CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Anul 1924 a fost un an bogat în agresiuni și provocări ale sovieticilor la adresa României

 

Partidul Comunist din România a fost creat în anul 1921, prin desprinderea unui grup de bolșevici din Partidul Socialist din România. De la bun început, acest partid și-a asumat că este doar o secțiune locală a Internaționalei Comuniste, controlată ferm de Moscova. Drept urmare, comuniștii români promovau tezele Moscovei, care afirmau că România ar fi ocupat prin forță și apoi ar fi anexat Basarabia, în martie 1918.

Comuniștii militau pentru încorporarea Basarabiei și a Bucovinei în Ucraina, pentru anexarea Dobrogei la Bulgaria și pentru retrocedarea Transilvaniei Ungariei.

În concepția Partidului Comunist, Regatul României ar fi fost o adevărată închisoare a popoarelor, un stat multinațional care i-ar fi oprimat pe muncitori și care ar fi fost o creație artificială a imperialismului apusean.

În anul 1924, exista o istorie bogată în agresiuni și provocări ale sovieticilor la adresa României. Între cele două țări nu existau relații diplomatice, însă, totuși, la Viena, reprezentanții celor două țări au purtat negocieri în vederea recunoașterii Unirii Basarabiei cu România.

Ele au intrat în impas atunci când sovieticii au cerut organizarea unui plebiscit în Basarabia, prin intermediul căruia populația să decidă în privința viitorului acestei provincii. Autoritățile române au refuzat, pentru că o asemenea propunere ar fi pus în discuție întregul sistem al tratatelor de pace de la Versailles, care puseseră capăt Primului Război Mondial.

Drept urmare, în data de 2 aprilie 1924, convorbirile dintre cele două părți s-au întrerupt, iar comuniștii au început imediat agitațiile în Basarabia. Din rațiuni militare, activitatea Partidului Comunist a fost interzisă în 5 aprilie 1924, printr-o ordonanță militară  semnată de șeful Corpului II de Armată, care era staționat în Basarabia.

Actul rerspectiv era consecința agitațiilor organizate de comuniști în mai multe comunități din Basarabia, locuite îndeosebi de etnici ruși și ucrainieni, pentru a obține anexarea teritoriului românesc dintre Prut și Nistru la Uniunea Sovietică.

O zi mai târziu, șeful diplomației sovietice, Maxim Litvinov, declara că, până la organizarea unui referendum, URSS va considera Basarabia drept parte a Ucrainei.Provocările comuniștilor au continuat.

În 1924, ei au încercat să declanșeze un adevărat război civil în Basarabia, organizând răscoala de la Tatar Bunar, prin agenții ruși care foloseau metode întâlnite și în zilele noastre în războiul hibrid din estul Ucrainei.

 

 

Foto: Rebeli de la Tatar Bunar

 

După ce Armata Regală Română a lichidat rapid răscoala la care participaseră în marea lor majoritate elemente neromâneşti, Stalin a hotărât la 12 octombrie 1924 înființarea pe malul stâng al Nistrului, a unui stat artificial denumit Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, cu capitala la Balta.

Noua republică făcea parte din RSS Ucraineană, având 210 km. lungime și 95 km. lățime şi  a funcționat până la ocuparea sovietică a Basarabiei, în 1940.

Cu toate acestea, grupurile socialiste din România au condamnat rebeliunea, liderul Federației Socialiste Ilie Moscovici (participant și agitator la manifestația muncitorilor tipografi din 13 decembrie 1918)scria în 1925 :

„La Tatarbunar au fost implicați agenți provocatori ai Internaționalei a III-a, care jucându-se cu viețile țăranilor basarabeni, au vrut să dovedească Europei că basarabenii sunt în favoarea inexistentei și ridiculei „Republici Moldovenești”. Niște țărani din câteva comune izolate nu au putut alunga jandarmii […] câțiva agenți provocatori asigurându-i că revoluția a început în Basarabia sau că armatele sovietice au pătruns sau sunt pe cale să intre”.

Un observator extern, profesorul american Charles Upson Clark de la Columbia University, declara că „[…] rebeliunea de la Tatarbunar a fost în esență un exemplu, cel mai frapant, al unui raid comunist organizat din afară […] și nu o revoluție locală împotriva condițiilor intolerabile datorită asupririi românești, așa cum a fost prezentată de către presa socialistă din toate țările”.

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/11/06/rebeliunea-antiromaneasca-organizata-de-sovietici-la-tatarbunar-in-1924-si-reusita-inselarii-de-catre-propaganda-comunista-a-unor-personalitati-de-elita-ale-vremii-precum-einstein-gb-shaw-romain-rol/

 

Sursa: https://www.rfi.ro/politica-102401-pagina-de-istorie-interzis-partidul-comunist-romania

09/04/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , | Lasă un comentariu

Prima Constituţie din Europa a fost ….. Constituţia poloneză, adoptată la 3 mai 1791 şi nu mult lăudata Constituţie franceză

Foto: Manuscrisul oficial al constituţiei poloneze de la 3 mai  1791

 

  
Constituția poloneză de la 3 mai 1791 este  cunoscută ca prima constituție națională a lumii moderne din Europa și a doua din lume după constituția Statelor Unite din 1787. 

Constituția din 3 mai 1791 a fost adoptată ca „Act Guvernamental”  în acea zi de către Sejmul (parlamentul) Uniunii Polono-Lituaniene și a rămas în vigoare timp de doar un an, până la Războiul Ruso-Polon din 1792.

Mai mult, de atât, aceasta a fost pusă în aplicare prin metode democratice şi, spre deosebire de Franţa, fără a fi nevoie de ….vărsare de sânge!…..

În acest preambulul unui articolului publicat pe site-ul Poland.pl de d-na Elżbieta Królikowska-Avis, Editor-in-chief , se analizează acest fapt de excepţie din istoria modernă a Europei, dar şi nuanţa ironică la adresa celor care au implementat democraţia şi ,,binefacerile” ei cu ajutorul ghilotinei, ca suprem argument!

Iată în cele ce urmează câteva date istorice, contextul, veridicitatea şi autenticitatea subiectului tratat, în articolul d-nei Elżbieta Królikowska-Avis. 

Astfel, conform  celor mai autorizate surse, …. ,,perioada Revoluţiei franceze a avut numeroase constituţii: o constituţie ce stabilea o monarhie contituţională liberală, adoptată la data de 6 octombrie 1789 şi acceptată de rege la 14 iulie 1790; apoi Constituţia din 1791, care a stabilit o monarhie limitată şi o Adunare Legislativă; apoi Constituţia din 24 iunie 1793, care a fost ratificată dar nu a fost niciodată aprobată datorită suspendării legalităţii ordinare; apoi, cea din 22 august 1795 sau Constituţia anului III, a stabilit Directoratul şi cea a anului VIII (24 decembrie 1799), care a stabilit Consulatul; etc”…..

Cert, este că prima republică franceză, a fost proclamată oficial pe 21 septembrie 1792, în timpul Revoluţiei franceze. În aceeaşi zi regele Franţei Ludovic al XVI-lea, a fost înlăturat în mod formal, încheind astfel monarhia franceză.

,,Republica” a luat sfârşit în mod oficial , odată cu declararea Imperiului, de către Napoleon Bonaparte în 1804, iar Constituţia anului XII (din 1804), a stabilit Primul Imperiu Francez, după care, Carta adoptată în 4 iunie 1814 …..restabilea monarhia!

 ,,Constituţia Poloniei din 3 mai 1791 a fost ,,o reflectare a spiritului polonez”, care, la urma urmei, a dat polonezilor ,,suportul” să supravieţuiască 123 de ani, fără ţară – între 1795-1918 -, şi apoi încă 45 de ani de comunism sovietic, între 1944-1989.

Ziua de 3 mai a fost o sărbătoare de stat până în septembrie 1939, la izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Ulterior, ocupanţii germani şi, apoi, cei  sovietici, au interzis polonezilor să sărbătorească această importantă zi, care a devenit un pretext pentru multe manifestări anti-comuniste.

Acum, în Polonia liberă, Constituţia din 3 mai este sărbătorită an de an, iar polonezii consideră – implementarea acestei legi fundamentale -, ca fiind unul dintre evenimentele de referinţă din istoria poloneză.

Există o mulţime de istorii şi s-a scris mult despre contribuţia importantă a Poloniei la dezvoltarea culturii şi identităţii europene, dar cu siguranţă nu s-a spus despre moştenirea gândirii politice şi sociale poloneze, cât şi despre rolul pe care l-a jucat în domeniul cooperării dintre naţiuni, al dialogului intercultural şi al respectului reciproc, dar şi al reconcilierii.

Despre tradiţia bogată – şi străveche -, a deschiderii şi toleranţei poloneze faţă de ţările fostului Commonwealth[1], numite de secole ,,ţări fără căpiţe” („state without stacks” – original în text – n.a.), deoarece, atunci când războaiele religioase au devastat Anglia, Franţa şi Spania – catolicii scoţieni, hughenoţii şi evreii francezi – nemaiavând (căpiţe – n.a.), unde să se ascundă -, au găsit un refugiu liniştit ….în Polonia.

Iar aceşti evrei, care au fost izgoniţi din Anglia secolului al XIII-lea şi din Franţa secolului al XIV-lea, sau prigoniţi de regii catolici ai Spaniei secolului al XV-lea, au căutat, şi au găsit, refugiu în Polonia, unde au putut trăi în pace până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Nu este o coincidenţă faptul că ei – evreii – au numit Polonia „Polin” (probabil, deformarea expresiei ,,pull-in”, un fel de ,,trage-te-ncoa” – n.a.), sau „here you will rest”, adică, un fel de „aici veţi rămâne” (şi-au rămas! – n.a.). Poate, de aceea, polonezii formează cea mai reprezentativă naţionalitate a ,,celor mai drepţi dintre naţiuni”, şi, de asemenea, merită menţionat faptul că, Commonwealth-ul – spre deosebire de Marea Britanie, Franţa, Germania, Belgia şi Spania -, nu a fost niciodată un sistem imperialist, colonial.

Este, de altfel, o moştenire a tradiţiilor noastre, a libertăţii şi toleranţei, a respectării independenţei altor ţări, a altor religii, iar, cel mai frumos fruct şi simbol al acestora este Constituţia din 3 mai 1791. Interesant este faptul că această lege a rămas foarte modernă, atât de mult timp, încât, şi-n ziua de azi se poate extrage din înţelepciunea sa politică şi morală, atât în ​​spiritul său, cât şi în conţinut.

Dar, să privim cu atenţie, cât de modern este mesajul Constituţiei. De exemplu,… „toată autoritatea comunităţii umane provine din voinţa poporului”, sau că „independenţa la exterior şi libertatea în interiorul graniţelor este cel mai înalt bun al naţiunii”. Și toţi aceşti indicatori, scrişi acum 227 de ani, pot servi drept ,,semnalizatoare” valoroase până şi-n ziua de azi.

Această Constituţie este, de asemenea, atât de apropiată de polonezi, deoarece a fost creată ca o continuare a deliberărilor filozofilor, istoricilor şi politicienilor, cum ar fi, de exemplu, Jan Ostrorog[2] şi al său „Memorandum privind Ordinul Commonwealth”, din 1477, unde pentru prima dată, Polonia a fost numită ,,Republică”.

Sau lucrarea lui Andrzej Frycz Modrzewski[3] „Despre îmbunătăţirea comunităţii” din 1576, al cărui autor, într-un mod foarte modern pentru acele vremuri, combina trei valori fundamentale ale gândirii despre stat:   comunitatea, onestitatea şi utilitatea.

Oare, ar trebui ca această „gândire de aur”, a lui Ostrorog, Frycz Modrzewski şi a autorilor  Constituţiei – Stanisław Staszic[4] şi Hugo Kołłątaj[5] – să nu fie incluse în canonul de lectură al fiecărui funcţionar şi parlamentar modern polonez? ………

[1] Comunitatea Naţiunilor, cunoscută iniţial de ,,the British Commonwealth”, este o organizaţie interguvernamentală a 53 de state membre independente, iniţial părţi din Imperiul Britanic, din care acesta din urmă s-a format. Nici un guvern din Commonwealth nu exercită putere unul asupra altuia, aşa cum se întâmplă într-o uniune politică.

[2] Scriitor şi diplomat polonez renascentist (1436-1501)

[3] Umanist, teolog şi scriitor polonez, renascentist (1503-1572). A fost numit „tatăl democraţiei polone”.

[4] Preot, filozof, scriitor şi geograf  (1755-1826), figură importantă a iluminismului polonez.

Acest canon ar putea include şi multe alte texte informative din trecut, cum ar fi cele ale lui Jan Krasiński[1], care – după 100 de ani -, a adus laude pentru sistemul de secol XVI al Republicii: „pentru că guvernarea este stabilită prin lege … şi însuşi regele, fără consimţământul consiliului şi al senatului, fără consimţământul nobililor nu-şi poate crea drepturi, drepturile sunt mandatate”…..

Schimbând  termenul ,,rege” cu cel de ,,preşedinte” sau  ,,prim-ministru”, oare, această gândire nu este, încă şi-n prezent, democratică şi modernă?……..

Constituţia din 3 mai, ne este, de asemenea, atât de dragă (iubită – n.a.) nouă, pentru că ne aduce aminte de vremurile când Republica – aşa cum începe să fie cazul acum – a contribuit la gândirea politică şi socială europeană şi a participat la dezbaterea privind viitorul Europei.

Foarte interesante au fost reacţiile din lumea întreagă depre Constituţia din 3 mai.

Lumea civilizată, – cu excepţia invadatorilor: Rusia, Germania și Austria -, a felicitat Polonia pentru acest document extrem de important, remarcându-se – dintre aceştia -, co-fondatorul constituţiei americane, ….englezul Thomas Payne[2] şi un alt personaj celebru, scriitorul şi publicistul – „părintele conservatorismului” -, Edmund Burke[3].

Edmund Burke a comentat proclamarea ,,Legii fundamentale poloneze” folosind următoarele cuvinte: „Nimeni nu a suferit nici o pierdere, nimeni nu a fost umilit, de la împărat până la lucrătorul zilier … nici o lacrimă nu a fost vărsată: nu a existat nici o trădare, nici o insultă, niciun afront religiei sau obiceiurilor, nici jafuri sau confiscări”. În opoziţie evidentă faţă de evenimentele sângeroase de peste Canalul Mânecii, pe care Burke le-a condamnat în lucrarea sa „Despre revoluţia din Franţa”.

Interesant, de remarcat, el continuă cu acest argument: „Dar, astfel, trebuie să recunoaştem acest comportament demn, care păstrează o legătura glorioasă, ce-şi propune să menţină cu adevarat drepturile esenţiale, şi indispensabile, ale omului”.

Un alt susţinător entuziast al evenimentelor din Polonia, şi adoptarea Constituţiei din 3 mai, a fost şi un membru al parlamentului francez, Alexandre Bonneau, care vizita pe atunci Varşovia. La fel de surprinzător a fost şi agentul francez Joseph Aubert, care, în mesajul (raportul) său adresat ministrului de externe Armand de Montmorin, a subliniat importanţa reformelor desfăşurate în Polonia: „Una dintre cele mai importante realizări este acordarea de privilegii atât pentru oraşe, cât şi pentru cetăţeni. A fost cu siguranţă o mişcare inteligentă, pentru că în acest fel burghezia şi-a legat soarta de stat iar viitorul lor a fost asigurat” ……    ,,Nu trebuie să-mi amintesc ce au făcut Danton şi Robespierre burgheziei neascultatoare”…….

O evaluare foarte interesantă a Constituţiei din 3 mai a fost făcută şi de către ministrul de externe al Prusiei, Ewald Friedrich von Hertzberg, care a devenit un duşman înverşunat al Poloniei: „Revoluţia poloneză este unul dintre cele mai importante evenimente ale secolului nostru, va avea, în opinia mea, consecinţe mai imediate decât revoluţia franceză”.

[5] Iluminist polonez (1750-1812), preot, istoric, filozof, activist social şi politic.

[6] Nobil polonez (1639-1717), ofiţer superior şi consilier al regelui Jan III Sobieski.

[7] Pamfletar, revoluţionar radicalist şi intelectual, a imigrat în coloniile americane în preajma Revoluţiei Americane.

[8] (1729-1797) – politician irlandez, filozof şi scriitor, autorul butadei ,,Pentru ca răul să triumfe, este suficient ca cei buni să nu facă nimic.”.

Treaba este cam aşa: pentru ca un program să treacă testul timpului trebuie să se bazeze pe axiologie (vezi, exemplul partidului conservator din Marea Britanie sau al republicanilor din Statele Unite ). Dacă valorile morale sunt înlocuite de factori socio-tehnici – drepturile omului -, ,,aţâţarea” unui grup social împotriva celuilalt, teroarea şi violenţa devin inevitabile.
Papa Ioan Paul al II-lea ne reamintea continuu că „politica fără moralitate degenerează şi, de obicei, conduce la dictatură”.
Constituţia noastră se referă, adesea, la: ,,respectarea drepturilor omului”, ,,obligaţiile puterii faţă de cetăţeni”, ,,condamnarea violului şi a violenţei”, etc..

Astfel, în ciuda situaţiei dramatice care însoţeşte proclamarea sa, ea nu a condus şi nu a determinat, la fel ca în revoluţia franceză, la sacrificii în masă.
Poate de aceea a devenit nu doar un simbol – al reformei moderne -, ci şi o legendă vie care a permis polonezilor să supravieţuiască aproape două secole de ,,captivitate” – în prima împărţire teritorială şi apoi sub ocupaţia sovietică -, astfel că, astăzi poate fi un ghid valoros pentru a gândi despre ,,o ţară pentru polonezi”, dar şi pentru celelalte naţiuni ale Europei.
Şi ne (mai) asigură, totodată, că ,,nu trebuie să privim mereu spre vest pentru a căuta bazele cunoaşterii despre democraţie.”…..

P.S. (n.a.)

Nici noi, aici, în România, nu putem spune că nu ne mândrim cu Constituţiile noastre!
În 1822 s-a elaborat, din iniţiativa unui grup de boieri progresişti, un proiect de constituţie, numit Constituţia cărvunarilor, precum şi în elaborarea ulterioară – în timpul ocupaţiei ruseşti (1828-1834) -, a unui cod de legi care viza organizarea statală a Principatelor Româneşti – Regulamentul Organic.
După abdicarea domnitorului Al. I. Cuza, în februarie 1866, politicienii români – liberali şi conservatori -, au considerat că este nevoie de un prinţ dintr-o dinastie străină, pe tronul României, fapt ce ar fi garantat siguranţa stabilităţii politice şi sociale. Astfel, s-a perfectat aducerea în ţară a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care s-a instalat la Bucureşti pe data de 10 mai 1866. Iar că să fie ,,un lucru bine făcut” – după metoda germană -, la 1 iulie 1866 a fost adoptată prima Constituţie a României.
După reîntregirea teritoriului naţional în 1918, o nouă Constituţie a fost aprobată pe 29 martie 1923, fiind sancţionată şi promulgată de către regele Ferdinand I (1914-1927).
În 1938, instaurarea dictaturii regale a lui Carol al II-lea, a fost un prilej de a fi creată o noua constitutie care să-i susţină ,,misiunea divină”.
În perioada comunistă Constituţia a suportat modificări repetate – conforme cu contextul -, în 1948, 1952 şi 1965, iar după Revoluţia din decembrie 1989, în mod perfect logic, o nouă Constituţie a fost adoptată în 1991.

9 Disciplină filozofică care se ocupă cu studiul sistematic al originii, esenței, clasificării, ierarhizării și funcției sociale a valorilor; teorie generală a valorilor (morale, etice, religioase, estetice).
10 Polonezul de origine valahă, Karol Josef Wojtyla (1920-2005).
11 Prima împărţire a Poloniei sau, mai precis, prima împărţire a Uniunii Polono-Lituaniene a avut loc în 1772 şi a fost prima dintre cele trei divizări care au pus capăt existenţei Uniunii Polono-Lituaniene în 1795.

Apoi, Constituţia a fost revizuită – din nou -, în 2003, prin adoptarea Legii de revizuire a Constituţiei României, aprobată prin referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003, intrând în vigoare imediat, după publicarea în Monitorul Oficial.
După trecerea în veşnicie a ,,Părintelui Constituţiei” – regretatul Antonie Iorgovan -, în 2007, asupra Constituţiei României au început o serie de presiuni politice, clientelare, în vederea modificării acesteia după ,,norme” europene, ce vizau cu precădere regionalizarea, autonomia pe criterii entice, justiţie, etc., mai ceva ca-n Polonia, că de, ….doar e subiectul momentului!
La ora actuală Constituţia României a ajuns un fel de ,,Mersul trenurilor”, deoarece, ,,blatiştii” din trenul politic româneasc, vor s-o modifice – pe repede-nainte şi la ceas de seară -, după orarul partidului şi bioritmul liderului, fără să priceapă că ,,podul” spre Europa s-a prăbuşit.
Se pare că, ne aflăm la ,,ora astrală” a existenţei şi carierei unor politicieni rupţi complect de realitate, ce şi-au propus să modifice Constituţia – în mod discreţionar -, după chipul şi asemănarea lor, şi, dacă ar fi posibil, fiecare cu Constituţia lui, ca şi-un ,,Mers al trenurilor”!
Dacă, tot sunt la putere, …pot! Viaţa-i ca ….un peron! Nu-i aşa !?…..
Şi apoi, aşa cum, iarna nu-i ca vara, nici România nu-i … ca Polonia!
Apropo de …. Constituţie!

(Traucere şi adaptare: Mihai COPEŢCHI – KOPECKY, 2 februarie 2018)

Sursa: Poland.pl, autor, Elżbieta Królikowska-Avis, Editor-in-chief of Poland.pl – 26.04.2017

https://romaniabreakingnews.ro/prima-constitutie-a-europei/

 

09/04/2018 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Noul președinte al Academiei Române a fost ales prof.universitar dr. Ioan Aurel Pop,rectorul UBB Cluj. VIDEO

Un eveniment important s-a întâmplat la Academia Română în Joia Mare, când președinte al Academiei Române a fost ales prof.universitar dr. Ioan Aurel Pop, rectorul UBB Cluj. 

 Alegerea lui Ioan Aurel Pop în fruntea Academiei Române este un semnal puternic de implicare activă a celui mai important for științific în viața cetății, pentru renașterea și restaurarea societății românești pe temelii  valorice şi ierarhice, actualizate intereselor naționale.

Ioan Aurel Pop este un istoric patriot, care are o abordare istoriografică ultramodernă, construită pe un fundament solid clasic și o perspectivă originală, cunoaște șase limbi străine și e recunoscut de mediul academic mondial ca un istoric universal.

În primul său discurs ca președinte al Academiei Române, reputatul istoric a ţinut să sublinieze că:

„Academia Română are sediul în București, dar este o instituție națională, 90% din români trăiesc în afara Capitalei. Ea trebuie să transmită din Capitală mesaje pentru întreg poporul român. Mesaje, sigur, în primul rând de știință, de cercetare, de creație, dar și mesaje care să aducă răbdare, încredere și speranță.

Țara asta are nevoie de foarte, foarte multă răbdare, de foarte multă speranță, de încredere în creația spirituală, în educație, de programe care să limiteze numărul de analfabeți și de analfabeți funcționali și care să reașeze educația pe un piedestal în care strămoșii mei au crezut pentru că aplicau formula „Ai carte, ai parte”.

Erudiția, cartea, cunoașterea trebuie să ne caracterizeze ca popor și să încercăm să ducem acest mesaj mai departe”, a arătat Ioan Aurel Pop în primul său discurs ca președinte al Academiei Române. E un îndemn pentru un nou început.

Alegerea lui Ioan Aurel Pop în fruntea Academiei Române va deschide o etapă nouă, ziditoare în istoria acestui for și în comunitatea științifică românească, dar nu numai.

Ioan Aurel Pop, pe lângă faptul că este un patriot luminat, are și o analiză lucidă asupra clasei politice românești, care după părerea sa duce lipsă de oameni de stat care să construiască vizionar viitorul României. 

 

 

 

Ioan Aurel Pop

 

 

Scurtă carte de vizită

 

Ioan-Aurel Pop (născut la 1 ianuarie 1955, la Sântioana, judeţul Cluj), este membru al Academiei Române, director al Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române, fiind specializat pe istoria medievală, instituţii medievale şi paleografie latină.

Înainte de a deveni rectorul Universității „Babes- Bolyai”, în martie 2012, Ioan-Aurel Pop a fost directorul Centrului Cultural Român din New York (1994-1995) şi directorul Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică din Veneţia (2003-2007).

În 1989 a obţinut titlul de doctor în istorie cu teza „Adunările cneziale din Transilvania în secolele XIV – XVI”.

În anul 2001, când a fost ales membru corespondent al Academiei Române la doar 46 de ani, a fost cel mai tânăr membru al acestui for, iar în anul 2010 a fost ales membru titular al Academiei Române.

Ioan-Aurel Pop a fost ales în unanimitate președinte al Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare.

Rector în orașul în care unul din patru locuitori este student

Ioan Aurel Pop are motive de mândrie când vine vorba de orașul în care-și desfășoară activitatea:

„La Cluj sunt 10 universități, dintre care 6 de stat și aproape 100 000 de studenți de toate categoriile, la o populație totală de 400 000 de locuitori. Fiecare al patrulea clujean este student! Ce poate fi mai frumos! Universitățile sunt brand-ul Clujului, iar UBB, cu cei 42 000 de studenți, este azi cea mai veche, mai mare și, din varii puncte de vedere, cea mai performantă universitate a României.

Eu sunt primul rector din istoria instituției – fondate în 1581 – ales de toți dascălii și de reprezentanții studenților (aproape 2000 de votanți), ceea ce presupune o mare îndatorire”.

În 2015, a primit Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler.

Profesorul Pop este membru al Adunării Naționale Bisericești, forul suprem al Bisericii Ortodoxe Române.

Noul președinte al Academiei Române este autorul celebrului volum „Istoria, adevărul și miturile”, un răspuns argumentat care desfiinţeză  inepţiile din cartea lui Lucian Boia despre „miturile” istoriei românești.

Este, de asemenea, autor și coautor a peste cincizeci (50) de cărți, tratate și manuale, și a peste trei sute (300) de studii și articole. Printre cele mai importante lucrări publicate se numără Cultural Diffusion and Religious Reformation in Sixteenth-Century Transylvania. How the Jesuits Dealt with the Orthodox and Catholic Ideas, The Edwin Mellen Press, 2014, „De manibus Vallacorum scismaticorum…” Romanians and Power in the Mediaeval Kingdom of Hungary (The Thirteenth and Fourteenth Centuries), Editura Peter Lang, 2013, precum și volumul Biserică, societate și cultură în Transilvania secolului al XVI-lea. Între acceptare și excludere, Editura Academiei Române, 2012.

„Eu cred încă în forța rațiunii acestui popor, care trebuie să se trezească …”, spunea Ioan – Aurel Pop într-un interviu acordat, publicaţiei ActiveNews, acum un an.

  Ioan Aurel Pop a formulat o scurtă caracterizare a istoriei României de după 1989:

„Istoria României de după 1989 a fost o speranță continuă de mai bine, pe fondul unei crize interne și internaționale care nu se mai termină! S-au derulat procese democratice importante, în paralel cu inechități crase, cu hoții de neimaginat și cu minciuni planificate. A fost peste un sfert de deceniu așa de alert și de contradictoriu, încât e greu de înțeles ceva clar și precis. E drept – spun istoricii de meserie – că istoria are nevoie de perspectiva trecerii timpului spre a putea fi înțeleasă. Așa că mai avem de așteptat! Numai să nu ni se aplece de atâta așteptat!”.

„Noi nu ne-am apărat „glia” până la sinucidere”

La întrebarea: Care a fost/este, din punct de vedere istoric, cea mai mare slăbiciune a poporului român? Dar cea mai vizibilă calitate?

Reputatul profesor a răspuns:

„E greu se spus! O mare slăbiciune a fost, cred, delăsarea (defetismul, ideea că la noi merge și așa). Această slăbiciune ne-a făcut să pierdem mult în competiția cu alte popoare.

Cea mai vizibilă calitate a fost, cred, un anumit echilibru în viață, care a îmbrăcat și forme fataliste, dar și o putere și o știință de a oscila între politica de rezistență și cea de conciliere. Cu alte cuvinte, am știut când să luptăm și când să tratăm, să negociem ori să pertractăm (cum s-ar zice în Ardeal). Noi nu ne-am apărat „glia” până la sinucidere, ca unii vecini, dar nici nu ne-am lăsat distruși complet fără să luptăm.

Țara sau „moșia” a viețuit și a supraviețuit bine câtă vreme țăranii și boierii au avut ce apăra. Adică atât cât au avut în proprietate moșiile lor mici, care formau moșia cea mare, Țara. Apoi, rămași fără moșii, țăranii s-au ticăloșit, dar nu într-atât încât să piardă speranța și să-și ia lumea în cap.

Românii nu și-au părăsit țara (țările) până recent, convinși – cum se zicea pe vremuri la Radio Europa Liberă – că „locul românilor este în România”.

Ioan Aurel Pop afirmă că rezultatul superficializării și  politicilor care promovează ignoranța, este apariția de mecanisme umane, de oameni lipsiți de cultură generală și de orizont, care alcătuiesc așa-numita generație facebook.

„Rezultatul acestor demersuri insistente din ultima vreme este crearea de mecanisme umane, de roboți, de marionete ușor de manipulat, prin vot ori prin alte mijloace.

Oamenii lipsiți de cultură generală și de orizont artistic, oamenii capabili să rezolve doar probleme limitate, oamenii care nu mai au capacitatea să compare și să ia decizii în cunoștință de cauză alcătuiesc generația „Google”, generația „Facebook”, generația „SMS”, generația căutătorilor de pokemoni sau toate la un loc!

Sunt oameni, în general, inteligenți, dar cu inteligența canalizată spre scopuri controlate… Elita clasică a acestei lumi pare abulică, amețită, adormită, fără nerv și fără voință.

Aici nu este vorba despre conflictul dintre generații, nici despre mitul vârstei de aur, nici despre nostalgia tinereții, ci de realism. Am fost avertizați demult că „somnul rațiunii naște monștri”.

Nu demult, am văzut ciocane distrugând statui mesopotamiene sau bombe nimicind Palmyra! Ar fi bine să veghem cu toții ca toate admirabilele descoperiri și invenții ale lumii contemporane să servească omului creativ și creator, omului cercetător și omului moral, nu omului-robot, distorsionat și manipulat”, a continuat savantul.

„Orice elev ar trebui să fie obligat să meargă la școală, iar pentru asta ar trebui să se ajungă până la pedepsirea părinților. Lipsa de educație creează monștri”.

„Românii nu se pot integra bine în Europa, nu fiindcă nu ar fi destul de europeni, ci pentru că nu știu să mai fie români, pentru că nu mai vin cu modelul lor de civilizație, pentru că imită și ascultă, mereu supuși, de alții.” 

Distinsul dascăl clujean Ioan Aurel Pop mai are o calitate: este 100% produsul școlii românești.  

Cu siguranţă că alegerea sa în această  înaltă demnitate va da semnale ferme pentru restaurarea și renașterea comunității românești,în Europa și în lume, cu demnitate și cu fruntea sus şi că România de azi se va coagula în jurul a două instituții fundamentale cu lideri puternici, cu dragoste de țară : Academia și Biserica.

În jurul acestor doi piloni fundamentali se va ridica din genunchi România şi se vor vedea schimbări și la alte insituții fundamentale, care au datoria să schimbe definitiv fața României, astfel încât țara noastră să se ridice cu ochii din pământ și să privească înainte și spre cer.

 

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/04/09/ziua-de-9-aprilie-in-istoria-romanilor/

 

 

 

Surse:

 

http://www.napocanews.ro/2018/04/o-veste-buna-ioan-aurel-pop-presedintele-academiei-romane-un-nou-inceput.html

http://evz.ro/interviu-ioan-aurel-pop.html

http://ioncoja.ro/academia-rediviva-ioan-aurel-pop-a-fost-ales-presedintele-academiei

https://www.activenews.ro/stiri-social/Rectorul-celei-mai-mari-Universitati-din-tara-vorbeste-despre- forte-mai-puternice-decat-ne-putem-inchipui

09/04/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: