CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Reforma instituţiilor statului este o necesitate de neînlocuit, însă nu are cine să o facă


 

romania intre 1859 - 2010

 

 

Întîi de toate, statul român a trebuit să apară. Pentru acesta s-au străduit maramureşenii Dragoş şi Bogdan, şi Negru Vodă din Făgăraş; fiecare în felul lui.

La configurarea mai completă a statului moldovenesc a contribuit, zice cronica, şi Alexandru cel Bun, care a introdus noi dregătorii (logofeţia mare, cele două vornicii ş. a.).

Primii reformatori ai statului în Moldova şi în Ţara Românească au fost însă greci din Fanar. În secolul al XVIII-lea ei au luat întâiele măsuri sociale consistente de îmbunătăţire a traiului, principii Mavrocordat ameliorînd atît instituţiile statului, cît şi structura economică şi socială a ţării.

Merită să fie pomeniţi cu recunoştinţă de noi cei de azi. Mai apoi, în prima parte a secolului al XIX-lea, alte reforme importante în principate a făcut un rus, Pavel Kiseleff. El a dat prima constituţie celor două voievodate de la răsărit şi, respectiv, sud de Carpaţi. Ţarul îşi pregătea stăpînirea pînă la Dunăre.

După 1848, generaţia revoluţionarilor a reuşit să contureze, în sfîrşit, cadrul statal de care aveau românii nevoie, unind la 24 ianuarie 1859 ţara Românească şi Moldova. Exponentul lor, primul domnitor al Principatelor Unite, s-a străduit în partea cea mai generoasă a domniei lui să reformeze structurile statului, unificîndu-le efectiv, nu doar cosmetic. Apoi a confiscat averile mănăstireşti şi a împroprietărit ţăranii, creînd o altă bază socială noului stat românesc unit.

Lui Carol I de Hohenzollern îi revin merite mari în consolidarea României. Cu calmul lui tenace, de german, el a asigurat statului românilor stabilitatea politică şi prestigiul internaţional de care avea atîta nevoie. El i-a condus pe români la dobîndirea independenţei de stat, a stabilit sistemul bipartid de guvernare şi a făcut statul de la gurile Dunării parte a uneia dintre marile alianţe diplomatice ale vremii.

Ferdinand I, urmaşul lui Carol, a prezidat unirea de la 1 decembrie 1918, cînd România a devenit un stat naţional întregit şi unitar. În anii care au urmat pînă la cel de-al doilea război mondial, eforturile cele mai mari au fost pentru asigurarea unei românizări pe cît posibil integrale a administraţiei, ca şi pentru împroprietărirea ţăranilor. S-a introdus în viaţa politică şi mecanismul votului universal.

Sub el şi sub Carol al II-lea reforma statală a însemnat mai ales românizarea elitei administrative şi culturale.

Dar în anii ’30, cînd Europa devenea tot mai antidemocrată, Carol al II-lea a experimentat dictatura şi suprimarea partidelor politice, anulînd constituţia liberală a anului 1923. Măsuri ca acestea nu pot trece drept reformiste decît într-o perspectivă care nu agreează democraţia.

Din nefericire, conjunctura internaţională, ca şi unele tendinţe ale vieţii politice din interiorul statului au făcut din acest precedent o primă etapă a totalitarismului românesc.

Transformarea efemeră, dar radicală, a României într-un stat naţional legionar, instalarea dictaturii militare a lui Ion Antonescu şi venirea la cîrma ţării, la puţin timp după război, a comuniştilor au continuat mişcarea de anihilare a cadrului social-politic democratic, balansând România între extrema dreaptă şi cea stîngă.

Dacă în planul măsurilor de reprimare a democraţiei burgheze campionul absolut a fost Gh. Gheorghiu-Dej, care a organizat deportări în Bărăgan şi exterminarea fizică a elitei interbelice, prestigiul cel mai negru l-a obţinut Nicolae Ceauşescu, care în ultimii săi zece ani de guvernare a înfometat şi a supus privaţiunilor unei dictaturi personale întreaga populaţie a ţării.

După 1989, cînd în România înlocuirea regimului politic s-a făcut cu preţul sîngelui, noua constituţie a statului a permis revenirea la un cadru de viaţă democrat.

Reforma însă nu a reuşit să depăşească stadiul declaraţiilor, nivelul de trai atins acum înrăutăţindu-se constant, iar clasa politică reconstituindu-se cu neruşinare într-o oligarhie cinică, insensibilă la marile probleme ale momentului.

Reforma instituţiilor statului este o necesitate de neînlocuit, însă nu are cine să o facă. 

 

Ovidiu PecicanCum am reformat statul român

http://www.provincia.ro/pdf_roman/r000034.pdf

 

 

 

CITIŢI ŞI: 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/05/16/ziua-de-16-mai-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/16/o-istorie-a-zilei-de-16-mai-video-5/

16/05/2018 - Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: