CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O biografie neromanţată a şefului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej. VIDEO

 

 

 

 

 

 

 

Nascut la 8 noiembrie 1901 într-o familie de muncitori din Bârlad, absolvent a patru clase primare şi trei industriale, Gheorghiu-Dej a lucrat ca ucenic pe la diverse locuri de muncă, angajându-se în cele din urmă electrician la Atelierele C.F.R. din Galaţi.

Atras de idealurile miscarii muncitoreşti, s-a implicat in acţiunile revendicative ale  sindicalistilor galăţeni. Acuzat de „agitaţie comunistă”, la 15 august 1931 a fost mutat disciplinar la Atelierele C.F.R. din oraşul Dej, adăugându-şi ulterior ca apelativ numele acestui oraş.

Ulterior, a fost  trimis la Atelierele C.F.R. Griviţa din Bucureşti.

S-a înscris în Partidul Comunist din România  în anul 1930, iar in 1933 a fost condamnat la 12 ani de închisoare  în urma rolului pe care l-a jucat în organizarea  grevei  de la Atelierele Griviţa.

In 1936 este membru al Comitetului Central al PCR, devenind liderul facţiunii din inchisori a partidului

(termenul face distincția dintre comuniștii încarcerați în țară și cei aflați în exil în Uniunea Sovietică – facțiunea moscovită). Este mai apoi transferat în lagărul de la Targu Jiu, unde a fost inchis în aceiasi celula cu Nicolae Ceauşescu, devenind mentorul politic al acestuia. 

Și-a consolidat autoritatea în interiorul organizației de partid a închisorilor cu ajutorul unui grup de agenți sovietici închiși în România: Pintilie Bodnarenko-Pantiușa, Serghei Nikonov – Nicolau, Petea Gonciaruk, Vasile Bucikov, Mișa Posteuca etc

Evadează din lagăr în 1944 iar în 1945 este ales secretar general al PCR, dar nu a reuşit să preia controlul total  asupra partidului comunist, decât după ce în 1952  a eliminat din partid membrii facţiunii moscovite, conduse de Ana Pauker.

A fost Președinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române în perioada 21 martie 1961 – 18 martie 1965.

Moare în data de 19 martie 1965 în Bucuresti din cauza unui cancer  la ficat.

 

Activitatea politica

Influenţa stalinistă s-a manifestat in România în special prin Gheorghiu-Dej. La nivel politic, toate iniţiativele româneşti trebuiau sa aiba aprobarea lui Stalin. Gheorghiu-Dej a manevrat de aşa natură tendinţele antisemite ale liderului de la Kremlin din ultima parte a vieţii sale, pentru a obţine permisiunea de epurare din partid a liderilor de origine evreiască. Deasemenea, până la moartea lui Stalin, Gheorghiu-Dej nu a schimbat linia de represiune politica dictată de la Moscova, represiune care viza intreaga societate românească.

Regimul Dej a cunoscut trei etape principale ale luptei in interiorul partidului comunist aflat la conducerea ţării, trei ocazii pe care le-a folosit, dupa modelul stalinist, pentru impunerea echipei sale fidele şi pentru eliminarea (epurarea) adversarilor reali sau potenţiali.

Prima etapa a epurarilor intrepinse de Dej a inceput in 1945, prin lichidarea (asasinarea) grăbita a lui Stefan Foris, fost conducator al partidului comunist in timpul razboiului, si a culminat cu arestarea, in 1948, a liderului de partid Lucretiu Patrăşcanu, un comunist cu o buna pregătire intelectuală si foarte ambitios, in care Dej vedea un adversar politic personal.

Temându-se ca Hrusciov (noul lider de la după moartea lui Stalin) va dori inlocuirea sa cu Lucretiu Pătrăşcanu, Dej a decis în 1954 lichidarea fizică a acestui adversar al său, în urma unui proces regizat în culise.

A doua etapa a epurărilor intrepinse la varful propriului partid i-a avut drept ţinte principale pe Ana Pauker si pe colaboratorii acesteia, Vasile Luca si Teohari Georgescu, care făceau parte din gruparea moscovită.

 In 1952, având consimţământul lui Stalin, gruparea lui Dej a pornit ofensiva deschisă împotriva gruparii Anei Pauker, acuzând-o de „politică de stânga”, „impaciuitorism” etc.

Ultima etapa a epurarii interne a avut loc in iunie 1957, an in care Dej a anihilat, din punct de vedere politic, alti doi lideri de partid susceptibili de a-i deveni adversari: Iosif Chisinevschi şi Miron Constantinescu.

Dej a legat de numele adversarilor săi inlaturaţi toate abuzurile, eşecurile si nerealizarile regimului; in locul celor epuraţi, si-a numit oameni fideli, din propria sa echipă.

Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost direct implicat în aplicarea terorii comuniste în România.

Prin Decretul Prezidiului Marii Adunări Naționale din 14 ianuarie 1950 au fost legalizate lagărele de muncă, cunoscute inițial ca „Unități de Muncă”.

Scopul acestora era „reeducarea elementelor ostile față de Republica Populară Română și pentru pregătirea și integrarea acestor elemente în viața socială a unei democrații populare în plină construcție a socialismului” (art. 1 al Decretului nr. 6). Persoanele pasibile de a fi internate în lagăre erau definite într-un ordin al lui Gheorghe Pintilie, șeful Securității, emis la 3 aprilie 1950.

Erau incluși „toți cei care lansează sau răspândesc zvonuri alarmiste, tendențioase sau ostile, sau ascultă sau răspândesc propaganda nerușinată a posturilor de radio imperialiste; toți cei care defăimează Partidul Muncitoresc Român sau pe conducătorii săi, sau Uniunea Sovietică și conducătorii ei; toți acei cetățeni români care au frecventat sau frecventează bibliotecile și ambasadele puterilor capitaliste în România”. 

În primăvara anului 1950, în perioada ruperii de facto a relațiilor cu țările occidentale, regimul comunist a început să-i aresteze pe cei care frecventau institutele și bibliotecile occidentale. Mulți studenți au fost arestați, între care a fost și Șerban Papacostea, reținut pentru că a frecventat biblioteca franceză din București.

A fost deținut la lagărul de muncă de la Capul Midia (este de menționat că după 1990, Papacostea a fost directorul Institutului de Istorie „N. Iorga” din București, între 1990 și 2001, precum și membru al Academiei Române).

La 22 august 1952, Consiliul de Miniștri a adoptat rezoluția 1554 prin care lagărele erau desemnate „colonii de muncă”.

Documentul a fost semnat de Gheorghiu-Dej, în calitate de președinte al Consiliului. Rezoluția introducea pedeapsa domiciliului forțat, sau exilul intern, pentru cei care nu fuseseră „reeducați” în închisoare sau în lagărele de muncă.

Erau incluși aici foști moșieri, bancheri și comercianți angrosiști, rudele apropiate de sex feminin ale celor care părăsiseră țara înainte de 1944 (legionarii). Erau excluși de la aceste prevederi artiștii, sculptorii, compozitorii și academicienii „care lucrează cinstit și sunt utili societății”.

Atitudinea politica a lui Gheorghiu-Dej a fost ambivalenta. Dacă în 1954 el hotăra eliberarea a numeroşi prizonieri politici, ăn acelasi an Securitatea organiza un nou val de arestari ale oponentilor regimului si de noi epurari.

Mulţi dintre supravietuitorii acestui nou val de arestari au fost eliberati abia în 1964, când Dej mai era incă in fruntea partidului si statului.

Influența politică sovietică din timpul lui Stalin   s-a materializat prin crearea companiilor mixte Sovrom,instrumente de jefuire a poporului român  prin care economia română, pusă la remorca celei sovietice  a fost transformată după modelul economiei planificate centralizate a URSS. Dintre acestea, cele mai importante pentru Uniunea Sovietică au fost Sovrompetrol și Sovromtransport, care au intrat în funcțiune imediat.

Ultimul sovrom, „Sovromcuarțitul”a fost revândut de sovietici românilor abia în anul 1956, punându-se astfel capăt unei forme de exploatare economică directă de către ocupantul rus.

La nivel politic, toate inițiativele românești trebuiau să aibă aprobarea lui Iosif Stalin.

Gheorghiu-Dej a manevrat de așa natură tendințele antisemite ale liderului de la Kremlin din ultima parte a vieții sale, pentru a obține permisiunea de epurare din partid a liderilor de origine evreiască, acuzați de „cosmopolitism”.

În această acțiune, Gheorghiu-Dej s-a bazat pe Departamentul Securității Statului, creat cu sprijinul sovietic.

Mișcarea lui politică s-a înscris în cadrul mai general al epurărilor Proceselor de la Praga și al Complotului doctorilor de la Kremlin. Gheorghe Gheorghiu-Dej nu poate totuși să fie considerat un antisemit.

Deși cei mai mulți politicieni epurați erau evrei (în frunte cu Ana Pauker), în tabăra proprie se aflau în egală măsură evrei, așa cum a fost Gheorghe Gaston Marin. Gheorghiu-Dej a țintit în principal creșterea gradului de control asupra partidului și s-a folosit de naționalism și antisemitism pentru a câștiga simpatia populară.

În 1958,  Dej convinge guvernul sovietic sa retraga ultimele trupe ale armatei roşii de pe teritoriul României.

Dupa aceasta victorie politica incurajeaza sentimentele antisovietice, vorbind despre Basarabia romaneasca, in ultimii ani de viaţă fiind publicate texteale  lui Karl Marx, cenzurate pâna atunci, deoarece vorbeau despre imperialismul ţarist şi ocuparea samavolnică a teritoriilor româneşti de către Imperiul Rus.

In data de 19 martie 1965, Gheorghe Gheorghiu-Dej moare de cancer la ficat, existând teorii conform cărora a fost iradiat intentionat în timpul ultimei sale vizite la Moscova, din cauza politicii tot mai independente pe care o imprimase Partidului Muncitoresc Român al cărui conducător era.

Ion Mihai Pacepa aducea un argument in favoarea teoriei iradierii lui Dej, reproducand afirmatiile lui Nicolae Ceausescu, care il informase despre cei „zece lideri internationali pe care Kremlinul i-a ucis sau a incercat sa-i ucidă”. Gheorghiu-Dej ar fi fost unul dintre ei.

Fruntaşul comunist Gheorghe Apostol afirma ca Dej l-ar fi numit pe el succesor la conducerea partidului, însă Ion Gheorghe Maurer a manevrat lucrurile de aşa manieră încât sa fie ales conducător al  partidului Nicolae Ceausescu,(unul dintre protejații liderului decedat și un personaj de prim-plan în partid).

Probabil cea mai reprezentativă acţiune  politică a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost aceea de  indepărtare a României de modelul de conducere sovietic.

In 1958, dupa moartea lui Stalin, Dej a introdus un nou mod de guvernare, un comunism de tip naţional, eliberat de influenţa URSS.

Declaraţia  PMR din aprilie 1964 a statuat independenţa partidului comunist român  fata de Moscova, asigurând şi o anumita susţinere a populaţiei faţă de liderii partidului.

Gheorghiu-Dej a avut curajul sa infrunte Moscova, deşi URSS-ul se autoerijase până la acel moment drept „farul calauzitor al organizatiilor comuniste din toata lumea”.

Istoricul Florian Banu, membru al Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii, spune că „Dej a sustinut egalitatea intre toate partidele comuniste. Declaratia din aprilie 1964 incununa o cale lunga de desovietizare a Romaniei. Primele decizii au fost luate inca din 1959. Astfel, limba rusă nu mai era obligatorie, străzile, stadioanele şi localitatile reveneau la denumiri româneşti, iar din conducerea PCR fusesera inlăturati oamenii Moscovei”.

Viaţa culturală şi educaţia s-au liberalizat, dar nu total, în România. Legăturile culturale şi ştiinţifice cu ţările din Occident, practic rupte după 1948, sunt reluate si ajung la un nivel modest, dar promiţător.

Dej reia şi legatura cu Iugoslavia, al carei lider comunist, Iosip Broz Tito, fusese un adversar redutabil al lui Stalin.

Totuşi, este de reţinut faptul că, din punct de vedere politic, partidul unic si-a mentinut neştirbit controlul intern asupra societăţii şi nu a cedat nici unul din prerogativele sale dictatoriale.

Deasemenea s-a creat o legatura intre SUA si România, presedintele Lyndon B. Johnson spunând despre România ca este o ţară comunistă prietenoasă.

John McGhee, diplomat reprezentant al Marii Britanii la Bucuresti, trimitea pe 8 iunie 1964 un document către toate ambasadele Regatului Unit din tarile comuniste în care era scris:

„Comunicatul emis pe 2 iunie, dupa intalnirile bilaterale dintre Romania si SUA la Washington, a contribuit la crearea unei atmosfere emotionante, mulţumind si insufleţind deopotriva inaltele cercuri oficiale, cât si oamenii de pe strada”.

„Conducatorii români cauta o intensificare pe toate fronturile a relatiilor cu Vestul, dar aceasta este o diferenta de grad, nu de gen, consecventa cu progresul in aceeasi directie de-a lungul ultimilor trei ani, si nu implica in niciun fel abandonarea pozitiei lor – comunistii convinsi aplica politici comuniste – adica sunt nerabdători sa promoveze interesele româneşti prin menţinerea şi lărgirea unor relaţii de prietenie de toate felurile cu toate celelalte state: Uniunea Sovietică, SUA, China comunistă, Regatul Unit al Marii Britanii, Franţa, Africa si ţările asiatice.”

Intre 1950 si mijlocul anilor ’60 România a devenit prima ţară din blocul comunist care a facut comerţ independent cu vestul. Succesul eforturilor de a extinde relatiile eterne romane a fost evident la inmormantarea lui Gheorghiu-Dej, unde au participat 33 de delagaţii straine, inclusiv una trimisa din Franţa de catre Charles de Gaulle. 

Politica lui de interacţiune economica cu vestul a pregatit terenul pentru succesorul lui, Nicolae Ceausescu.

  Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost un lider comunist reprezentativ pentru Romania. Modul sau de conducere difera de cel al celorlalti lideri comunisti, fiind primul care crează legături economice libere cu statele occidentale si cu SUA, refuza tipul de conducere din URSS, facând din România o tara comunistă ceva mai liberala ca restul, fapt despre care se spune ca i-ar fi adus si moartea.

Dej este considerat  artizanul industrializarii României şi cel care a făcut posibilă detaşarea ţării de sub dominaţia de tip imperialist a URSS. Tot el i-a fost mentor politic celui care avea să fie ultimul preşedinte comunist din Romania, Ceausescu, răsturnat de la putere de masele răsculate în decembrie 1989.

După moarte, trupul îmbălsămat al lui Gheorghiu-Dej a fost depus într-un mausoleu din Parcul Libertății din București, fiind  exhumat după revolta anticomunistă din 1990 și reînmormântat în cimitirul Bellu (Șerban-Vodă).

 

 

 

Bibliografie

 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Gheorghiu-Dej

 

Manual „O istorie a comunismului din Romania (autori Mihai Stamate, Raluca Grosescu, Dorin Dobrincu, Andrei Muraru, Liviu Plesa, Sorin Andreescu)

http://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Gheorghiu-Dej

http://stiri.zoot.ro/Gheorghiu-Dej-Adio-Moscova,210583.html

http://istorie.uab.ro/publicatii/colectia_auash/annales_10/studii/9%20elis_plesa.pdf

http://www.util21.ro/util21/presedinti-Romania-istoric.htm

11/02/2018 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , | 4 comentarii

Documente desecretizate. Implicarea lui Stalin în redactarea versiunii finale a Pactului germano-sovietic din 23 august 1939. VIDEO

Stalin şi Ribbentrop la Kremlin, Moscova, în timpul semnării Pactului, 23 august 1939

 Foto:

Stalin şi Ribbentrop la Kremlin                                           

Molotov semnează Pactul din partea URSS                                                                                    

                                                                                                                                                                                                                                     

 

 

Stalin, principalul redactor al Pactului germano-sovietic

 

 

Dramatica cronica a încheierii Tratatului de neagresiune dintre U.R.S.S. şi cel de-al treilea Reich, din 23 august 1939, tratat cu consecinte tragice pentru Europa şi în mod special pentru Polonia, România si ţările Baltice, a fost prezentată pe larg cititorilor revistei Magazin istoric în nr. 12/1989 si 8/1992.

Conducerea sovietică a negat cu înverşunare timp de cinci decenii, pâna la Mihail Gorbaciov, existenţa protocolului secret la acest tratat, care a lovit puternic suveranitatea şi integritatea multor ţări din Europa.

Daca istoria acestui tratat a devenit in prezent cunoscuta, culisele redactarii sale erau pâna de curând învăluite în mister. 

Iată însă ca accesul redactorilor revistei Novoe Vremea la arhiva personala a lui Stalin, aflata în Fondul preşedintelui Federaţiei Ruse,  ne introduce în secretele intimităţii elaborarii nefastului document, de la a carui semnare se vor implini in curând 60 de ani.

Profesorul Lev Bezimenski, de la Academia de ştiinţe militare de la Moscova, unul dintre cei mai străluciţi analişti sovietici şi comentatori de politica internatională, bine cunoscut de aproximativ patru decenii pentru reportajele şi comentariile sale din presa rusă şi internatională, dezvăluie misterele acestor  protocoale  secrete.

 

Molotov refuză ideea, dar o ţine minte.

Parintele formulei „protocoale secrete” afirma profesorul rus poate fi socotit Karl Schnurre, un diplomat german cu vechi state, specialist in relatiile economice cu Europa de Răsărit şi şef al sectiei respective din Ministerul de externe al Reichului.

Schnurre a fost figura centrală în tratativele din 1939 dintre Germania si Uniunea Sovietica, în probleme economice şi de credite, care au devenit în fapt acorduri politice intre Stalin si Hitler.

Se ştie că intelegeri politice ca atare nici nu au existat. Diplomatia stalinista purta în acel moment convorbiri oficiale cu Anglia şi Franţa. Cu Germania, Moscova derula numai tratative economice.

Încă din primavara anului 1939, Berlinul încercase însă în repetate rânduri să abordeze aspectul imbunătăţirii relaţiilor politice cu Kremlinul, dar acesta din urma lăsa impresia ca nu are deloc de gând să raspundă acestor avansuri.

Înaltii functionari sovietici ascultau atent, dar nu replicau, ceea ce îl exaspera pe Ribbentrop. La sugestia ministrului sau de externe, Schnurre l-a intrebat pe insarcinatul cu afaceri sovietice la Berlin Gheorghi Astahov daca nu ar trebui ca la viitorul acord comercial de credit sa fie adaugat un pasaj despre dorinta ambelor parţi de a-şi imbunataţi in general relatiile dintre ele, nu numai cele economice, si daca nu s-ar putea formula aceasta dorinta intr-un protocol secret special.

Astfel, la 3 august 1939, s-au rostit pentru prima oara precizeaza Lev Bezimenski, cuvintele fatidice „protocol secret”.

Astahov s-a grabit sa comunice propunerea la Moscova, lui Molotov, iar acesta l-a informat pe Stalin.

Patru zile mai tarziu, pe 7 august, Astahov a primit raspunsul: sa-i transmita lui Schnurre un refuz categoric.

Molotov socotea total deplasata o trimitere la politica intr-un document eminamente economic, iar un protocol secret la un acord de credit un nonsens. Dar ideea nu a uitat-o.

Sindromul antienglez 

Avansurile diplomatiei germane nu erau deloc intâmplatoare, subliniaza istoricul rus: sa amintim ca, la 10 martie acelasi an, la Congresul XVIII al P.C. (b) al Uniunii Sovietice, deci cu cinci luni în urmă, Stalin afirmase ca progresul sovietic de politica externa era îndreptat nu atat impotriva Germaniei, cât impotriva acelor politicieni imperialişti care incearca sa atraga U.R.S.S. in război şi să scoată castanele din foc cu mana altuia.

 Era vorba, evident, despre Anglia si Franţa.

Hitler interpretase cuvântarea lui Stalin ca o posibila schimbare in tonul relatiilor sovieto-germane. În noaptea de 23 spre 24 august, când, in tratativele de la Kremlin cu Ribbentrop, a survenit o pauza (se astepta raspunsul lui Hitler la cererile lui Stalin) ministrul german i-a spus lui Stalin cum „decodificase” seful său declaratia din martie.

Liderul sovietic a raspuns fara echivoc: „Aceasta şi fusese intenţia”.

În general erau de intuit intentiile lui Stalin. De aceea sunt cu atât mai interesante câteva insemnari manuscrise ale lui Andrei Jdanov, la vremea aceea secretar al C.C. al P.C. (b) al Uniunii Sovietice, membru al Biroului politic si, totodata, cel ce se ocupa in acea vreme de cuvântările dictatorului.

Notele sale, despre care ştim doar ca datează din 1939, sunt fie jaloanele viitoarelor cuvântări, fie mai probabil ce îşi insemnase el dintr-o intrevedere cu Stalin.

Asadar, oricat ar fi ele de eliptice, sa incercam sa le citim cu atentie: „Tigrii si stapanii lor. Stăpânii au indreptat tigrii spre Rasarit. Sifilitica Europa. Anglia, duşmanul de profesie al omenirii si securitatii colective. De indreptat cusca spre englezi. Sa nu-i crezi pe cei umiliti. Drang nach Osten, o gaselnita engleza. De indreptat tigrii contra Angliei Comunismul si fascismul sunt urate in egala masura Pentru bani Nu se face economie de mijloace pentru discreditarea Uniunii Sovietice. A deturna razboiul spre Rasarit inseamna a-ti salva pielea. Despre Germania si politica ei. Oare nu poti sa te intelegi cu Germania?

Rusia, cel mai bun client. Cum sa nu te induioseze sufletul german? Hitler nu intelege că i se pregateste un cutit in spate, că este un nonsens sa se epuizeze in Rasarit. Sa se îndrepte spre Apus ” Drang nach Osten” a costat deja Germania multe victime. Sa ne intelegem cu Germania. Despre starea de spirit din Germania. În Germania exista simpatii pentru poporul şi armata rusă”.

Oricui i-ar fi apartinut aceste fraze, lui Stalin sau lui Jdanov, ele redau atmosfera de la Kremlin, in prima jumatate a anului 1939.

Vechiul sindrom antienglez de care suferea Stalin, bine fixat din anii ’20, era incă puternic, mai puternic decat ideea securitatii colective. El se gandea chiar sa folosească Germania impotriva acestui „duşman de profesie al omenirii”, Anglia.

Sub acest aspect intentiile conducerii germane si sovietice coincideau clar: tratativele comerciale si de credit incepute in ianuarie 1939 puteau lamuri cum stateau in fapt lucrurile.

Schnurre raporta lui Ribbentrop despre pozitia diplomatilor sovietici, iar de cealalta parte, Astahov si reprezentantul comercial sovietic Babarin intocmeau rapoarte pentru Molotov, Mikoian si chiar Stalin.

Astahov era un diplomat abil, foarte cultivat, care cunostea bine limba germana. Pe informarile lui se putea pune baza.

Stalin cunostea pretul propus de Hitler pentru acord: renuntarea la pretentii asupra Ucrainei, impartirea sferelor de influenta de la Marea Baltica si Marea Neagra (inclusiv impartirea Poloniei si renuntarea U.R.S.S. la regiunea baltica), acordul privind cererile sovietice de livrari pentru armata rosie si industria de aparare, medierea si imbunatatirea relatiilor U.R.S.S. cu Italia si Japonia.

Arhiva lui Stalin mai lămureste un aspect al „tehnologiei” aliantei Hitler-Stalin: momentul exact cand liderul de la Kremlin s-a hotarat sa se ocupe serios de viitoarea tranzactie.

La sfarsitul lui mai 1939, Stalin ceruse Comisariatului poporului pentru afaceri externe toata documentatia privind tratatele sovieto-germane son 1926, 1931 si confirmarea ultimului de catre Hitler, din 1933.

Asadar, Stalin şi ministrul sau de externe erau foarte bine pregatiti când, pe 15 august, ambasadorul german Friedrich von Schullenburg, intr-o discutie cu Molotov, a expus reprezentarile guvernului său privind un nou acord.

În opinia germană, documentul urma sa aiba numai doua puncte:

1) Germania si U.R.S.S. nu vor intra în război una contra celeilalte şi nu vor folosi forţa;

2) acordul intra în vigoare imediat dupa semnare şi este valabil 25 de ani.

Delegaţiile militare engleză si franceză, aflate la Moscova au parasit oraşul pe 17 august, fara nici un rezultat concret.

Dar concomitent diplomatia sovietica s-a dovedit foarte activa fata de Germania. Într-un memorandulm emis in aceeasi zi, se preciza ca Stalin si Molotov au propus un protocol special secret la noul tratat.

Asadar, ideea lui Schnurre nu se pierduse. Fusese plagiată de Stalin.

Operatia Weiss

Peste alte doua zile, pe 19, Schullenburg a primit textul rusesc al pactului: doua pagini, intocmite de Comisariatul poporului pentru afaceri externe (NKID) si continand deja cinci puncte, iar la Postscriptum viitorul protocol secret.

Faţă de propunerile germane, acordul urma sa fie valabil 5 ani, nu 25. n caz de agresiune asupra uneia dintre tari, se precizau comportarea celeilalte si in situatia unor divergente mecanismele de consultare dintre ele.

Asadar, partea sovietica conferise un plus de soliditate documentului. Stalin rescrisese, de fapt, toate punctele documentului si avansase formula unui post scriptum pentru intelegerile din cadrul unor convorbiri confidentiale.

Evident, principiul neagresiunii reciproce era o norma obisnuita in practica tratatelor. Dar ambele parti intelegeau perfect ca era vorba prea putin despre agresiune’ sau neagresiune’. Stalin nu era atat de naiv sa creada ca autorul lui Mein Kampt ar fi putut fi oprit in planurile lui atat de indraznete.

 Iar Hitler nu avea in vedere o agresiune sovietica, dupa epurarile facute de Stalin in armata. Pe 10 mai ii chemase la resedinta sa de la Berchtesgaden pe diplomatii germani si ii intrebase direct ce cred despre o asemenea perspectiva.

Era vorba despre cu totul altceva: atacul Wehrmachtului asupra Poloniei trebuie sa beneficieze de neutralitatea sovietica, or acest subiect nu putea fi abordat in scris, iar intr-un tratat cu atat mai putin. n timpul tratativelor insa el fusese abordat. Partea sovietica a fost bine informata despre pregatirile militare pentru „Operaţiunea Weiss”.

În arhivele lui Stalin s-a găsit o telegrama a lui Ribbentrop prin care în seara de 31 august, acesta îl informa pe conducatorul sovietic despre agresiunea asupra Poloniei: Armata germana se afla in campanie, se incheia nota ministrului.

Pentru a prinde editiile de dimineaţă

De remarcat subliniază Lev Bezimenski că proiectul tratatului intocmit de Comisariat si expediat deja la Berlin, nu il satisfacuse deloc pe liderul de la Kremlin. 

Cele două pagini ale proiectului sunt incărcate cu insemnări si corecturi de veritabil corector. El nu a „crutat” nici proiectul german. În primul rând a respins noul preambul, cu tonul lui emfatic.

Seful Sectiei Tratate din Ministerul de externe german, Friedrich Gauss, declara:

” în proiectul pregătit de mine, dl. Ribbentrop introdusese în preambul formulări suplimentare privind caracterul prietenesc al relatiilor germano-sovietice.

Dl. Stalin a obiectat ca guvernul sovietic, asupra caruia guvernul national-socialist al reichului a turnat laturi vreme de sase ani, nu se poate prezenta subit in fata opiniei publice cu marturii ale prieteniei germano-sovietice. Aceste expresii au fost fie eliminate, fie modificate”.

Stalin a operat si alte corectii, de data asta concesive: a mărit valabilitatea tratatului de la 5 la 10 ani (pâna la 25, cum propusesera initial germanii, mai era). Dar Hitler avea prea mare nevoie de acest tratat pentru a nu-l accepta, chiar şi cu aceste modificări.

Din păcate,în arhiva lui Stalin nu s-a pastrat ciorna Protocolului aditional secret, care a înlocuit Postscriptumul. Probabil ca actul a fost elaborat la masa, in cabinetul lui Molotov si, asa cum va declara el mai tarziu, „in mare graba”.

Vladimir Pavlov, translatorul lui Stalin, isi amintea ca discutia liderului sovietic cu Ribbentrop a inceput abrupt cu subiectul delimitării sferelor de influenta. Germanii propuneau ca linia de demaratie sa treaca prin Polonia, pe Vistula si Nerva, prin ţările Baltice, pe Dvina, iar Lituania si partea de vest a Letoniei sa ramana Germaniei. Stalin nu a fost de acord. 

A pretins pentru U.R.S.S. porturile letone care nu ingheţau, Liepaia si Ventspils.

Cum Ribbentrop nu avea imputerniciri pentru a trata aceste probleme, a cerut, printr-o telegrama cifrata, acordul lui Hitler. 

Era 23 august 1939, orele 22.05, ora Moscovei.

 La ora 1.00 a sosit raspunsul telefonic de la Berlin: ” Da, sunt de acord”, adică „se poate semna”. Ceea ce s-a si facut la orele 2.30, deci deja pe 24 august.

Pentru a prinde ediţiile de dimineaţa ale ziarelor, protagoniştii momentului au hotărât  se dea publicităţii data de 23 august.

 

Consultari până în ultima clipă

Paradoxal, protocolul nascut în aceste chinuri politice nu a fost respectat.

 Nu a trecut nici o luna si, la 15 septembrie, Stalin i-a propus lui Hitler o noua inţelegere.

El a realizat ca pentru armata roşie (apoi, puterea sovietică) este periculos sa avanseze atat de departe in interiorul Poloniei infrânte.

În schimb, era mult mai important sa primeasca toate ţările Baltice, adica sa scoata Lituania din sfera germană.

A propus atunci un schimb: armata roşie nu intra in voievodatele Varsovia si Lublin, Wehrmahtul nu intra in Lituania. Hitler a consimţit, deşi trecerea oficiala a Lituaniei sub protectorat german era pregatit deja. La 17 septembrie 1939, armata roşie şi-a inceput marşul.

Pentru a confirma noua linie politica, Ribbentrop a sosit din nou la Moscova, pe 28 septembrie. 

S-a semnat atunci inca un tratat (De prietenie si frontiere) si, anexat la el, înca doua protocoale secrete.

În plus, şi un comunicat oficial al celor doua state privind razboiul început în 1 septembrie.

Si in acest ultim document, Stalin a intervenit. Ribbentrop propusese, ca de obicei, mentioneaza istoricul rus, formulări mult prea stufoase: Prin razboiul pe care l-au declanşat, inamicii Germaniei urmaresc scopuri evident imperialiste, care constituie un pericol pentru alte popoare.

Guvernul german si guvernul sovietic, animate de hotărârea de a anihila împreuna aceste scopuri imperialiste ale statelor raspunzatoare de continuarea războiului, vor menţine un contact permanent între ele.

Ceea ce lui Stalin i s-a ăarut prea mult. Practic, Ribbentrop ameninţa Anglia si Franta cu intrarea U.R.S.S. in razboi de partea Germaniei.

Liderul sovietic a propus o varianta scurta, scrisa de mana lui Molotov si descoperita acum de profesorul Bezimenski: Anglia şi Franţa poarta raspunderea pentru continuarea razboiului, iar in acest cadru, Germania si U.R.S.S. vor menţine legătura intre ele şi se vor consulta privind măsurile necesare pentru obţinerea păcii’.

Cu aceste intervenţii munca de redactor a lui I.V. Stalin s-a incheiat.

Protocolul Adiţional Secret

 

Articolul I. În eventualitatea unor rearanjamente politice şi teritoriale în regiunile ce aparţin Statelor Baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), hotarul de nord al Lituaniei va reprezenta hotarul sferelor de influenţă ale Germaniei şi U.R.S.S. În această privinţă interesul pentru Lituania în regiunea Vilna este recunoscut de ambele părţi.

Articolul II. În eventualitatea unor rearanjamente politice şi teritoriale în regiunile ce aparţin Poloniei, sferele de influenţă ale Germaniei şi ale U.R.S.S. vor fi limitate conform liniei râurilor Narev, Vistula şi San.

Chestiunea privind modul în care interesele ambelor părţi fac dorită păstrarea statului independent Polon şi cum acest stat trebuie demarcat poate fi determinat doar în cursul viitoarelor discuţii politice.

În orice caz, ambele Guverne vor rezolva această întrebare printr-un acord prietenesc.

 
Articolul III. Privitor la Sud-estul Europei, atenţia este atrasă de către partea Sovietică privitor la interesul acesteia în Basarabia. Partea Germană declară dezinteresul politic total în această regiune.


Articolul IV. Prezentul Protocol trebuie tratat de ambele părţi ca unul strict secret.

 

Moscova, 23 August 1939.

Pentru Guvernul Reih-ului German, v. Ribbentrop

Plenipotenţiarul Guvernului U.S.S.R., V. Molotov

 

 

Când la 22 iunie 1941, Germania a atacat URSS,  Stalin nu a apucat  se consulte cu Hitler, scrie cu sarcasm istoricul rus.

 

Implementarea divizării Europei de Est în urma Pactului Ribbentrop-Molotov (1939)

 

Împărţirea Europei de Est între Germania nazistă şi URSS în urma Pactului Ribbentrop-Molotov  

Noile dezvăluiri senzaţionale despre actul din 23 august 1939 confirma pâna în cele mai mici detalii implicarea lui Stalin nu numai ca principal autor politic şi moral, impreuna cu Hitler, al documentului ce avea sa traumatizeze grav viaţa atâtor popoare şi să altereze harta politica a continentului, ci şi ca redactor principal al versiunii lui finale, careia i-a dat redactarea dorita de el.

Un motiv in plus pentru judecata istoriei.

 

 

Surse:

http://www.istoria.md/articol/262/Pactul_Ribbentrop_Molotov

http://www.rasfoiesc.com/educatie/istorie/Stalin-principalul-redactor-al98.php

 

 

 

 

 

11/02/2018 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: