CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

“Râde iarăși primăvara”, CEL MAI CUNOSCUT CÂNTEC DE 1 MAI compus de Ciprian Porumbescu, devenit cântec comunist. VIDEO

1 Mai Ziua Muncii şi Zilele Braşovului, Curiozităţi, Obiceiuri şi ...

Foto: Demonstraţie organizată de partidul comunist  în România ceauşistă

 

 

În anul 1872, aproximativ 100.000 de lucrători din New York, majoritatea din industria construcţiilor, au demonstrat, cerând reducerea timpului de lucru la 8 ore.

 

 

 

ziua muncii chicago

 

 

La data de 1 mai 1886, sute de mii de manifestanţi au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite, cea mai mare demonstraţie având loc la Chicago, unde au mărşăluit 90 de mii de demonstranţi, din care aproximativ 40 de mii se aflau în grevă.

Toţi cereau ca „8 ore să constituie ziua legală de muncă”.

Astfel, manifestațiile de stradă au continuat alte trei zile, iar numărul protestatarilor a fost tot mai mare. Pe 3 mai, forțele de ordine au intervenit, patru muncitori fiind uciși și mai mulți răniți.

În seara aceleiași zile a fost organizată o nouă demonstrație în Piața Haymarket din Chicago.

 

 

 

1 Mai

Spre poliție a fost aruncată o bombă, iar 66 de polițiști au fost răniți și șapte au murit ulterior. Poliția a ripostat cu focuri de armă, rănind în jur de 200 de persoane, dintre care mai mulți au decedat.

După acea grevă, pe tot teritoriul SUA s-a decis reducerea numărului de ore muncite într-o zi la 8 ore.

Doi ani mai târziu, social–democrații afiliați la așa–numita Internațională a ll–a au stabilit, la Paris, ca ziua de 1 mai să fie o zi internațională a muncitorilor.

În perioada care a urmat, pe 1 mai au avut loc anual demonstrații în Statele Unite, Chile, Peru, Cuba și în țări europene.  

În timpul întrunirii din anul 1886 a Federaţiei Sindicatelor din Statele Unite şi Canadei (precursoarea Federaţiei Americane a Muncii), George Edmonston, fondatorul Uniunii Dulgherilor şi Tâmplarilor, a iniţiat introducerea unei rezoluţii care stipula ca „8 ore să constituie ziua legală de muncă de la şi după 1 mai 1886”, sugerându-se organizaţiilor muncitoreşti respectarea acesteia.

Congresul Internaţionalei Socialiste a declarat, în anul 1889, 1 mai – Ziua Internaţională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago, care au manifestat pentru reducerea normei orare zilnice de lucru la 8 ore.

Cu timpul, 1 Mai a devenit sărbătoarea muncii în majoritatea ţărilor lumii, diversele manifestări căpătând amploare pe măsură ce autorităţile au convenit cu sindicatele ca această zi să fie liberă.

După 1904, Federația Americană a Muncii s-a dezis cu totul de 1 mai, celebrând în schimb Labor Day (trad. – Ziua Muncii) anual, în prima zi de luni a lui septembrie.

În România această zi a fost sărbătorită pentru prima dată de către mişcarea socialistă în 1890. 

“Râde iarăși primăvara” a fost una dintre cele mai cunoscute melodii de dinainte de 1989, fiind cântată de fiecare dată la petrecerile de 1 Mai ale oamenilor muncii.

 Cântecul a fost compus de Ciprian Porumbescu în 1880, an în care a şi fost tipărit în Colecţia de Cântece. La acea vreme, tot marele Porumbescu a fost cel care a compus şi versurile.

Originalul cântecului nu a avut nici o legătură cu săr­bătoarea muncito­rească. Se pare că versurile iniţiale au fost ase­mă­nătoare cu strofele poetului Vasile Alecsandri. Un cân­te­cel de pri­măvară, cu bucuria re­naş­terii şi ve­se­lia naturii. 

 Ciprian Porumbescu a fost un patriot romantic. A scris despre românii care trăiau sub asuprire, şi despre eroii acestui neam. Versurile imnului Trei culori au fost de asemenea compuse de el. 

 

 

 

 

Versurile cântecului  de primăvară compus de Porumbescu în 1880 a fost schimbat în 1946. „În jurul anului 1946 a fost dată o dispoziţie de partid prin care toate întreprinderile erau obligate să aibă coruri ale muncitorilor.

Astfel, şi cântecelul de primăvară a suferit o schimbare, întrucât era necesar să aibă un anumit conţinut ideologic. Versurile au fost înlocuite cu cele scrise de Maria Rantes”, a precizat muzicologul Viorel Cozma.

Între 1873 şi 1877, Ciprian Porumbescu a urmat cursurile Institutului Teologic Ortodox din Cernăuţi.

Tânărul compozitor a  fost pre­şe­din­tele Societăţii Arboroasa, înfi­in­ţa­tă în 1875 de studenţii români din Bucovina, unde l-a cunoscut şi pe marele poet Mihai Eminescu.

Dacă în 1877, în Bucovina se sărbătorea alipirea de Imperiul Austro – Ungar, la Iaşi a avut loc o contrademonstraţie făcută în memoria morţii domnitorului Grigore Ghica.

Societatea ”Arboroasa” i-a trimis o telegramă de condoleanţe primarului din Iaşi, insa acest gest nu a fost pe placul habsburgilor, care i-au acuzat pe conducătorii societăţii  de înaltă trădare. 

Ciprian Porumbescu a fost reţinut împreună cu alţi fruntaşi ai Societăţii „Arboroasa”şi aruncaţi în închisoarea din Cernăuţi, alături de tot felul de infractori. 
 Marele patriot a ramas întemniţat aproape trei luni, iar detenţia i-a şubrezit trupul firav. Boala de care suferea s-a agravat foarte mult.

  A murit tânăr, la numai 29 de ani, fiind diagnosticat cu tuberculoză.
Ultima lui dorinţă, ce se regăseşte în ultima strofă din ”Cântecul tricolorului”, i/a fost îndeplintă, pe crucea sa fiind puse culorile drapelului românesc:

“Iar când, fraţilor, m-oi duce/ De la voi, şi-o fi să mor/ Pe mormânt atunci să-mi puneţi/ Mândrul nostru tricolor”.

 

 

 

 

 

 

 

Ziua Internaţională a Muncii a fost sărbătorită pentru prima dată în România de către mişcarea socialistă în anul 1890. 

În fiecare an, de 1 Mai, cântecelul lui Ciprian Porumbescu „Râde iarăşi primăvara” răsuna la petrecerile muncitoreşti. 

În anii dictaturii comuniste, evenimentul era marcat de defilări grandioase, fiind totodată şi un prilej pentru Partidul Comunist de a-și prezenta mărețele realizări.

TVR şi Radio România aveau programe muzicale speciale dedicate acelei zile, transmințând cântecele patriotice. 

Versurile cântecului lui Ciprian Porumbescu au fost însă schimbate de comunişti  pentru a avea conținut ideologic.

 

 

 

 

Râde iarăşi primăvara
Peste câmpuri, peste plai,
Veselia umple ţara
C-a venit Întâi de Mai!

Muncitorii au pornit
Şi-ntr-un glas s-au înfrăţit!
Şi ei azi sărbătoresc
Unu mai muncitoresc.

Înfrăţiţi azi cu ţăranii,
Muncitorii-n joc şi cânt,
Prăznui-vor în toţi anii
Libertatea pe pământ.

Peste mări şi peste ţări
Se adună pe cărări
Lumea toată în alai
Pentru al nostru Întâi de Mai.

(Vesuri de Maria Ranteş)

 

 

 

 

Surse:

https://www.axanews.ro/mm/cel-mai-cunoscut-cantec-de-1-mai-video-rade-iarasi-primavara-de-ciprian-porumbescu.html

http://www.napocanews.ro/2018/05/1-mai-muncitoresc-cantec-de-ciprian-porumbescu-video.html

https://www.ziuaconstanta.ro/diverse/stiri-calde/va-mai-amintiti-1-mai-muncitoresc-povestea-melodiei-lui-ciprian-porumbescu-video-492216.html

01/05/2018 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

1 mai 1359 – Patriarhia din Constantinopol a recunoscut Mitropolia Ţării Româneşti, cu sediul la Curtea de Argeş

 

Înfiinţarea Mitropoliei Ţării Româneşti

 

În urmă cu  659 de ani, pe data de 1 mai 1359, Patriarhia din Constantinopol  recunoştea Mitropolia Ţării Româneşti, cu sediul la Curtea de Argeş.

O anumită ierarhie bisericească a existat încă înaintea întemeierii statelor medievale româneşti, dar o ierarhie recunoscută de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, autoritatea supremă în cadrul Ortodoxiei, a apărut abia în timpul domniei lui Nicolae Alexandru (1352-1364). Dincolo de planul religios, evenimentul marchează independenţa faţă de statele catolice vecine.

