CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ORGANIZAREA PRINCIPATULUI TRASILVANEAN DEPENDENT DE TURCIA


Fișier: Partium1570.PNG

Principatul Transilvaniei (Transilvania) la 1570

 

Împrejurările formării Principatului autonom al Transilvaniei

La 29 august 1541, turcii ocupau capitala Ungariei. Au luat sfârşit astfel pentru un oarecare timp, luptele  duse de Habsburgi timp de  un deceniu şi jumătate pentru stăpânirea Ungariei.

Aceasta a fost  împărţită în trei părţi: partea de vest şi de nord, cu Slovacia, Slovenia şi Croaţia, rămâneau sub stăpânire habsburgică; centrul, transformat în paşalâc, va fi stăpânit de turci aproape 150 de ani; Voievodatul Transilvania, împreună cu „Partium” devenea principat autonom, sub suzeranitatea turcească, pentru tot atâta vreme. 

Ardealul a avut între 1541 şi 1688 un statut special faţă de Imperiul Otoman, bucurându-se de o autonomie mai extinsă decât aceea pe care o aveau Ţara Românească şi Moldova, care poate fi explicată de poziţia geografică, forţa sa  economică şi militară şi nu în ultimul  din pricina rivalităţii turco-habsburgice.

Între Transilvania şi Poarta otomană s-au stabilit raporturi de vasalitate-suzeranitate. Poarta otomană, în calitate de putere suzerana, datora ocrotire şi sprijin ţarii vasale. Această ocrotire i-a fost făgăduită principelui Transilvaniei în chip solemn de către însuşi sultanul Soliman, prin firmanul său din 1560. Sultanul se lega să nu părăsească Transilvania şi pe Ioan Sigismund în nici o împrejurare.

Promisiunea sultanului cu acest prilej şi cu altele şi, în general, politica Porţii faţă de Transilvania, mai puţin apăsătoare în comparaţie cu celelalte două ţări româneşti, se explică prin poziţia pe care o avea această ţară între cele două imperii cu tendinţe expansioniste – otoman şi habsburgic.

În schimbul acestei „ocrotiri”, Transilvania – la fel ca Moldova şi Ţara Românească – datora ascultare, supunere, ajutor militar, tribut, daruri şi provizii. Tributul   Transilvaniei a fost fixat, în 1541, la suma de 10.000 de florini aur anual, ridicată ulterior la 15000 de florini anual („munus honorarium”) care avea în primul rând  o semnificaţie politică, aceea de a sugera dependenţa de Imperiul Otoman.

În schimb, în Ţara Românească şi Moldova, pe lângă importanţa politică, tributul avea şi o valenţă economică. Ţara Românească şi Moldova erau foarte apropiate geografic de otomani şi erau cele mai importante surse de aprovizionare a capitalei imperiului. 

Egiptul (deşi era un mare producător agricol) era mai îndepărtat de Turcia, ceea ce făcea aprovizionarea de acolo mult mai  anevoioasă. Era mult mai lesne pentru otomani să se aprovizioneze din Ţările Române cu oi, vaci, cai, ceară de albine, seu, grăsime de vită, cereale.  

Mai exista şi obligaţia plăţii către turci a unor daruri care constau din sume de bani, din obiecte preţioase, de aur şi argint (mai ales cupe), blănuri scumpe, şoimi etc. Pe lângă darurile obişnuite, la anumite ocazii însemnate (ca, de pildă, urcarea pe tron a sultanului) se trimiteau acestuia daruri speciale, din care se împărtăşeau şi marii demnitari otomani.

Transilvania trimitea anual, din secuime, 24 de perechi de şoimi folosiţi de sultani la vânătoare. Vânătoarea cu şoimi era considerată vânătoarea supremă, specifică popoarelor de stepă.

În afară de tribut şi daruri, Transilvania mai avea şi obligaţii în natură faţă de Poartă. Dieta întrunită la 1558 hotăra să se dea sultanului de fiecare poartă, câte o măsură turcească de grâu, orz sau ovăz, apoi boi şi oi. Saşii erau obligaţi la o dare globală de 12.000 de măsuri turceşti de grâu şi la tot atâtea de orz.

În timp de război se percepea o dare extraordinară de un florin de poartă, pe care saşii o plăteau, de asemenea, global, în sumă de 12.000 de florini; clericii saşi erau obligaţi – în contul acestei dări – la suportarea cheltuielilor de transport a armamentului necesar.

Pentru a face faţă acestor obligaţii şi mai ales plăţii tributului, locuitorii au fost impuşi la o dare specială de 99 de dinari de poartă în Transilvania propriu-zisă şi de un florin în „Partium”. După urcarea tributului, în 1575, a crescut şi darea percepută pentru acoperirea lui, la un florin şi 50 de dinari de poartă.

La vremea aceea că populaţiei Transilvaniei era dublă faţă de cea a Ţărilor Române la un loc.

Între obligaţiile Transilvaniei se afla şi aceea de a participa cu oastea la campaniile militare întreprinse de Poarta. Efectivul trupelor ardelene m asemenea împrejurări varia după necesităţi, în medie fiind de circa 15.000 de oameni. Alteori se pretind Transilvaniei mari sume de bani drept contribuţii sau despăgubiri de război. În 1658 şi 1663, de pildă, contribuţia de război impusă principatului transilvănean s-a ridicat la suma însemnată pentru vremea aceea, de 250.000-300.000 de galbeni (adică 500.000-600.000 de taleri).

Când armatele turceşti se găseau pe teritoriul Transilvaniei, ţara era obligată la încartiruirea şi întreţinerea acestora cu toate cele necesare. Când teatrul de război era în vecinătatea Transilvaniei, obligaţia ţării era de a contribui cu alimente şi furaje în cantităţi însemnate.

Gabriel Bethlen, la cererea turcilor, trimitea în tabăra turcească, cu prilejul expediţiei împotriva Poloniei din 1621, circa 600 de care cu alimente, 150 de boi şi 1.500 de oi, iar în 1683 au fost trimise de asemenea 600 de care.

Principatul Transilvaniei şi-a păstrat şi în acest timp autonomia internă, instituţiile proprii. Totuşi, suzeranitatea turcească, prin sarcinile materiale şi obligaţiile politice pe care le-a impus ţării, a avut o influenţă negativă asupra dezvoltării Transilvaniei. De aceea lupta pentru o autonomie mai largă sau pentru independenţa totală n-a încetat în tot cursul secolului al XVII-lea.

Legăturile dintre Transilvania şi Poartă erau asigurate prin trimişii celei dintâi la Constantinopol. Aceştia erau de două categorii: trimişi ocazionali sau extraordinari (oratores sive legaţi solenninuntii) şi trimişi permanenţi sau capuchehăi (oratores continuicapithia). Trimişii ocazionali erau numiţi de principe şi aprobaţi de dietă.

Numărul lor varia, dar niciodată nu erau mai puţin de doi. Între misiunile acestora era şi aceea de a duce tributul şi darurile sau alte lucruri de preţ mai marilor de la Constantinopol. Trimişii erau însoţiţi totdeauna de suite numeroase, cu scopul de a face impresie asupra turcilor, obişnuiţi cu fastul oriental.

Spre deosebire de trimişii ocazionali – numiţi de principe – trimişii permanenţi sau capuchehaiele erau aleşi în mod obişnuit de dietă şi confirmaţi de principe. Datoria capuchehaiei era de a apăra interesele ţării şi pe ale principelui la Poartă şi de a transmite ordinele Porţii în Transilvania. Pentru a putea răspunde cu promptitudine şi cât mai bine tuturor obligaţiilor, capuchehaia avea mai mulţi colaboratori: un vice – capuchehaie, mai mulţi secretari şi alţi slujbaşi.

ORGANIZAREA PRINCIPATULUI TRASILVANEAN DEPENDENT DE TURCIA (1541-1693).

    Dupa căderea Ungariei în urma bătaliei de la Mohaci,  Dieta Transilvaniei a obţinut dreptul de a-l alege pe principe, care ulterior era confirmat de sultan.  

Concret, între titlurile acordate şi acceptate de otomani pentru conducătorii Principatului se situează cel de Hakim, care-l desemna pe principe şi cel de Kiral, care-l desemna pe rege.

Acordarea titlului de rege al Ungariei pentru principii transilvăneni (în maghiară Krali), a fost o acţiune politică prin care  otomanii contestau orice fel de pretenţii ale habsburgilor la coroana maghiară şi la stăpânirea Transilvaniei şi Ungariei.

Semnificativ este faptul că   ambasadorii Transilvaniei erau văzuţi de turci la acelaşi nivel cu cei ai puterilor europene.

Trimişii ardeleni aveau aproape acelaşi statut ca şi cei ai hanului tătarilor, care era foarte important şi care – dacă sultanul nu avea descendenţi pe linie bărbătească – putea fi considerat urmaşul tronului.

Transilvania îi interesa în primul rând din punct de vedere geo-strategic pe otomani aceştia nefăcând  altceva decât să recunoască vechea autonomie a Transilvaniei şi a faptului că acest ţinut nu a făcut parte din Sacra Coroană ungară.

În această perioadă Transilvania a cunoscut maximum ei de dezvoltare! Dacă ne uităm la voievodatul Transilvaniei vedem că el a fost mai mic, ca întindere geografică, decât Principatul Transilvaniei. Principatul a cuprins şi Maramureşul, Banatul şi Partium – cum e mai numită de istorici zona vestică a Transilvaniei, o zonă care însuma jumătate din Sălaj, Sătmar, Oradea şi până la Arad.

 
Titlul oficial sub care erau cunoscuţi conducătorii Transilvaniei între 1541 şi 1688 a fost acela de principe. Consacrarea oficială a titulaturii de principe (în maghiară) fejedelem – a fost legată de Ioan Sigismund care, în 1556, cu prilejul Dietei de la Sebeş Alba, a primit acest titlu. 

Otomanii recunoşteau ardelenilor dreptul de a-şi alege singuri principele, confirmându-l atâta timp cât interesele le-au dictat aceasta.

În 1552 şi 1660, interesele le-au dictat să rupă din principatul Transilvaniei, Timişoara (în 1552) şi Oradea (în 1660).

Vilaietul Timișoara (în turcă Eyâlet-i Temeşvar) a fost o entitate administrativă în perioada după 1552, anul ocupării părții de vest a Banatului de către otomani, până în 1716, când habsburgii i-au alungat din provincie.Provincia era condusă de către un pașă de rang superior, cu două tuiuri, adică de către un beglerbeg.

Acesta avea în subordine sangeacbeii, șefii sangeacurilor (steagurilor), diviziunile administrative ale pașalâcului. La început vilaietul cuprindea sangeacurile Lipova, Cenad, Gyula, Moldova Veche și Ineu.

În 1660 numărul acestora crescuse mai mult decât dublu, prin expansiunea pașalâcului spre nord și est: Timișoara, Lipova, Cenad, Gyula, Ineu, Moldova Veche, Caransebeș, Lugoj, Arad, Făget, Becicherecul Mare.

Sangeacurile erau divizate în așa numitele kaza, conduse de un judecător, un kadi. Subunități administrative și mai mici erau comunele, numite nahiye și satele ori cătunele, numite karye.

De ce ruptura vilaietului Oradei din 1660? Pentru că otomanii se pregăteau pentru asediul Vienei, iar Oradea era un punct strategic pe hartă.  

Transilvania reprezenta, geografic vorbind, o zonă tampon între otomani şi cele două mari puteri din acea vreme în regiune – Polonia şi Imperiul Habsburgic.
 
 

 Principele Transilvaniei avea puteri sporite, el e şeful administratiei si armatei si judecatorul suprem, iar in materie legislativa avea dreptul sa promulge Legile Dietei si ulterior sa le adopte sau să le respingă.Au fost foarte puţine cazuri când otomanii au impus un principe în această regiune, iar ambasadorii Transilvaniei erau consideraţi la acelaşi nivel cu cei ai puterilor europene.

 Otomanii au permis chiar unui principe al Transilvaniei, este vorba de Ştefan Bathory, să candideze şi chiar să reuşească să ajungă rege al Poloniei. De asemenea, în timpul Războiului de 30 de ani, la care ia parte şi principele Gheorghe Rákóczi I, Transilvania e recunoscută ca putere europeană şi participă la semnarea păcii de la Westfalia.

Practic, Transilvania a fost un fel de prezenţă voalată a Imperiului Otoman în acest conflict european.

Dieta Transilvaniei e vechea Congregatie a nobililor, care acum dobândea caracter permanent, cuprinzand membrii reprezentativi ai celor 3 natiuni privilegiati si 4 religii receptate. Era prezidata de principe si constituia principatul organ legiuitor.

Membrii dietei erau aleşi de nobilii din comitatele Transilvaniei propriu-zise şi din cele din „Partium” (alături de comite, câte doi reprezentanţi de fiecare comitat), de pătura conducătoare din scaunele secuieşti, de greavii şi patriciatul din scaunele săseşti (câte doi reprezentanţi din fiecare scaun), de orăşenii bogaţi din oraşele şi târgurile ce aveau dreptul să fie reprezentate în dietă; „regaliştii” erau numiţi dintre consilierii principelui şi din rândurile marii nobilimi prin „scrisori regale” (litterae regales).

Numărul membrilor dietei trecea de 150 şi aceştia se adunau, la chemarea principelui, de două ori pe an la început, o singură dată mai târziu, şi în caz de nevoie oricând. Hotărârile în dietă se luau la început prin votul exprimat cu glas tare de câte un reprezentant al fiecărei „naţiuni” şi religii oficiale, care făcea cunoscută voinţa celorlalţi reprezentanţi ai „naţiunii” sau religiei respective. Locul de întrunire a dietelor era de obicei oraşul unde se găsea curtea principelui în acel moment.

Dietele – ca şi „adunările obşteşti” nobiliare şi congregaţiile din perioada voievodatului – aveau un pronunţat caracter de clasă; la ele participau numai reprezentanţii claselor privilegiate şi ai clerului superior, nu şi aceia ai maselor populare.

În afară de aceasta, compoziţia lor dovedeşte şi asuprirea de neam a românilor, care, deşi alcătuiau majoritatea populaţiei din Transilvania, nu erau reprezentaţi în aceste diete. Pe lângă activitatea desfăşurată în dietă, scaunele secuieşti şi săseşti îşi mai păstrează unele din atribuţiile lor vechi, pe baza cărora pot rezolva problemele administrative şi judiciare locale.

La rezolvarea acestora participă însă numai fruntaşii secui şi patriciatul săsesc, ţărănimea fiind exclusă din adunările scăunale. Aceste organizaţii aveau, ca şi dietele, caracter de clasă, reprezentând doar interesele păturilor dominante.

Principele cârmuia ţara cu ajutorul unor colaboratori direcţi, care alcătuiau sfatul (consilium) său. 

 Consiliul intim e un organ nou, care apare in principat, alcatuit din consilierii alesi de comitate si scaune, la care se adauga un reprezentant al Bisericii. Avea un rol consultativ, de a-l sfatui pe principe in problemele zilnice.

Numărul membrilor sfatului a variat în cursul secolului al XVI-lea, stabilindu-se în cele din urmă la 12. Problemele mai importante privind politica externă şi internă erau dezbătute şi hotărâte, în principiu, în dieta ţării.

Dieta Transilvaniei – care era o dezvoltare a „adunărilor obşteşti” nobiliare din perioada voievodatului şi mai ales a congregaţiilor celor trei „naţiuni” medievale (nobilimea, patriciatul săsesc şi păturile dominante secuieşti) de după răscoala de la Bobâlna – era alcătuită din reprezentanţii celor trei „naţiuni” privilegiate, ai celor patru religii recunoscute (catolică, luterană, calvină şi unitariană), ai unor cetăţi şi oraşe, precum şi din reprezentanţii personali ai principelui (aşa-zişii regalişti).

Din dietă făceau parte de asemenea comandanţii unor cetăţi regale, apoi unii dregători superiori, judecători provinciali, cămăraşi ai minelor şi ocnelor, conducători ai oficiilor vamale etc.

 Organizarea armatei: in armata patrund trupele de mercenari, la care se adauga efective numeroase alcatuite  din tarani.

 Organizarea bisericii pe langa biserica catolica apar cea CALVINA, LUTHERANA si REFORMATA, care alcatuiesc cele 4 religii receptate. Biserica ortodoxa e considerata tot schismatica. Ea reuseste insa sa se organizeze ierarhic cu episcopii la Vad, Ineu, Geoagiu si Silvas si cu o mitropolie la Alba- Iulia.

Dreptul scris în Transilvania în perioada voievodatului

  In primele secole situatia juridica a fost reglementata prin diplome regale, care fixau privilegiile nobiliii, statutul juridic al ibagilor, obligatiile acestora, precum si organizarea  financiara si a armatei.

 Intre 1514- 1517 apare tripartidul lui WERBOCZI, la porunca regelui VLADISLAV al Ungariei.

 Tripartitul este culegere fara caracter oficial, care se va aplica in practica instantelor pana la revol din 1848. Este denumit asa pentru ca e impartit in 3 parti:

      – prima parte contine privilegiile nobilimii;

      – cea de a 2-a – procedura lor de judecata;

      – cea de a 3 -a – legarea de pamant a  iobagilor, obligatiile lor, procedura lor de judecata si statutul raselor libere.

 Ţara Făgăraşului, fiind vreme indelungata o feuda a domniilor tarilor romane, a trecut in secolul 15 in componenta obstii sasilor, insa romanii din Tara Fagarasului au cerut cu insistenta codificarea dreptului lor si asa au luat nastere, in 1508 ” Statutele Tarii Fagarasului„. Categoriile de norme din acestea Statute sunt asemanatoare cu dispozitiile Legii Tarii, aplicata in cele 2 tari romanesti, dar mai ales cu cele aplicate in Ţara Românească.

Menţionam ca asemănări:

–         reglementarea căsătoriei cu fuga;

–         existenta privilegilor masculinitaţii in ceea ce priveste dreptul la mostenire astfel incat fetele primeau echivalentul sub forma de zestre;

–         existenţa instanţelor infrăţirii (aveau ca scop, printre altele, tocmai ocolirea acestui privilegiu masculin la moştenire).

Dreptul scris in Transilvania in perioada Principatului dependent de Turcia

Dupa caderea Ungariei, dieta de la Sighisoara a hotărât ca Transilvania se va conduce dupa legi proprii, nemaifiind aplicat dreptul din Ungaria, cu exceptia Tripartitului. In dreptul public ramane in vigoare, ca fundament discriminatoriu, Unio Trium Nationum.

Dieta Transilvaniei a început sa legifereze in cele mai diverse domenii, dar multimea legii a dat nastere nevoii de codificare, astfel incat  a aparut o prima culegere denumita pe scurt ” Aprobate constitutiones”, cuprizand legile date intre 1541-1653.

Approbatae Constitutiones era colecția de legi adoptate de Dieta Transilvaniei în timpul Principatului Transilvaniei, prin care au fost reglementate chestiunile legislative din acea vreme. Ea conține hotărârile Dietei adoptate între 1541 – 1653, de la organizarea principatului autonom al Transilvaniei și până la data apariției colecției.

Aceasta este împărțită în cinci părți privind: dreptul bisericesc, dreptul de stat, dreptul clasei privilegiate, procedura de judecată, mențiuni speciale de drept administrativ.

Cuprinde și unele forme de drept obișnuit și chiar concepția din Tripartitumul lui Werböczy. Colecția codifică deplina stăpânire de clasă a nobilimii, având la bază sistemul „religiilor recepte” și al „stărilor privilegiate”, cât și legarea de glie a țăranilor. 

Dupa aceasta perioada apare o a doua culegere ” Compilate Constitutiones”, cuprinzand legile date intre 1654-1683. Ulterior, cele 2 culegeri au fost reunite sub numele de „Aprobatae et compilate constitutiones” care cuprindea legile grupate cronologic şi pe domenii, în materia dreptului canonic, organizarea de stat, a privilegiilor nobilimii şi a altor chestiuni administrative.

La 1600, in timpul domniei lui Mihai Viteazul, populaţia românească a impus adoptarea de legiuiri întemeiate pe obiceiul pamantului, care recunosteau drepturile românilor şi inlăturau starea de aservire a preotilor români;

 Comunitatea saşilor si-a codificat normele de drept cutumiar , sub denumirea de „statute municipale ”(1571-1580) aprobate de principe; Pe baza autonomiei locale a oraselor transilvănene au mai apărut şi alte culegeri de legi cum sunt: statutul Braşovului, statutul Zarandului, statutul Odorheiului etc.

În 1685 trupele austriece au intrat pe teritoriul Transilvaniei, iar în 1699, prin Tratatul de la Karlowitz (azi Sremski Karlovci, în Serbia), Imperiul Otoman înfrânt a cedat Austriei: Ungaria, Transilvania, Croația și Slavonia.

Banatul Timișoarei rămânea în componența Imperiului Otoman, fiind anexat de Austria în 1718 în baza Tratatului de la Passarowitz (azi Požarevac, în Serbia).

 Surse:

 

http://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/ce-rol-jucat-turcii-transilvania-regiunea-statut-special-otomanii-nu-facut-decat-recunoasca-vechea-autonomie-1_55f96f4cf5eaafab2cab5775/index.html

http://crispedia.ro/formarea-principatului-autonom-al-transilvaniei/

http://www.rasfoiesc.com/educatie/istorie/ORGANIZAREA-PRINCIPATULUI-TRAS37.php

 

Reclame

14/02/2018 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: