CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cerere de urmărire penală pentru Ion Iliescu, Petre Roman şi Gelu Voican Voiculescu

Procurorii cer urmărirea penală a lui Ion Iliescu, Petre Roman şi Gelu Voican Voiculescu

 

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Augustin Lazăr, a adresat președintelui României o solicitare pentru obţinerea avizului de urmărire penală.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Augustin Lazăr, a adresat președintelui României o solicitare de exercitare a prerogativelor constituționale și legale privind cererea de urmărire penală în legătură cu săvârșirea infracțiunii contra umanității, prev. de art. 439 alin. (1) lit. a, g, i și k Cod penal cu aplicarea art. 5 Cod penal, față de:

  • ILIESCU ION, membru și președinte al Consiliului Frontului Salvării Naționale (din 22 decembrie 1989), organism care de facto a exercitat puterea executivă și legislativă centrală, comportându-se ca un Guvern până la apariția Decretului-Lege nr. 2 din 27 decembrie 1989, când președintele consiliului a primit rolul unui șef de stat, iar atribuțiile legislative ale consiliului au fost separate de cele executive, ce necesită autorizare pentru intervalul 22-27 decembrie 1989,

  • ROMAN PETRE, membru al Consiliului Frontului Salvării Naționale, din 22 decembrie 1989, numit oficial prim-ministru al Guvernului României prin Decretul nr. 1 din 26 decembrie 1989, ce necesită autorizare pentru perioada 22-31 decembrie 1989 și

  • VOICULESCU GELU-VOICAN, membru al Consiliului Frontului Salvării Naționale din 22 decembrie 1989, numit oficial vice prim-ministru al Guvernului României prin Decretul nr. 5 din 28 decembrie 1989, ce necesită autorizare pentru perioada în perioada 22-31 decembrie 1989.

            Solicitarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție se întemeiază pe prevederile constituționale și legale (art. 109 alin. 2 din Constituția României, respectiv art. 12 și 19 din Legea nr. 115/1999), precum și pe Decizia Curții Constituționale nr. 270 din 10 martie 2008.

Augustin Lazăr susține că dosarul Revoluției din 1989 ar urma să fie gata anul acesta. „Eu vă pot spune că în cursul acestui an, în condiții normale, acest dosar va fi soluționat. Așa cum se prezintă stadiul lui în acest moment. Se va da soluție temeinică și legală, vă rog să aveți convingerea că așa va fi.”

Augustin Lazăr spune şi că după redeschiderea dosarului, magistrații militari au fost nevoiți să audieze toate victimele care încă se află în viață și să revadă toate probele adunate în cei aproape 15 ani de investigații.

În dosarul Revoluției, lucrează peste 5 procurori și 10 polițiști.

În 2016, magistrații au ajuns la concluzia că la Revoluția din decembrie 1989 au avut loc nenumărate manipulări și întoxicări cu informații false.

În plus, au explicat procurorii, a rezultat că  „pentru păstrarea puterii, noua conducere politică şi militară instaurată după data de 22.12.1989 a determinat uciderea, rănirea prin împuşcare, vătămarea integrităţii fizice şi psihice, respectiv lipsirea de libertate a unui număr mare de persoane, fapte care se circumscriu condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii contra umanităţii”.

 RTV.NET: http://www.romaniatv.net/dosarul-revolutiei-procurorii-cer-urmarirea-penala-a-lui-ion-iliescu-petre-roman-si-gelu-oican-voiculescu_412585.html#ixzz5BVisam2C

02/04/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , | Lasă un comentariu

2 aprilie 1944 – V. M. Molotov, comisarul sovietic pentru afaceri externe, anunţa la Radio Moscova restabilirea de către Armata Roşie a frontierei sovietice pe Prut, aşa cum fusese decisă în 1940  

 

Veaceslav Molotov (Viaceslav Mihailovici Skriabin), Comisarul poporului la Externe al URSS

 

Foto: Veaceslav Molotov (Viaceslav Mihailovici Skriabin), Comisarul poporului la Externe al URSS

 

 

 

 Acum 74 de ani, în seara zilei de 2 aprilie 1944, postul de radio Moscova a difuzat declaraţia comisarului pentru Afaceri Externe, V. M. Molotov care , în numele Guvernului sovietic, preciza că Armata Roşie a atins Prutul. Se considera că în această zonă „a fost restabilită frontiera sovietică legală”, decisă în 1940 ( n.b.- aşa cum fusese hotărâtă în Pactul Ribbentrop – Molotov la 23 august 1939) şi că  “intrarea trupelor sovietice pe teritoriul României a fost dictată exclusiv de necesităţi de război”, “fără scopul de a dobândi vreo parte din teritoriul României, sau de a schimba orânduirea socială din România”.

 Erau înlăturate astfel şi ultimele iluzii ale părţii române privind posibilitatea unor  eventuale negocieri pentru Basarabia.

Totodată, era precizat faptul că guvernul sovietic nu urmărea ,,să modifice în vreun fel stările sociale existente în România”.

În acest mod era stabilit un cadru minimal de discuţii, insuficient însă fără precizări suplimentare.

Declaraţia era fără îndoială o manevră tactică, menită să satisfacă guvernele de la Londra şi Washington şi cercurile politice din România.

În realitate, îndată după 23 august 1944 autorităţile militare sovietice au sprijinit activ şi continuu Partidul Comunist din România pentru preluarea puterii şi efectuarea tranziţiei spre regimul comunist.

Cu aproape două luni înainte, la 1 octombrie 1943, ministrul României la Stockholm, Frederic C. Nanu, avusese o lungă întrevedere cu diplomatul iugoslav Avakumovici, care i-a exprimat ideea necesităţii stringente ca România să demareze negocieri cu Uniunea Sovietică pentru ieşirea din război.

Ţara noastră urma să piardă Basarabia şi Nordul Bucovinei, dar ar fi redobândit Ardealul de Nord-Vest.

Avakumovici i-a precizat textual lui Nanu că se afla ,,în contact strâns cu Legaţiunea sovietică” şi că dorea să-l revadă pe Nanu ,,din timp în timp”.

Intenţiile sovietice privitoare la demararea negocierilor erau reale, dovadă fiind faptul că în ultimele zile ale anului 1943 un consilier de presă sovietic l-a vizitat pe Nanu, întrebându-l dacă este adevărat că ar avea din partea guvernului român instrucţiuni de a face unele comunicări legaţiei sovietice.

La răspunsul negativ al ministrului român, reprezentantul U.R.S.S. a insistat ca, în cazul primirii unor instrucţiuni de la Bucureşti referitoare la eventuale negocieri, să fie luată imediat legătura cu partea sovietică. 

În dimineaţa zilei de 11 aprilie 1944, însărcinatul cu afaceri sovietic Semionov i-a solicitat lui Nanu o întrevedere, declarându-i acestuia că guvernul sovietic presupunea că partea română era pregătită pentru negocieri, înmânându-i ministrului român o notă primită de la Moscova. Conţinutul acesteia arăta faptul că sovieticii erau dispuşi să poarte convorbiri cu guvernul mareşalului Antonescu, dar şi cu Opoziţia condusă de Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, aceştia exprimându-şi dorinţa de a-i ajuta pe români ,,să-şi elibereze ţara de sub ocupaţia germană”. 

O dată în plus era întărită declaraţia lui Molotov privind neamestecul sovietic în viaţa politică internă a României, propunând însă, ca măsură de rezervă în cazul neacceptării de către Antonescu a negocierilor pentru armistiţiu, formarea unui guvern de către opoziţie, care să aibe sediul ori la Iaşi, ori la Galaţi, sub protecţia Armatei Roşii.

În cadrul întrevederii, Nanu a deplâns faptul că sovieticii nu au înaintat până atunci condiţiile minimale concrete privite de diplomatul român ca bază pentru negocieri, cerând ca acest lucru să aibe loc în cel mai scurt timp. În ziua următoare, 12 aprilie, s-a consumat o nouă întrevedere Nanu-Semionov, în care cel din urmă i-a prezentat ministrului român condiţiile minimale propuse de Moscova în vederea încheierii armistiţiului, cerute de acesta în ziua precedentă.

Aceste condiţii stipulau că trupele române care au cooperat cu germanii în Crimeea, împotriva armatei sovietice, ori să capituleze, ori să-l lovească în spate pe vechiul aliat, Wehrmacht-ul. De asemenea, trebuia restabilită frontiera româno-sovietică din 1940; reparaţii pentru pierderile suferite de U.R.S.S. în urma ocupării unei părţi a teritoriului său de către trupele germano-române; eliberarea tuturor prizonierilor de război sovietici şi aliaţi.

Se mai arăta că guvernul sovietic nu dorea ocuparea României pe perioada armistiţiului, dar cerea libertatea totală de mişcare pentru armata sa pe teritoriul statului român.

Era condamnat Dictatul de la Viena, promiţându-se restituirea întregii Transilvanii sau a celei mai mari părţi a ei după încheierea păcii.

Se mai sublinia că aceste condiţii minime puteau deveni mult mai radicale dacă ele nu erau acceptate în termenul cel mai scurt. Diplomatului român i-a fost notificat verbal că aceste condiţii au fost comunicate guvernului american şi celui britanic, acestea, la rândul lor, transmiţându-le şi prinţului Ştirbey, la Ankara.

În aceeaşi zi Nanu a avut o întrevedere şi cu ambasadorul sovietic Alexandra Kollontay, în care aceasta i-a precizat că, în viziunea guvernului sovietic, aceste contacte comportau cel mai înalt grad de seriozitate, ele nemaiconstituindu-se doar în nişte sondări reciproce.

Cu o ipocrizie greu disimulată, Kollontay l-a asigurat pe ministrul român că Stalin ,,îşi dă seama că trebuie să se înţeleagă cu popoarele vecine, făcându-le prietene, deci şi România dorea să o trateze cât mai blând şi să o câştige ajutând-o chiar”. În privinţa zvonurilor privind o eventuală revoluţie comunistă în România, sprijinită de către trupele sovietice, diplomatul sovietic le-a etichetat drept ,,calomnii”, afirmând că, din propria experienţă, cunoaşte faptul că nu se putea provoca revoluţia în toate ţările vecine, deoarece ,,revoluţia izbucneşte, nu se stârneşte, şi poate, cel mult, fi canalizată în anumite direcţiuni”.

Nanu a sesizat contrastul dintre atitudinea jignitoare de care a dat dovadă Semionov, în ianuarie 1944, şi marea amabilitate şi curtoazie cu care fusese întâmpinat de ambasadorul Kollontay. Aceasta denota faptul că sovieticii, la acel moment, erau realmente interesaţi de obţinerea ieşirii României din război, în vederea atingerii acestui obiectiv ei fiind dispuşi să facă foarte multe promisiuni, cea mai mare parte fără acoperire, după cum vor arăta evenimentele ulterioare

Pe tot parcursul lunilor aprilie şi mai, contactele româno-sovietice din capitala Suediei au fost menţinute, având loc mai multe întâlniri în formula Nanu-Semionov sau Nanu-Kollontay. La 31 mai, ministrul României a solicitat, prin intermediul lui Semionov, ca, în cazul în care România devenea teatru de luptă, guvernul român să poată beneficia de o zonă neocupată, pentru ca acesta ,,să nu lucreze sub presiunea baionetelor inamice”.

În acelaşi timp, el a mai cerut ca întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste, cerută în mod imperativ de Moscova, la 12 aprilie, să aibe loc abia după expirarea unui ultimatum de 15 zile dat trupelor germane, de a părăsi teritoriul statului român.

La 2 iunie, partea sovietică îi transmitea diplomatului român acceptarea acestor condiţii, inclusiv aceea a rezervării unei zone exclusive pentru desfăşurarea activităţii guvernului român.

Peste trei zile, Semionov, după ce în prealabil se consultase cu centrala moscovită, solicita trimiterea unei delegaţii române în capitala sovietică, pentru negocieri şi semnarea armistiţiului, fapt ce proba disponibilitatea părţii sovietice de a încheia cât mai rapid acest acord.

Dacă din punct de vedere declarativ sovieticii erau campionii ideii armistiţiului ,,blând”, comportamentul Armatei Roşii în localităţile ,,eliberate” indica adevărata soartă pregătită României, după ce şi-ar fi instaurat controlul deplin asupra întregului teritoriu. În satele din Moldova, cucerite de forţele sovietice, funcţionarii de stat, elemente ale păturii burgheze şi ale marilor proprietari au fost ucişi sau deportaţi, bisericile au fost transformate în grajduri, fetiţe de numai zece ani au fost violate etc.

Tot în aceste teritorii, pentru a crea disensiuni în viaţa politică a ţării, sovieticii făceau propagandă în favoarea fostului suveran Carol al II-lea, în detrimentul regelui legitim, Mihai. Aceste fapte nu au făcut altceva decât să anuleze şi acea infimă doză de încredere de care se mai bucura Uniunea Sovietică în rândurile factorilor decizionali de la Bucureşti.

La începutul lunii august poziţia internaţională a României era una foarte ingrată, deoarece chiar la Stockholm se desfăşurau intense negocieri germano-sovietice, ţara noastră putând deveni, din nou, monedă de schimb între cele două puteri totalitare. Totuşi, percepţia generală era aceea că aceste contacte nu reprezentau altceva decât o tentativă a Germaniei de a forţa mâna Marii Britanii şi a Statelor Unite pentru încheierea unui tratat îndreptat împotriva Uniunii Sovietice, care deja era percepută de puterile occidentale ca un potenţial adversar.

Chestionat de către ministrul de externe Mihai Antonescu asupra oportunităţii demisiei cabinetului mareşalului Antonescu pentru a facilita încheierea armistiţiului, Nanu răspundea, la 6 august, că ruşii s-au declarat de acord să negocieze şi cu guvernul în exerciţiu. Nanu, între alte opţiuni prezentate lui Mihai Antonescu, propunea şi o soluţie foarte diplomatică pentru ieşirea României din război.

El vedea posibilă abandonarea frontului nazist prin redactarea unei declaraţii, formulată cu toate precauţiile, în care să se arate că România şi Germania nu mai puteau câştiga războiul, iar guvernul nu mai putea deci să-şi ia răspunderea unor noi şi zadarnice jertfe omeneşti, capitulând fără condiţii prealabile. Rezultatele acestei strategii depindeau însă de anumite imponderabile, deci finalitatea ei nu putea fi controlată. Practic, România urma să-şi pună soarta în mâinile marilor puteri, totul fiind în corelaţie cu bunăvoinţa acestora.

Începând însă cu luna august, vocea României în capitala nordică, unitară până în acest moment (fricţiunile dintre Nanu şi consilierul de legaţie George Duca nu par să fi avut o importanţă deosebită, deoarece ministrul român nu le aminteşte Bucureştiului), suferă distonanţe grave prin sosirea la Stockholm a ministrului român de la Helsinki, George Caranfil, care îşi arogă dreptul de a purta negocieri cu partea sovietică. Dacă de acţiunile lui George Duca Nanu nu pomeneşte nimic în corespondenţa diplomatică cu Ministerul de Externe, în schimb, faţă de imixtiunea lui Caranfil a protestat solemn, solicitând încetarea contactelor acestuia cu legaţia sovietică.

Cu toată bunăvoinţa arătată de negociatorii din ambele tabere, rundele de convorbiri succesive din capitala Suediei nu s-au putut solda cu semnarea armistiţiului. La aceasta a contribuit, în primul rând, comportamentul inuman al Armatei Roşii în teritoriile româneşti ,,eliberate”, dar şi amatorismul şi lipsa de organizare a diplomaţiei româneşti în acele luni.

Situaţia internaţională a României după 23 August 1944, cea la care s-a sperat şi cea care a rezultat, a depins decisiv de acordurile secrete încheiate între marii parteneri ai Naţiunilor Unite care, dacă nu exprimau deschis ţelurile contractanţilor, oricum nu le ignorau în subtext.

În august 1944 ţările din sud-estul Europei fuseseră deja împărţite în sfere de interese, prin acorduri interaliate cu caracter temporar, reînnoite în octombrie 1944 la Moscova şi menţinute după terminarea conflictului general. Numeroase şi elocvente documente provenind din arhivele române şi străine evidenţiază deteriorarea continuă a statutului internaţional al ţării noastre imediat după 23 august 1944.

 La 28 august 1944 Gr. Niculescu-Buzeşti, ministrul de Externe al guvernului de la Bucureşti, transmitea reprezentantului nostru de la Ankara, Al. Cretzianu, o lungă comunicare, care, a doua zi, a fost predată ambasadorilor S.U.A. şi Angliei din capitala Turciei. Nota sesiza că, de la 24 august 1944, România se afla în stare de război cu Germania şi că, la Bucureşti, fusese bine primită declaraţia lui V. M. Molotov din 25 august 1944, în sensul că Armata Roşie nu va dezarma trupele române care continuau lupta împotriva celor naziste. Guvernul român spera că promisiunea va fi respectată, insistând să se stopeze capturarea militarilor români de pe frontul din Moldova. Se exprima dorinţa de a se stabili imediat relaţii diplomatice cu U.R.S.S. Cel mai important era însă paragraful al 7-lea al notei: „Guvernul român, care de acum înainte se afla în situaţia de facto de cobeligerant, doreşte ca Naţiunile Unite să-l recunoască drept aliat”. Nota prezentată a rămas fără niciun fel de urmări.

La 31 august 1944, acelaşi Gr. Niculescu-Buzeşti, prin telegrama nr. 44, s-a adresat tot lui Cretzianu pentru a-i informa pe diplomaţii S.U.A. şi Angliei la Ankara. Se aprecia ca fiind „insuportabilă” situaţia rezultată din amânarea semnării armistiţiului la Moscova. Demnitarul român nu ascundea realitatea crudă: „(…) Începe (în România) să se răspândească impresia că amânarea semnării armistiţiului a fost determinată de dorinţa de a ocupa integral teritoriul românesc de către trupele sovietice”. Faptul nu era justificat, din momentul în care „guvernul român a lichidat aproape în întregime, prin propriile sale mijloace, rezistenţa germană”.

Se insista, totodată, ca marile puteri occidentale să obţină de la U.R.S.S. respectarea promisiunii date în cursul negocierilor secrete anterioare lui 23 august 1944 despre faptul că Armata Roşie va ocoli o zonă din România (inclusiv capitala ţării), tocmai pentru a nu lăsa impresia că intervenea în afacerile sale interne. 

                A doua zi, la 1 septembrie 1944, telegrama nr. 55 expediată de Niculescu-Buzeşti la Ankara se pronunţa în mod cât se poate de categoric, în sensul că trupele aliate „au impresia că consideră România drept o ţară ocupată, şi nu o ţară, din momentul acela, aliată”.

Tot la începutul lunii septembrie 1944, Al. Cretzianu i-a prezentat ambasadorului sovietic Vinogradov nota nr. 1383. Respectând instrucţiunile sosite de la Bucureşti, diplomatul român relata un fapt cu totul sui generis: un general sovietic din Bucureşti solicitase autorităţilor române să-i arate în ce mod se îngrijiseră de asigurarea pazei echipei lui Ion Antonescu, aflată – după evenimentele din noaptea de 23/24 august 1944 – în detenţie într-o casă conspirativă a P.C.R. din Capitală.

Conduşi la faţa locului, reprezentanţii aliaţi, la plecare, i-au sechestrat pe toţi foştii demnitari, pe care i-au pus sub controlul unor soldaţi ai Armatei Roşii, cărora le-au fost adăugaţi şi câţiva ostaşi români.  

Reprezentanţi ai guvernelor de la Bucureşti s-au referit şi în alte ocazii la evoluţia lentă, dar sigură a României spre regimul armistiţiului: Niculescu-Buzeşti în întâlnirea cu reprezentanţii presei din 1 septembrie 1944; Iuliu Maniu într-o întâlnire cu B. Berry, reprezentantul oficial al S.U.A. la Bucureşti, în seara de 8 decembrie 1944; Constantin Vişoianu, succesorul lui Niculescu-Buzeşti la conducerea M.A.S., într-o întrevedere cu B. Berry la 3 ianuarie 1945.

Convenţia de armistiţiu a fost mai degrabă un dictat pe seama României, decât un simplu act ce ar fi trebuit să reglementeze raporturile militare dintre mai multe puteri angrenate într-un conflict deschis.

România a plătit, mai mult decât era necesar, pentru participarea ei la cel de-al Doilea Război Mondial.

Norocul avut de România în Primul Război Mondial, acum, a părăsit-o.

 

Surse:

http://www.rador.ro/2018/04/02/calendarul-evenimentelor-2-aprilie-selectiuni-3/

https://www.memorialulrevolutiei.ro/index.php?page=revista-on-line/memorial-9/negocierile-romno-sovietice

02/04/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

LIDERUL COMUNIST CHINEZ, MAO ZEDONG, A DENUNŢAT PUBLIC ÎN 1964 OCUPAREA BASARABIEI ŞI A ALTOR TERITORII ROMÂNEŞTI DE CĂTRE URSS

 

ÎN 1964, MAO ZEDONG DENUNŢA PUBLIC OCUPAREA BASARABIEI DE CĂTRE URSS

 

 

Nu de mult, sub egida prestigiosului Institut Naţional pentru Studiul Totalitarismului, condus de prof. Radu Ciuceanu, a văzut lumina tiparului volumul „Problema Basarabiei în discuţiile româno-sovietice din timpul războiului rece” 1945-1989, datorat eminentului istoric Ion Constantin, unul dintre cei mai buni cunoscători ai acestui delicat subiect.  

În legătură cu faptul că în  1964, România încetase toate acţiunile de cooperare informativă formale sau informale cu reţeaua informativă a Tratatului de la Varşovia, autorul arată că:

„În decembrie 1964, la un an şi jumătate după ce îi sugerase lui Hruşciov ca Moscova să îşi retragă reţelele clandestine de spionaj de pe teritoriul statelor socialiste, Bucureştiul a şocat din nou Moscova declarând public că se simte „nevoia” de schimbare în procesul decizional care implica statele membre ale Tratatului de la Varşovia”.

Pornind de la acest fapt şi de la altele precum Declaraţia din aprilie 1964, „În acea perioadă, analişti occidentali considerau că Bucureştiul devenise mult mai independent faţă de Moscova decât Belgradul, fiind deja pe cale să stabilească legături militare mai „lejere”.

Aşa cum arată studii recente, în iulie 1964, CIA, care în mod obişnuit era destul de precaută când venea vorba de România, a afirmat că „succesul înregistrat de aceasta în încercarea sa de a-şi apăra interesele naţionale poate inspira acţiuni similare din partea statelor est-europene”.

 Liderul comuniştilor chinezi, Mao Zedong, a abordat public chestiunea ocupării Basarabiei de către URSS, el fiind, după ştiinţa noastră, singurul şef al unui stat străin care s-a pronunţat în această problemă, denunţând politica raptului teritorial a lui Stalin şi a urmaşilor lui.

Personal, am auzit de la unii colegi mai vârstnici că şi preşedintele francez Charles de Gaulle ar fi intenţionat să facă acelaşi lucru în mai 1968, în timpul vizitei sale oficiale la Bucureşti. Nu am reuşit să obţin probe concrete în acest sens, nici de la interpreţii săi şi nici de la alte persoane implicate direct în acel eveniment, aşa că rămân doar cu acest zvon.(Dumitru Constantin)

Mao Zedong îşi exprimă sprijinul pentru România în chestiunea Basarabiei

Atitudinea Bucureştiului de independenţă faţă de Moscova este tot mai mult încurajată de Beijing, care încearcă să asocieze revendicările româneşti faţă de Uniunea Sovietică cu cele chineze din Orientul Îndepărtat.

De menţionat că oficiosul Partidului Comunist Chinez, „Jenminjibao”, publicase încă din 1960 referiri la acest subiect, pentru a indica politica constant agresivă pe care ruşii au practicat-o la adresa ţărilor din jur.

Poziţia chineză în această chestiune a fost exprimată în cea mai dezvoltată formă de liderul chinez Mao Zedong, în aceeaşi zi de 10 iulie 1964 (curioasă coincidenţă), când la Moscova delegaţiile română şi sovietică se confruntau pe tema Basarabiei, aşa cum am arătat mai sus. În acea zi, preşedintele chinez a introdus în „circuitul public” chestiunea „teritorială” dintre URSS şi România, cu ocazia unei întrevederi cu delegaţia parlamentarilor socialişti japonezi, în prezenţa a 32 de jurnalişti niponi.

La rugămintea unuia dintre membrii delegaţiei nipone de a se pronunţa în privinţa insulelor Kurile, pierdute după cel de-al Doilea Război Mondial de Japonia, Mao Zedong a dat un amplu răspuns, în care a arătat: „Pământuri cucerite de sovietici sunt foarte multe. Conform Hotărârii de la Yalta, Uniunea Sovietică, sub pretextul garantării independenţei Mongoliei, a ocupat în realitate această ţară… În 1954, când Hruşciov şi Bulganin au fost la noi, în China, noi am pus această problemă, dar ei au refuzat să discute.

Ei şi-au declarat teritoriu propriu o parte a României. Despărţind o parte a Germaniei de Est, sovieticii au alungat populaţia locală în partea de Vest a Germaniei. Luând o parte din teritoriul Poloniei, ei au alipit-o la Rusia, iar drept compensaţie le-au dat polonezilor o bucată din Germania de Est.

Acelaşi lucru l-au făcut şi în Finlanda. Ei au despărţit şi au luat tot ce au putut dezmembra. Chiar declarau că regiunea Sintzian şi teritoriul din nordul bazinului fluviului Amur trebuie alipite la URSS… Uniunea Sovietică ocupă un teritoriu de 22 de milioane km2, pe când populaţia ei constituie doar 200 milioane de oameni.

Japonia având un teritoriu de numai 370 000 km2 are o populaţie de 100 milioane de persoane. Cu aproximativ 100 de ani în urmă, teritoriul de la răsărit de lacul Baikal din Siberia a intrat în componenţa Rusiei şi de atunci Vladivostok, Habarovsk, Kamceatka ş.a. au trecut evident şi în componenţa Uniunii Sovietice. Noi încă nu le-am prezentat pretenţiile noastre asupra anumitor teritorii. Cât priveşte Insulele Kurile, aici pentru noi totul e clar: acestea trebuie retrocedate Japoniei”.

Enumerând teritoriile ocupate de URSS, liderul chinez declara că sovieticii „şi-au însuşit o parte din România”[1], fără a preciza însă care este această parte. Referirea la Basarabia şi Nordul Bucovinei era însă cât se poate de clară.

Pe 11 august 1964, presa japoneză a publicat în detaliu acest interviu, care a avut apoi un amplu ecou internaţional, diferendul teritorial sovieto-chinez devenind astfel public. Tot în 1964, ambasada Chinei de la Bucureşti difuzează o hartă a României cuprinzând şi Basarabia[2].

Aparatul de propagandă sovietic, inclusiv din RSS Moldovenească, reacţionează „cu revoltă şi indignare” faţă de „declaraţiile provocatoare şi şoviniste” ale lui Mao Zedong

Prezidiul CC al PCUS, la şedinţa din 19 august 1964, a însărcinat MAE al URSS şi Secţia CC al PCUS pentru relaţii cu partidele comuniste din ţările socialiste să elaboreze teze de principiu pentru soluţionarea paşnică a diferendelor teritoriale sau de frontieră între ţările socialiste.

Comentarii în presa sovietică pe această temă au apărut la începutul lunii septembrie 1964. Ziarul „Pravda” a publicat, pe 2 septembrie, editorialul În legătură cu discuţia lui Mao Zedongcu grupul socialiştilor japonezi, în care se arăta că „dacă graniţele Rusiei ţariste se stabileau de politica acaparatorilor imperialişti, graniţele Uniunii Sovietice s-au fixat în urma exprimării benevole a voinţei popoarelor în baza principiului autodeterminării libere a naţiunilor” şi că aceste popoare „nicicând şi nimănui nu vor permite să atenteze la dreptul lor de a-şi alege destinul”[3].

Aparatul de propagandă sovietic, inclusiv din RSS Moldovenească, a început o amplă campanie de „prelucrare” a acestui material. În campania din RSSM de combatere a tezelor „revizioniste” ale liderului chinez accentul era pus pe faptul că teritoriul dintre Prut şi Nistru „a intrat” în componenţa Imperiului Rus „aproape cu o jumătate de veac înainte de formarea regatului român”, pe presupusul rapt al Basarabiei de către România la 1918 şi pe actul „de justiţie” din 28 iunie 1940, când Basarabia „a fost reunită pe cale paşnică la Patria Sovietică”. Aceste teze erau adresate atât preşedintelui Mao Zedong, care vorbise despre teritoriile adjudecate de sovietici pe seama României, dar, în egală măsură, şi liderilor români, al căror nou curs politic „nu mai oferea previzibilitatea de altădată în raport cu marele vecin din Răsărit”[4].

La Plenara CC al PCM din 5 septembrie 1964, primul secretar Ivan I. Bodiul declara: „Poporul moldovenesc cu revoltă şi indignare a aflat despre declaraţiile provocatoare, şoviniste ale lui Mao Zedong în problemele teritoriale. Fiecare elev ştie că teritoriul Basarabiei a intrat în componenţa Rusiei aproape cu jumătate de veac înainte de formarea regatului Român. Acest teritoriu nu s-a aflat niciodată în cadrul României, cu excepţia celor 22 de ani de ocupaţie silnică”. Pentru a „argumenta” aceste aserţiuni, liderul comuniştilor moldoveni îl invoca pe V.I. Lenin care afirmase că „ocuparea Basarabiei de România este o violare a populaţiei basarabene”, exprimându-şi „protestul vehement împotriva ocupării acestei părţi a Patriei noastre”[5].

Pentru a sublinia „caracterul unanim şi univoc” al condamnării poziţiei conducătorului chinez de către cetăţenii RSSM, Ivan I. Bodiul făcea referire la spusele colhoznicului T. Gaşco din artelul agricol „Put Lenina” („Calea lui Lenin” în limba rusă), raionul Făleşti, de lângă Prut, care declarase că:

„Noi moldovenii, care am trăit ani îndelungaţi sub jugul boierilor români, credem că Mao Zedong şi-a propus scopul provocator de a aprinde spiritele antisovietice, speculând pe simţămintele naţionaliste ale celor mai reacţionare forţe. Acest lider nu ştie că în toţi anii ocupaţiei boierii români au ţinut poporul nostru în sărăcie, întuneric şi ignoranţă. Schingiuiau ţăranii pentru cea mai mică nesupunere, îi alungau de pe ultimul petic de pământ. Numai după reunirea Basarabiei cu Patria-mamă, noi am respirat cu pieptul plin de cetăţeni ai marii ţări a Sovietelor”[6]. Vorbind în numele întregii populaţii din RSSM, I.I. Bodiul respingea cu fermitate „clevetirea celor care îşi bagă nasul nu în oala lor, care vor să ne certe cu vecinii – cu oamenii muncii din Republica populară Română”, subliniind că „poporul moldovenesc a obţinut libertatea adevărată şi progresul numai mulţumită victoriei puterii Sovietice, conducerii înţelepte a partidului Comunist şi marelui ajutor al popoarelor frăţeşti ale Uniunii Sovietice”. În final, el îşi exprima convingerea că RSS Moldovenească va rămâne „pe vecie în familia prietenoasă a popoarelor sovietice”[7].

Aceste teze erau reiterate de liderul comuniştilor moldoveni şi în câteva articole publicate în organele centrale de presă ale CC al PCUS, precum „Kommunist” şi „Pravda”, consacrate împlinirilor înregistrate de RSSM în ajunul celei de-a 40-a aniversări „de la crearea statalităţii naţionale sovietice socialiste moldoveneşti şi a Partidului Comunist al Moldovei”[8].

Potrivit lui Bodiul, ceasul istoriei „poporului moldovenesc” a pornit în sec. al IX-lea, când triburile slave ale ulicilor şi tiverţilor „se aşază pe Nistru”, punând bazele unei „prietenii” de veacuri, deşi statul moldovenesc medieval a apărut pe la 1359. La 1812, Basarabia „a fost eliberată de sub jugul otoman”, unindu-şi destinul cu cel „al fratelui său mai mare – poporul rus”.

În 1918, România „burghezo-moşierească”, cu ajutorul „direct” (?!) al SUA, Angliei, Franţei, dar şi al „organizaţiei burghezo-naţionaliste contrarevoluţionare «Sfatul Țării», a rupt Basarabia de la trupul tinerei Patrii Sovietice”, reprezentând „un eveniment istoric remarcabil în viaţa poporului moldovenesc”, iar la 28 iunie 1940, statul sovietic reuşea să înfăptuiască „pe cale paşnică reunirea (!?) Basarabiei cu URSS”.

În continuare, I.I. Bodiul arăta că la 2 august 1940 Sovietul Suprem al URSS a adoptat Legea cu privire la transformarea RASS Moldoveneşti în RSS Moldovenească, ca republică unională în cadrul Uniunii Sovietice, deşi ulterior teza oficială în legătură cu această dată va insista asupra „formării” RSSM.

După război, odată cu restabilirea puterii sovietelor în RSSM, într-un interval scurt „s-au afirmat relaţii de producere noi, a luat sfârşit procesul de formare a naţiunii moldoveneşti socialiste” (?!), au fost atinse „noi culmi în dezvoltarea social-economică şi culturală”[9].

Pe 12 octombrie 1964, în stânga Prutului se marcau cu fast 40 de ani de la formarea RSSM şi PCM. Sosit la Chişinău, cu un mesaj de felicitare adresat de conducerea sovietică de vârf participanţilor la şedinţa solemnă a CC al PCM şi Sovietului Suprem al RSSM, organizată cu acest prilej, N. Podgornîi a făcut o declaraţie în care, între altele, i-a înfierat pe „scizioniştii din Beijing care ridică din nou dispreţuitul drapel al troţkismului”, apreciind că în acţiunile acestora „s-au contopit aventurismul mic burghez şi şovinismul de mare putere, care pricinuiesc o daună enormă statului socialist, întregii mişcări comuniste şi revoluţionare, poporului chinez însuşi”[10].

Aşa cum observa istoricul american Robert King, „susţinerea de către Mao a revendicărilor României în problema Basarabiei” a fost „puternic resimţită din punct de vedere sovietic”[11]. Documente date de curând publicităţii arată faptul că organele KGB indicau drept posibil ca declaraţiile lui Mao să fie inspirate de Bucureşti:

„Conducerea Partidului Comunist Român nu-şi dezvăluie public pretenţiile teritoriale; dar face totul pentru a demonstra că, istoric, etnic şi în alte moduri, Moldova şi regiunea Cernăuţi aparţin României. Declaraţia făcută de Mao în conversaţia cu socialiştii japonezi despre acapararea ilegală de către URSS a Basarabiei a fost creaţia României.

Ziarul francez «Le Monde» a publicat două articole în care erau prezentate îndoieli referitoare la legalitatea includerii Basarabiei în Uniunea Sovietică. Nu este imposibil ca iniţiativa publicării articolelor să vină din România”[12].

Declaraţiile liderului chinez vor face obiectul unor „critici aspre” din partea istoricilor de genul lui A.M. Lazarev, care se va exprima în acest mod: „La moara falsificatorilor istoriei toarnă apă şi unii activişti care îndrăznesc să se autointituleze marxist-leninişti. Se ştie că în anul 1964… Mao Zedong a declarat în mod aţâţător că Uniunea Sovietică, pasămite, «şi-a însuşit o parte din teritoriul României».

Intenţia duşmănoasă şi absurditatea acestui atac sunt atât de evidente, încât nu merită, pur şi simplu, să depunem eforturi şi să acordăm spaţiu pentru infirmarea lui”[13]. Argumentul „academicianului” sovietic era într-adevăr… zdrobitor, astfel încât nici noi nu-i vom acorda spaţiu. În ceea ce priveşte obiectivele vizate de liderii comunişti români, în cadrul acţiunilor de mediere a conflictului chino-sovietic, istoricul american Stephen Fischer-Galatzi sintetiza astfel:

„Unii consideră că românii au folosit ocazia de a sprijini poziţia Rusiei vis-à-vis de China, în schimbul consimţământului eventualei restituiri a Basarabiei. Alţii sunt de părere că românii au încercat să-l determine pe Hruşciov de a reconsidera preţul păcii în lumea socialistă, permiţând Bucureştiului să reînnoiască efortul de mediere şi, în caz de succes, recompensând pe români cu Basarabia, pentru bune oficiii”[14].

Un lucru este evident în orice caz: Bucureştiul a înţeles că poate trage foloase de pe urma conflictului chino-sovietic, ce dobândise notorietate internaţională. Obiectivele vizate nu se limitau doar la mai multă autonomie, stipulată în Declaraţia din aprilie 1964, ci era luată în calcul şi perspectiva pe care aceasta o oferea pentru redeschiderea problemei Basarabiei.

Nu întâmplător, documentele de partid sovietice consemnau că, „prin aţâţarea pasiunilor naţionale, conducătorii chinezi au reuşit să lase amprenta lor asupra politicii României care s-a definit acum în lagărul socialist ca un stat care, sub pretextul apărării suveranităţii sale, la care nimeni şi niciodată nu a atentat, provoacă discordie în comunitatea ţărilor socialiste, se abate tot mai mult de la acţiuni coordonate în politica internaţională, dă uitării principiile de clasă în relaţiile cu ţările capitaliste”[15].

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

[1] Interviul a fost publicat în ziarul „Pravda” din 2 septembrie 1964, care a doua zi a fost sustras din toate chioșcurile și bibliotecile din fosta RSS Moldovenească (Vezi Sergiu Ion Chircă, Basarabie! Libertatea și progresul vin de peste Prut, Ediția a doua, Editura Arc, Chișinău, 2012, pp. 145-146). Materialul a fost preluat apoi în diverse publicații și lucrări occidentale (Vezi „Frankfurter Allgemeine Zeitung”, 3 septembrie 1964; Denis J. Doolin, Territorial Claims in the Sino-Soviet Conflict. Documents and Analysis, Document XIV, Stanford Hoover Institution Studies, 1965, p. 43; Alexandru Șuga, La Republique Sovietique Moldave, în Aspects des Relations soviet-roumaines. 1967-1971, Paris, 1971, p. 168). Vezi și Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 107.

[2] Anton Mărgărit, Rezistența Basarabiei, București, 1991, p. 32.

[3] Apud Gheorghe E. Cojocaru, loc.cit., p. 109.

[4] Ibidem, p. 110.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Vezi pe larg Ibidem, pp. 110-111.

[9] Ibidem, p. 111.

[10] Ibidem, p. 112.

[11] Robert King, op. cit., p. 228.

[12] Christopher Andrew și Vasili Mitrokhin, The Sword and the Shield: The Mitrokhin Archive and the secret history of the KGB, Basis Books, New York, 2001, p. 270.

[13] A.M. Lazarev, Moldavskaya sovetskaya gosudarstvennost i Bessarabsky vopros, Cartea Moldovenească, Chișinău, 1974, p. 61.

[14] Stephen Fischer Galatzi, The New Romania, Boulder M. J. T. Press, 1967, p. 107.

[15] Gheorghe E. Cojocaru, Confruntarea sovieto-română pe frontul ideologic din RSS Moldovenească, p. 217.

autor: Ion Constanti, sursa: Cotidianul

 

 

02/04/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: