CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cooperativizarea agriculturii – Apocalipsa satului românesc. VIDEO

 

 

În urmă cu  69 de ani , între 3 şi 5 martie 1949 , în cadrul unei plenare a CC al Partidului Comunist Român(PCR), s-a hotărât trecerea la cooperativizarea agriculturii. Deşi documentul din martie 1949 vorbea despre respectarea liberului consimţământ, adeziunile ţăranilor s-au făcut, de cele mai multe ori, prin forţă sau presiune psihică, mulţi ţărani plătind cu închisoarea faptul că s-au opus cooperativizării.

Procesul de colectivizare a agriculturii a fost construit în România după modelul sovietic, dar au existat totuși diferențe.

Astfel, spre deosebire de Uniunea Sovietică, în România nu s-a recurs la naţionalizarea întregii suprafeţe agricole. De asemenea, dacă URSS-ul avea ca obiectiv principal, suprimarea, lichidarea „culacilor“, (chiaburilor), în România în prima fază s-a dorit doar „îngrădirea“ chiaburilor, urmând să se treacă apoi la desfinţarea completă a exploatării ”chiaburești” la sate.

Colectivizarea s-a desfășurat în perioada 1949–1962 şi a dus la comasarea aproape în totalitate a proprietăților agricole private din țară în ferme agricole administrate de stat. Țăranul român a fost transformat în muncitor la stat.

 

 

 

 

Secretarul general al partidului comunist, Gheorghe Gheorghiu-Dej, în raportul ținut în fața Plenarei CC al PMR, care a hotarât începerea colectivizării agriculturii în România, a afirmat că:

„Partidul va duce o muncă sistematică în sânul țăranilor săraci și mijlocași spre a-i convinge de necesitatea de a se uni treptat în gospodării colec­tive”.

Acesta era o altă minciună, un neadevăr deoarece scopul real al comuniștilor era de a distruge proprietatea privată, de ai lichida pe chiaburi, prin urmare forța, violența urmau să fie cele mai frecvente căi pentru aplicarea planurilor.

Tot Dej a rostit o propoziție care a definit întregul proces de colectivizare a agriculturii: „Trebuie să li se spună că nu scapă de gospodăria agricolă cum nu scapă de moarte”.

Înainte de colectivizare activiştii Partidului  Comunist, susțineau cel puțin la nivel propagandistic mica proprietate agricolă, pentru a atrage  țăranii săraci de partea lor, urmând să desființeze ulterior și mica proprietate, lucru mult mai ușor de realizat.

Referitor la această problemă, Ana Pauker, una din activistele de frunte comuniste venite de la Moscova,  afirma că „în felul lui, țăranul individual e și azi un mic capitalist, mic burghez”.

Inițial comuniștii au încercat să câştige susținerea țăranilor săraci, pentru a-i întoarce împotriva țărănimii mai înstărite.

 

 

 

 

În România, agricultura reprezenta principala ocupație economică, iar în perioada imediat următoare celui de al Doilea Război Mondial, țărănimea reprezenta aproximativ 75% din populația țării.

Comuniștii au fost preocupați încă de la început de acest segment al economiei, astfel că guvernul Groza a dat o nouă reformă agrară, care urma să lovească în marile proprietăți funciare, iar pe de altă parte să atragă voturi pentru comuniști la alegerile ce urmau să fie organizate.

În urma acestei reforme 1.057.674 ha de pământ au fost date în proprietatea a 796.129 de familii.

 

 

 

Totul se pare că a început de la “Directiva NKVD NK/003/47 (emisă în 1947 pentru toate ţările cotropite de sovietici care făceau parte din aşa zisul  „lagărul comunist”), care stipula la punctul 13:

«Politica faţă de mica gospodărie ţărănească urmează acest curs pentru a face gospodăria particulară nerentabilă. După aceea, trebuie începută colectivizarea. În cazul în care ar interveni o rezistenţă mai mare din partea ţăranilor, trebuie redusă împărţirea mijloacelor de producţie repartizate lor, concomitent cu creşterea obligaţiilor de predare a cotelor.

Dacă nici aşa nu se ajunge la rezultatul scontat, trebuie organizat ca agricultura să nu poată asigura aprovizionarea cu alimente a ţării, astfel ca necesarul să trebuiască să fie acoperit prin import».”

Plenara din 3-5 martie 1949 a declanșat colectivizarea agriculturii, însă poziția oficială a partidului privind procesul colectivizării a fost comunicat în raportul Biroului Central către plenară.

Acest raport sublinia că partidul nu acționează printr-o colectivizare masivă, că se urmărește mai întâi dezvoltrea cooperației de consum, fiind înființate întovărășiri, în care urmau să se înscrie cei care refuzau să intre în colective.

De asemenea, se sublinia că se vor ființa un număr limitat de colhozuri. Acestea trebuiau să joace rolul unor modele pentru țărani, pentru a le arăta acestora avantajele agriculturii colective.

Colectivizarea agriculturii s-a făcut chiar dacă aparent Constituţiei din 1948 garanta dreptul la proprietatea privată, paradoxal că în același timp constituţia îi pedepsea pe cei care nu se conformau confiscării bunurilor de către stat.

Astfel, ţăranii români erau obligaţi să se supună și să îndure măsurile abuzive impuse de către regimul comunist.

În România, colectivizarea agriculturii s-a produs pe fondul fărâmițării marilor și ulterior micilor proprietăți agrare, dar și a crizei agriculturii în urma războiului mondial.

Comuniștii erau convinși că micile proprietăți agricole sunt nerentabile şi considerau că soluția o reprezenta numai exploatarea agricolă pe suprafețe mari și că statul este sigurul care are forța de a gestiona proprietăți mari și să le administreze eficient.

Ţăranii deveniseră muritori de foame, dar cotele obligatorii de produse trebuiau să le dea. Ajungeau să se sustragă de la predarea acestora prin diverse metode cum ar fi ascunderea produselor agricole în gropi săpate în diverse locuri din apropierea casei, mituirea celor care se ocupau de colectarea cotelor, pentru a fi impuşi cu o cantitate mai mică de produse, udarea cerealelor pentru a cântări mai mult sau amestecarea lor cu diverse impurităţi, recoltarea în timpul nopţii.

Toate aceste încălcări ale regulilor presupuneau asumarea unor riscuri majore, întrucât atât reprezentanţii Partidului, cât şi Securitatea, principala forţă represivă a regimului comunist, manifestau un interes deosebit asupra acestei probleme.(…)

În mod concret, ţăranii puteau fi pedepsiţi cu mulţi ani de închisoare pentru diverse acţiuni considerate drept acte de sabotaj, cum ar fi: lansarea de zvonuri, nepredarea cotelor sau instigarea la nepredarea cotelor, predarea de cereale infestate, declararea unei suprafeţe mai mici de pământ, transportul de cereale pentru a fi treierate acasă, defectarea intenţionată a maşinilor agricole. 

 În cazul opunerii rezistenţei față de colectivizare, sau față de predarea cotelor abuzive se aplicau pedepse cuprinse între 5-15 ani de muncă silnică, urmată bineînțeles și de confiscarea tuturor bunurilor.

Articolului 2 al Statutului Model al Gospodăriilor Agricole Colective stabilea că scopul gospodăriilor este următorul, „Scopul urmărit de noi este de a crea o gospodărie agricolă colectivă, astfel ca printr-o muncă organizată în comun și cu mijloace comune de producţie, să asigurăm victoria asupra chiaburilor, explotatorilor și dușmanilor celor ce muncesc; să înlătureăm mizeria, întunericul și starea de înapoiere a gospodăriilor mici, individuale, să obţinem producţie agricolă mare, să combatem condiţiile de muncă“.

Perioada 1949 – 1951 a fost şi cea mai violentă, plină de privaţiuni economice, fiscale, administrative şi penale pentru ţăranii care refuzau să se înscrie în Gospodăriile Agricole Colective (GAC, devenite mai târziu Cooperative Agricole de Producţie), sau în IAS-uri (întreprinderi agricole de stat).

Statul a încercat să preia rolul moşierului şi al latifundiilor sale, iar ţăranul obligat iniţial să le lucreze cu propriul inventar agricol, a fost  supus regimului cotelor de produse, devenind mai tâziu, el însuşi dependent de stat şi de proprietatea comună.

 

 

 

 

Prin sistemul cotelor, comuniștii au ruinat gospodăriile agricole mari, ceea ce a condus la sărăcirea satelor românești în ansamblu, inclusiv a țăranilor săraci, pe care comuniștii îi sprijineau declarativ.

 

Comuniștii au adăugat țăranilor și impozitul pe pământ, cerut tot în produse. Cotele, impozitul și mai ales represiunea au fost instrumentele de bază folosite pentru forțarea lor să se înscrie în Gospodăriile Agricole Colective.

Cotele erau prezentate de autorități ca o „datoria către Stat”. De cele mai multe ori țăranii erau bătuți și supuși la tot felul de mijloace de presiune în timpul anchetei.

Autoritățile au organizat arestări în masă, cam așa desfăşurându-se „libera consimțire” din Raportul prezentat Plenarei CC al PMR din 3-5 martie 1949.

 

 

 

 

 

Documentele PCR afirmau că: „În vederea asigurării hranei populației muncitoare de la orașe și din regiunile care sunt lipsite de surse proprii de aprovizionare, producătorii agricoli sunt obligați să predea statului. contra plată, o parte din prisosul recoltei lor de cereale, în raport cu posibilitățile exploatărilor lor”.

Țăranii vor preda cotele chiar la batoză, în timpul operațiunilor de treierat, fiind obligați să transporte cantitățile de cereale supuse colectării de la locul de treieriș la cel mai apropiat centru de colectare.

Cotele au crescut tot mai mult ducând ţăranii la disperare.

 

 

Perioada 1951 -1959, s-a evidenţiat printr-o nouă atitudine a Partidului Muncitoresc Român faţă de chestiunea ţărănească.

Miliţia şi Securitatea au slăbit zelul represiunii iar rolul activiştilor de partid, ajutaţi de primari şi învăţători a crescut în încarea de a-i convinge pe ţărani de foloasele colectivizării.

Pe tot parcursul acţiunii de colectivizare a agriculturii au existat şi numeroase răscoale ţărăneşti şi mişcări de revoltă în care Securitatea şi Miliţia au intervenit de cele mai multe ori violent, rezultatul fiind morţi, răniţi, numeroşi arestaţi şi deportaţi.

Cele mai cunoscute astfel de reacţii violente din partea ţăranilor au fost cele din judeţele Bihor, Arad, Suceava (1949), Giurgiu (1950), Vrancea şi Argeş (1960), Olt (1961), Dâmboviţa (1962).

Unde împotrivirea căpăta caracter de revoltă şi cuprindea un număr mare de ţărani, intervenea Securitatea şi apoi, Justiţia cu pedepse privative de libertate pentru ţăranii care se remarcau prin spiritul lor vindicativ.  
(…) Între anii 1949 şi 1962, au fost şi multe cazuri de execuţii demonstrative, numeroşi ţărani fiind ucişi de Securitate fără a fi fost condamnaţi, doar pentru că se declarau împotriva regimului şi a colectivizării agriculturii.

 

 

 

În majoritatea cazurilor, victimele erau expuse în mod public, execuţiile având un evident rol de a intimida populaţia.

Partidului Comunist a stabilit cinci categori de ţărani: cea a ţăranilor care nu deţineau pământ și care erau nevoiţi să lucreze pentru ţăranii bogaţi, cea a ţăranilor săraci, cea a țăranilor de clasă medie, cea a „chiaburilor“ sau a ţăranilor bogaţi care își permiteau să angajeze forţă de muncă, cea a foștilor proprietari de pământ, ale căror proprietăţi au fost date ţăranilor în urma Reformei agrare.

A treia perioadă, 1959 – 1962 a fost  rezervată de comunişti  “lichidării rămăşiţelor chiabureşti de la sate”, adică distrugerii complete a  proprietăţii agricole private şi înfeudarea pe viaţă, proletarizarea celui mai destoinic reprezentant al ţărănimii, a aşa zisului „chiabur”, o denumire toxică în epocă care-l definea pe ţăranul cu familie şi gospodărie stabilă, cu mijloace de lucru şi cu mai mult pământ decât îl putea lucra, însă foarte atent cu calitatea muncii sale.

Chiaburii reprezentau în opinia PMR coloana vertebrală a rezistenţei la colectivizare.

Această ultimă etapă  s-a caracterizat în special prin folosirea unor mijloace violente pentru atingerea scopului final, înregimentarea definitivă a ţărănimii. (…) La 30 martie 1959, se publica Decretul nr. 115, prin care se interzicea darea «în parte» sau în arendă a terenurilor, iar terenurile care nu vor mai putea fi cultivate urmau să treacă în «folosinţa gospodăriilor agricole colective sau a altor organizaţii agricole socialiste».

Acest nou act normativ instituia o presiune suplimentară asupra celor care nu se înscriseseră în gospodăriile agricole colective, viaţa acestora în afara sistemului fiind din ce în ce mai dificilă.

După 13 ani în care lumea rurală a fost supusă la multiple violenţe şi diferite măsuri legislative cu vădit caracter coercitiv, în 1962 comuniştii au reuşit să îşi atingă obiectivul.
(…)În sesiunea extraordinară a Marii Adunări Naţionale (27 – 28 aprilie), Gheorghe Gheorghiu-Dej anunţa în mod oficial încheierea procesului de colectivizare a agriculturii. (…)”

Gheorghe Gheorghiu Dej a consemnat în raportul său că „obiectivul stabilit de Congresul al III-lea al PMR a fost realizat cu aproape patru ani înainte de termen”. Dobrogea a fost prima regiune colectivizată a României. Nicolae Ceauşescu a fost responsabil cu aplicarea politicii de colectivizare în Dobrogea.

La final erau intrate în GAC un număr de 3 294 800 de familii, cu 9 084 700 ha., dintre care 7 677 700 ha teren arabil.

Acest pământ era cuprins în 5 398 de GAC. În cadrul ședinței în carea fost anunțată finalizarea colectivizării s-au acordat într-un cadru festiv medalii și ordine activiştilor care s-au evidenţiat în acţiunea de cooperativizare.  

După statistici oficiale, pe parcursul celor 13 ani de colectivizare, aproape 80 de mii de ţărani au  ispăşit pedepse cu închisoarea, însă istoricii susţin astăzi că numărul lor a fost mult mai mare, fără a mai adăuga miile de persoane, dislocate din Banat (şvabi, aromâni şi sârbi) în Bărăgan, cărora li s-a luat pământurile.

Cel mai mare val de deportări a avut loc în iunie 1951, când peste 12.000 de familii, respectiv peste 43.000 de persoane, din peste 250 de localităţi din zona frontierei de vest a României, au fost deportate şi li s-a fixat domiciliu obligatoriu în Bărăgan. (…)

Chiar dacă nu se cunosc cifre exacte, numărul total al celor care au fost deportaţi în Bărăgan, în Dobrogea sau în alte zone din ţară în perioada 1949 – 1962 este estimat la aproximativ 200.000 de persoane.”

 

 

 

 

 

Deportaţii au fost așezaţi în așa numitele „comune speciale“, în fapt au fost create 18 localități noi cu populația deportată.

Comuniștii erau conștienți că Bărăganul reprezintă o zonă geografică dificil de locuit, astfel că deportaților le-a fost greu să se adapteze și să-și asigure cele necesare traiului de zi cu zi.

Și aici au continuat să fie persecutați politic. După câțiva ani aceștia au reușit să se întoarcă la locuinţele părăsite, fiind eliberați, dar însă și-au găsit locuinţele şi pământurile confiscate, astfel din nou trebuiau să înceapă de la capăt.

Iată colectivizarea-represivă în cifre: 

Pentru o mai bună ilustrare a nivelului la care a ajuns represiunea politică îndreptată împotriva ţăranilor în acei ani, menţionăm că între 1 septembrie 1948 şi 7 noiembrie 1949, Securitatea reţinuse 23.597 de persoane, 10.152 de ţărani (4.518 de mijlocaşi, 2.979 de săraci, 2.655 de chiaburi), iar între 1951 şi 1952, Ministerul Afacerilor Interne efectuase în rândurile ţăranilor un număr de 34.738 de arestări.

Dintre aceştia, 22.088 erau desemnaţi a fi  „chiaburi”, 7.226 ţărani cu gospodărie mijlocie, iar 5.504, gospodărie mică.

Printre metodele născocite de activiştii de partid pentru a forţa consimţământul ţăranilor la asocierea în GAC, a  fost plata de amenzi pentru lipsa de îngrijire a propriei curţi.

Sub chitanţa de amendă se afla o copie indigo, iar semnătura astfel obţinută de la ţărani trecea drept dovadă pentru înscrierea în gospodăria colectivă.

De asemenea era obstrucţionată înscrierea copiilor la şcoală şi adesea se dispuneau lucrări de cadastrare şi măsurarea  a pământurilor pentru a fi confruntate cu declaraţiile proprietarului.Inginerii topografi trimiteau tabelul la Securitate care trecea la alte mijloace de „convingere”.

Adeseori era interzisă vânzarea produselor ţăranului la oraş, fără anumite autorizaţii, etc.

Colectivizarea agriculturii după război a fost un proces social dus la capăt sub imperiul forţei şi terorii  împotriva ţăranilor proprietari de pământ, fiind sortită eşecului din capul locului.

Acest experiment social a consumat averi, bunuri, a risipit vieţi omeneşti, a distrus destine şi a produs ineficienţă economică. În plus a distrus o clasă socială, din ţăranul gospodar aşezat la locul său, pe care  l-a transformat într-un ţăran proletarizat, fără rădăcini, cu o mentalitate ce poate fi recunoscută până în zilele noastre.

  În 13 ani, satul românesc a trecut prin încercări inimaginabile: tortură, crime, deportări. 

Ţărănimea română, atât de greu încercată de-a lungul istoriei, a fost destinată de  Pauker, Gheorghiu-Dej, Ceauşescu, Nicolski şi alţii malaxorului societăţii comuniste.

Ţărănimea liberă trebuia să dispară, iar procesul acestei dispariţii proiectate a fost unul care s-a dovedit totuşi imposibil de finalizat în parametrii comandamentelor leniniste şi staliniste asumate.

Comunismul a învins la sate în măsura în care şi-a impus formele de producţie şi de proprietate, în măsura în care a creat hibrizi umani fără identitate.

În 1961, sectorul cooperatist din RPR ocupa 82,8% din suprafața arabilă, dintre care GAC aveau 66,6%.

Colectivizarea a învins, satele au fost depopulate, iar oraşele au fost sufocate de oameni veniţi în cautarea unei vieţi mai bune, satul românesc murind puţin câte puţin.

S-a produs un exod masiv al ţărănimii deposedate de pământ în marile oraşe unde a asigurat mâna de lucru necesară industrializarii masive a ţării. Nimic nu a mai fost ca înainte…

Satul românesc era un univers în sine. Păstrător al tradiţiilor româneşti, supus ciclurilor naturii şi ordinii cosmice, acesta a fost mereu un pol de echilibru şi stabilitate de-a lungul tranziţiilor istoriei.

Colectivizarea a fost Apocalipsa lumii ţărăneşti din România cât şi a societăţii româneşti în ansamblu. S-a distrus proprietatea, s-au distrus elitele, s-a ucis libertatea, s-a ucis viitorul.

 Sufletul ţăranului român, cel care crea cântece, dansuri, ştergare şi cămăşi înflorate, a fost jupuit, a fost călcat în picioare. 

 Lumea satului s-a schimbat dramatic, iremediabil, dar şi comunismul a trebuit să accepte o limită peste care nu a putut trece.(…)

Istoria noastră recentă trebuie privită cu curaj şi cu luciditate, numai astfel vom mai avea poate şansa unei victorii împotriva a tot ceea ce ne trage în jos, în apele tulburi ale unei neputinţe generale, ale unei falsificări a tuturor normelor şi valorilor.

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

http://www.history-cluj.ro/Istorie/anuare/2001/Iancu%20-%20Colectivizare.htm

http://www.sferapoliticii.ro/sfera/178/art04-Andreea.php

https://ro.historylapse.org/colectivizarea-agriculturii

http://jurnalul.ro/special-jurnalul/razboiul-impotriva-taranimii-anii-colectivizarii-1949-1962-631589.html

http://www.romania-actualitati.ro/colectivizarea_agriculturii_1949_1962-28102

http://epochtimes-romania.com/news/colectivizarea-agriculturii-apusul-satului-romanesc-apocalipsa-unei-umanitati–258387

http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/mart45_64/colectivizarea.htm

04/03/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | 5 comentarii

%d blogeri au apreciat: