Fundația lui George Soros a fost silită să părăsească Ungaria

 Potrivit ziarului austriac Die Presse , Patrick Gaspard, Președintele Fundației pentru o Societate Deschisă (FSD),   creată și este condusă de George Soros, a declarat că FSD îşi va înceta activitatea la Budapesta şi se va muta la Berlin. Informația a fost confirmată în data de 15 mai 2018. 

Societatea respectivă a fost înființată la Budapesta în 1984 și are în prezent aproximativ 100 de angajați.  

Din 1984, organizația neguvernamentală (NGO) a speculatorului financiar George Soros a organizat o vastă rețea de activiști și asociații ale „societății civile”, dispunând  de fonduri de aproape 400 milioane dolari SUA .

În urmă cu un an, aceasta a intrat  în centrul dezbaterilor politice din Ungaria, acțiunile organizate de George Soros prin această rețea  fiind denunțate de mai multe ori de către guvernul maghiar  și de către prim-ministrul Viktor Orbán personal, care l-a caracterizat pe magnatul american de origine maghiaro-evreiască drept unul dintre  principalii inamici politici ai Ungariei. 

Organizaţia finanţată de Soros a susținut și a promovat influxul de migranţi pe care Ungaria l-a stopat cu forța, începând cu anul 2015.

Rețelele lui George Soros au făcut obiectul numeroaselor scandaluri și au fost acuzate de manipulare a opiniei publice, de acţiuni de perturbare a vieţii sociale și de  destabilizare a guvernelor legitime  în multe țări, în special în Europa Centrală.

 Scopul declarat al  Fundației pentru o Societate Deschisă și al lui George Soros este acela de a încuraja pretutindeni apariția de aşa zise „societăți deschise”: un concept liberal-libertarian care urmăreşte  deconstrucția națiunilor, a religiilor și a familiei tradiționale.

Anunțul de retragere a ONG-ului lui Soros  de la Budapesta, la  două săptămâni după realegerea lui Viktor Orbán , nu este nesemnificativ. 

Pe 15 martie, puternicul oficial de la  Budapesta a anunțat  că, după alegeri, va „acţiona pentru schimbări morale, politice și legale” în ceea ce privește toți susținătorii declarați – sau prezumați – ai lui George Soros și ai rețelelor sale. 

Săptămâna trecută, Figyelő, un organ media apropiat guvernului,  a publicat o listă a unor persoane influente, militanţi ai lui Soros în Ungaria.

Este aceasta o retragere strategică din partea organizaţiei lui Soros în faţa prevederilor legii ungare, pentru a putea să-și continue operațiunile într-un spațiu sigur? 

Unul dintre motivele acestei retrageri din Ungaria pare a fi aplicarea unui impozit de 25% asupra ​​veniturilor de provenienţă străină, care a început să se aplice  ONG-urilor finanţate din străinătate, o consecință a legiferării pachetului legislativ „Stop Soros” solicitat de prim-ministrul Orbán.

 În orice caz, la două săptămâni după ce Orbán a câștigat scrutinul electoral, aceasta a fost o nouă victorie asupra dușmanilor săi declarați și, în special, împotriva miliardarului George Soros.

 

 https://visegradpost.com/en/2018/04/19/george-soros-foundation-is-leaving-budapest/

PS:

Sorosiștii din Ungaria se autovictimizează, argumentând în comunicatul lor de presă că au ales să plece dintr-un “mediu politic şi legislativ ce devine în timp tot mai represiv”.

Întrebat de un jurnalist maghiar de la postul public de radio MR1 ce părere are despre această veste a închiderii biroului fundației lui Soros și plecarea din Ungaria, premierul Viktor Orban s-a limitat să declare următoarele:

„Cred că mă veţi înţelege dacă nu plâng în hohote”…

Publicitate

16 mai 2018 : Se împlinesc 206 ani de la semnarea „Păcii de la Bucureşti”, în urma căreia se încheia războiul ruso-turc început în anul 1806 şi Imperiul Ţarist cotropea Basarabia. VIDEO

 

Harta Principatului Moldova şi cea a teritoriului său dintre Prut si Nistru care a fost anexat hoţeşte la 1812  de Rusia

Astăzi, 16 mai 2018 (28 mai SV), se împlinesc 206 ani de la semnarea „Păcii de la Bucureşti”, în urma căreia se încheia războiul ruso-turc început în anul 1806.

În urma acestei păci, ţinutul dintre Prut şi Nistru care aparţinea Principatului Moldova), a fost anexat de Rusia, devenind o provincie a Imperiului țarist (succesiv krai în 1812, oblast în 1828 apoi gubernie în 1871).

Asupra acestui ţinut, administraţia rusă a extins numele de Basarabia, dat anterior numai părţii de sud a acestuia.

Pe o veche carte bisericească, mâna tremurândă a unui preot basarabean a scris, spre a rămâne pentru generaţiile viitorare:

,,În 1812, ca să se ştie, a pus muscalu piatră de hotar la Prut şi a rupt biata noastră Moldovă în două”. 

Încă în timpul războiului, ţarul Alexandru I al Rusiei, primise de la Napoleon I , împăratul Franţei, un fel de ,,cec în alb”, prin care avea calea liberă ca în caz de victorie să ocupe principatele dunărene, Valahia şi Muntenia.

Evenimentele petrecute în cursul răzoiului şi la sfârşitul lui nu au fost favorabile, încât Rusia să-şi realizeze acest deziderat, astfel încât în cele din urmă ea s-a mulţumit şi cu partea răsăriteană a Moldovei, cu teritoriul dintre Prut şi Nistru, teritoriu ce se va numi, începând din 1813, Basarabia.

Acest teritoriu românesc, trecut sub stăpânire rusească, avea o suprafaţă de 45.630 kmp şi o populaţie de 482.630 de locuitori, cinci cetăţi, 17 oraşe şi 695 sate.

Din cei aproape 500.000 de locuitori, românii basarabeni reprezentau peste 86 la sută!

Cedarea Basarabiei ruşilor era cea de a doua mare ticăloşie pe care turcii au săvârşit-o faţă de poporul român. Prima s-a petrecut în 1775, când ei au cedat Austriei Bucovina(Ţara de Sus).

Nici Bucovina şi Nici Basarabia nu erau teritorii turceşti, fiindcă nici Moldova şi nici Ţara Românească nu au fost niciodată transformate în paşalâcuri (provincii) turceşti, aşa cum s-a întâmplat cu ţările sud-dunărene, sau cu Ungaria.

Semnificativ este şi faptul că în manifestul ţarului Alexandru I, adresat nobilimii ruse, cu ocazia ocupării Basarabiei, nu se făcea nici o referire la vreun drept istoric al Rusiei asupra acestui teritoriu, ci se referea doar la ,,noua provincie”, în care nobilimea rusă era îdemnată să se stabilească, urmând să primească moşii întinse, cu pământ roditor, păduri, iazuri cu peşte, herghelii numeroase, cirezi de vite şi turme de oi.

Vom aminti, de asemenea, că Congresul de Pace de la Viena, din 1814-1815, de după războaiele napoleoniene, a fixat graniţele de apus ale Rusiei pe actualele teritorii ale Finlandei şi Poloniei, fără nici o referire la Basarabia, ceea ce denotă că diplomaţia rusă nu era prea convinsă de statorncia hotarului Rusiei de Prut.

Ocupaţia rusă va dura însă mai bine de o sută de ani, adică de atunci din 1812, când ,,a pus muscalu piatră de hotar la Prut” şi până în 1918, când Sfatul Ţării de la Chişinău a hotărât că Republica Democratică Molovenească (Basarabia) ,,ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiilor că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România”.

Din 1812 deci, ,,ţara numită Basarabia şi locuită în principal de valahi, a fost alipită Rusiei”. Aşa se află scris în lucrarea întitulată ,,Descrierea etnografică a popoarelor Rusiei”(Description ethnographique des peuples de la Russie), srisă de T. De Pauly, apărută la Sankt-Petersburg, în 1862.

Doar după câţiva ani de la ocuparea Basarabei, în 1817, o ststistică rusească consemna o realitate incontestabilă, anume că majoritatea covârşitoare a populaţiei noii provincii ruse, aproximativ 86 la sută, era formată din români şi doar 6,5 la sută din ruşi, ucraineni şi ruteni.

Datele de mai sus au fost întărite şi de cele scrise de guvernatorul rus al Basarabiei, Timkovski, într-un raport din 1827:

,,Populaţia Basarabiei se compune din două categorii de locuitori: moldovenii autohtoni şi vagabonzii care reuşesc să se strecoare încoace. Tot ce e mai criminal în Rusia, caută să-şi facă drum aici, în speranţa că se vor putea ascunde de crimele lor”.

La scurt timp după ocupare, ruşii au început un puternic proces de deznaţionalizare şi de strămutare a populaţiei româneşti, dublat de o masivă colonizare a altor populaţii(ruşi, bulgari, găgăuzi, germani etc.).

Acestea au început repede să dea roade, astfel că într-un timp relativ scurt populaţia autohtonă a Basarabiei s-a redus la 66,4 la sută.

Cu toate acestea, în lucrarea ,,Lista localităţilor din imperiul rus”, editată la Sankt-Petersburg, în 1862, se consemnează că ,,românii sunt cei mai vechi şi cei mai numeroşi locuitori ai Basarabiei”.

Teribilul proces de rusificare a populaţiei româneşti dintre Prut şi Nistru, ca şi urmările sale nefaste pentru aceasta, a fost recunoscută şi de unii istorici ruşi. N.N. Durnovo în lucrarea sa întitulată ,,Politica panslavistă rusă”, apărută la Moscova, în 1908, consemnează:

,,Poporul basarabean, mulţumită rusificării silnice, e transformat într-o hoardă de robi muţi şi ignoranţi. Acestui popor i s-a interzis să înveţe limba sa natală în şcoli, i s-a interzis să se roage lui Dumnezeu în graiul părinţilor săi, sute de mii de deseatine din pământul său au fost împărţite coloniştilor ruşi, bulgari şi germani şi aceasta numai de a-l sili să-şi părăsească ţara. Numaiîntr-un singur an, 885 de familii ţărăneşti basarabene au trebuit să plece în Siberia spre a o coloniza. Bieţii oameni îşi lasă holdele roditoare pentru că nu mai pot trăi în ţara lor”.

Procesul de strămutare a românilor basarabeni şi de colonizare a străinilor în Basarabia a continuat şi în primii ani de după războiul ruso-turc din 1806-1812, când au fost aduse aici 2.487 de familii, cu 10.218 suflete, din care 1.479 de familii au fost bulgari şi găgăuzi(populaţie de orgine turco-cumană trecută la creştinism).

Acţiunea de colonizare a Basarabiei a continuat şi în anii următori, astfel că până în 1827 au fost înfiinţate 42 de colonii bulgăreşti şi găgăuze, la care s-au mai adăugat alte 24 de colonii germane.

În ce priveşte rusificarea silnică, de care vorbeşte N.N.Durnovo, aceasta a continuat, cu toată împotrivirea dârză a românilor basarabeni.

Astfel, în 1867, limba română a fost scoasă din toate programele de învăţământ ale şcolilor, fiind înlocuită cu limba rusă.

După doar câţiva ani, Basarabia a fost declarată gubernie rusească, fiind trimişi aici cei mai aprigi ,,specialişti în rusificare”.

Între ei şi episcopul Pavel Lebedev (1871-1882), care a început o adevărată prigoană faţă de tot ce mai era românesc: a desfiinţat catedra de limbă română din cadrul Seminarului Teologic din Chişinău, a închis vechea tipografie eparhială, înfiinţată în 1813, de către mitropolitul Gavriil Gavrilescu-Bodoni; au fost alungaţi din parohii toţi preoţi români, fiindcă nu ştiau să oficieze sfânta liturghie în limba rusă, şi s-au înfiinţat ,,stranele ruse” în fiecare biserică românească, în care se vorba şi se cânta numai în limba rusă etc.

Două secole de umilinţă, deznaţionalizare, rusificare, sovietizare, comunizare, foamete organizată, deportări, lagăre de concentrare… Convulsiile „geopolitice” în care se zbate astăzi R. Moldova îşi au începutul în acel „tratat de pace” din 1812. 

Cu toate acestea, conştiinţa naţională a românilor basarabeni nu a putut fi nici înfrântă, nici spulberată.

În sufletul lor ei trăit cu convingerea că au fost, sunt şi vor rămâne români, iar ,,Basarabia noastră este o ţară românească tocmai ca şi celelalte ţări de peste Prut, locuite de fraţii noştri”.

De aceea, convingerea lor a fost întotdeauna fermă şi neclintită:

,,Noi socotim că mântuirea neamului nostru este numai în unirea tuturor fiilor noştri într-o singură ţară. Noi de la străini nu mai aşteptăm nimic, toată nădejdea ne-o punem în viaţa la un loc cu toţi fraţii noştri români…Noi vrem o Românie a tuturor românilor”.

 

 

 

 

Aflaţi mai mult accesând:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/05/17/razboiul-ruso-turc-din-1806-1812pacea-de-la-bucuresti-din-1812-si-consecintele-lui-nefaste-asupra-tarilor-romane/

 

http://www.rgnpress.ro/rgn_18/categorii/analize-interviuri/27707-2018-05-16-08-35-21.html

 

 

 

Reforma instituţiilor statului este o necesitate de neînlocuit, însă nu are cine să o facă

 

 

 

Întîi de toate, statul român a trebuit să apară. Pentru acesta s-au străduit maramureşenii Dragoş şi Bogdan, şi Negru Vodă din Făgăraş; fiecare în felul lui.

La configurarea mai completă a statului moldovenesc a contribuit, zice cronica, şi Alexandru cel Bun, care a introdus noi dregătorii (logofeţia mare, cele două vornicii ş. a.).

Primii reformatori ai statului în Moldova şi în Ţara Românească au fost însă greci din Fanar. În secolul al XVIII-lea ei au luat întâiele măsuri sociale consistente de îmbunătăţire a traiului, principii Mavrocordat ameliorînd atît instituţiile statului, cît şi structura economică şi socială a ţării.

Merită să fie pomeniţi cu recunoştinţă de noi cei de azi. Mai apoi, în prima parte a secolului al XIX-lea, alte reforme importante în principate a făcut un rus, Pavel Kiseleff. El a dat prima constituţie celor două voievodate de la răsărit şi, respectiv, sud de Carpaţi. Ţarul îşi pregătea stăpînirea pînă la Dunăre.

După 1848, generaţia revoluţionarilor a reuşit să contureze, în sfîrşit, cadrul statal de care aveau românii nevoie, unind la 24 ianuarie 1859 ţara Românească şi Moldova. Exponentul lor, primul domnitor al Principatelor Unite, s-a străduit în partea cea mai generoasă a domniei lui să reformeze structurile statului, unificîndu-le efectiv, nu doar cosmetic. Apoi a confiscat averile mănăstireşti şi a împroprietărit ţăranii, creînd o altă bază socială noului stat românesc unit.

Lui Carol I de Hohenzollern îi revin merite mari în consolidarea României. Cu calmul lui tenace, de german, el a asigurat statului românilor stabilitatea politică şi prestigiul internaţional de care avea atîta nevoie. El i-a condus pe români la dobîndirea independenţei de stat, a stabilit sistemul bipartid de guvernare şi a făcut statul de la gurile Dunării parte a uneia dintre marile alianţe diplomatice ale vremii.

Ferdinand I, urmaşul lui Carol, a prezidat unirea de la 1 decembrie 1918, cînd România a devenit un stat naţional întregit şi unitar. În anii care au urmat pînă la cel de-al doilea război mondial, eforturile cele mai mari au fost pentru asigurarea unei românizări pe cît posibil integrale a administraţiei, ca şi pentru împroprietărirea ţăranilor. S-a introdus în viaţa politică şi mecanismul votului universal.

Sub el şi sub Carol al II-lea reforma statală a însemnat mai ales românizarea elitei administrative şi culturale.

Dar în anii ’30, cînd Europa devenea tot mai antidemocrată, Carol al II-lea a experimentat dictatura şi suprimarea partidelor politice, anulînd constituţia liberală a anului 1923. Măsuri ca acestea nu pot trece drept reformiste decît într-o perspectivă care nu agreează democraţia.

Din nefericire, conjunctura internaţională, ca şi unele tendinţe ale vieţii politice din interiorul statului au făcut din acest precedent o primă etapă a totalitarismului românesc.

Transformarea efemeră, dar radicală, a României într-un stat naţional legionar, instalarea dictaturii militare a lui Ion Antonescu şi venirea la cîrma ţării, la puţin timp după război, a comuniştilor au continuat mişcarea de anihilare a cadrului social-politic democratic, balansând România între extrema dreaptă şi cea stîngă.

Dacă în planul măsurilor de reprimare a democraţiei burgheze campionul absolut a fost Gh. Gheorghiu-Dej, care a organizat deportări în Bărăgan şi exterminarea fizică a elitei interbelice, prestigiul cel mai negru l-a obţinut Nicolae Ceauşescu, care în ultimii săi zece ani de guvernare a înfometat şi a supus privaţiunilor unei dictaturi personale întreaga populaţie a ţării.

După 1989, cînd în România înlocuirea regimului politic s-a făcut cu preţul sîngelui, noua constituţie a statului a permis revenirea la un cadru de viaţă democrat.

Reforma însă nu a reuşit să depăşească stadiul declaraţiilor, nivelul de trai atins acum înrăutăţindu-se constant, iar clasa politică reconstituindu-se cu neruşinare într-o oligarhie cinică, insensibilă la marile probleme ale momentului.

Reforma instituţiilor statului este o necesitate de neînlocuit, însă nu are cine să o facă. 

 

Ovidiu Pecican : Cum am reformat statul român

http://www.provincia.ro/pdf_roman/r000034.pdf

 

 

 

CITIŢI ŞI: 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/05/16/ziua-de-16-mai-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/16/o-istorie-a-zilei-de-16-mai-video-5/