Momentele recunoaşterii mitropoliilor Ungrovlahiei şi Moldovei nu sunt identice cu începuturile organizării vieţii bisericeşti în ţările române, care trebuie căutate mult mai devreme, căci nu puteau exista ţări ortodoxe fără ierarhi.

Cnezatele şi voievodatele, ce au premers întemeierea statelor feudale româneşti, au avut pe lângă cneji sau voievozi şi ierarhi, în schema lor de funcţii.

Este suficient să amintim, în acest sens, Scrisoarea papei Grigorie al IX-lea, din 14 noiembrie 1234, adresată principelui de coroană Bela, fiul şi coregentul regelui Andrei al II-lea al Ungariei – viitorul rege Bela al IV-lea-, în care sunt amintiţi pseudo-episcopi, care ţin de ritul grecilor, prezenţi la Curbura Carpaţilor.

Dupa ce voievodul Tarii Romanesti Basarab I Intemeietorul reuşise să  unifice ţara, a obţinut şi independenţa faţă de coroana maghiară după faimoasa bătălie de la Posada (1330), unde l-a învins pe regele maghiar Carol Robert de Anjou.

Încă din vremea lui, unificarea Tării Româneşti a fost însoţită în mod firesc de unificarea Bisericii de pe teritoriul ţării. Basarab I rămâne în istoria românilor ca întemeietorul Ţării Româneşti şi ctitor de biserici, dintre care amintim biserica domnească de la Curtea de Argeş, pe care o vor termina urmaşii săi.

Recunoaşterea Mitropoliei Ungrovlahiei se leagă însă de numele fiului său, domnul Nicolae Alexandru (1352-1364). El a chemat la curtea lui pe mitropolitul Iachint din Vicina, oraş de la gurile Dunării, unde exista deja o mitropolie ortodoxă în ascultarea Constantinopolului.

A domnit pînă în 1364, la tron urmându-i pe tron fiul său, Vladislav Vlaicu.Chipul lui Nicolae Alexandru este cel reprezentat în biserica mănăstirii Negru Vodă din Câmpulung, ctitorită de Basarab I şi terminată de Vladislav Vlaicu.

Pictura a fost refăcută pe la începutul secolului al XIX-lea. În această biserică se găseşte şi piatra sa de mormânt.

 

 

 

Voievodul Nicolae Alexandru - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Domnitorii Mircea cel Bătrân  şi  Nicolae Alexandru

Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364) este cel dintâi domnitor care a bătut monedă proprie, ceea ce dovedeşte că voievodatul său a cunoscut o perioadă de înflorire economică. Avea nevoie şi de o recunoaştere externă, căci recunoaşterea mitropolitului şi a Mitropoliei din voievodatul său, era implicit o recunoaştere a statului.

Se impune să precizăm faptul Ţara Românească se întindea, încă din timpul lui Basarab I, peste ambele maluri ale Dunării maritime şi asupra Dobrogei.

Chiar dacă nu cunoaştem nici un ierarh muntean sau în Muntenia, până în anul 1359, când este atestat documentar Iachint, faptul că mitropolia de la Vicina înfiinţată probabil în secolul al XI-lea, situată în Dobrogea, lângă Isaccea făcea parte din corpul ţării încă din 1321 sau 1337, dovedeşte că Basarab şi fiul său Nicoae Alexandru, aveau deja un ierarh ortodox în hotarele voievodatului lor.

Iachint este atestat documentar, pentru prima dată, ca mitropolit de Vicina, în anul 1348 şi nu este exclus ca, odată urcat pe tron, Nicolae Alexandru Basarab să-l fi adus la Câmpulung sau Argeş, după care să fi încercat legiferarea acestui transfer.

În acest sens, actul patriarhal, ce marchează transferul lui Iachint, de la Vicina la Argeş, trebuie privit numai ca o recunoaştere a unei stări existente şi nu de creare a unei noi instituţii, aşa cum a fost considerat, mult timp, de unii istorici.

Decizia sinodală din mai 1359, în care istoricii au văzut actul de întemeiere a Mitropoliei Ungrovlahiei, nu reprezintă aşadar altceva decât acceptarea şi recunoaşterea de către Patriarhia Ecumenică a unei realităţi existente de facto.

Este important de subliniat că hotărârea Sinodului Patriarhiei ecumenice din mai 1359 nu creează o situaţie nouă, ca în cazul popoarelor nou convertite la creştinism, ci este vorba de o reorganizare în sânul aceleiaşi Biserici ortodoxe, prezente de secole pe acest teritoriu.

Ea nu face decât să încuviinţeze strămutarea mitropolitului Iachint „în scaunul a toată Ungrovlahia”, îndemnând pe slujitorii Bisericii „să i se supună lui, ca un adevărat păstor, părinte şi dascăl al lor, şi să primească bucuros şi să împlinească toate câte va spune, va sfătui şi va învăţa cu privire la folosul sufletesc, păstrând neschimbat în viitor, pururea, încredinţarea şi făgăduinţa faţă de sfânta şi apostoleasca Biserică a lui Hristos pe care a făcut-o acest voievod de prea bun neam”.

Mitropolitul Ţării Româneşti urma să facă parte din Sfîntul sinod al Bisericii Ortodoxe şi să fie hirotonisit la Constantinopol.

Primul mitropolit al ţării, preasfinţitul “chir Iachint” de la Vicina, se mutase de fapt de ceva vreme la curtea voievodului muntean, unde era “foarte bine privit”, după cum arată scrisoarea din anul 1359 a patriarhului către Nicolae Alexandru.

 

 

Sfântul Iachint, primul mitropolit al Ţării Româneşti

 Potrivit ultimelor cercetări, cam în aceeaşi perioadă, înainte de septembrie 1386 a luat fiinţă Mitropolia Moldovei , cu statut canonic recunoscut de Patriarhia ecumenică, ea fiind atestată documentar pentru prima oară într-un Manual de cancelarie bizantin, intitulat Εκθεσις νεα – Expunere nouă.

Se presupune că acest eveniment s-a petrecut prin anii 1381-1386, deci în timpul domniei lui Petru I Muşat (1375-1391) şi a patriarhului ecumenic Nil (1379-1388)”. 

Independenţa acestor state româneşti şi organizarea lor bisericească autonomă sunt dobândite în cadrul unui context istoric favorabil, între, pe de o parte, regatul Ungariei şi papalitatea, pe de altă parte Hoarda de Aur a tătarilor de la Nordul Mării Negre, şi Patriarhia de la Constantinopol.

Ne vom opri asupra Ţării Româneşti, nu înainte de a aminti situaţia care a precedat momentul independenţei.

I. Organizarea bisericească a „valahilor” dintre Carpaţi şi Dunăre în secolul al XIII-lea

În secolele care au precedat formarea statelor româneşti acest spaţiu era organizat în mai multe voievodate, cnezate sau aşa zise „ţări” ale populaţiei autohtone daco-romane care au trecut succesiv sub stăpânirea diferitelor popoare invadatoare din stepa asiatică (kazari, pecenegi, cumani). Ultimii dintre aceştia, tătarii, după marea invazie de la 1241 care a înfricoşat întreaga Europă, formaseră la nordul Mării Negre khanatul Hoardei de Aur, căruia îi plăteau tribut toate aceste mici formaţiuni politice dinspre Carpaţi.

Pe de altă parte, la vest, după convertirea maghiarilor sub regele Ştefan I la anul 1000, coroana maghiară devine principala putere catolică a acestui spaţiu, întinzându-se din Câmpia Panonică până la Carpaţi. Începând cu secolul al XIII-lea, în strânsă relaţie cu papa, ea încearcă să se extindă şi de cealaltă parte a Carpaţilor, înfiinţându-se o episcopie catolică zisă „a cumanilor” în zona de curbură a Carpaţilor.

Această episcopie se suprapune însă unei organizări bisericeşti mult mai vechi a românilor ortodocşi (menţionaţi în documente ca valahi). Stă drept mărturie în acest sens chiar scrisoarea papei Grigorie al IX-lea adresată la 1234 viitorului rege Bela al IV-lea al Ungariei, în care papa îşi exprimă nemulţumirea faţă de faptul că „valahii” din „episcopia cumanilor”, primesc Sfintele Taine de la „pseudo-episcopi care ţin de ritul grecilor”.

Cu atât mai mare este indignarea papei cu cât aflase că unguri şi saşi „trec la dânşii ca să locuiască acolo şi astfel, alcătuind un singur popor cu pomeniţii valahi /…/ primesc susnumitele taine”. De aceea îi aminteşte lui Bela:

„tu, însă, ca un principe catolic /…/ ai făgăduit sub jurământ că vei sili pe toţi neascultătorii faţă de Biserica catolică din ţara ta să se supună acestei Biserici” şi îl sfătuieşte cu fermitate să numească un episcop vicar catolic pentru aceşti valahi „schismatici”.

Peste secole această scrisoare este una din cele mai clare mărturii ale existenţei unei ierarhii bisericeşti a românilor ortodocşi, arătând totodată vitalitatea credinţei lor şi capacitatea de asimilare dovedită de ei.

De asemenea, diploma acordată de regele Bela al IV-lea cavalerilor ioaniţi la 1247 vorbeşte despre existenţa unor formaţiuni politice româneşti între Carpaţi şi Dunăre (Ţara Severinului, cnezatul lui Ioan, al lui Farcaş, Ţara lui Seneslau, „voievodul valahilor”), făcându-se amintire şi despre „bisericile clădite” de ei. Ţara românească sau Ungrovlahia se naşte prin unificarea acestor formaţiuni prin lucrarea inspirată a unui voievod din părţile Argeşului.

II. Întemeierea Ţării Româneşti şi înfiinţarea Mitropoliei Ungrovlahiei

Este vorba de un personaj providenţial pentru istoria românilor, voievodul Basarab, pe care tradiţia populară îl cinsteşte sub numele de Negru Vodă. Comandant iscusit şi om înţelept, el reuşeşte să aducă sub o singură conducere pe conducătorii dintre Carpaţi şi Dunăre.

El sesizează momentul când, la începutul secolului al XIV-lea, puterea tătară începuse să slăbească în părţile acestea, ceea ce însă îl face pe regele Ungariei să spere că a venit momentul extinderii regatului peste Carpaţi.

La început Basarab acceptă condiţia de vasal al regelui maghiar, dar, după unificarea ţării, el reuşeşte şi obţinerea independenţei faţă de coroana maghiară după faimoasa bătălie de la Posada (1330), unde îl învinge pe regele Carol Robert de Anjou. El rămâne în istoria românilor ca întemeietorul Ţării Româneşti. Domn credincios, el este şi ctitor de biserici, dintre care amintim biserica domnească de la Curtea de Argeş, pe care o vor termina urmaşii săi.

Încă din vremea lui, unificarea Tării Româneşti a fost însoţită în mod firesc de unificarea Bisericii de pe teritoriul ţării. Recunoaşterea Mitropoliei Ungrovlahiei se leagă însă de numele fiului său, domnul Nicolae Alexandru (1352-1364).

El a chemat la curtea lui pe mitropolitul Iachint din Vicina, oraş de la gurile Dunării unde exista deja o mitropolie ortodoxă în ascultarea Constantinopolului. Domnul Nicolae Alexandru a cerut strămutarea acestei mitropolii la Curtea de Argeş pentru a cuprinde întreg teritoriul Ungrovlahiei. Strădaniile lui vor fi încununate prin recunoaşterea Mitropoliei Ungrovlahiei de către Patriarhia din Constantinopol la 1359.

Între timp, la 1370, în vremea domniei lui Vlaicu Vodă, ia nastere o a doua mitropolie în Ţara Românească, Mitropolia Severinului, cuprinzând ţinuturile din dreapta Oltului, însă ea nu va dura decât o jumătate de secol, până la moartea lui Mircea cel Bătrân, când ţinutul Severinului a fost luat în stăpânirea regilor maghiari, iar mai apoi a turcilor. 

Este important de subliniat că hotărârea Sinodului Patriarhiei ecumenice din mai 1359 nu creează o situaţie nouă, ca în cazul popoarelor nou convertite la creştinism, ci este vorba de o reorganizare în sânul aceleiaşi Biserici ortodoxe, prezente de secole pe acest teritoriu.

Ea nu face decât să încuviinţeze strămutarea mitropolitului Iachint „în scaunul a toată  Ungrovlahia”,  îndemnând pe slujitorii Bisericii „să i se supună lui, ca un adevărat păstor, părinte şi dascăl al lor, şi să primească bucuros şi să împlinească toate câte va spune, va sfătui şi va învăţa cu privire la folosul sufletesc, păstrând neschimbat în viitor, pururea, încredinţarea şi făgăduinţa faţă de sfânta, catolicească şi apostolească Biserică a lui Hristos pe care a făcut-o acest voievod de prea bun neam”.

Mitropolitul Iachint se va bucura de o cârmuire lungă şi rodnică până la 1372, dată  la care va fi numit în locul lui ieromonahul Hariton, care fusese egumenul mănăstirii Cutlumuş şi protosul (mai marele) mănăstirilor din Muntele Athos.

Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat pe Iachint pe 8 iulie 2008.

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/01/o-istorie-a-zilei-de-1-mai-video-3/

 

 

Surse:

 

 

Bibliografie:

 

Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii ortodoxe române, Editura Institutului biblic şi de misiune al B.O.R., Bucureşti, 2006

Şerban Turcuş, Sfântul Scaun şi românii în sec. al XIII-lea, Editura enciclopedică, Bucureşti, 2001

01/05/2018 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: