IMAGINE: Petru cel Mare de Hippolyte (Paul) Delaroche, 1838.
Timp de jumătate de mileniu, politica externă a Rusiei a fost a fost caracterizată de ambiții crescânde care au depășit capacitățile țării.
Începând cu domnia lui Ivan cel Groaznic în secolul al șaisprezecelea, Rusia a reușit să se extindă la o medie de 50 de kilometri pătrați pe zi timp de sute de ani, acoperind în cele din urmă o treime din solul pământului. Până în 1900, a fost a patra sau a cincea cea mai mare putere industrială din lume și cel mai mare producător agricol din Europa, însă PIB-ul pe cap de locuitor a atins doar 20% din cel al Regatului Unit și 40% din cel al Germaniei.
Durata medie a vieții ruşilor la naștere a fost de doar 30 de ani, fiind mai mare decât cea din India Britanică (23 de ani), dar aceeași cu cea din China și mult mai mică decât cea a cetăţenilor Regatului Unit (52), a Japoniei (51) și a Germaniei (49).
Aceste comparații erau bine cunoscute de responsabilii politicii ruse, care călătoreau frecvent în Europa și acţionau adesea împotriva liderilor lumii (lucru care este valabil și astăzi).
Istoria înregistrează trei momente mai importante ale ascensiunii rusești: victoria lui Petru cel Mare asupra lui Carol al XII-lea și o diminuare a importanţei Suediei la începutul anilor 1700, fapt care a dus la implantarea puterii ruse la Mărea Baltică și în general în afacerile europene;
Victoria ţarului Alexandru I asupra lui Napoleon, în timpul celui de-al doilea deceniu al secolului al XIX-lea, care a adus Rusia la Paris ca arbitru al marilor afaceri internaţionale;
Şi victoria lui Stalin asupra lui Adolf Hitler în anii 1940, care a dus Rusia la Berlin, la crearea unui imperiu în Europa de Est, dându-i un rol central în noua ordine globală de după război.
Cu toate acestea, Rusia a fost aproape întotdeauna o mare putere relativ slabă. A pierdut războiul din Crimeea din 1853-56, o înfrângere care a pus capăt stralucirii sale post-napoleoniene și a forțat o emancipare întârziată a iobagilor.
A pierdut războiul ruso-japonez din 1904-1905, prima înfrângere a unei țări europene de către o țară asiatică în epoca modernă.
A pierdut primul război mondial, o înfrângere care a provocat prăbușirea regimului imperial şi a pierdut Războiul Rece, o înfrângere care a ajutat la prăbușirea succesorului sovietic al regimului imperial.
De-a lungul timpului, țara a fost bântuită de rămânerea în urmă relativă a sa, în special în sfera militară și industrială.
Majoritatea analiștilor au presupus că vechiul model politic a fost abandonat în anii 1990, odată cu abandonarea marxismului-leninismului și a opţiunii politice favorabile competitivităţii și economiei capitaliste, dar impulsul din spatele strategiilor tradiţionale ale Rusiei nu s-a schimbat.
Politica externă a Rusiei a fost mult timp caracterizată de ambiții expansioniste, care au depășit capacitățile țării.
Odată cu destrămarea Uniunii Sovietice în 1991, Moscova a pierdut aproximativ două milioane de kilometri pătrați de teritoriu suveran – mai mult decât echivalentul întregii Uniuni Europene (1,7 milioane de mile pătrate) sau al Indiei (1,3 milioane).
Rusia a pierdut Germania pe care o cucerise în al doilea război mondial, și pe ceilalți sateliți din Europa de Est – care sînt acum membri ai alianței militare occidentale (NATO), împreună cu unele foste regiuni ale Uniunii Sovietice, cum ar fi statele baltice.
Alte foste posesiuni sovietice, cum ar fi Azerbaijan, Georgia și Ucraina, cooperează îndeaproape cu Occidentul în probleme de securitate.
În ciuda anexării forțate a Crimeei, a războiului din estul Ucrainei și ocupării de facto a Abhaziei și Osetiei de Sud, Rusia a trebuit să se retragă din majoritatea teritoriilor așa-numitei Noii Rusii cucerite de a Ecaterina cea Mare, în stepele sudice și din Transcaucazia. Și, în afară de câteva baze militare, Rusia a plecat și din Asia Centrală.
Rusia este în continuare cea mai mare țară din lume, dar este mult mai mică decât a fost, iar mărimea teritorială a unei țări contează mai puțin în zilele noastre pentru statutul de mare putere, comparativ cu dinamismul economic și dimensiunea capitalului uman în care Rusia a scăzut, de asemenea.
PIB-ul denominat în dolari SUA al Rusiei atinsese un nivel maxim de 2 trilioane de dolari în 2013, dar a ajuns la aproximativ 1,2 trilioane de dolari datorită scăderii prețului petrolului și a cursului de schimb al rublelor.
Desigur, contracția sa economică măsurată în paritatea puterii de cumpărare a fost mult mai puțin dramatică. Însă, în termeni denominați în dolari,economia rusă se ridică la doar 1,5% din PIB-ul mondial și reprezintă doar a cincisprezecea parte din economia americană. Rusia suferă și din cauza faptului că este cea mai coruptă țara dezvoltată în lume.
Mediul geopolitic internaţional a devenit din ce în ce mai provocator în timp, cu continuarea supremației globale a SUA și creșterea dramatică a Chinei, iar răspândirea Islamismului politic radical ridică preocupări, întrucât aproximativ 15% din cei 142 de milioane de cetățeni ai Rusiei sunt musulmani, iar unele dintre regiunile predominant musulmane ale țării sunt confruntate cu neliniștea socială și fărădelegi.
Pentru elitele rusești, statutul țării lor și chiar supraviețuirea acestuia depind de atitudinea Occidentului, iar limitele cursului actual ar trebui să fie evidente.
Rușii au avut întotdeauna sentimentul coerent de a trăi într-o țară cu o misiune specială – o atitudine adesea raportată la Bizanț, al cărei moștenitoare imperiul Rus pretinde că ar fi.
În timp această pretenţie a fost exprimată în mai multe feluri – a Treia Romă, imperiul pan-slav, sediul mondial al Internaționalei Comuniste.
Versiunea actuală este aceea a eurasianismului, o mișcare lansată în 1921 printre emigranții ruși, care îşi teoretizau că Rusia nu este nici europeană, nici asiatică, ci o fuziune sui generis.
Un alt factor care a influențat rolul Rusiei în lume, a fost geografia unică a acestei țări care nu are granițe naturale, cu excepția Oceanului Pacific și a Oceanului Arctic (acesta din urmă devenind acum un spaţiu contestat ).
De-a lungul întregii sale istorii, Rusia s-a simțit în permanență vulnerabilă și a manifestat adesea o agresivitate defensivă.
În mod paradoxal, eforturile de a construi un stat puternic au condus invariabil la dezvoltarea unor instituții subversive și la o conducere personalistă a statului.
Rusia astăzi nu mai este o putere revoluționară care amenință să răstoarne ordinea internațională.
Moscova operează într-un cadru familiar de relații internaționale, unul care acordă prioritate spațiului de manevră asupra moralității și care presupune inevitabilitatea conflictului, supremația puterii brute și a cinismului în faţa motivelor altora.
În anumite locuri și în anumite chestiuni, Rusia are capacitatea de a contracara interesele Statelor Unite, dar nici măcar nu abordează la scară amenințarea reprezentată de Uniunea Sovietică, deci nu este nevoie să răspundă la ea printr-un nou Război Rece.
Adevărata provocare se reduce astăzi la dorința Moscovei de recunoaștere din partea Occidentului a unei sfere ruse de influență în fostul spațiu sovietic (cu excepția statelor baltice).
Acesta este prețul pentru a ajunge la înţelegere cu Putin, a fost motivul care a împiedicat cooperarea durabilă după 11 septembrie şi rămâne o concesie pe care Occidentul nu ar trebui să o acorde niciodată.
Cu toate acestea, nici Occidentul nu este în stare să protejeze integritatea teritorială a statelor aflate în sfera de influență şi interes a Moscovei. Deci, ce trebuie făcut?
Nu a existat niciodată o perioadă de relații bune între Rusia și Statele Unite.
Unii îi invocă pe George Kennan și cheamă la o renaștere a restricționării, argumentând că presiunea externă va ține Rusia în gol până când regimul său autoritar se va liberaliza sau se va prăbuşi.
Cu siguranță, multe dintre viziunile lui Kennan rămân pertinente.
Adoptarea gândirii sale acum ar presupune menținerea sau intensificarea sancțiunilor, ca răspuns la încălcările dreptului internaţional făcute de Rusia, întărirea politică a alianțelor occidentale și modernizarea pregătirii militare a NATO.
Dar o nouă izolare a Rusiei ar putea deveni o capcană, ridicând din nou acest stat la poziţia de superputere rivală .
Nu este clar cât timp Rusia își poate juca mâna slabă în opoziție cu Statele Unite și UE, înfricoșându-și vecinii, distrugându-i pe cei mai importanți parteneri comerciali şi distrugând propriul climat de afaceri.
Soluţia este să fie menținută o linie fermă atunci când este necesar – cum ar fi refuzul de a recunoaște o sferă privilegiată a Rusiei, chiar și atunci când Moscova este capabilă să adopte o poziţie militară – oferind în același timp negocieri doar de pe o poziție de forță și evitând confruntările inutile și contraproductive în alte probleme.
Dosarele comunismului sovietic: Peste 250 mii de victime în Moldova, în urma foametei din ’46-’47
În Moldova, pe parcursul perioadei de foamete din 1946-1947, dar şi în prima jumătate a anului 1948, au murit din cauza înfometării între 250.000 – 300.000 oameni, majoritatea deceselor survenind în urma distrofiei, arăta un raport privind Holodomorul realizat de Ana Guţu, conducătorul delegaţiei parlamentare din R.Moldova, prezentat la sesiunea de primavara anului 2010 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
„Nu seceta, care a mai avut loc în Moldova a provocat dezastrul, ci metodele de guvernare staliniste, dorinţa de a construi viitorul luminos fără a ţine cont de preţul plătit în acest scop. Ţăranii basarabeni au fost condamnaţi cu bună ştiinţă la înfometare, fiind etichetaţi drept chiaburi sau naţie trădătoare”, concluzionează autorul raportului.
În 1945 sovieticii au colectat din Basarabia 272.000 tone cereale, iar planul pentru 1946 a fost de 265.000 tone cereale, redus la 162.000 de tone – plan care a fost îndeplinit 101,5%. Apoi a început foametea.
Producția anului 1939 a fost în Basarabia de cca 671.000 de tone de cereale, dar trebuie luate în calcul pentru anii 1945-1946 haosul de după război, dezorganizarea provocată de începutul cooperativizării și seceta din acei ani.
Documentele sovietice publicate atestă 66 de cazuri de canibalism în timpul foametei din anii 1946-47, în Basarabia anexată de URSS.
Primele cazuri de canibalism au fost înregistrate de autoritățile sovietice în vara anului 1946, însă vârful a fost atins în decursul iernii, mai ales în primele luni ale anului 1947.
Funcționarii sovietici erau reticenți în a raporta în scris astfel de informații.
La 25 decembrie 1946 în RSSM erau înregistrate 53.000 persoane distrofice, 1 februarie 1947 numărul acestora se ridicaseră deja la 190.000, iar către 1 martie – la 238.000 cazuri de distrofie.
„Odată сu moartea adulţilor, a părinţilor sute şi mii de copii rămaşi fără ocrotire vagabondau prin sate şi oraşe în căutarea hranei. Copiii orfani din sate plecau la oraşe în speranţa găsirii unei bucăţi de pâine. Numai în primul semestru al anului 1946 la secţiile de miliţie din RSSM au fost adunaţi cca 1.500 copii vagabonzi”, se arată în raport.
„Documentele demonstrează fără putinţă de tăgadă că foametea din anii 1946-1947 a fost o gravă consecinţă a acţiunilor inumane, criminale ale regimului stalinist, ale funcţionarilor de partid şi de stat”, se mai scrie în raport.
În literatura comunistă, foametea este prezentată ca fiind o consecinţă a ocupaţiei fasciste şi a secetei groaznice din anii 1945-1946.
Statistica privind cazurile de canibalism evidenţiată de documentele publicate nu este sub nici o formă una completă…
Există de exemplu un raport al unui comunist rus aterizat în Basarabia, care a fost șocat de ceea ce a văzut în Găgăuzia. El relata despre strângerea a 73 de cadavre ascunse prin gospodării, majoritatea acestor cadavre fiind incomplete.
Alte documente vorbesc la modul general despre fenomenul canibalismului, amintind uneori despre faptul că nu toate aceste cazuri au fost înregistrate.
În cele 66 de cazuri de canibalism menționate în documentele sovietice au fost implicate 102 persoane care au mâncat carne de om. Au fost săvârșite 49 de omoruri: 45 de copii cu vârste între câteva zile până la 16 ani; 4 adulți (3 bătrâni peste 60 ani, o femeie de 35 de ani).
Am găsit 17 cazuri copii răpiți de la vecini sau de pe stradă, uciși și mâncați; în alte 17 cazuri părinții au fost cei și-au ucis și mâncat copii (în unele cazuri câte 2-3 copii uciși în aceeași familie).
Documentele mai atestă consumarea integrală sau parțială a 37 cadavre, din care 12 luate din cimitire, restul cadavre ale rudelor pe care nu le îngropau.
Aveau loc consilii de familie în care se decidea cine va fi ucis și mâncat. Sunt numeroase cazurile de canibalism în serie, descoperite doar accidental. Un bărbat ajunsese la concluzia că vecina lui era prea grasă – o cheamă la el acasă, o ucide și o mănâncă împreună cu familia.
Scenele descrise la interogatorii sunt delirante: la uciderea unui copil mama ia o strachină, să nu murdărească patul cu sânge.
Unele familii amânau îngroparea rudelor moarte de foame și până la urmă le mănâncau; în alte cazuri vecinii furau cadavrele celor decedați, întregi sau pe bucăți.
Un bărbat ajunge la pușcărie din alte cauze cu mâna surorii sale în buzunar – declară senin că aceasta murise recent și a luat-o ca să aibă ce mânca.
Reacția autorităților sovietice a fost una tipică. La ședințele de partid prelucrările sunau cam așa: ”Comitetul județean de partid consideră că prezența canibalismului exercită o influență negativă asupra stărilor de spirit politico-morale ale populației și este folosită de elementele chiaburești-naționaliste în activitatea lor antisovietică dușmănoasă”.
O expertiză medicală încerca să-i scoată de nebuni pe câțiva dintre oamenii care participaseră la acte de canibalism.
In 1947, cînd de acum mureau de foame zeci de mii de basarabeni, industria alimentara din RSSM a depăşit planul anului 1946 la fabricarea untului cu 33, 2 la suta, a uleiului-cu 39, 5, a carnii-cu 32, 5, a conservelor-cu 101, 9 procente.
Acest lucru îl aflăm dintr-o sursă oficială – gazeta „Moldova Socialistă” din 28 ianuarie 1947. Este evident, că aceste produse alimentare proveneau din producţia sechestrată de la ţărani şi se exporta in URSS în timp ce producătorii din Moldova mureau de foame.
Foametea care s-a abatut asupra Basarabiei odata cu venirea armatei roşii şi a puterii sovietice a fost una dintre cele mai ingrozitoare pagini din istoria basarabenilor.
Din documente extrase dintr-un dosar al Procuraturii RSSM din acel an care poarta menţiunea: SECRET si STRICT SECRET, se poate vedea amploarea tragediei (sursa:Arhiva Nationala a RM, Fond.3085, inv. 1, dosar 129).
Canibalismul in RSSM era un secret de stat. Era categoric interzis de a vorbi sau scrie despre cruzimea NKVD-istilor si a activistilor sovietici care luau toate rezervele de hrana ale baştinaşilor, măturându-le podurile…Nu veţi găsi nici o gazetă sau revistă sovietică din acei ani, în care să se menţioneze, cel puţin statistic cazurile multiple de canibalism. Secretul de stat era pastrat cu stricteţe.
STRICT SECRET 009-24 13.II.47 Procurorului General al URSS, tov. Gorsenin C.P.
Raport special „Despre situaţia grea a populaţiei din RSS Moldovenească”
Prin prezentul, consider de datoria mea să vă informez despre urmatoarele:
Din cauza secetei şi a neroadei, in Republica s-au creat conditii extrem de dificile privind situaţia alimentară, care au adus complicatii populatiei, indeosebi de la sate, in consecinta-imbolnaviri de distrofie in masa, cresterea mortalitatii si a cazurilor de canibalism. Din informatia netotalizata, pana la 5 februarie 1947 in Republica s-au inregistrat 213.000 bolnavi de distrofie, dintre care copii de varsta pina la 4 ani-39.000, de la 4 la 14 ani-33.000 oameni.
Au fost instalate 14.000 paturi in baraci temporare. in total au decedat 9.000 oameni. Numarul bolnavilor si al decedatilor creste din zi in zi. De exemplu, de la 1 februarie pana la 5 februarie, numarul bolnavilor de distrofie a crescut cu 24.000 de oameni, in aceste cinci zile au decedat 2.000 oameni. Au fost depistate 34 cazuri de canibalism (certificatele cu descrierea amanuntita se anexeaza). Republica a primit un ajutor considerabil din partea guvernului URSS. Au fost date dispozitii procurorilor judeteni, orasenesti si raionali de a controla cum a fost impartit acest ajutor destinatarilor. tinand cont de situatia creata in Republica, din zi in zi creşte criminalitatea:banditismul, furturile, omorurile s.a.
Toti procurorii au primit dispozitii pentru a activiza lucrul cu crimele nedescoperite. Drept consecinta a situatiei, s-au supraîncarcat închisorile şi celulele de arest preventiv ale miliţiei. La 6 februarie 1947 a fost adoptată o hotărâre a Biroului CC al PC (b)M, in care se menţioneaza cresterea criminalitatii in legatura cu problema alimentara si au fost preconizate masuri de acordare a ajutorului organelor MAI din partea organelor de partid si sovietice si chiar a populatiei pentru aparare si pentru intensificarea luptei cu criminalitatea. Aceste lucruri am avut de relatat. Anexa pe 6 file. Procurorul RSS Moldovenesti consilier judiciar de Stat Colesnic.
În sfârșit, iată o hartă alcătuită de istoricul şi jurnalistul George Damian, în care sunt consemnate pe raioane cazurile de canibalism atestate documentar din care reiese că centrul și sudul Basarabiei au fost cele mai afectate.
Ce șochează este faptul că cele mai multe cazuri de canibalism au fost atestate în regiunea găgăuză – cea mai rusofilă și nostalgică după trecutul sovietic regiune din actuala Republică Moldova.
Cu siguranţă aceste cifre reprezintă un minim, dacă avem în vedere că fenomenul canibalismului din timpul foametei provocate de sovietici a fost mult mai răspândit în Basarabia.
E foarte greu de imaginat ca in aceasta provincie româneasca (lasata ruşilor in 1940 fara nici un foc de armă, reintoarsă în graniţele ţării de Maresalul Ion Antonescu pentru o scurtă perioadă din 1941 pâna in 1944, când a fost reocupată de sovietici), existau case sigilate, pe ele fiind afişată inscripţia „Toţi au murit”.
E foarte greu de imaginat că în aceasta parte a Moldovei copiii erau vânati pe străzi, aduşi în case, omorâţi şi mâncaţi…
A fost un experiment de dezumanizare care a lăsat în urma sa o populație cu coloana vertebrală frântă, scrie istoricul.
Eu, iubite cetitoriule, nicăirea n-am aflatŭ nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, şi viiaţa mea, Dumnezeu ştie, cu ce dragoste pururea la istorii, iată şi pănă la această vârstă, acum şi slăbită. De acéste basne să dea seama ei şi de această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară vécinică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vécinicŭ. Cândŭ ocărăsc într-o zi pre cineva, ieste greu a răbda, dară în véci? Eu voi da seama de ale méle, câte scriu. Făcutu-ţ-am izvod dintăiaşi dată de mari şi vestiţi istorici mărturii, a cărora trăiescŭ şi acum scrisorile în lume şi vor trăi în véci. Şi aşa am nevoit, să nu-mi fie grijă, de-ar cădea această carte ori pre a cui mână şi din streini, carii de-amăruntul cearcă zmintélile istoricilor. Pre dânşii am urmat, care vezi în izvod, ei pavăţa, ei suntŭ povaţa mea, ei răspundŭ şi pizmaşilor neamului acestor ţări şi zavistnicilor. Putérnicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cânduva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vréme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtŭ cetitul cărţilor. Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditoriul nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui cătră noi bunătăţi, cu cetitul pentru greşalele noastre milostiv îl aflăm. Din Scriptură înţelégem minunate şi vécinice fapte puterii lui, facem fericită viiaţa, agonisim nemuritoriŭ nume. Sângur Mântuitorul nostru, domnul şi Dumnezeu Hristos, ne învaţă, zicândŭ: Čńďèňŕèňĺ ďèńŕíiŕ, adecă: Cercaţi scripturile. Scriptura departe lucruri de ochii noştri ne învaţă, cu acéle trecute vrémi să pricépem céle viitoare. Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală.
De toate fericii şi daruri de la Dumnezeu voitoriŭ
Miron Costin, care am fost logofăt mare în Moldova
CER SI PAMANT ROMANESC 