Ucraina – un stat inventat politic care nu a existat până în 1918

Harta: Ucraina şi conflictele provocate de Rusia

Începute din anul 1990, reașezările geopolitice și geostrategice din estul Europei încă nu s-au încheiat, deoarece Federația Rusă, după destrămarea comunismului și prăbușirea fostei Uniuni Sovietice, nu a renunțat la pretențiile sale hegemonice din spațiul Comunității Statelor Independente, iar lumea europeană occidentală încă nu a oferit tot sprijinul politic, social, economic și militar în dezvoltarea democratică a țărilor din această parte a Europei, chiar dacă din punct de vedere formal unele țări sunt membre ale N.A.T.O. și ale Uniunii Europene.  

 Cu excepția Rusiei, Ucraina este cea mai vastă țară din Europa ca teritoriu și cea mai populată. Datorită poziției sale geografice, ea este socotită un „stat tampon” în  confruntările politice, culturale, religioase și lingvistice dintre lumea europeană occidentală și partea răsăriteană a Europei.

În ciuda vechimii sale istorice, frontierele sale de stat au fost stabilizate abia la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.

Potrivit recensământului din anul 1990, populaţia Ucrainei era de 51,8 milioane locuitori.

Pe lângă cei 74% ucraineni, în această ţară mai multe naţionalităţi, printre care  ruşi (21%), evrei (1%), bieloruşi (1%), români, unguri, etc. 

Populaţia de origine română din Ucraina nu este considerată printre principalele minorităţi, fiind divizată artificial  în „moldoveni” (aproximativ 300.000) şi „români” (aproximativ 150.000), ocupând locurile 5, respectiv 9 în ierarhia scării  minorităților  naţionale.

În realitate numărul românilor din Ucraina este cu mult mai mare, depăşindu-l pe cel al bieloruşilor, evreilor şi ungurilor.

 Din punct de vedere istoric şi geopolitic, analiştii apreciază că Ucraina, în graniţele sale actuale, este un stat fragil, situația sa critică fiind dată de lipsa elementelor de unitate naţională.

„Geopolitica este o teorie, o orientare de cercetare care relevă legătura de substanță între poziția geografică (n.n.: geo înseamnă pământ, teritoriu în limba greacă) a unui stat și politica sa. (…)

Ea privește politica din perspectiva cadrului natural în care are loc, propunându-și să explice măsurile și orientările politice pe baza datelor naturale ale unui stat: poziție geografică, suprafață, bogății naturale, populație etc.”

Astfel, potrivit obiectului de studiu al geopoliticii, instabilitatea în Ucraina este însoţită şi de pericolul dezintegrării, ameninţarea venind din interior şi fiind determinată de criza economică, situaţia politică, neînţelegerile dintre grupurile politice şi conflictele dintre principalele regiuni.

Partea de vest a ţării, reprezentată de naţionaliştii ucraineni, optează pentru independenţa deplină faţă de Moscova, orientarea spre Occident şi integrarea în structurile euroatlantice, în timp ce rusofonii din est şi din sud (în special cei din peninsula Crimeea şi bazinul Doneţk) doresc dezvoltarea unor relaţii de cooperare strânse cu Federaţia Rusă şi integrarea Ucrainei în structurile economice, politice şi de securitate ale Comunității Statelor Independente dominate de Moscova.

Fragmentarea politică a divizat Ucraina în două părţi, de est şi de vest, fiecare regiune încercând, mai mult sau mai puţin, să-şi aleagă propria cale pentru supravieţuirea economică.

Ultimele studii de specialitate evidenţiază faptul că dezacordul între ucraineni şi populaţiile neucrainene din diverse regiuni ale ţării ameninţă serios independenţa şi integritatea Ucrainei. Tensiunile regionale s-au transformat în cereri insistente pentru autonomie, în special cele din partea rusofonilor din estul ţării şi Crimeea.

De asemenea, Kievul este preocupat şi de încercarea Rusiei de a-şi menţine influenţa în C.S.I. şi asupra fostelor state socialiste, din acest punct de vedere Ucraina având o poziţie strategică specială, deoarece reprezintă „cap de pod” şi „tampon” între spaţiul euroasiatic şi lumea occidentală.

Noi românii şi cam toată lumea de pe glob, ştim foarte puţin despre Ucraina, un stat care de fapt nu a existat până în 1918 şi o etnie care nu a existat, de fapt, niciodată. Ucraina este, în estul Europei, echivalentul Iugoslaviei, şi al majorităţii statelor din fostul imperiu britanic: nişte constructuri, forme statale artificiale, înglobând etnii diverse şi fostele teritorii ale acestora, deci zone foarte permisive pentru o politică de învrăjbire, de dezorganizare, de conflict şi de haos. 

Pentru a suplini, în general, acest gol de informaţie, poate fi folositor interviul  unui istoric şi geopolitician lituanian de anvergură internaţională, profesorul Vladislav B. Sotirović, publicat în octombrie 2016 de către Foreign Policy News Journal, Washington, DC. 

Iată ce spunea prof. Vladislav B. Sotirović despre situaţia din Ucraina;

Peter Tase: Care este fundamentul istoric al actualului conflict din Ucraina din punct de vedere al statalităţii ucrainene.

Vladislav B. Sotirović: Forţele germane de ocupaţie au fost primele care au creat şi recunoscut independenţa unui stat ucrainean cu viaţă foarte scurtă în ianuarie 1918, în timpul revoluţiei bolşevice de ei concepută şi sprijinită, dintre 1917-1921.

După reocuparea de către Armata roşie, estul şi sudul  teritoriului actual al Ucrainei a fost alipit în 1922 la URSS, ca o republică sovietică separată (fără Crimeea).

Astfel, un evreu, V.I. Lenin, trebuie considerat ca adevăratul tată istoric a statalităţii ucraineene, şi, de asemenea, al naţionalităţii ucrainene contemporane.

Ucraina a fost cea mai fertilă agricol republică sovietică, afectată însă catastrofal în anii 30 de politica economică a georgianului Stalin, când a fost neglijată producţia agricolă în favoarea industrializării rapide a ţării.

Rezultatul a fost o mare foamete ( cunoscută în istorie sub numele de holodomor) care a provocat cca.7 milioane de morți .

Teritoriul actualei Ucraine a fost devastat în timpul luptelor celui de-Al Doilea Război Mondial  din 1941 până în 1944 purtate împotriva coaliției naziste și împotriva forțelor naționaliste ucrainene conduse de Semion Bandera (1900-1959.  În secolul trecut în Ucraina au avut loc numeroase masacre și de asemenea mari mase de oameni de diverse naționalități au fost deportate de puterea sovietică, dar și de naziști.

De exemplu, miliţia ucraineană  a participat direct, împreună cu trupele germane,au ucis în 1942circa 200.000 evrei. Criminalii în masă ucraineeni şi-au învăţat meseria de la germani şi au aplicat-o şi asupra polonezilor.

După război, Stalin, sprijinit de Hruşciov, a deportat 300.000 de ucraineni acuzaţi de colaborare cu regimul nazist în timpul războiului şi la participarea în genocidul guvernului Bandera.

Pe de altă parte, după victoria URSS în 1945,ucrainenii au fost recompensaţi după război cu teritoriile Transcarpatiei, sudul Moldovei de est (Basarabia), Galiţia poloneză şi cu o parte din Bucovina românească, după care, în 1954, Ucraina Sovietică a primit şi Crimeea.

Aceste teritorii care nu au fost niciodată şi în niciun fel ale Ucrainei, şi care erau populate în mod covârşitor de populaţii care etnolingvistic nu erau ucrainene, au fost incluse în Ucraina Sovietică mai ales datorită activităţii politice a celui mai puternic comunist ucrainean din URSS – N. Hruşciov,car moştenise tronul lui Stalin în 1953.

Până la acest moment, poate fi făcută  o paralelă între cele petrecute în Ucraina cu  Croaţia unde regimul lui Ante Pavelic (versiunea croată a lui Bandera)a comis în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial un  genocid asupra sârbilor, evreilor şi ţiganilor, dar, după război, aceasta a primit, de la dictatorul croato-sloven J.B. Tito, teritoriile Istria, insulele adriatice şi Dubrovnicul – care nu aparţinuseră niciunul dintre ele Croaţiei înainte de război.

Politica lui Gorbaciov de disoluţie deliberată a URSS de după întălnirea de la Reijavik cu Reagan, din 1988, a avut ca efect o recrudescenţă a naţionalismului etnic al ucrainienilor, care şi-au proclamat independenţa pe 24 august 1991 (confirmată la un referendum, ţinut pe 1 decembrie 1991),acțiune  favorizată de situaţia de paralizie a guvernului central  după  puciul militar de la Moscova.

 Independenţa de stat a Ucrainei a fost proclamată şi ulterior, recunoscută în graniţele Marii Ucraine   create de Stalin și Hrusciov  care includau Crimeea, Bucovina de Nord, Bugeacul,Transcarpatia, Donețk, Lugansk și alte teritorii locuite majoritar de naționalități neucrainene .

Anii care au urmat au adus falia cu Rusia vecină, principalul scop politic al Kievului fiind acela al asimilării etnicilor ruşi (similară cu politica de croatizare a etnicilor sârbi din Croaţia, orchestrată de guvernul neo-nazist din Zagreb condus de Franjo Tudman). În acelaşi timp, majoritatea ruseaască din Crimeea a cerut în mod repetat reunificarea peninsulei cu Rusia, dar a obţinut numai un statut de autonomie în cadrul Ucrainei.

Ruşii din Ucraina au devenit tot mai nemulţumiţi de condiţiile în care au trăiau, mai ales din momentul în care, în 1998-2001, sistemul fiscal ucrainean a căzut, ceea ce a însemnat că guvernul central din Kiev nu mai era capabil să plătească salariile şi pensiile propriilor cetăţeni.

Un stat ucrainean foarte slab s-a dovedit neputincios să funcţioneze normal (stat falimentar) şi, ca o consecinţă, nu a mai avut puterea de a împiedica o serie de asasinate motivate politic, urmate de proteste populare, care au fost de asemenea în mare parte datorate declinului economic al ţării.

 

De altfel, trebuie să arătăm că istoriografia ucraineană este extrem de naţionalistă atunci când este vorba de istoria ţării şi poporului său şi, în orice caz, lipsită de obiectivitate.  Aceasta este fundamental colorată politic, cu sarcina principală de a-i prezenta pe ucraineni ca o naţiune etno-lingvistică naturală, care a dus o luptă istorică pentru a crea statul naţional independent şi de a pretinde, cu totul neîntemeiat, că anumite teritorii sunt etnoistoric „ucrainene”.

Ca un exemplu tipic al unei astfel de tendinţe de a rescrie istoria Europei de Est în conformitate cu cadrul politic corect şi naţionalist, avem cartea lui Serhy Jekelcyk despre naşterea naţiunii ucrainene moderne în care, printre alte fapte pseudo-istorice ale unor evenimente reinterpretate, este scris că URSS, în anii 1939-1940, a anexat de la Polonia şi România „ţinuturile ucrainene de vest” (Serhy Jekelčyk,Ukraina: Modernios nacijos gimimas, Vilnius: Baltos lankos, 2009, 17).

Totuşi, acest „ţinut ucrainean vestic” nu a făcut parte niciodată din niciun fel de Ucraină înaintea războiului 2 mondial, dat fiind că Ucraina nu a existat ca un stat sau provincie administrativă înainte de crearea, de către Lenin, a Republicii Socialiste Sovietice a Ucrainei,  la acel moment fără așa zisul „ţinut ucrainean de vest”, care nu era încă parte a URSS.

De asemenea, ucrainenii nu au locuit niciodată, sau au fost doar o minoritate în aceste ţinuturi, ceea ce înseamnă că Ucraina nu are drepturi etnice asupra celei mai mari părţi a „Ucrainei de vest”.

Chiar şi astăzi, aproape jumătate din teritoriul Ucrainei nu are majoritate ucraineană. Mai mult, în unele regiuni nu există ucraineni de loc.

Prin urmare, întrebarea fundamentală care trebuie să fie pusă este: pe ce principiu au fost trasate frontierele ucrainene?

Un alt exemplu de istoriografie falsă îl găsim în broşura academică despre reşedinţa metropolitană a Bucovinei, publicată în 2007 de către Universitatea Naţională din Cernăuţi (foto).

În broşură se scrie că această universitate este „… una dintre cele mai vechi universităţi clasice ale Ucrainei” (The Architecturial Complex of Bukovynian Metropolitan’s Residence, Chernivtsi: Yuriy Fedkovych National University of Chernivtsi, 2007, 31) ceea ce este adevărat numai din perspectiva politică a prezentului, dar nu este din punct de vedere istoric-moral.

Mai precis, universitatea este amplasată în Bucovina de Nord, care în 1775 era a monarhiei Habsburgice. Ţinutul a fost administrat de la 1786 în districtul Cernăuţi al Galiţiei şi, după 100 de ani de la afilierea Bucovinei la imperiu, a fost inauguratăFranz-Josephs-Universität în 4 octombrie 1875 (ziua de nume a împăratului).

Cu alte cuvinte, originea universităţii, ca şi a întregii Bucovine, nu are nimic de-a face nici cu Ucraina istorică, nici cu etnicii ucraineni, căci înainte de 1940 ea se afla în afara teritoriului Ucrainei, atunci când întreaga Bucovină de Nord a fost anexată în 13 august de către URSS, ca urmare a pactului Hitler-Stalin Pact (sau Pactul Ribbentrop-Molotov), semnat în 23 august 1939.

Prin urmare, doi bandiţi notorii (unul nazist, altul bolşevic) au decis transferul Bucovinei de Nord la URSS, iar ţinutul a devenit după război parte a „Marii Ucraine Sovietice”.

În concluzie, în timp ce naţionaliştii ucraineni pretind că Rusia a ocupat Ucraina, anexarea Bucovinei de Nord şi a altor teritorii de la Polonia, Cehoslovacia şi România, de către URSS în 1940, este pentru ei un act legitim de dreptate istorică.

Ajunşi aici trebuie să remarcăm că, în conformitate cu acelaşi pact, teritoriile statelor independente Lituania, Letonia şi Estonia au fost de asemenea anexate de către URSS, ceea ce este considerat de către istoricii şi politicienii lor ca o „ocupaţie”, adică un act ilegal de agresiune, care încalcă legea internaţională şi ordinea legitimă.

Totuşi ucrainenii  nu au acuzat niciodată URSS de a fi făcut acelaşi lucru cu teritoriile ocupate de la cei trei vecini vestici ai ei în 1940/1944.

Harta Ucrainei și reprezentarea naționalităților pe  teritoriul acestei țări 

Asimilarea politică a anumitor grupuri etnolingvistice slave din Ucraina a fost şi este unul dintre instrumentele standardizate pentru crearea şi menţinerea identităţii naţionale ucrainene în secolul 20.

Cel mai brutal caz este cel al rutenilor, care sunt pur şi simplu declaraţi ucraineni istorici cunoscuţi sub acest nume până la războiul 2 mondial. Ţinutul lor, care a fost în perioada dintre războaie parte a Cehoslovaciei, şi care a fost anexat de către URSS la finalul războiului şi inclus în marea Ucraină sovietică, a fost  simplu redenumit Ucraina Sub-Carpatică.

Şi, totuşi, rutenii şi ucraineni sunt două grupuri etnolingvistice slave separate, după cum este recunoscut, de exemplu, în provincia autonomă Voivodina a Serbiei, în care limba ruteană este chiar oficială şi studiată împreună cu filologia şi literatura ruteană în cadrul unui departament separat la Universitatea din Novi Sad.

Din nefericire, poziţia rutenilor în Ucraina este încă şi mai proastă decât cea a kurzilor în Turcia, dat fiind că procesul asimilării lor este mai rapid decât în cazul kurzilor.

Din perspectiva curentă a crizei ucrainene şi, în general, din punctul de vedere al rezolvării „Problemei Ucrainene”, trebuie avut în vedere că realitatea istorică este că o parte a Ucrainei de Est a fost încorporată legal în imperiul rusesc în 1654, ca o consecinţă a deciziei hatmanului local al teritoriul zaporojian, Bogdan Hmelniţchi (1595-1657), pe baza unei revolte populare împotriva ocupării polonezo-lituaniene (romano-catolice) a ţinuturilor, revoltă care a izbucnit în 1648.

Asta înseamnă că partea centrală a Ucrainei din zilele noastre s-a unit în mod liber cu Rusia, scăpând în felul acesta de opresiunea romano-catolică polonezo-lituaniană. Prin urmare, teritoriul condus de către Hmelniţchi trebuie să fie considerat, din punct de vedere istoric, ca fiind patria întregii Ucraine de astăzi, patrie care deja în 1654 alesese Rusia.

 

Spre lămurire:

Ucraina este mai mult decât o temă care revine periodic în atenţia comunităţii internaţionale. Este un loc foarte fierbinte,  un loc din care poate porni către restul Europei, şi către restul lumii, un incendiu pustiitor.

Ucraina este, astăzi, cel mai avansat punct de conflict de tip proxy dintre SUA, direct şi prin intermediul NATO şi Rusia, conflict care poate uşor degenera într-unul regional cu repercursiuni planetare.

Profesorul Vladislav B. Sotirović, Ph.D. este conferenţiar universitar specialist în  “Middle East Studies” , la Mykolas Romeris University, Vilnius, Lithuania;

“Mediterranean Studies;” “Ethnicity, Multiculturalism and Globalisation;” “Balkan Nationalism and Ethnic Conflicts”şi “Europeanisation: Process and Results.”

Profesorul Dr Sotirovic este un reputat expert în Împeriul Bizantin timpuriu, 330-846, Istoria comparativă a Europei Centrale şi de Sud-Est şi istoria otomanilor, istoria Litiuaniei şi a Ucrainei.

În momentul de față, interesele de apărare ale României sunt centrate pe N.A.T.O. cu sprijinul sporit al S.U.A. În Uniunea Europeană, România participă doar la misiuni de management al crizelor internaționale.

În Republica Moldova, efectele crizei geopolitice din Ucraina sunt evidente, în sensul că disputele politice și naționale sunt puternice între grupările pro-europene și grupările pro-ruse, direct interesate de Transnistria.  

În concluzie, criza geopolitică din Ucraina reprezintă efectele transformărilor din ţările din spaţiul ex-sovietic, concretizarea conținutului politicii de securitate și apărare a Federației Ruse și modalitățile de funcţionare a organismelor internaţionale.

Cunoaşterea situaţiei din spaţiul ex-sovietic reprezintă o problemă de actualitate, „fierberea geopolitică” din această parte a lumii nu s-a terminat încă, în condiţiile în care, pe de o parte, Federaţia Rusă depune toate eforturile pentru menţinerea influenţei sale în ţările care au aparţinut fostei U.R.S.S. iar, pe de altă parte, noile state independente din spaţiul ex-sovietic militează pentru o strategie proprie de dezvoltare, cel puţin declarativ, fără intervenţia Moscovei, având ca model de inspiraţie democraţiile occidentale, interesate de realizarea stabilităţii internaţionale şi regionale. Pentru România, criza geopolitică din Ucraina reprezintă un semnal clar pentru afirmarea stabilității și seriozităţii în politica sa internă şi internaţională și apărarea drepturilor românilor din afara granițelor țării.

Deoarece Ucraina este ţara vecină României, N.A.T.O. şi U.E., procesele şi fenomenele politice şi sociale care au loc în această ţară ar trebui să fie în preocuparea tuturor liderilor politici și administrativi din România, indiferent de culoarea lor politică. Clocotul geopolitic și geostrategic european actual se agită în complexul: N.A.T.O., U.E., Federația Rusă, S.U.A. Cerința expresă pentru România este de a-și alege locul cel mai potrivit în acest torent fierbinte.

Surse:

http://foreignpolicynews.org/2016/10/31/prof-vladislav-b-sotirovic-situation-ukraine/

https://solidaritateeuropeana.wordpress.com/2018/03/03/ucraina-i-un-stat-care-nu-a-existat-pana-in-1918-al-unei-etnii-inventate-politic/

http://revistapolis.ro/criza-geopolitica-din-ucraina-the-geopolitical-crisis-in-ukraine/

Publicitate

Islamizarea Marii Britanii este aproape completă. La Londra se închid 500 de biserici, dar se deschid 423 de noi moschei. VIDEO

 

Foto: Moschee la Londra

 

 

Demografic, Marea Britanie dobândește o față din ce în ce mai islamică, în locuri precum Birmingham, Bradford, Derby, Dewsbury, Leeds, Leicester, Liverpool, Luton, Manchester, Sheffield, Waltham Forest și Tower Hamlets. În 2015, o analiză a celui mai obișnuit nume din Anglia a arătat că a fost Mohamed, incluzând variantele de ortografie precum Muhammad și Mohammad.

Cele mai importante orașe au populații musulmane imense: Manchester (15,8%), Birmingham (21,8%) și Bradford (24,7%). În Birmingham, poliția tocmai a demontat o celulă teroristă; există, de asemenea, o probabilitate mai mare ca un copil să se nască într-o familie musulmană, decât într-o familie creștină. 

În Bradford și Leicester, jumătate dintre copii sunt musulmani. Musulmanii  islamizează treptat cele mai importante orașe. Schimbarea are deja loc. 

„Londonistan” nu este un coșmar majoritar musulman; este un hibrid cultural, demografic și religios în care creștinismul este în declin și islamul avansează.

  Moscheile se deschid acolo unde celebrele biserici creștine au existat  mai multe sute de ani. Aşa este descrisă Londra zilelor noastre.

Islamizarea Londrei este aproape completă, cu sute de curți sharia oficiale care operează în capitală, iar apariția acestui sistem judiciar paralel a fost posibil datorită Legii britanice de arbitraj și sistemului de soluționare alternativă a litigiilor. 

Aceste noi instanțe se bazează pe respingerea inviolabilității drepturilor omului, a valorilor libertății și egalității care stau la baza dreptului comun englez.

Personalitățile britanice agrează  introducerea legii musulmane sharia. Unul dintre marii judecători din Marea Britanie, Sir James Munby, a spus că creștinismul nu mai influențează instanțele care trebuie să devină multiculturale – ceea ce înseamnă mai mult Islamice.  

Fostul Arhiepiscop de Canterbury, Rowan Williams și   Lord Phillips de la Justiţie au sugerat de asemenea că legea britanică ar trebui să „încorporeze” elemente ale legii musulmane sharia. Unitatea culturală britanică captează rapid fundamentalistii islamici.

„Londra este mult mai islamică decât multe țări musulmane”, afirmă Maulana Syed Raza Rizvi, unul dintre predicatorii islamici care conduc acum “Londonistan“, după cum a numit jurnalista Melanie Phillips capitala engleză. Iar Rizvi nu este un extremist de dreapta.

Laureatul Nobel pentru literatură, Wole SOYINKA a denumit Regatul Britanic “O groapă de gunoi pentru islamişti”.

“Teroriştii nu pot suporta multiculturalismul londonez”, a afirmat primarul londonez  musulman, Sadiq KHAN, după atacul terorist mortal din Westminster de anul trecut.

Şi reciproca este valabilă: multiculturaliştii britanici hrănesc fundamentalismul islamic.

Peste toate acestea, „Londonistan”, cu cele 423 de noi moschei, se RIDICĂ pe ruinele triste ale creştinismului englez.

Multiple biserici creştine emblematice din Londra, au fost transformate în moschei.

 

Daily Mail a publicat fotografii cu o biserică şi o moschee aflate aproape una de cealaltă, în centrul Londrei. La biserica San Giorgio, proiectată să primească 1.230 de credincioşi, s-au adunat doar 12 persoane pentru a serba mesa. La biserica Sfânta Maria, au fost 20 de persoane.

Moscheea Bruno Street Estate din apropiere are o problemă diferită: supra-aglomerarea. Este mică şi poate găzdui doar 100 de oameni. Vinerea, credincioşii trebuie să se reverse pe stradă pentru a se ruga.

Până în 2020, estimările sunt că numărul musulmanilor care participă la rugăciuni va ajunge la cel puțin 683.000, în timp ce numărul de creștini care frecventează Liturghia săptămânală va scădea la 679.000. „A apărut noul peisaj cultural al orașelor engleze; peisajul creștin omogenizat al religiei de stat este în retragere „, a  declarat Ceri Peachof, de la Universitatea din Oxford. În timp ce aproape jumătate dintre musulmanii britanici sunt sub vârsta de 25 de ani, un sfert dintre creștini sunt peste 65 de ani.

Universitățile britanice promovează și legea islamică. Orientările oficiale publicate de universitățile din Marea Britanie, prevăd că „grupurile religioase ortodoxe” pot separa bărbații și femeile în timpul evenimentelor. 

La  Universitatea Queen Mary din Londra , femeile au trebuit să folosească o intrare separată și au fost nevoite să stea într-o cameră fără să poată pune întrebări sau să-și ridice mâinile – ca în Riyadh sau Teheran.  

După atacul asupra revistei satirice franceze Charlie Hebdo, șeful MI6, Sir John Sawers, a recomandat auto-cenzura și „o anumită reținere” în discutarea Islamului. 

Ambasadorul britanic în Arabia Saudită, Simon Collis, sa convertit la islam și a încheiat pelerinajul spre Mecca, hajjul. Acum se numește Haji Collis.

În următorii 20 de ani, vor exista musulmani mai activi decât există biserici, iar dacă e să ţinem seama de tendinţa actuală, în Anglia creştinismul devine o relicvă, în vreme ce islamismul este din ce în ce mai evident religia viitorului.

 

 

 

What will be next? Ce va urma? – se întreabă  publicaţia

http://yournewswire.com/london-churches-mosques/ preluată de

http://evz.ro/londra-inchide-500-biserici.html

CRUCEA ROMÂNEASCĂ – Crucea infinită sau Crucea nesfârșită

 

 

 

 

Există în tradiția creștină fel de fel de cruci: Crucea Romană sau Latină, Crucea Bizantină, Crucea Ierusalimteană, Crucea Sfântului Andrei, Crucea Sfântului Petru, Crucea Sfinților Evangheliști, Crucea Sfinților Arhangheli,  Crucea Chi Rho (cu monograma lui Hristos), Crucea Sfântului Gheorghe, Crucea Sfântului Iacob, Crucea Sfântului Toma, Crucea Sfântului Constantin, Crucea Sfintei Nina, Crucea Sfântului Antonie, Crucea Sfântului Dominic (Dominicană), Crucea Sfântului Florian, Crucea Sfântului Damian, Crucea Calvarului, Crucea Patriarhilor, Crucea Papală (sau triplă), Crucea dublă, Crucea potentă, Crucea solară, Crucea săgeților încrucișate, Crucea treflată, Crucea înflorată (floriată), Crucea palmată, Crucea stelată, Crucea dominând semiluna, Crucea cu raze, Crucea în tau, Crucea Grecească, Crucea Celtică, Crucea Armenească, Crucea Coptă, Crucea veche Egipteană sau ansată,  Crucea Slavă sau Rusească (cu balanță), Crucea Teutonă, Crucea Bască, Crucea Sârbă, Crucea Macedoneană, Crucea Malteză, Crucea Scandinavă, Crucea Vizigotă, Crucea Lorenă  (sau de Lotaringia), Crucea Andină (din munții Anzi), Crucea Occitană, Crucea templierilor, Crucea hughenotă, Crucea Roșie, Crucea nestoriană, Crucea marinărească, Crucea gamată (în formă de svastică), Crucea sorții numită și Crucea Mâinile lui Dumnezeu.

Puțină lume cunoaște însă că există și o Cruce Românească.

Chiar dacă mulți au văzut-o, mai puțini știu că se numește anume așa.

Crucea Românească mai este numită și Crucea infinită, Crucea nesfârșită, Crucea multiplu cruciată sau Crucea cu subdiviziuni de cruci la infinit.

Ea este inspirată din tradiția noastră populară și a fost adoptată de Patriarhia Română drept Cruce Patriarhală, ca însemn heraldic și înaltă distincție.

Crucea Românească este imprimată pe tipărituri și redată pe diverse obiecte bisericești. De asemenea, ea este utilizată tot mai des ca formă pentru crucile de biserică (instalate pe turle), urmând o tradiție ancestrală.

Acest tip de cruce s-a folosit nu doar pentru bisericile din lemn, ci și pentru troițe în întreg cuprinsul spațiului românesc. Crucea multiplu cruciată este foarte des întâlnită și în ornamentele populare românești.

Crucea Românească a fost instituită oficial drept Cruce a Patriarhiei Române de către Patriarhul Miron Cristea (1925-1939): ”Crucea Patriarhiei Române, adică o cruce aleasă de mine, cum am văzut-o din lemn, cu gratii nu de apărare, ci decorative, la o casă ţărănească, adică o Cruce de bază şi cu subdiviziuni de cruci la infinit, respectiv până la posibilul diviziunii. Această cruce am aşezat-o pe bisericuţa şi clopotniţa mea de la Topliţa. Am văzut-o de vreo două ori şi pe biserici vechi de lemn în Moldova şi Ardeal”.

Fiecare dintre cei șase Patriarhi ai Bisericii Ortodoxe Române au instituit distincția Crucea Patriarhală, acordată atât preoților, cât și mirenilor.

Crucea Patriarhului Justinian (pentru preoți)

 

 

 

 

 

 

 

https://cubreacov.wordpress.com/2018/03/11/crucea-romaneasca