilor, avusese ocazia să-i cunoască foarte bine şi nu e de mirare că, în multe dintre scrierile sale, grecii intruchipează unele dintre personajele sale.

In atmosfera creată de tensiunile din 1905, dintre Grecia si România, şi aprecierile scriitorului faţă de greci au devenit foarte critice.

„Viaţa porturilor şi întregul comerţ– scria acesta în documentul inedit aflat la Direcţia Judeţeană Mureş a Arhivelor Statului – era in mâinile grecilor.Asa se explică averile mari facute de greci in Romania si exodul care n-a incetat inca pe Dunare… Mai in toate porturile mari din lume se gasesc capitalişti greci, dar relativ puţini, pe când in România, Egipt şi SUA, ceea ce frapeaza este marele numar de emigranti greci…Sunt unii născuţi si crescuţi aici, muncesc, câstigă, se îmbogăţesc în România, dar fac armata şi varsă averea în Grecia. Dunarea a fost California pentru greci…”

Intr-un alt context, dar în acelaşi document, Jean Bart îşi continua aprecierile în aceeasi notă critică: 

„…am cunoscut greci care in curs de 15 ani, din baieţi de birou, barcagii, furnizori de alimente la vagoane, au ajuns multimilionari.

Au plecat in Grecia, au făcut şcoli şi biserici acolo, şi azi sunt deputaţi şi oameni politici ai Republicii Elene…Oameni cu două patrii. Din una se hrănesc şi pe alta o servesc…”

 

 

https://foaienationala.ro/aromnii-si-atitudinea-prigonitoare-grecilor-la-1905.html

https://www.timpul.md/articol/criza-din-1905-conflictul-in-relaiile-romano-elene-130155.html

 

 

 

 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/05/19/ziua-de-19-mai-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/19/o-istorie-a-zilei-de-19-mai-video-3/

MIHAI EMINESCU, 1880: „Pe spatele nefericitului popor românesc, se formează un popor nou de venetici, o nouă rasă americană, în ochii căreia vechiul popor al lui Mircea Basarab dispare şi emigrează”

 

 

 

 

 

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15/27 ianuarie 1850,[1] Botoșani, Moldova – d. 15/27 iunie 1889,Bucureşti, România) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce  din literatura română.

 

 

 

„Dorinţe de progres şi de libertate nechibzuite au introdus prea ades în mecanismul nostru politic fraza goală în locul realităţii.
Nu credem ca cititorul să mai ceară probe pentru evidenţă.

Înecarea cu străini a tuturor ramurilor vieţii noastre economice, reducerea românului în ţara sa proprie la rolul de simplu salahor agricol, căderea repede a tuturor meseriilor, stingerea industriei casnice şi înlocuirea ei prin producte indust riale străine, lipsa absolută a unei legi de incolat, ceea ce permite ca gunoaiele societăţilor vecine din cîteşi patru unghiurile lumii să s-aşeze la noi, prefacerea în fine a acestor elemente în elemente politice care au umplut funcţiile statului şi se strecoară în reprezentaţiunea naţională, toate acestea dovedesc că ţara noastră nu mai e vechea Românie, ci e o Americă orientală deschisă tuturor imigraţiunilor, al căror principiu e Ubi bene ibi patria şi teoria de om şi om?

Pe de altă parte dorinţa de progres şi de libertate a introdus fraza goală în locul realităţii în mecanismul nostru politic.

Dreptul de-a ne mira l-am pierdut de mult în România. Într – o ţară în care un om cu patru clase primare şi peste aceasta din fire mărginit e redactor de ziar, deputat, director de Bancă Naţională, specialist într-ale drumului de fier şi curînd ministru de finanţe, într-o ţară în care mucenicul Simeon e un om căruia nu i se poate imputa nimic, unde procurele false ca şi falsele cărţi de alegător joacă rolul de căpetenie pentru înaintarea oamenilor, unde merit, ştiinţă, caracter nu sînt nimic, tripotajul, pişicherlîcul şi hatîrul tot, în o asemenea ţară omul e redus a constata istoriceşte ceea ce se-ntîmplă, a se indigna din cînd în cînd, a rîde mai adeseori, dar a se mira de ceva nu mai are dreptul.

Puţine avem de zis ca concluziune la o polemică cu mult prea lungă pentru obiectul ei. Ţara care, prin aplicarea instituţiilor ei, încurajază ignoranţa, neconsecvenţa, lipsa de caracter, ba le decorează chiar, dovedeşte că e în descompunere deplină.

Dovadă despre această descompunere este imigrarea continuă de elemente străine, care n- a fost nicicînd mai mare decît sub sistemul actual de guvernămînt.

Deşi aceste imigraţiuni reprezintă prisosul, nu tocmai clasic în virtuţi şi inteligenţă, al popoarelor învecinate, totuşi acest prisos, oricum ar fi el, e superior plebei superioare indigene.

Pe spatele nefericitului popor românesc, apatic de suferinţe şi ameţit de fraze, se formează un popor nou de venetici, de-o naţionalitate nehotărîtă încă, o nouă rasă americană, în ochii căreia vechiul popor al lui Mircea Basarab dispare şi emigrează.”

Mihai Eminescu – ”Timpul”, 22 iulie 1880