Unii admiră catedralele înălţate de alte popoare, dar blamează construirea Catedralei Naţionale a poporului român. VIDEO

 

 

 

 

“Cu ajutorul lui Dumnezeu, în ziua de 30 noiembrie 2018, la sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei Ocrotitorul României va fi sfinţită Catedrala Mântuirii Neamului, sau Catedrala Naţională, acest edificiu nou fiind o necesitate liturgică practică, dar şi un simbol al spiritualităţii şi comuniunii româneşti”, a spus ÎPS patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Daniel, în Mesajul său din prima zi din anul 2018.

 

Şase sute de oameni vor lucra în 3 schimburi pentru a finaliza măreaţa construcţie închinată Credinţei Creştine Ortodoxe, până în data de 30 noiembrie 2018, când aceasta va fi sfinţită.  

A început deja construcţia celor 6 turle care vor ajunge la 60 de metri înălţime. Impresionantă va fi turla Pantocrator, turla principală, cu înălţimea de 120 de metri. Pantocrator înseamnă în limba greacă atotputernic şi  acolo va fi punctul cel mai înalt.

În Catedrala Naţională vor încăpea 5000 de credincioşi. Suprafaţa construită este de 7.200 de metri pătraţi, dar spaţiul util va fi de 4.000 de metri pătraţi.

Se vor monta 600 de ferestre, iar pereţii cel mai probabil vor fi acoperiţi cu mozaic. 

Cele şase clopote vor fi montate în această iarnă. Cel mai mare cântăreşte 25 de tone şi are imprimat pe el chipul Patriarhului Daniel.

Va fi una dintre cele mai mari catedrale din  Europa şi din lume.

Clasamentul celor mai mari lăcaşuri  de cult creştine din Europa este următorul:

1. Sagrada Familia – Spania

Este o uriașă biserică situată in capitala Cataloniei, Barcelona (în Spania). Are o înălţime de 170 de metri. Imensa clădire este încă neterminată, deși se lucrează la ea din 1882.  Numele său oficial este (în catalană) „Temple Expiatori de la Sagrada Família” .

2. Basilica San Pietro – Vatican

Bazilica Sfântul Petru (în italiană Basilica di San Pietro) din Roma se găsește în Cetatea Vaticanului, pe teritoriul statului pontifical, în monumentala Piazza San Pietro. Edificiul, lung de 186 metri, înălțimea cupolei de 138 metri, și cu o suprafață totală de peste 15.000 m², este cea mai mare biserică din lume 

3. Catedrala Mântuirii Neamului – România

Catedrala Mântuirii Neamului este cel mai mare lăcaş de cult din România. Va avea o înălţime de 120 de metri, fiind o clădire cu cinci niveluri, dintre care trei în subteran, cu bibliotecă,  săli de concerte, săli de conferinţe, librărie, o cantină socială, un muzeu al creştinismului,  un centru de congrese,  un centru pentru pelerini şi un centru medical.

A fost proiectată chiar şi o parcare de 250 de locuri.  5.000 de oameni vor putea asista la slujbă în incinta bisericii, iar altarul va avea 320 de metri lungime.

4. Domul din Milano – Italia

Domul din Milano este catedrala Arhiepiscopiei Româno-Catolice de Milano. Cu o suprafață de 1200 mp, catedrala milaneză, una dintre imaginile emblematice ale Italiei și ale Europei, este cel de-al treilea edificiu bisericesc romano-catolic ca mărime din Italia, după Bazilica San Pietro din Roma și Catedrala Santa Maria din Florența. Podoabă cu totul unică a arhitecturii gotice, catedrala din Milano are o capacitate de peste 40.000 de locuri, o lungime de 157 m şi o înălţime de 108,5 metri.

5. Catedrala Hristos Mantuitorul din Moscova – o emblemă natională renăscută.

Piatra sa de temelie a fost pusa in anul 1839, iar lucrarile au durat peste patruzeci de ani, fiind sfinţită la data de 26 mai 1883, odata cu încoronarea ţarului Alexandra al III-lea.  

La data de 5 decembrie 1931  in Moscova,  sfântul lăcaş a fost distrus prin dinamitare din ordinul scelerat al dictatorului comuniost Stalin, pe locul acesteia aparând cateva bazine de înot.

Intre anii 1994-2000, la iniţiativa patriarhului Alexei al II-lea si a sinodului Bisericii Ruse, cu sprijinul total al guvernului Rusiei şi al primarului de atunci al Moscovei, Iuri Luzkov, precum şi al credinciosilor, catedrala a fost reconstruita, fiind cea mai mare catedrala din Rusia: înăltimea sa este de 103 de metri, pereţii au grosimea de 3.2 metri, iar capacitatea acesteia este de 10.000 de persoane.

Peste 22.000 metri pătrati sunt pictati, 9000 metri pătrati fiind auriţi. Sculptura iconostasului, pictura, arhitectura interioară au fost realizate cu contribuţia a numerosi artisti de marcă, academicieni şi restauratori.

 

 

Patriarhia Română: ”Unii jurnalişti admiră catedralele altor popoare, dar blamează construirea Catedralei Naţionale a poporului român”

 

Biroul de presă al Patriarhiei Române a criticat din nou atitudinea anumitor jurnaliști în ceea ce privește înălțarea Catedralei Mântuirii Neamului și și-a exprimat regretul că aceștia exagerează costurile necesare.

Astfel, Patriarhie afirmă că presa ”exa­gerează de 5-6 ori costurile de execuţie a viitoarei Catedrale patriarhale la stadiul roşu-gri, o compară cu fosta Casă a Po­poru­lui, deşi este de 10 ori mai mică decât aceasta din punctul de vedere al suprafeţei desfă­şurate”.

De asemenea, Patriarhia amintește și faptul că ”sprijinul financiar pentru construirea unor noi locaşuri de cult este prevăzut şi în legislaţia altor state membre ale Uniunii Europene, precum Luxemburg, Olanda, Portugalia, Croaţia şi Slovacia ş.a.”

În comunicat, se mai scrie că, în cei 3 ani de la începerea lu­cră­rilor de construire a Cate­dra­lei Mântuirii Neamului, plata impozitelor şi contri­bu­ţii­lor sociale la salariile lucrători­lor de pe şantierul Catedralei, a TVA, a accizei şi a altor taxe au fost în valoare de peste 40 mi­lioane de lei (aproximativ 9 mi­lioane de euro).

Comunicatul integral al Patriarhiei Române:

Catedrala Mântuirii Neamului se înalţă. Credincioşii se bucură, iar cârtitorii se tulbură

În legătură cu unele ştiri şi articole apărute în mass-media, devenite „obsesii demolatoare“ cu privire la construirea Catedralei Mântuirii Neamului, Patriarhia Română precizează:

1. După trei ani de la în­ce­perea lucrărilor la Catedrala Mântuirii Neamului, se constată că mai sunt încă instituţii media care nu urmăresc informarea opiniei publice cu obiectivitate despre construirea acestui locaş de cult, ci continuă, adesea cu invidie şi răutate, seria de dezinformări premeditate şi coordonate.

Astfel, unii jurnalişti, în mod intenţionat, exa­gerează de 5-6 ori costurile de execuţie a viitoarei Catedrale patriarhale la stadiul roşu-gri, o compară cu fosta Casă a Po­poru­lui, deşi este de 10 ori mai mică decât aceasta din punctul de vedere al suprafeţei desfă­şurate, sau consideră un exces al Statului sprijinul financiar legal oferit pentru edificarea acesteia, pe motivul că aceşti bani ar putea fi folosiţi pentru construirea de spitale şi şcoli, deşi în ultimii ani s-au închis multe spitale şi şcoli în diferite zone ale ţării, apărând însă noi spitale private şi şcoli particulare.

2. În mod paradoxal, unii jurnalişti admiră catedralele altor popoare, dar blamează construirea Catedralei naţionale a poporului român, inconsecvenţa şi lipsa de demnitate etnică ale acestor „demolatori mediatici“ fiind evidente.

O analiză atentă a istoriei construirii catedralelor din în­trea­ga lume arată că acestea au fost edificate mai ales cu sprijinul financiar din partea autorităţilor de Stat. 

Un exemplu recent îl reprezintă amplele lu­crări de consolidare ale fundaţiei Catedralei „Sagrada Famiglia“ din Barcelona, încă nefinalizată, care au fost suportate financiar integral din bugetul provinciei spaniole Catalonia tocmai pentru că autorităţile au înţeles importanţa acestui edificiu bi­sericesc vizitat în fiecare an de milioane de turişti.

Iar „Cate­drala naţională“ din Washing­ton (SUA), construită în secolul 20, este preţuită de autorităţile de Stat ca fiind un simbol naţional.

Celor care mai contestă alocarea de fonduri publice în vede­rea construirii viitoarei Cate­drale le reamintim faptul că sprijinul financiar pentru construirea unor noi locaşuri de cult este prevăzut şi în legislaţia altor state membre ale Uniunii Europene, precum Luxemburg, Olanda, Portugalia, Croaţia şi Slovacia ş.a.

3. Prin Legea construirii ansamblului arhitectural Cate­drala Mântuirii Neamului nr.376/2007 se recunoaşte carac­terul naţional al proiectului Pa­triarhiei Române,considerat ca fiind necesar pentru cult şi re­pre­zentativ pentru credinţa majorităţii poporului român, care la ultimul recensământ al popu­laţiei din anul 2011 şi-a declarat apartenenţa la Biserica Orto­doxă Română în proporţie de 86%. Astfel, articolul 1, alin. 2 din această lege prevede că „fondurile destinate construirii An­sam­blului Arhitectural Ca­te­­drala Mântuirii Neamului vor fi asigurate de către Pa­tri­ar­hia Bisericii Ortodoxe Ro­mâ­ne, de către Guvernul Ro­mâ­niei, în li­mita sumelor alocate anual cu această destinaţie prin bugetul Ministerului Culturii şi Culte­lor, precum şi de către auto­ri­tăţile administraţiei publice locale“.

Viitoarea Catedrală patriarhală se construieşte din do­na­ţiile clerului şi ale credincioşilor în cadrul colectei organizate în bi­sericile şi mănăstirile Patriar­hiei Române din ţară şi străi­nă­tate şi cu sprijin financiar de la bugetele de Stat central şi locale, ai căror contribuabili sunt în ma­joritate creştini ortodocşi. 

Astfel, viitoarea Catedrală a Mân­tuirii Neamului este construită din banii românilor pentru români, ei fiind europeni cre­dincioşi şi darnici, demni de o catedrală naţională, ca şi celelalte popoare europene.

În acelaşi timp, precizăm că în cei 3 ani de la începerea lu­cră­rilor de construire a Cate­dra­lei Mântuirii Neamului, sumele plătite de Patriarhia Română către bugetul de Stat pentruplata impozitelor şi contri­bu­ţii­lor sociale la salariile lucrători­lor de pe şantierul Catedralei, a TVA, a accizei şi a altor taxe au fost în valoare de peste 40 mi­lioane de lei (9 mi­lioane de euro). Astfel, o mare parte din ceea ce Patriarhia Română a primit de la bugetul de Stat ca sprijin financiar pentru construirea vii­toarei Catedrale patriarhale s-a întors la bugetul pu­blic. 

Iar efectul banilor folosiţi pentru Cate­drală se vede concret în construcţia care se înalţă, deoarece banii primiţi nu se scurg în alte direcţii prin evaziunea fiscală, devenită cauza principală a lipsei banilor pentru sănătate, e­ducaţie şi alte domenii prio­ritare ale societăţii.

4. Referitor la graficul de exe­cuţie a lucrărilor, reamintim că în aprilie 2013 a fost finalizată construirea infrastructurii Cate­dralei Mântuirii Neamului, iar din toamna aceluiaşi an au în­ceput lucrările la suprastructura acesteia.

Edificarea vii­toa­rei Catedrale patriarhale se esti­mează a fi terminată în anul 2016, dată fiind complexitatea lucrărilor care trebuie realizate, pentru ca aceasta să reziste la cutremure şi să existe timp îndelungat.  

5. Totodată subliniem faptul că paralel cu construirea Cate­dra­lei şi a altor biserici, în pofida crizei economico-financiare din ultimii ani, Biserica Ortodoxă Ro­mână continuă opera social-filantropică, me­dicală şi edu­ca­ţională desfă­şu­ra­tă în beneficiul comunităţilor de români din ţa­ră şi stră­i­nă­tate, care nu s-a di­mi­nuat, ci s-a amplificat.

În acest sens, reamintim că pentru susţinerea acestor activităţi în anul 2013, Biserica Ortodoxă Română a cheltuit suma de peste 80.000.000 de lei, cu 10% mai mult decât în anul anterior pentru ajutorarea a aproape 1 milion de români în peste 780 de instituţii socio-medicale şi edu­caţionale proprii (cantine sociale, brutării, cabinete medi­cale, farmacii, centre educa­ţionale pentru copii, centre de zi pentru vârstnici, grădiniţe sociale şi after-school, centre pentru persoane fără adăpost, victime ale violenţei domestice şi ale traficului de persoane etc.).

Noua Catedrală va fi un edificiu major care va îmbogăţi pa­trimoniul cultural al României şi care rămâne în ţară, nu pleacă în afara ei. În acest sens, cei care nu pot sau nu vor să participe la construirea ei ar fi mai înţelepţi dacă nu devin „demolatori mediatici“ ai ei, învrăjbind periodic opinia pu­blică, printr-o atitudi­ne ostilă nejustificată. În conclu­zie, dacă nu vrei să fii ctitor, cel puţin nu fi cârtitor!

 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2018/02/18/s-a-relansat-campania-imbecila-impotriva-construirii-catedralei-mantuirii-neamului/

 

 

 

Publicitate

11 Martie 1291 – Prima menţiune documentară cunoscută privind oraşul Făgăraş şi atestarea pentru prima dată a participării românilor la o Adunare obştească (Congregație generală) în Transilvania. VIDEO

 

 

Harta: Împărţirea administrativă a Transilvaniei 1300 – 1876

 

Adunările obşteşti (Congregațiile generale) ale Voievodatului Transilvaniei erau de mai multe categorii şi au suferit transformări în decursul timpului.

De obicei, ele erau adunări cu caracter judiciar; mai rar, se ocupau şi cu alte probleme, economice sau administrative, ca: reglementarea raporturilor dintre biserică şi nobilime cu privire la dijmele eclesiastice, problema vămilor feudale, verificări de acte de danie etc.

Prima menţiune cunoscută despre cele din Transilvania datează din 1288, din timpul lui Lorand Borşa, unul dintre cei mai puternici voievozi; e vorba de o adunare obştească a „nobilimii ţării Transilvaniei”, convocată lângă Turda de vicevoievod.

Aceasta atestă existența unui „regnum Transilvanum“, deosebit de „regnum Hungariae“, în frunte cu Roland Borșa, „voyvoda Transsylvanus et comes Zonuk“ cu puteri de real suveran.

Deşi românii alcătuiau majoritatea populaţiei din Transilvania, ei nu participau, în genere, la aceste congregaţii, fiind în cea mai mare parte aserviţi. Uneori sunt menţionaţi însă printre participanţi şi românii – desigur cnezi şi alţi oameni liberi – precum şi reprezentanţii târgurilor şi oraşelor, când acestea aveau procese sau alte interese de susţinut.  

 

Participarea românilor la aceste adunări a fost amintită pentru prima dată cu 727 de ani în urmă, la 11 martie 1291, când regele maghiar Andrei al III- lea al Ungariei (1290-1301), a convocat la Alba-Iulia o adunare „cu toți prelații, baronii, nobilii, secuii, sașii, românii din toate părțile Transilvaniei“ … „pentru îndreptarea stării acestora“.

Atunci  au fost menţionaţi românii din Transilvania ca participanţi alături de nobili (nobiles), de saşi (Saxones), de secui (Syculi) şi prelaţi la congregaţia de la Alba Iulia, ale cărei lucrări se desfăşuraseră în prezenţa regelui Andrei al III-lea al Ungariei (1290-1301).

Adunarea a consacrat restaurarea nobilului ungur Ugrinus în stăpânirea domeniilor de la Făgăraş şi Sâmbăta, eliminând astfel ultima autonomie românească din Transilvania

Astfel, Făgăraşul a fost pentru prima oară menţionat documentar, cu numele de Fogros.

Numele Făgăraşului avea să apară din nou menţionat în 1393, iar ca oraş în 1431.

 

 

 

 

 

 

„Noi Andrei, din mila lui Dumnezeu, regele Ungariei, aducem la cunoștința tuturor cărora se cuvine că, atunci când am ținut împreună cu toți nobilii, Sașii, Secuii și Românii din părțile Transilvaniei o adunare la Alba Iulia, pentru îndreptarea stării acestora, cu sfatul tuturor prelaților și baronilor regatului nostru, care se aflau cu noi în acea vreme, magistrul Ugrinus, iubitul și credinciosul nostru, ridicându-se în acea adunare a noastră, a cerut să i se înapoieze și restituie prin noi niște moșii ale sale numite Făgăraș (Fogoros) și Sâmbăta (Zumbothel) aflătoare lângă râul Olt (Olth), zicând că i-au fost înstrăinate pe nedrept și a înfățișat actele și privilegiile sale cu privire la aceasta.

Iar noi, voind să ne lămurim mai bine asupra pricinei numitelor moșii, adică dacă ele au fost sau nu ale numitului magistru Ugrinus, am pus să se cerceteze cu luare aminte printre numiții nobili, printre Sași, Secui și Români (Olachis), dacă se știe că numitele moșii aparțin de drept și legiuit numitului magistru Ugrinus.

Aceștia toți și fiecare în parte au declarat că pomenitele moșii numite Făgăraș și Sâmbăta au fost și sunt ale magistrului Ugrinus și ale înaintașilor săi.

Așadar noi, deoarece am văzut și am aflat că acele moșii aparțin de drept și legiuit acestui magistru Ugrinus, i le-am înapoiat și restituit împreună cu toate folosințele și tot ce ține de ele, numitului magistru Ugrinus și prin el moștenitorilor săi și urmașilor acestor moștenitori, ca să le stăpânească pe veci și nestrămutat, în același fel și cu aceeași deplinătate cu care au fost stăpânite și ținute aceste moșii de către înaintașii lui Ugrinus.

Dat în Alba-Iulia, în dumineca Invocavit, în anul domnului o mie două sute nouăzeci și unu.”

 

Românii au mai fost amintiți şi la Congregația generală din mai 1355, ținută de voievod la Oprișani lângă Turda.

După 1437, în locul „Congregațiilor voievodale“ au apărut „Congregațiile generale ale nobilimii“, alcătuite din „stările privilegiate“ – nobilimea maghiară, sașii și secuii. „Stările privilegiate“ au folosit aceste adunări pentru făurirea alianței lor împotriva țărănimii, în general și, în special, împotriva românilor considerați „națiune tolerată“.

Din secolul al XVI-lea Congregațiile se transformă în Dietă. În condițiile în care Transilvania a devenit principat autonom, problemele mai importante de politică externă și internă aveau să fie soluționate în principiu de Dietă.

Dieta a evoluat din Congregaţiile generale ale Transilvaniei, care includeau, pe lângă unguri şi români, pe saşi şi secui. Din secolul XIV, existenţa ei a întărit şi mai mult ideea de „regnum Transilvaniae” ca entitate statală distinctă de Regatul Ungariei.

Organizarea Dietei s-a bazat pe principiul lui Unio Trium Nationum, grupând reprezentanţii nobililor, fruntaşii saşilor şi secuilor, însă fără a include Biserica, aceasta dispunând de organizare proprie.

Prin impunerea sistemului „religiei recepte”, Dieta a contribuit la eliminarea treptată din viaţa politică a Transilvaniei a românilor, care erau majoritar ortodocşi.

Acei nobili români care erau catolici, ulterior protestanţi, se vor regăsi în Dietă, dar ei vor fi asimilaţi treptat de maghiari sau germani, pierzând astfel calitatea de reprezentanţi şi susţinători ai intereselor româneşti în Dietă.

Până la instituirea principatului, Dieta nu pare să fi jucat un rol major în viaţa voievodatului şi a Transilvaniei decât în plan legislativ. După 1541 ea devine principalul organism legislativ şi de politică internă şi externă, luând hotărâri împreună cu principele sau independent de acesta, dar pe care el trebuia să le respecte.

Cu toată dominaţia otomană asupra Transilvaniei, sistemul a funcţionat, Dieta căpătând puteri sporite în secolul XVII după adoptarea legilor constitutive ale Principatului: Approbatae şi Compillatae.

După încorporarea Transilvaniei în Imperiul Habsburgic şi mai ales după Diploma leopoldină din 1691, rolul Dietei s-a restrâns drastic în ciuda protestelor reprezentanţilor „celor trei naţiuni”. Instituirea Curţii Aulice a Transilvaniei, a guvernatorului şi Guberniului a restrâns şi mai mult rolul Dietei, care a ajuns doar un organism care punea în practică hotărârile luate la Viena veghind la respectarea lor, fără să poată interveni în adoptarea acestora ori în modificarea lor decât cu mare greutate, situaţie care s-a menţinut până la 1848 când rolul Dietei va fi cu totul altul.

Dieta Transilvaniei a existat până la crearea statului dualist Austro – Ungaria în 1867.

In decembrie  1866  Dieta voteaza  anexarea Transilvaniei la Ungaria, in ciuda protestelor vehemente ale romanilor;

  Prin acordul din 17 februarie 1867 şi incoronarea împăratului Austriei Franz losif I ca rege al Ungariei s-a intemeiat oficial „fatala” intovărăşire austro-ungară, regim politic de tristă amintire în istoria popoarelor încorporate în noul imperiu;

Dieta dominată de maghiari a anulat toate instituţiile autonome ale Transilvaniei şi a încorporat-o pe aceasta la Ungaria;

Prin incorporare, Transilvania nu mai avea organe proprii de conducere, căci Dieta şi guvernul au fost desfiinţate. Ea avea doar dreptul să-şi trimita reprezentanţii in Parlamentul de la Pesta;

• Legea din 1868 a consacrat unirea fortata a Transilvaniei cu Ungaria, a desfiintat autonomia Transilvaniei si a inaugurat un regim de maghiarizare si deznationalizare a romanilor;

 O lege cu privire la statutul naţionalităţilor (tot în 1868) a interzis orice incercare a romanilor de a se manifesta ca o entitate nationala de sine statatoare. Legea prevedea ca in Ungaria exista o singura natiune, cea maghiara, unica si indivizibila. Ea scotea in afara vietii politice orice persoana sau grupare care nu recunostea ca apartine natiunii maghiare;  Legea electorala din 1874 urmarea, de asemenea, scoaterea romanilor   in   afara   vietii   politice.   Sistemul   electoral   din Transilvania  era diferit de cel din Ungaria; censul era mult mai mare. 

Transilvania  avea 14% din intreaga populaţie a Ungariei, dar in parlament avea doar 9%;

―     Nobilii si secuii liberi erau scutiţi de cens, iar la oraşe cu majoritate maghiara şi săsească, censul era cu mult mai mic decât în circumscripţiile rurale;

―     In aceste condiţii, aveau drept de vot doar 75.000 de romani (3%), iar in Parlamentul de la Pesta (1910) 393 de deputati erau unguri, 138 germani, iar români numai 5.

 

 

 

 

 

 

 

Pe scurt despre Cetatea Făgăraşului

 

Reşedinţă a principilor Transilvaniei, complexul feudal fortificat de la Făgăraş şi-a definit forma şi proporţiile actuale în ultima parte a secolului al XVI-lea şi în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Importante lucrări sunt întreprinse în vremea principilor Gabriel Bethlen (1613-1629) şi Gheorghe Rackoczi I (1630-1648).

În timpul principelui Mihail Apafi (1661-1690) în acest castel a funcţionat Dieta Transilvaniei. Până în 1737, Făgăraş a fost reşedinţa Episcopiei greco-catolice, mutată apoi la Blaj de către Ioan Inochentie Micu Klein.

Localitatea Făgăraş a fost mult timp centrul politico-administrativ al ţinutului, ca reşedinţă de district până în 1886, de comitat între 1886 şi 1918 şi, apoi, reşedinţă de judeţ între 1918 şi 1950, polarizând întreaga viaţă economică, social-politică şi culturală a zonei, arată site-ul amintit.

În 1968, odată cu noua reorganizare administrativ-teritorială, fostul judeţ Făgăraş devine parte componentă a actualului judeţ Braşov.

Oraşul Făgăraş a fost declarat municipiu la 27 iulie 1979. La recensământul populaţiei din 2011, acesta avea 30.714 locuitori.

 

 

 

Surse:

 

 

http://crispedia.ro/adunarile-obstesti-congregatiile-generale-din-transilvania-secolul-al-xiv-lea-si-prima-jumatate-secolului-al-xv-lea/

http://www.stiucum.com/drept/istoria-dreptului/Organizarea-de-stat-si-evoluti82155.php

 

https://tiparituriromanesti.wordpress.com/2014/05/05/participarea-romanilor-la-dieta-de-la-alba-iulia-11-martie-1291/

Sursa foto: Arhivele Naționale ale Ungariei
Sursa traducerii: Documente privind Istoria României, Veacul XIII, Seria C, Transilvania, Vol. II ( 1251-1300), București, 1952 (pe www.digibuc.ro).

 

 

 

 

Eroii Marii Uniri exterminaţi în închisorile comuniste. VIDEO

 

 

Cea mai spectaculoasă „realizare” a sistemului comunist a fost represiunea, care a atins dimensiuni înspăimântătoare, un malaxor de vieţi omeneşti, implacabil şi necruţător cu ajutorul căruia comunismul a reuşit să se menţină ca regim politic în România cinci decenii, timp în care a operat o urâţire a interiorităţii naţionale şi personale ce se dovedeşte greu de remediat.

Instaurată după model sovietic şi de către cadre sovietice Securitatea, braţul înarmat al partidului va fi dublată de Miliţie, o altă instituţie represivă care la nivelul comunelor şi satelor va prelua prerogativele Securităţii .

În primii ani cadrele de Securitate vor fi formate în cea mai mare parte din oameni proveniţi de la periferia vieţii sociale, ajutaţi de consilierii sovietici. Ulterior se vor forma cadre autohtone, adesea şcolite la Moscova. Dacă în anii ’45 -’60 tortura şi bătaia erau principalele instrumente securistice, mai târziu metodele se vor rafina, supravegherea şi delaţiunea vor deveni unelte represive difuze dar nu mai puţin eficiente. Pe măsura scurgerii timpului, deşi puterea devenea din ce în ce mai sigură pe poziţia ocupată, aparatul Securităţii devenea şi el din ce în ce mai stufos, semn că, paradoxal, frica regimului de propria populaţie creştea şi ea

La scurtă vreme după ocuparea României de sovietici, în 1944, şi instaurarea comunismului (care a devenit evidentă şi n-a mai lăsat loc nici unei iluzii în 1946, când s-au falsificat alegerile), numeroşi intelectuali şi oameni politici români au fost arestaţi de autorităţile comuniste instalate la conducerea ţării de ocupantul sovietic.

Ei au fost anchetaţi şi torturaţi, au făcut ani mulţi de închisoare (în unele cazuri, fără judecată), au avut parte, ca deţinuţi politici, de un tratament barbar şi de umilinţe greu de imaginat, şi-au ruinat sănătatea (iar unii dintre ei au murit, în timpul detenţiei sau imediat după eliberare).

Cei care au ieşit din închisoare şi-au petrecut alţi ani cu domiciliu forţat sau au trăit o lungă perioadă asemenea unor proscrişi, urmăriţi de Securitate şi supuşi interdicţiei de a publica.

Tragedia care s-a abătut asupra elitelor acestui popor a fost trăită de o ţară întreagă. După estimările istoricilor, în România, în perioada 1944-1964 au fost întemniţaţi, din motive politice, între 1.000.000 şi 2.000.000 de oameni.

Dintre ei, datorită regimului de exterminare din închisori şi lagăre, au murit între 200.000 şi 500.000. Cifrele oscilează în funcţie de modul de calcul (unii istorici iau în considerare numai arestaţii din România, alţii îi au vedere şi pe românii deportaţi din Basarabia în Siberia, unii se referă la deţinuţii politici morţi în închisori, alţii şi la cei care au murit după ispăşirea pedepsei, ca urmare a maltratării din timpul detenţiei etc.).

Oricum, se poate vorbi de un dezastru de mari proporţii al civilizaţiei româneşti.

Represaliile au fost îndreptate cu precădere împotriva oamenilor de valoare din toate domeniile, selectarea lor explicându-se printr-o viscerală ură de clasă a indivizilor de joasă extracţie veniţi la putere, dar şi prin existenţa unui plan secret al forţei de ocupaţie de distrugere a oricărei forme de rezistenţă şi de mankurtizare a unui întreg popor.

Soarta lor impresionează în mod deosebit prin contrastul  dintre respectul de care ei erau înconjuraţi prin tradiţie în ţara noastră şi înjosirea de care au avut parte, în timpul comunismului, fără nici o vină reală.

Arestările  s-au desfăşurat practic fără întrerupere timp de aproximativ douăzeci de ani (1944-1964). S-au remarcat însă două „valuri” de arestări, primul între 1946 şi 1953 (de la scoaterea în afara legii a PNŢ), adevăratul câştigător al alegerilor din 1946, şi până la moartea lui Stalin), iar al doilea în anii 1956-1959 (ca reacţie la revolta anticomunistă din Ungaria din 1956 şi ca dovadă de fidelitate a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej faţă de Moscova, în împrejurările retragerii trupelor sovietice din România în 1958).

 

 

 

Surse:

  www.memorialsighet.ro; romanialibera.ro;

 Alex. Ştefănescu – http://www.romlit.ro/scriitori_arestai_1944-1964