CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Naţiunea – cel mai de preţ produs al istoriei


 

 

Cel mai de preţ produs al istoriei europene, acceptat dar şi contestat în acelaşi timp, este naţiunea. Latinescul „natio“ (de la nasci, a fi născut) înseamnă comunitate de origine.

Naţiunea este un concept apărut târziu în istorie, la sfârşitul epocii feudale. Până atunci se vorbea despre „popor”, neam”, „gintă”, „etnie”. Naţiunea se defineşte ca o comunitate stabilă de oameni, istoriceşte constituită ca stat, apărută pe baza unităţii de limbă, de teritoriu, de viaţă economică şi de factură psihică, care se manifestă în particularităţi specifice ale culturii naţionale şi în conştiinţa originii şi a soartei comune 

Despre naţiune filosoful Nae Ionescu scria în 1938 :

„Secolul al XIX-lea este cunoscut ca secolul naţionalismului  al statului naţional. Naţiunea se bazează pe ideea de stat şi de cetăţean, pentru că statul nu este o realitate organică, ci e alcătuit din indivizi care locuiesc un anumit ţinut, iară a avea aceeaşi origine, aceleaşi drepturi stabilite de legi pe care le conferă statul.

De exemplu: Constituţia de la 1923 consideră statul ca o existenţă juridică. Toţi locuitorii care alcătuiesc statul român sunt români. Deşi nu sunt toţi de origine românească, statul le conferă, totuşi, anumite drepturi cuprinse în anumite legi.

Constituţia era, deci, o lege juridică, nu organică. Secolul al XX-lea dă o altă interpretare naţiunii şi naţionalismului.

Naţionalismul are un suport organic: poporul. Ce este poporul? Orice naţiune este conturată numai relativ (teoria cunoaşterii), tot aşa şi cu poporul. Poporul este o realitate organică: trăieşte, creşte, moare.  

Când un popor capătă conştiinţă de sine, încetează de a mai fi un popor şi devine naţiune, adică o realitate spirituală, cu conştiinţă de sine necunoscută. în trecut.

O naţiune, ca o colectivitate organică şi spirituală, are anumite legi fireşti. Acestea trebuie realizate în formă optimă, căci nu se putea cădea la tranzacţie în realizarea lor.

Aceasta realizare a lor în formă optimă se cheamă ideal. O naţie trăieşte în timp şi spaţiu, în istorie, în veac. Cel mai mare cerc colectiv din care face parte omul este naţiunea.

Omul trăieşte în mai multe colectivităţi: familia, biserica, meseria etc. Biserica şi naţiunea la noi, ortodocşii se suprapun.

Pentru individ, deci, adică în istorie, naţiunea este un absolut. Naţiunea având legi fireşti, acestea se impun aşa cum sunt ele, după state, nu cum vrem noi. Adevărul în privinţa acestor legi nu e la noi, indivizii, ci în consemnul colectiv, în ceea ce gândeşte naţia.

De exemplu: unirea tuturor românilor era o lege firească, nu o dorinţă a oamenilor (motiv politic).

Dumnezeu a facut neamuri, toate cu o singură datorie, de a realiza legea firească pe care Dumnezeu a pus-o în ele.  Deci, o naţiune trebuie să se realizeze în legile sale fireşti.

Fiecare naţiune reprezintă un fel ireductibil de existenţă. De exemplu: trecerea de la un popor la altul este încă posibilă, dar de la o naţie la alta este imposibil. O naţie poate să moară, dar nu se poate schimba.”

Termenul naţionalist este folosit, îndeobşte, pentru a descrie două fenomene:

1) atitudinea pe care o au membrii unei naţiuni, prin faptul că le pasă de identitatea lor naţională;

2) acţiunile acestora pentru a obţine sau menţine o formă de suveranitate politică. În general, naţionalismul priveşte legăturile dintre domeniul etno-cultural şi cel al organizării politice. Naţionalismul clasic reprezintă un program politic care se referă la crearea sau conservarea unui stat suveran de către un anumit grup etno-naţional (popor sau naţiune), aceasta constituind îndatorirea de căpetenie a oricăruia dintre membrii grupului.

Într-un sens mai larg, naţionalismul este un ansamblu de atitudini, aspiraţii şi direcţii de acţiune care atribuie naţiunii şi naţionalităţii o valoare politică, morală şi culturală fundamentală şi care determină o sumă de obligaţii corelative, atât pentru membrii respectivei naţiuni, cât şi pentru terţi (fie ei indivizi sau colectivităţi).

De asemenea, trebuie să facem distincţie între naţionalismul universalist (care pretinde ca fiecare naţiune etnică să-şi aibă propriul stat) şi acela particularist (care consideră cănumai unele naţiuni ar trebui să se bucure de statalitate proprie)

Asupra originii şi trăsăturilor definitorii ale naţiunii şi naţionalismului au fost dezvoltate două teorii: cea a permanenţei (sau perenialistă) şi cea a modernităţii (sau modernistă). 

Teoria perenialistă descrie naţiunea ca o comunitate culturală, eternă, cu rădăcini în trecut, organică, indivizibilă, populară şi bazată pe legături genetice ancestrale. Din contra, teoria modernistă arată că naţiunea ar fi o comunitate politică modernă, artificial creată de către elite, puternic divizată în profunzimea ei, formată pe baza comunicării dintre oameni.

Încercările de definire a naţiunii şi mai departe a identităţii naţionale, sunt diverse, la fel ca şi interpretările formulate.

Păreri despre naţiunea occidentală

Pascal Mancini definea naţiunea modernă  drept o „societate naturală de oameni, evidenţiată prin unitatea de teritoriu, de origini, de obiceiuri, de limbă, adaptată unei comunităţi de viaţă şi de conştiinţa socială“.

Ideile Revoluţiei franceze îi inspirau francezului Ernest Renan următoarea definire pentru naţiune:

„o mare comunitate solidară, susţinută de spiritul jertfelor aduse şi de cele pe care este hotărâtă să le mai aducă … Viaţa naţiunii este un plebiscit zilnic“.

Istoricul american H. Kohn face deosebirea între naţiunea vestică (subiectiv politică) şi cea estică (obiectiv culturală).

Cea dintâi este ancorată puternic în realitatea politică şi în luptele prezente, fără legături afective cu trecutul. A doua este construită din „mitul trecutului şi din visele legate de viitor“.

Sub presiunea ideologiilor extremiste, conceptul de naţiune a fost devalorizat: conceptul statului fascist italian, comunitatea de sânge sau rasa ariana, sau realitatea tranzitorie ce urmează a fi înlocuită cu poporul sovietic.

În abordarea naţiunii se recurge, de cele mai multe ori, la un sistem de referinţă. Reperul analiştilor occidentali îl constituie statul, fără de care nu se poate vorbi de naţiune.

Translată astfel în zona juridicului, ea este considerată „mit şi invenţie“ sub aspectul unităţii culturale şi al tradiţiei naţionale. Cultura, originea şi limba sunt factori secundari sau nu joacă absolut nici un rol. J. S. Mill echivalează naţiunea cu guvernul propriu şi apartenenţa statală.

În acest model naţional-statal se consideră că statele naţionale moderne s-au constituit din „comunităţile politice, ca o comunitate de cetăţeni pe care suveranitatea i-a înglobat într-o naţiune“.

România este o creaţie a naţiunii

De cealaltă parte, în modelul naţional-cultural (denumit şi central sau est-european), postulatul se fundamentează pe elemente culturale integrate într-un sistem politic.

„Nu naţiunea noastră a fost creata de un stat – afirma N. Iorga – ci statul nostru a fost creat de o naţiune. La noi statul este o creaţie a naţiunii“.

Consistenţa elementelor spirituale şi culturale îl determina pe marele sociolog român  D. Gusti să considere naţiunea o creaţie voluntară, singura realitate care cuprinde umanitatea adevărată, pentru că însumează toate eforturile creatoare ale indivizilor.

Mergând pe aceeaşi idee a manifestărilor individuale în cadrul organizaţiilor, diferenţiate la rândul lor de organizările înglobante, L. Culda este de părere că „naţiunile nu pot fi decât organizări sociale ce încorporează alte organizări sociale şi, o dată constituite, le condiţionează, se cere a fi acceptată şi afirmaţia: sunt imposibile intervenţiile pertinente în procese sociale, oricare ar fi acestea, dacă se ignoră naţiunile, caracteristicile lor ca organizări sociale ce fiinţează prin socio-organizările care le întreţin“.

 

Naţiunile sunt mari comunităţi ale spiritului

Se pare că produsul european numit naţiune este pe cale de transformare în Europa.

Mişcarea către entitatea europeană reprezintă încercările care se fac pentru a se formula un răspuns pertinent la noile provocări.

„Dacă se va ajunge la o soluţie într-o zi, este puţin probabil – spune Jean Baechler – că aceasta se va întemeia pe o naţiune europeană, deoarece clivajele naţionale sunt mult prea profunde.

Cum o naţiune nu se obţine prin decret, succesele au fost şi sunt foarte variate, în funcţie de condiţiile de plecare“.

  În abordarea conceptului de naţiune s-a recurs la explorări de suprafaţă, utilizându-se caracteristici comune unei organizări sociale. De exemplu, americanii sunt o naţiune deşi nu au o „comunitate de sânge“, elveţienii sunt o naţiune deşi nu au o „comunitate de limbă“, evreii sunt o naţiune deşi nu au o „comunitate de viaţă economică“, românii (englezii, francezii, germanii etc.) sunt o naţiune, deşi nu au o „comunitate statală“ (trăiesc în diferite state).

De aceea, rezultatul unui asemenea proces poate fi pozitiv doar în măsura în care profunzimea explorărilor va pune în evidenţă elemente comune, absolut necesare pentru formarea unei naţiuni europene şi de aici identităţii europene.

Iniţiatorii mişcării paneuropene considerau că zona cea mai fertilă este cea spirituală, cultura şi educaţia generală, idee valabilă şi împărtăşită de majoritatea teoreticienilor şi astăzi. „Naţiunile sunt mari şcoli – nu mari familii.

Naţiunile sunt comunităţi spirituale ce ating coeziunea prin profeţi, conducători, educatori şi dascăli. Ideile purtătoare ale unei naţiuni pătrund prin numeroase canale în conştiinţa maselor… Astfel, naţiunile sunt mari comunităţi ale spiritului“.

 Naţionalismul Luminat nu poate fi confundat cu vreo ideologie a inechităţii, a bigotismului sau a discriminării, iaratenţia acordată Interesului Naţional nu trebuie interpretată ca o reacţie contra modernizării.

Totodată, se impune precizarea că naţionalismul unei naţiuni oprimate este altceva decâtnaţionalismul” (de fapt, şovinismul) opresorului. Alain de Benoist accentua şi el  vocaţia democratică şi civilizată a naţionalismului: 

“Dreptul la diferenţă este un principiu valabil doar când se supune generalizării. Cu alte cuvinte, pot să-mi apăr diferenţa în mod legitim numai dacă recunosc şi respect diferenţa celorlalţi”.

În consecinţă, naţionalismul cultivat într-un climat de pace, civilizaţie şi respect pentru libertate este o necesitate morală şi un imperativ spiritual. Naţiunile, sedimentate de-a lungul istoriei, au nevoie de un sistem de apărare împotriva potenţialelor abuzuri ale internaţionalismului (mondialismului) birocratic, tehnocratic şi centralist, care poate degenera în imperialism şi totalitarism.

Pe de altă parte, naţionalismul trebuie să fie niciodată un factor de automulţumire şi izolaţionism, ci unul de cooperare cu celelalte naţiuni.

Petre Ţuţea nu era nici el departe de aceeaşi concluzie, pe care o exprimă în manieră socratică:

“Naţionalismul poate fi practicat şi cuviincios. Nimeni nu poate interzice unui popor să-şi trăiască tradiţia şi istoria cu gloriile şi înfrângerile ei. 

Pârvan zicea:Etnicul e punct de plecare şi universul e punct de sosire.Eu, ca naţionalist, am gândit multă vreme că naţiunea e punctul terminus al evoluţiei universale. Când dispar popoarele, intrăm în Turnul Babilonului. (…)

În celebra Déclaration des Droites de l’Homme et du Citoyen a Revoluţiei franceze, prima propoziţie e o idioţenie absolută sau în cel mai bun caz un sofism: «Oamenii sunt egali de la natură».

Fals! Oamenii sunt inegali de la natură. Sunt inegali înşişi membrii unei familii, în care unul poate fi genial, altul mediocru şi altul imbecil. Substanţa ereditară e un mister. 

 

Măsura viitorului unei naţiuni …

Viitorul unei naţiuni se poate măsura după cât de preţuiţi sunt Sfinţii şi Eroii săi de către oamenii prezentului. Oricât de rău ar duce-o un popor, în oricât de rele vremuri s-ar afla o ţară, dacă oamenii acelui popor, ai acelei ţări, îşi iubesc şi îşi respectă Sfinţii şi Eroii, viitorul va fi unul bun.

Oricât de bine ar duce-o un popor, oricât de prosperă ar fi o ţară, dacă oamenii acelui popor, ai acelei ţări, îşi dispreţuiesc Sfinţii şi Eroii, viitorul va fi întunecat.

„Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri”, spunea Regele Mihai I într-un discurs ţinut în  Parlamentul României, la data de 25 octombrie 2011.

 

 

Surse:

 

http://ro.metapedia.org/wiki/Na%C5%A3iune

http://2016.criste.net/index.php/arhiva/11-poporul-si-natiunea-doua-notiuni-convergente-sau-divergente

https://vladhogea.wordpress.com/2013/09/15/restituiri-vlad-hogea-teorii-contemporane-asupra-natiunii-si-nationalismului-2005/

http://ziarullumina.ro/de-la-statul-natiune-la-natiunea-europeana-65253.html

Dă clic pentru a accesa 07%20dinu%20balan.pdf

Publicitate

07/05/2018 - Posted by | LECTURI NECESARE | , , , , , , , , , , ,

Un comentariu »

  1. A republicat asta pe Octavpelin's Weblog.

    Apreciază

    Comentariu de octavpelin | 09/05/2018 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: