CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Promovarea unei limbi „moldoveneşti” deosebite de limba română, este un delict de genocid etnico-cultural chiar dacă nu implică eliminarea fizică a vorbitorilor, ci numai anularea identităţii şi memoriei lor istorice

 În  perioada sovietică a existat o politică de stat care a dus la apariţia  unui „Homo Moldovanus”, un individ crescut şi dezvoltat sub supravegherea lui „Homo Sovieticus”, care-i controla cu rigurozitate fiecare pas.

„Moldovenismul” sovietic a fost religia „oficială” a lui „Homo Moldovanus”. Aceasta a fost o politică de stat în RASSM, RSSM şi URSS, care a avut ca idee fixă cultivarea unei diferențe politice, etnice, istorice, culturale şi lingvistice între populaţia românească a RSS Moldovenească şi cea din restul României, o politică promovată constant în acest spaţiu din 1924 până în 1989. 

Iată de ce MAFIA cominternistă activă şi acum în R.Moldova, reprezentată de Partidul Democrat, Partidul Comunist, Partidul Socialist şi o mulţime de organizaţii mai mult sau mai puţin obscure, stipendiate de Moscova, au nevoie să susţină prin toate mijloacele  „limba moldovenească” şi „poporul moldovenesc”, dacă vor să perpetueze scindarea  propriului  popor pe teritoriul R. Moldova şi obedienţa faţă de Rusia.  

  

 Iată în cele ce urmează câteva din  argumentele marelui lingvist basarabean Eugen Coşeriu care susţin de ce limba română trebuie să-şi reia locul ei sfânt în Constituţia R. Moldova.

Să-l citim şi recitim mereu pe Eugeniu Coşeriu (27 iulie 1921 – 7 septembrie 2002), înţeleptul basarabean de la Mihăileni, ajuns unul dintre cei mai de seamă lingvişti ai lumii, a cărui învăţătura  nu este doar pentru combaterea rătăcirilor  moldoveniste, dar şi pentru cultura generală a tuturor.

 

 

AŞA-ZISA „LIMBĂ MOLDOVENEASCĂ”

– fragment din comunicarea prezentată de Eugeniu Coşeriu la Congresul al V-lea al Filologilor Români, Iaşi – Chişinău, 6-9 iunie 1994

” O limbă moldovenească diferită de limba română, sau chiar şi numai de dialectul dacoromân, pur şi simplu nu există; e o himeră creată de o anumită politică etnico-culturală străină, fără nicio bază reală.

6.1. Din punct de vedere genealogic, limba vorbită de populaţia băştinaşă şi majoritară dintre Prut şi Nistru – şi, în parte, şi dincolo de Nistru – ţine de dialectul dacoromân. Tot ceea ce e caracteristic pentru dacoromână şi desparte acest dialect de celelalte dialecte româneşti e caracteristic şi pentru graiul românesc din Basarabia şi din Transnistria.

Ba mai mult: acest grai nu constituie nici măcar un grai autonom, cu trăsături specifice, în cadrul dacoromânei, cum ar fi, de exemplu, graiul bănăţean sau cel maramureşean.

6.1.1. Din punct de vedere tipologic, graiul „basarabean” ţine de tipul lingvistic romanic în realizarea românească a acestuia (adică cu aceleaşi preferinţe în cadrul acestui tip) şi de subtipul dacoromân, cu aceeaşi hipertrofie a determinării şi cu aceleaşi „tendinţe”: multe forme „înaintate” în acest sens (ca uniia, alţiia, aicea, atuncea, sau chiar aşă-ia, atîta-ia, acolo-ia, aista-ia) sînt caracteristice şi pentru graiul popular şi regional din Basarabia.

6.1.2. Şi din punct de vedere „areal”, graiul basarabean e cuprins în aria dacoromână, prezentînd aceleaşi trăsături caracteristice, inclusiv influenţa maghiară şi constituirea limbii comune (la a cărei dezvoltare şi fixare au contribuit, încă sub regimul ţarist, şi o seamă de scriitori şi învăţaţi din Basarabia), şi, în pofida influenţelor străine, n-a fost atras în altă arie ori subarie lingvistică. Rusificarea sistematică (mult mai intensă sub comunism decît sub ţarism) a eşuat, în fond, în ceea ce priveşte limba ca atare.

A implicat numai adoptarea limbii ruse pe lîngă limba română sau, cel mult, pierderea limbii române şi înlocuirea ei cu limba rusă la o seamă de vorbitori: a fost deci o rusificare a multor vorbitori (mai ales dintre cei mai mult sau mai puţin culţi), nu propriu-zis o rusificare a limbii, care, în vorbirea populară, şi-a păstrat intacte structurile şi procedeele esenţiale.

Rusismele de semantică şi sintaxă (calcurile lingvistice), frecvente în vorbirea vorbitorilor bilingvi (care, din lipsă de educaţie lingvistică românească, nu cunosc în aceeaşi măsură şi cu suficientă diferenţiere ambele limbi), sînt totuşi şi pînă astăzi numai fapte de interferenţă, lipsite de orice regularitate; şi, din perspectiva limbii române, sînt numai greşeli de limbă – greşeli pe care vorbitorii monolingvi sau practic monolingvi (în particular, ţăranii) nu le comit, şi intelectualii scrupuloşi în întrebuinţarea limbii le evită –, nu reguli şi norme noi integrate în sistemul lingvistic.

În fonetică, pronunţarea velară a lui l, care se observă la unii vorbitori culţi, nu are valoare fonologică şi nu e populară; iar palatalizările tipic ruseşti nici nu se constată în vorbirea autohtonilor. Şi rusismele de vocabular, oricît de numeroase ar fi, ţin de vastul domeniu al nomenclaturilor „tehnice”, nu de lexicul structurat, şi n-au pătruns în vocabularul de bază.

Într-un cuvînt, în graiul basarabean autentic, nu se constată nici un fapt comparabil, de exemplu, cu adoptarea aspectului verbal de tip slav în istroromână, cu fonemele δ, γ, θ din aromână ori cu împrumuturile lexicale relativ recente care au pătruns în lexicul structurat şi în vocabularul de bază al dialectelor sud-dunărene.

6.1.3. Susţinătorii existenţei unei limbi „moldoveneşti”, confundînd criteriul genealogic cu criteriul „areal” şi istoria lingvistică cu istoria politică, cred (sau, cel puţin, afirmă) că, independent de importanţa influenţei ruseşti „interne”, limba moldovenească s-ar fi despărţit de limba română şi ar fi devenit o limbă autonomă printr-un proces de diferenţiere – de divergenţă pozitivă şi negativă –, datorită unei împrejurări istorice externe, anume anexării Basarabiei la imperiul rus, în 1812.

Cu alte cuvinte, graiul moldovenesc din Basarabia şi graiul, tot moldovenesc, de la vest de Prut, separate politiceşte, s-ar fi dezvoltat în direcţii diferite (unul rămînînd moldovenesc şi celălalt devenind român), astfel încît frontiera Prutului ar fi devenit cu timpul şi o frontieră lingvistică, încă din epoca ţaristă.

E o teză lipsită de orice temei, fiindcă:

a) din punct de vedere lingvistic, graiul basarabean nu s-a despărţit niciodată (şi nici pînă acum) de limba vorbită în dreapta Prutului;
b) acest grai nu ţine numai de graiul „moldovenesc”;
c) linia Prutului nu reprezintă o frontieră lingvistică (nu există nici un fenomen important de divergenţă şi convergenţă care să separe graiul basarabean de dacoromâna din dreapta Prutului);
d) graiurile din dreapta şi din stînga Prutului, româneşti dintotdeauna, se considerau şi explicit româneşti cu mult înainte de anexarea Basarabiei de către ruşi.

În realitate, din punct de vedere strict genealogic, graiul basarabean nu reprezintă la nici un nivel o unitate lingvistică autonomă. Nu constituie o limbă, alta decît limba română, nici dialect al limbii române la nivelul celor patru dialecte istorice, nici grai autonom în cadrul dialectului dacoromân, ba chiar nici subgrai autonom în cadrul graiului dacoromân moldovenesc: e numai secţiunea din stînga Prutului a aceluiaşi sistem de graiuri şi subgraiuri pe care-l constatăm în dreapta Prutului.

Cum se poate convinge oricine, consultînd hărţile din Atlasul lingvistic român (care cuprinde şi Basarabia întreagă şi cîteva puncte din Transnistria) şi comparîndu-le cu hărţile din Atlasul lingvistic moldovenesc, graiul din nordul şi din centrul Basarabiei ţine de graiul moldovenesc propriu-zis, care, precum se ştie, se întinde şi în nordul Transilvaniei (şi, în nord, numeroase izoglose unesc graiul basarabean cu toate graiurile din nordul spaţiului lingvistic românesc, pînă în Maramureş), iar graiul din sud ţine de graiul muntean, ca şi graiul din sudul Moldovei dintre Prut şi Carpaţi (singura deosebire e că în Basarabia limitele între graiul moldovenesc şi cel muntean se prezintă ceva mai la sud decît în dreapta Prutului).

Nici o izoglosă esenţială nu corespunde liniei Prutului: nici una nu merge de la nord la sud; toate merg de la vest la est, tăind linia Prutului de-a curmezişul.
Am examinat în această privinţă hărţile sintetice din ALRM. Şi rezultatul e următorul: în toate cazurile în care Basarabia constituie o zonă lingvistică continuă (sau practic continuă), această zonă întrece cu mult graniţele Basarabiei, cuprinzînd o mare parte din teritoriul lingvistic românesc; şi, de multe ori, formele respective coincid cu cele din limba comună şi literară.

De cele mai multe ori însă, Basarabia nu constituie o singură zonă continuă, ci cel puţin două zone, cu forme care se prezintă şi în dreapta Prutului, nefiind deci specifice Basarabiei în aceste zone. Şi, în anumite cazuri, formele din sud (munteneşti!) se prezintă pînă şi dincolo de Nistru (unde corespund, probabil, unei colonizări din sud ori teritoriului episcopiei Proilavei). Formele în acelaşi timp generale (cuprinzînd toată Basarabia) şi specifice (cu limita la Prut) se constată extrem de rar, şi numai în vocabular.

Numai aproape specific şi aproape general e pleşcat „chel” (care apare şi în Bucovina şi pentru care, în sud, apare şi chel); generale, dar nu cu totul specifice, sînt lănţuh – lănţug „lanţ” (înregistrat şi în Bucovina de Nord) şi baistruc „copil din flori” (înregistrat şi în Bucovina şi într-un punct din Moldova din dreapta Prutului); specifice, dar nu absolut generale, sînt grieri „creieri” şi cleioancă „muşama”; cu totul specifice şi generale (cel puţin după acest atlas) sînt numai sobor „catedrală” şi sărnice „chibrituri”.

Şi chiar dacă toate aceste forme şi alte cîteva ar fi generale şi totodată specifice, asemenea elemente n-ar putea asigura autonomia graiului basarabean. Cu cîteva cleioance, cu câteva sărnice şi cu cîţiva baistruci nu se face o limbă!

Graiurile din stînga şi din dreapta Prutului n-au evoluat deci în direcţii diferite „încă din epoca ţaristă”, dat fiind că şi pe la 1940 erau, în fond, identice. Prin urmare, teza existenţei unei limbi moldoveneşti diferite de limba română este, atunci cînd e de bună-credinţă, o iluzie şi o greşeală, cel puţin extrem de naivă; iar cînd e de rea-credinţă, e o fraudă ştiinţifică.

6.1.4. Dar să admitem că nu e vorba de graiurile populare, ci de limba „cultă” – de limba comună (supradialectală) şi literară –, ştiind că nu e just să se compare la acelaşi nivel limba cultă din dreapta Prutului cu graiurile populare din Basarabia, deşi existenţa unei limbi moldoveneşti autonome se afirmă tocmai cu privire la aceste graiuri şi deşi genealogia limbilor şi dialectelor nu se stabileşte pe baza formelor lor culte, comune sau literare, care sînt un produs ulterior al unităţilor genealogice. În acest sens, e cel puţin ciudat că stagnarea şi împilarea limbii române („moldoveneşti”) în Basarabia în timpul regimului ţarist şi dezvoltarea liberă şi organică a aceleiaşi limbi în dreapta Prutului se prezintă ca argumente pentru a susţine că ar fi devenit două limbi diferite. Dar aceste argumente implică cel puţin faptul că o limbă „cultă” (comună şi literară) exista deja în Basarabia la data anexării acestei părţi a Moldovei la imperiul rus.

Într-adevăr, această limbă exista. Era limba care s-a mai predat în unele şcoli pînă ce a fost strict interzisă (pe la 1870) şi cea a actelor publice, cîte s-au mai scris în limba română în primii ani ai ocupaţiei ruseşti; şi era limba care s-a citit în slujba religioasă pînă cînd – tot pe la 1870 – cărţile româneşti („moldoveneşti”) au fost scoase din biserici şi arse, din ordinul arhiepiscopului rus Pavel. Această limbă era limba română cultă, în acea variantă a ei care se folosea în Moldova, variantă care prezenta, fără îndoială, unele trăsături regionale „moldoveneşti”, dar prezenta în primul rînd toate trăsăturile devenite pînă atunci româneşti generale la acest nivel: trăsături proprii tradiţiei culte moldoveneşti, dar mai ales trăsături la origine „munteneşti”, corespunzătoare tradiţiei coresiene, consacrate de Biblia moldo-munteană de la Bucureşti (1688), şi de mult generalizate în limba română scrisă.

Şi această limbă se putea considera şi „moldovenească”, dat fiind că se folosea în Moldova, dar se considera în primul rînd românească, adică destinată tuturor românilor (pe atunci nimeni nu se gîndea că „moldovenesc” s-ar putea afla în opoziţie cu „românesc”). Deci nu a „devenit” limbă română de abia după 1812, printr-o ulterioară influenţă muntenească şi prin adoptarea de neologisme latine şi occidentale: deja aşa-zisa Cazanie a lui Varlaam (1643!), prima carte tipărită în Moldova, se intitulează Carte românească de învăţătură şi se adresează întregii „seminţii româneşti”; şi numai cu cîteva decenii mai tîrziu, Dosoftei numeşte limba în care scrie exclusiv „limbă rumânească”.

Să admitem, provizoriu, şi că limba cultă ar fi rămas în Basarabia la stadiul de dezvoltare la care ajunsese în 1812. Chiar şi în acest caz, a susţine că, din acest motiv, ar fi devenit, împreună cu graiurile populare care-i corespund, altceva decît ceea ce era, adică nu o formă sau o variantă a limbii române literare, ci o nouă limbă romanică, în rînd cu italiana, spaniola etc. (ba chiar şi cu… româna!), şi că deci graiurile identice din stînga şi din dreapta Prutului ar ţine de două limbi romanice diferite, nu e numai absurd, ci e de-a dreptul ridicol. Şi frauda rămîne fraudă; numai că devine încă mai gravă.

Dar, în realitate, stagnarea limbii culte în Basarabia nici n-a fost totală; şi a fost mai mult cantitativă – privind numărul vorbitorilor care o cunoşteau şi o cultivau – decît „calitativă” ori structurală. Cărţile româneşti tipărite în dreapta Prutului au mai circulat mult timp în Basarabia: la început liber şi apoi, mai mult sau mai puţin, clandestin; cărţi în limba română s-au tipărit pînă destul de tîrziu şi la Chişinău, mai ales – dar nu exclusiv! – pentru uzul bisericesc; intelectualii din cele două părţi ale Moldovei au rămas cît s-a putut în contact între ei; şi – lucru încă mai important – modelul ideal de limbă al scriitorilor şi intelectualilor basarabeni – atît al celor rămaşi în Basarabia, de la Stamati la Mateevici, cît şi, fireşte, al celor trecuţi „în Ţară”, de la Alecu Russo şi Donici pînă la Hasdeu şi pînă la Stere – a fost totdeauna limba cultă şi literară din Principate şi apoi din România. Şi tocmai un basarabean ca Alecu Russo a scris pagini dintre cele mai lucide, mai inteligente şi mai cumpătate despre dezvoltarea şi cultivarea limbii române comune şi literare.

Ca să nu mai vorbim de cît a făcut Hasdeu pentru progresul românismului şi pentru afirmarea unităţii limbii româneşti de pretutindeni. În tot acest timp, nimeni nu se îndoia de identitatea limbii „moldoveneşti” cu limba română; nici măcar guvernul rus, deşi o numea „moldovenească”; altfel nu s-ar fi îngrijit să interzică importul de cărţi româneşti în Basarabia.

Tot în epoca ţaristă, basarabeanul I. Hîncu (Ghinkulov), în gramatica sa publicată la Petersburg în 1840, numeşte limba română „valaho-moldavă” (valacho-moldavskij jazyk) şi romynskij jazyk, şi preferă această ultimă denumire, pe care o consideră mai cuprinzătoare şi mai adecvată; iar I. Doncev îşi intitulează manualul bilingv publicat la Chişinău în 1865 şi destinat şcolilor din Basarabia („compusă pentru sholele elementare şi IV classe gimnasiale”): Cursulu primitivu de limba rumână[cu litere latine!]Nacial’nyj kurs rumynskogo jazyka. Limba moldovenească „diferită de limba română” e o himeră născocită mult mai tîrziu, în Transnistria sovietică.

6.2.1. Dar dacă o limbă moldovenească deosebită de limba română nu a existat şi nu există ca rezultat al unui proces „natural” şi normal în dezvoltarea istorică a limbilor de cultură, nu s-ar putea construi artificial o asemenea limbă, tot la nivelul limbii culte şi literare, şi anume pe baza graiurilor populare locale? Lingvistica aplicată cunoaşte, în situaţii speciale, şi planificarea rapidă a limbilor comune.

S-ar putea, se înţelege, şi chiar s-a şi putut, cu rezultatele pe care le cunoaştem cu toţii: e tocmai ceea ce s-a întreprins în Transnistria sovietică şi s-a încercat apoi şi în Basarabia, după a doua ocupaţie rusească, cea comunistă. Dar această întreprindere a fost şi rămîne contradictorie din punct de vedere raţional, absurdă şi utopică din punct de vedere istoric şi practic.

A fost o întreprindere contradictorie fiindcă:

a) îşi propunea să elaboreze o nouă limbă „naţională”, adică corespunzătoare identităţii etnice şi tradiţiilor poporului „moldovenesc”, dar în acelaşi timp deosebită de limba română, şi deci necorespunzătoare aceleiaşi identităţi etnice şi aceloraşi tradiţii;

b) aspira la o limbă „populară” (fără neologisme latineşti şi romanice occidentale, „pe care norodul nu le înţelege”), dar în acelaşi timp nepopulară (cu neologisme luate din limba rusă ori create ad-hoc, adesea prin procedee neobişnuite în limbile romanice sau chiar contrare normelor acestor limbi);

c) preconiza o limbă strict autohtonă (corespunzătoare graiurilor locale) şi în acelaşi timp exclusivă, ceea ce, cum am văzut, e imposibil, dat fiind că graiurile româneşti din stînga Prutului nu constituie o unitate lingvistică omogenă, nici unitate delimitabilă faţă de graiurile din dreapta Prutului.

Din punct de vedere istoric şi practic, aceeaşi întreprindere a fost de la bun început o absurditate, fiindcă poporul „moldovenesc” nu se afla în situaţia specială a unui popor „nou”, încă lipsit de limbă comună şi literară: dispunea de mult, şi la acest nivel, de o limbă proprie; anume de limba comună şi literară românească.

Şi sub regimul sovietic, cînd au vrut să se exprime în limba lor, scriitorii de vază din Republica Moldovenească – de la Druţă, Grigore Vieru, Liviu Damian la Matcovschi, Cimpoi, Dabija şi atîţia alţii – au scris pur şi simplu în limba română cultă şi literară, deşi uneori cu justificabile regionalisme.

Au optat deci spontan pentru produsul istoric natural, nu pentru surogatul hibrid care li se oferea cu atîta insistenţă. Altfel n-ar fi putut corespunde tradiţiilor autentice ale limbii culte şi ale graiului popular din Basarabia.

În sfîrşit, întreprinderea sovietică „moldovenistă” a fost utopică, fiindcă îşi propunea un scop utopic: acela de a separa „limba moldovenească” de limba română. Scop care nu putea fi nicidecum atins. Căci, oricîte rusisme ar fi adoptat şi cu oricîte creaţii ad-hoc s-ar fi încărcat, o limbă bazată pe graiurile „moldoveneşti” şi care păstra structurile esenţiale ale acestora nu putea fi altceva decît o formă a limbii române; o formă, fără îndoială, aberantă şi hibridă, anacronică şi absurdă, dar totuşi formă a limbii române, ba chiar numai a dialectului dacoromân.

Şi, fireşte, nu putea avea nici un efect asupra poziţiei genealogice a graiurilor populare pe care se baza: nu le putea separa de limba română şi, cu atît mai puţin, nu le putea transforma în altă limbă romanică. Un dialect primar al unei limbi istorice se poate într-adevăr despărţi printr-un proces de divergenţă de această limbă şi deveni cu timpul o altă limbă istorică autonomă.

Dar graiurile „moldoveneşti”, repet, nu constituie un dialect primar al limbii române şi nici măcar un grai autonom în cadrul dialectului dacoromân.

Toate acestea explică şi falimentul total al limbii „moldoveneşti” artificiale în Basarabia. Această limbă a putut fi un timp impusă; dar nu s-a putut impune nici în popor, nici între intelectuali. Dimpotrivă: după nu mulţi ani, a fost înlăturată, nu numai datorită luptei deliberate a scriitorilor pentru mijlocul lor firesc de expresie, ci şi datorită bunului-simţ al vorbitorilor.

Şi, de îndată ce limba cultă din Basarabia şi-a regăsit făgaşul ei natural de dezvoltare, norma ideală care s-a impus a fost cea a limbii române comune şi literare. În cursul procesului de renaţionalizare şi de normalizare a limbii culte, care a urmat (şi încă nu s-a încheiat), întrebarea pe care, implicit, şi-au pus-o vorbitorii conştienţi de identitatea lor etnică şi culturală în toate cazurile îndoielnice a fost: „Cum se spune în limba română?”, nu: „Cum ar trebui să se spună în limba moldovenească?”.

Nu „românismele”, ci rusismele de formă şi conţinut şi creaţiile ad-hoc au fost (şi continuă să fie) eliminate printr-o operaţie constantă de „selecţie naturală”. De pe urma limbii artificiale rămîne, ca o stafie, numai ideea greşită a unei „limbi moldoveneşti” deosebite de limba română, şi numai la răuvoitori şi la vorbitorii naivi şi contaminaţi de ideologia sovietică.

6.2.2. De altfel, utopia „limbii moldoveneşti” a fost numai manifestarea lingvistică a unei întreprinderi mult mai vaste. Într-adevăr, frauda ştiinţifică nu s-a mărginit şi nu se putea mărgini la limbă. Un neadevăr susţinut conştient nu poate trăi singur; are nevoie de alte neadevăruri, pe care le şi implică.

De la limbă s-a trecut deci la literatură şi apoi la toate celelalte forme ale culturii. Se ştie la ce aberaţii s-a ajuns cu privire la literatură într-o anumită perioadă a „moldovenismului” sovietic.

Numai scriitorii moldoveni dinainte de 1812 au putut fi acceptaţi fără nicio greutate ca scriitori de limbă „moldovenească” (ce-i drept, „veche”) şi deci ca reprezentanţi ai tradiţiei literaturii „moldoveneşti”. Scriitorii români din alte regiuni – de la cronicarii munteni la Şcoala Ardeleană şi la Caragiale, Coşbuc, Arghezi, Goga, Rebreanu etc. – au fost, se înţelege, excluşi din această tradiţie: ar fi scris în altă limbă (în limba română) şi ar fi ţinut deci de o literatură „străină” (la Chişinău cărţile româneşti se găseau, cînd se găseau, numai la librăria de cărţi străine).

Probleme speciale se puneau însă cu privire la scriitorii moldoveni „occidentali” de după 1812. Cînd au încetat moldovenii din dreapta Prutului să fie „moldoveni” şi au devenit „români”? În 1812? În 1859, odată cu unirea Principatelor? Ori numai cîndva după 1859?

După soluţia care se dădea acestei false probleme, Negruzzi şi Alecsandri au fost, alternativ, „moldoveni”, „români”, şi „moldo-români”; Eminescu şi Creangă, cu precădere „români”; iar scriitorii de mai tîrziu, exclusiv „români”. Aşa s-a ajuns să se pretindă că pînă şi Sadoveanu – fiind scriitor „român” – ar fi trebuit „tradus” în limba moldovenească. Se spune că Sadoveanu ar fi comentat, cu rostirea lui moldavă: „Audz mişăii! Sî ma traducî pi mini în limba me!”.

Şi, dacă ar fi fost coerenţi, susţinătorii „limbii moldoveneşti” ar fi trebuit să-i considere scriitori de limbă străină şi pe toţi prozatorii şi poeţii basarabeni, cel puţin pînă la 1940 – pe Stamati, Russo, Donici, Hasdeu, Mateevici, Buzdugan, Stere etc. –, fiindcă şi aceştia au scris toţi, şi au vrut să scrie, româneşte, nu „moldoveneşte”. Cine ar mai fi rămas atunci în literatura „moldovenească” propriu-zisă?

Tot de la limbă s-a trecut la popoare şi la identitatea etnică, istorică şi culturală a acestora. Dat fiind că limba „moldovenească” trebuia să fie altă limbă decît limba română, cu atît mai mult trebuia să fie alte limbi dialectele româneşti sud-dunărene. Şi acestor limbi diferite trebuia să le corespundă, ca entităţi diferite, popoarele care le vorbesc. Deci nu o singură limbă romanică orientală, limba română, şi un singur popor neolatin în Europa dunăreană, ci cinci limbi romanice şi, prin urmare, cinci popoare neolatine (mai mult sau mai puţin slavizate): istroromânii, aromânii, meglenoromânii, „românii” (dacoromânii!) şi „moldovenii”.

Mai ales „românii” (inclusiv moldovenii „români” din dreapta Prutului) ar fi trebuit să devină un popor străin şi chiar un popor duşman moldovenilor. Aşa, între altele, „ocupanţii români” ar fi oprimat cultura naţională a moldovenilor şi ar fi impus în Basarabia, între 1918 şi 1940, cultura lor străină şi o limbă pe care „norodul nu o înţelegea” (poate norodul ucrainean, rus sau găgăuz, că doar norodul moldovenesc nu putea să nu-şi înţeleagă limba).

S-a ajuns astfel la binecunoscuta falsificare a întregii istorii, nu numai culturale, ci şi politice, a moldovenilor şi a tuturor românilor.

Multe din aceste aberaţii au fost, ce-i drept, retractate sau, cel puţin, nuanţate, în literatura ştiinţifică de nivel superior. Chiar şi utopia lingvistică s-a năruit. Dar convingerile nebuloase pe care le produseseră la nivelul ideologiei populare naive au persistat şi încă mai persistă. Utopia trece, efectele rămîn.

6.2.3. Acţiunea „moldovenistă” sovietică s-a prezentat totdeauna şi explicit ca avînd în primul rînd un scop politic, în aparenţă, generos şi nobil: acela de a afirma şi a promova identitatea naţională specifică a poporului moldovenesc dintre Prut şi Nistru (şi de dincolo de Nistru). E adevărat că scopul a fost în primul rînd, ba chiar exclusiv, politic. Dar de generozitate, nobleţe, naţionalitate etc. nu poate fi vorba dacă ţinem seama de premisele reale ale acestei acţiuni şi de sensul în care ea a înţeles identitatea (anume ca neidentitate). Identitatea unui popor nu se afirmă negîndu-i-o şi suprimîndu-i-o.

Nu se afirmă identitatea poporului „moldovenesc” din stînga Prutului separîndu-l de tradiţiile sale autentice – reprezentate în primul rînd de limba pe care o vorbeşte –, desprinzîndu-l de unitatea etnică din care face parte, tăindu-i rădăcinile istorice şi altoindu-l pe alt trunchi ori în vid.

Aceasta nu e afirmare, ci, dimpotrivă, anulare a identităţii naţionale, istorice şi culturale a poporului „moldovenesc”: e ceea ce în Republica Moldova se numeşte, cu un neologism binevenit, „mankurtizare”. Şi „mankurtizarea” e genocid etnico-cultural.

Din punct de vedere politic, promovarea unei limbi „moldoveneşti” deosebite de limba română, cu toate urmările pe care le implică, este deci un delict de genocid etnico-cultural, delict nu mai puţin grav decît genocidul rasial, chiar dacă nu implică eliminarea fizică a vorbitorilor, ci numai anularea identităţii şi memoriei lor istorice.

6.3. Ni se spune însă că, cel puţin pentru o parte din „moldovenişti”, problema limbii nu s-ar mai pune în aceşti termeni, ci numai ca o chestiune de nume: se ştie şi se recunoaşte că limba română şi limba moldovenească sînt una şi aceeaşi limbă şi se propune numai să se numească cu două nume diferite („română” în România, „moldovenească” în Republica Moldova).

Dar şi această versiune „discretă” e lipsită de fundament. Limba română n-a fost niciodată numită – şi nu se poate numi – „română” sau „moldovenească”, fiindcă român, românesc şi moldovean, moldovenesc nu sînt termeni de acelaşi rang semantic (moldovean, moldovenesc se află la nivelul termenilor muntean, oltean, bănăţean, ardelean, maramureşean, pe cînd român, românesc e termen general pentru toată limba română istorică şi pentru limba română comună şi literară); a fost numită cândva, mai ales de străini, „moldavă sau valahă”, ceea ce nu e acelaşi lucru.

Şi, în lingvistică, „moldovenesc”, cu privire la limbă, se aplică numai unui grai (în cadrul dialectului dacoromân) a cărui arie nu coincide cu Moldova (deşi cuprinde o mare parte din ea); dar limba „moldovenească”, fiind identică cu limba română, nu poate fi identică cu acest grai şi nu trebuie confundată cu el.

Pe de altă parte, „moldoveni” nu sînt numai locuitorii băştinaşi din Republica Moldova, ci şi locuitorii Moldovei „mici” din dreapta Prutului, şi românii bucovineni; şi aceştia nu numesc limba lor comună şi literară „moldovenească”, ci „română” sau „românească”.

Singurul argument care se prezintă în favoarea denumirii duble e că aceeaşi limbă se vorbeşte în două state diferite. Dar nu e un argument valabil. Limba germană nu se numeşte „austriacă” în Austria şi cea engleză nu se numeşte „australiană” în Australia, „statouniteană” (?) în Statele Unite etc.

Pe lîngă aceasta, limba română nu se vorbeşte numai în România şi în Republica Moldova, ci şi în afara graniţelor acestor ţări, şi ne întrebăm, dacă se admite denumirea dublă, cum ar trebui să se numească limba vorbită de românii din Ucraina, din Ungaria, din Serbia, din Bulgaria?

Pe de altă parte, denumirea dublă duce la aceleaşi confuzii ca şi teoria celor două limbi diferite şi poate implica aceleaşi urmări cît priveşte identitatea etnică şi culturală a vorbitorilor. Într-o statistică ucraineană publicată în Occident ni se spune că în Ucraina, printre alte minorităţi, locuiesc 140.000 de români şi 330.000 de moldoveni.

„Românii” sînt cei din nordul Bucovinei, din ţinutul Herţa şi din Rutenia subcarpatică, „moldovenii” – cei din nordul şi sudul Basarabiei şi din Transnistria ucraineană. Şi în regiunea Cernăuţi moldovenii din Boian sînt „români”, fiindcă vorbesc „limba română”, iar cei din Noua Suliţă sînt „moldoveni”, fiindcă vorbesc „limba moldovenească”, deşi vorbesc cu toţii exact aceeaşi limbă.

Tot în presa occidentală citim că în Republica Moldova se vorbeşte o limbă „înrudită” cu limba română. Cât de înrudită e, nu ni se spune. Ca germana cu persana, ca germana cu engleza, sau cam ca germana de la Potsdam cu cea de la Berlin?

Şi chiar pe mine m-a întrebat cu multă mirare, la Moscova, un profesor universitar, cum de mă puteam înţelege cu două studente din Bălţi, vorbind ele moldoveneşte şi eu româneşte; şi cînd i-am spus că e aceeaşi limbă, m-a privit cu neîncredere şi suspiciune; pe el, la şcoală şi la universitate, îl învăţaseră altceva.

Absurdităţile şi aberaţiile sovieto-moldoveniste au ajuns foarte departe şi au pătruns foarte adînc în ideologia vulgară din multe ţări. Nu e bine deci să le mai facem şi noi concesii.

* * *
Nu putem încheia altfel decît cu judecata pe care am emis-o pe baza faptelor reale şi în cadrul teoretic pe care ni l-am propus: a promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic, e o absurditate şi o utopie; din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi deci un act de genocid etnico-cultural.

Cîteva cuvinte şi cu privire la apelul pe care ne propunem să-l adresăm Parlamentului Republicii Moldova.

S-a întrebat, se pare, cineva şi la Congresul al V-lea al Filologilor Români dacă noi, filologii şi lingviştii care ne ocupăm cu limba română în toate formele ei, deci şi cu graiul moldovenesc ca atare, avem dreptul să impunem Parlamentului unui stat independent numele pe care trebuie să-l dea limbii acestui stat. Într-adevăr, nu avem dreptul: avem datoria. Nu, se înţelege, să-i „impunem” ceva, ci să-i arătăm care este adevărul ştiinţific şi istoric şi să-l avertizăm cu privire la orice uneltire împotriva acestui adevăr, ca nu cumva să facă o greşeală care ar putea avea urmări extrem de grave.

Cine, cu bună ştiinţă, nu protestează şi permite să se facă o astfel de greşeală, se face şi el vinovat, ba chiar mai vinovat decît cine comite greşeala din neştiinţă. Tocmai dacă respectăm acest Parlament, sîntem datori să-l considerăm de bună-credinţă, doritor de a stabili şi a promova adevărul şi doritor de a respecta identitatea etnică şi culturală a poporului băştinaş şi majoritar din republică, cel puţin în măsura în care respectă identitatea etnică şi culturală a populaţiilor minoritare conlocuitoare; şi avem datoria să-l ferim de riscul de a se acoperi de ridicol şi de ocară în faţa istoriei.

„Limba Română”, nr. 3 (15), 1994, p. 10-25
Comunicare prezentată la Congresul al V-lea al Filologilor Români,
Iaşi – Chişinău, 6-9 iunie 1994

 

 

12/02/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

12 februarie 1814 – Primele proteste ale boierilor moldoveni din Basarabia țaristă împotriva politicii ocupanţilor ruşi. VIDEO

 

 

Prin semnarea la 16/28 mai 1812 a Păcii de la Bucureşti, Tratatul incheiat între Imperiul Rus şi Imperiul Otoman, prevedea printre altele (avea 16 articole publice şi 2 articole secrete), cedarea către Rusia a teritoriului dintre Nistru şi Prut, aparţinând Principatului Moldovei şi cetăţile Chilia, Ismail, Cetatea Albă, Tighina şi Hotin, cu o populaţie totală de 520.000 de locuitori.

Suprafaţa totală a Basarabiei este de 45.629,9 km pătraţi, iar in momentul anexării din 1812, populaţia sa era aproape în întregime românească, românii alcatuind, conform unui recensamânt din 1810, 95% din populaţia regiunii, fiind majoritari şi în raialele turceşti Hotin, Chilia, Tighina şi Cetatea Albă.

 

 

Stemă Basarabiei ţariste autonome, 1826-1878
Harta şi Stema Basarabiei ţariste 1826-1878

La 12 februarie 1814 apar primele proteste ale boierilor moldoveni din Basarabia țaristă împotriva politicii împăratului Rus în noua provincie anexată. 

Nobilimea basarabeană îi solicita ţarului rus: „Dă-ne buna vieţuire, dăruieşte-ne nestricare obiceiurilor şi a pravililor, miluieşte-ne cu mărime sufletului şi a iubirei tale de oameni şi dacă din oareşcare rîvnire a soartei noastre au agiuns la Împărătescul Vostru auz arătările ce s-au făcut de aici către ministerul, că moldovenii nu ar ave pravili şi că ar fi din fire porniţi întru urmări nepriincioasă, şi că ar trebui zaconuri pentru pedeapsa greşalilor lor, fii milostiv a vede că moldovenii sunt plini de credinţă.” 

În continuarea memoriului, nobilii cereau ca mitropolitul Basarabiei să fie primul membru al Divanului provinciei, „pentru că aceasta este fire şi lege Moldaviei”, şi „să să rînduiască şi ocîrmuitor politicesc a oblastii pămîntean din moldoveni credincios Împărăteştii Voastre Măriri, care să poată cunoaşte persoanile, pronomiile, pravilele noastre, şi împregiurările de aici, fiindcă lipsind aceste acum, înstreinîndu-se din zi în zi, izvodindu-să cele neobicinuite, ne înspăimîntează şi pe noi şi pe fraţii noştri.

Tot la 12 februarie 1814, boierii adresau o jalbă şi oberprocurorul Sfântului Sinod rus: „Toată obştia oblastului Basarabiei, toati niamurile, şi toati stările de aicea tineri şi bătrîni năzuim la apărarea luminărei voastre… să nu să dea ascultari nici la un fel de arătări din oari cui parti vor fi, nici să să dea hotărîri soartii noastre, pără nu să vor înfăţoşa deputaţii din partea obştii, cari vor avea încredinţarea arhipăstorului nostru mitropolit Gavriil, cuprinzătoare că de cătră obştii sint trimeşi şi cari fără multă prelungire să vor trimiti. 

Pentru a le răspunde celor ce mai vorbesc încă despre „actul progresist al unirii Basarabiei cu Rusia”, trebuie să facem o incursiune în perioada anilor 1812-1815, adică anii când, până la Congresul de la Viena al Sfintei Alianţe, românii mai sperau că vor rămâne totuşi împreună. Când, cu alte cuvinte, actul de forţă şi de injustiţie comis de Rusia nu fusese încă ratificat de marile puteri ale Europei.

Dar, după ce Rusia dăduse semnalul „salvării” Europei de pericolul napoleonian, ea a devenit un arbitru al Congresului care şi-a tăiat, fireşte, partea leului.

Să vedem acum cum se poate vorbi de o unire între Basarabia şi Rusia. Din punct de vedere etnic, bănuim. Atunci, să verificăm situaţia naţională a teritoriului în perioada anexării.

Rezultatul e stupefiant.

În momentul anexării din 1812, populaţia Basarabiei era aproape în întregime românească. După o statistică prezentată de Ştefan Ciobanu, în 1810 românii formau 95% din populaţia regiunii, fiind majoritari şi în raialele turceşti Hotin, Chilia, Tighina şi Cetatea Albă. (1) Iar primul recensământ efectuat de ruşi aici, cel din 1817, a dat rezultatul de 86% români şi 14% alte naţionalităţi (ucrainieni, evrei, lipoveni, greci, armeni, bulgari, găgăuzi), mare parte din acestea sosite deja în cei cinci ani care trecuseră de la anexare sau în perioada războiului ruso-turc ce a precedat-o. 

 Într-adevăr, aceasta a fost consecventa politică a tuturor guvernelor ruseşti, de a schimba prin colonizări de străini şi expulzări de autohtoni caracterul etnic pur românesc al teritoriului.

Pentru români, aşa cum se va vedea şi în continuare, pierderile erau imense şi ireparabile („mai mult de jumătate de ţară”), în schimb pentru ruşi noul teritoriu anexat nu reprezenta decât, după afirmaţia lui Rumeanţev, „o fâşie îngustă de ţară, care, fără a forma o provincie, se numeşte Basarabia.

Pierderea Basarabiei a fost totuşi de natură a zdruncina ultimele rămăşiţe ale fenomenului filorus din opinia publică română, foarte puternic la un moment dat. Această scădere catastofală a cotei Rusiei, „apărătoarea creştinătăţii”, a fost evidenţiată de istoricul sovietic Iordanski: „Pierderea Basarabiei… a elucidat definitiv în ochii patrioţilor români rolul împăratului rus şi adevăratele motive ale interesului nutrit de «cea mai mare dintre puterile creştine» faţă de cauza eliberării popoarelor asuprite din Orientul apropiat… de aceea, dezvoltarea ulterioară a mişcării naţionale s-a dovedit a nu depinde de Rusia, ci chiar în opoziţie cu ea, deoarece s-a subordonat nu impulsului dat de ţar, ci celui al marii revoluţii franceze.

Ca să ne convingem că acest sentiment s-a instaurat într-adevăr pe deplin, să consemnăm că în perioada imediat posterioară anexării, deşi iniţial au fost numeroase înscrieri, doar doi boieri s-au strămutat în Basarabia. Pentru acest lucru, sultanul chiar a mulţumit printr-un firman boierilor pentru credinţa arătată, care de fapt pentru Moldova era datina străveche. Căci flacăra puterii românilor începea să ardă cu vigoare, pe măsură ce turcii slăbeau.

Iar la 26 octombrie 1812, boierii moldoveni adresau, cu trimitere evidentă spre turci, „Anaforaua obşteştei adunări cătră Domnul Moldaviei Scarlat Alexandru Calimah voievod pentru înstrăinarea Besarabiei”, care reprezintă un memoriu de protest foarte viguros şi bazat pe date concrete indestructibile. De aceea vom reda mai jos un pasaj mai lung:

Întru deznădăjduirea întâmpinărei, sosind lumina mântuirii cu prefacerea pacei, văzând că din trupul Moldovei, partea cea mai bună, şi însufleţirea hranei – şi împuternicirea s-au deosebit, apoi ca nişte slugi credincioase înştiinţăm, că din întregimea Moldovei, lipsesc acum şese ţinuturi, adecă cel mai mare ţinut ce se numeşte Orheiul sau Lăpuşna, cel de al doile după dânsul al Sorocii, al 3 – Hotărnicenii, al 4 – Codrul, al 5 – Greceni, iar al 6 – ţinutul Iaşii, cea mai mare parte, căci acea remasă se socoteşte întru nemică; afară de ţinutul Hotinului, şi afară de Bugeagului, care deşi s-au dezlipit de la o vreme din trupul pământului Moldovii, dar tot întru aceiaşi stăpânire aflându-se a pre puternicii împărăţii, era îndemănarea şi adăpostirea pământenilor, în înlesnirea vieţuirei lor, şi întru a hranei îndestulare şi a vitelor păşune. Iară întru acest chip, toată partea aceea socotindu-se până în Prut, poate fi mai mult decât jumătate de ţară, într-un cuvânt tot câmpul şi inima ţării.” 

 În continuarea acestei mişcătoare treceri în revistă se solicita „să se mijlocească cătră curtea împărăţiei Rusiei spre a nu fi opriţi pământenii Moldaviei, nici acum – nici mai în urmă, a aduce de la moşiile lor de peste Prut – din pământul Moldavii Besarabia, pâine şi vite de pe acelea moşii, pentru întrebuinţarea caselor şi a politiei aceştia întru care lăcuim, şi să nu rămânem strâmtoraţi de a vieţuirei cele trebuincioase.” 

De asemenea, pe parcursul memoriului se mai găsesc expresii ca „sfâşiata Moldovă”, iar spre final se cerea restituirea pământului furat, „precum de la moşii şi strămoşii noştri am apucat întregimea Moldaviei.” (7)

În acelaşi an, aflând că ruşii au numit ca mitropolit al Basarabiei pe Gavriil Bănulescu-Bodoni, fostul exarh al principatelor în perioada ocupaţiei, boierii erau foarte abătuţi. Un martor ocular nota: „Boierii sunt cu atâta mai nemulţumiţi, cu cât trag de aici încheierea că Basarabia e pierdută de acum pentru totdeauna pentru Moldova, şi puţina nădejde a unei reîntoarceri a pierit.

Noi proteste aveau loc în 1815, cu ocazia deschiderii la Viena a Congresului Sfintei Alianţe. Cu acest prilej, mitropolitul Moldovei, Veniamin Costache, arăta: „Pentru Bucovina, Ghica Vodă şi-a pierdut viaţa, şi noi pentru Basarabia nu facem nici măcar un protest.” 

Mitropolitul a expediat o moţiune acestui Congres. El a fost sprijinit şi de domnul muntean Caragea, care a cerut protecţia prim-ministrului austriac Metternich. Răspunsul primit de la acesta, prin intermediul austriacului Gentz, era însă descurajator: „Principele Metternich este pe deplin convins că orice încercare de a face pe Rusia a retroceda Porţii teritoriul pe care dânsa l-a smuls în ultimul război, ar fi azi fără scop şi ţintă.

Iar la 16 iulie 1814, boierii din Moldova neocupată de ruşi, adresându-se turcilor, vorbeau despre paguba „strămoşeştilor noastre moşii, de la care am avut toată hrana vieţuirii casălor noastre” şi despre „strâmtorirea multă cu schimbarea hotarului.

Acelaşi subiect era abordat tot în 1814 de către Misiunea catolică a Moldovei: „Foametea sau lipsa e ce ne strâmtorează mai mult, şi (ne) e teamă că vom mai avea s-o suferim. Pricina de căpetenie e dezbinarea unei jumătăţi a ţării, şi anume a celei mai roditoare, dincolo de râul Prut, până la Nistru, pe care au luat-o ruşii în condiţiile păcii. De aici venise belşugul vitelor de orice fel, a grânelor, a cerei, a mierii şi, din vremea când au luat-o ruşii, au închis negoţul, aşa că nimic sau prea puţin lasă a ieşi pentru ceastălaltă Moldovă, şi aceea cu preţ foarte mare.

Şi ce aceasta încheiem prezentarea atitudinilor moldovenilor „liberi” pentru a trece Prutul şi a vedea cu câtă bucurie au primit basarabenii înşişi noua situaţie ce li se impusese. Acolo în aceste momente se petrecea un fenomen nou, sesizat de Leon Boga: „Abia după ce moldovenii se simţiră despărţiţi unii de alţii, la cei de pe malul stâng al Prutului se contură mai luminos icoana patriei, se aprinse mai vie dragostea de neam şi limbă.

Şi aici începeau să apară proteste, adresate autorităţilor centrale ruseşti, în care se arăta clar tot răul produs de brutala anexare.

De exemplu, în jalba adresată consiliului statului rusesc de către nobilimea basarabeană la 29 ianuarie 1814, se spunea:

Iată au trecut şaisprezece luni de când această Gubernii afierosită întru sloboda răpirii iubitorilor de rău căştig ocărmuitori, să tăngueşte sub giugul urmărilor celor răli şi ai priincioasii împuterniciri a unora din slujbaşii ocărmuirii Basarabiei.

Jalea şi panica populaţiei erau prezentate astfel: „Însuşi locuitorii ci se află lăngă Prut arată cugeţile lor spre a fugi la Moldavia ca să scapi di asprime ocărmuitorilor pămănteşti, precum şi sati întregi au fugit pentru cari oblăduire de aici ari ştiinţă întru acest chip dar în loc să îndemni cu plăcuta năzuire norodului megiaşit pentru cari este cuprindere şi enstrucţioani ci s-au dat di cătră gubernatorul şi poruncă ca să să silească spre înmulţime lăcuinţii gubernii. Ocârmuire aceasta au îndemnat să să întoarcă la Moldavie oamenii cari veniseră cu cugetări ca să să aşeze în Basarabia.

La 12 februarie 1814, într-o jalbă către „împărătescul Ministerium”, în care se menţiona: „Am arătat de faţă întristare noastră pentru arătare ce s-au făcut de aice cătră Ministrul Justiţăei, spre defăimare niamului moldovenesc, că nici am ave pravile, şi că, am fi din fire plecaţi spre răle urmări, şi s-au cerut zaconuri spre pedeapsa greşalelor niamului, cutremurându-ne, înspăimântându-ne, am nazuit mai înainte cătră picioarele pragului, ca să nu se îndure de credincioşii creştini năzuitori moldoveni, cari şi pravile au avut, şi credinţa lor ar fi fost sădită în inimile lor către prestolul Rusiei… pătimesc pravoslavnicii năzuitori a oblastului cu nişte streine urmări şi închipuiri călcătoare legiuirilor şi obiceiurilor firii noastre încât niamul jădăvesc prin poliţăe Chişinăului obideşte lege creştiniască cu multe atingiri pentru multe sfârşituri, împuternicindu-să asupra creştinilor, care nu cutezăm a le mai arăta pre larg.

Dar şi în alte obiceiuri pământeşti din zi în zi să urmeazî călcare şi să pricinuieştea întristare.” De aceea, „cerim ca să ni miluiască iubitoare de oameni împărăţăe a nu să strica legiuire obiceiurilor noastre întru ale ocârmuirii, şi a nu se hotăra zaconuri de pedeapsă pentru neamul boeresc precum s-au cerut, şi a fi arhipăstorul nostru mitropolit precum au fost din începutul fiinţăi Moldoviei întăiul şăzător în divanul ocârmuirii politiceşti, şi a ni să rândui un nacealnic politicesc a gubernii, pământean creştin temâtor de Dumnezeu, credincios a împărăţăei şi cunoscătoriu firii pravililor, şi tuturor împregiurărilor de aice, după cum este asămine cuviincioasă persoană, pământean a Moldoviei din cele mai întăi familii cu ispitită ştiinţă şi creştinătate şi cu îndestulă cărunteţă şi întălepciune, credincios a Împărăteştei Sale Măriri, exelenţăe sa Domnul gheneral maior şi cavaler Ilie Filipovici Catargiu. Aceasta este acum a obştiei din partea niamului rugăciuni spre liniştire sufletelor noastre şi în contenire călcării obiceiurilor.

Analizând toate aceste proteste ale boierimii, istoricul basarabean Iustin Frăţiman concluziona că „nu numai boierii rămaşi în Moldova erau contra alipirii Basarabiei cătră Rusia, ci contra acestui fapt au fost chiar şi boierii care au devenit supuşi ruşi, rămânând în Basarabia.” 

 Aceasta este şi convingerea noastră.

 

 

 

 

 

Sursa: 

Mircea Rusnac, Doctor în Istorie

http://www.istoria.md/articol/435/Proteste_z%C4%83darnice_ale_administra%C5%A3iei_Moldovei

12/02/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: