CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cât de rămasă în urmă este R. Moldova ?

 

 


 

Anul economic 2017 a fost sub așteptări, Produsul Intern Brut al R.Moldova  situându-se în scenariul pesimist al prognozei de la începutul anului (3,5% –4,0%). Creșterea prognozată inițial de 6%  nu s-a materializat din cauza condițiilor meteo nefavorabile din primăvara acestui an care au subminat producția agricolă, din cauza nivelului sporit de incertitudine în rândul oamenilor de afaceri care a frânat relansarea creditării, investițiilor private și activității industriale, precum și din cauza mersului lent al reformelor: peste jumătate din acțiunile planificate în cadrul Foii de parcurs cu reforme prioritare ale Guvernului și Parlamentului nu au fost realizate.

Pe acest fundal, creșterea economică din 2017 s-a bazat pe relansarea consumului, care a crescut preponderent grație creșterii remiterilor după 2 ani de scădere, precum și pe intensificarea investițiilor publice odată cu deblocarea asistenței externe de la începutul anului.

Practic, daca am exclude influența acestor 2 factori, care prin definiție sunt temporari din cauza bazei mici de comparație, economia ar fi în recesiune.

Prin urmare, creșterea economică în 2017 a fost nu doar prea lentă și inferioară așteptărilor, ci și nu este durabilă, fapt ce trezește mai multe îngrijorări pentru 2018. 

Pentru anul 2018, se prognozează o creștere economică de circa 4,0% (3,1% conform scenariului pesimist și 4,8% conform scenariului optimist). Aceasta se bazează pe ipoteza unui an agricol favorabil care va impulsiona producția agricolă și capacitățile de export, continuarea suportului bugetar extern care va alimenta în continuare investițiile publice, precum și pe creșterea consumului populației.

Pe de altă parte, deviația PIB-ului va rămâne negativă (economia va continua să crească sub nivelul său potențial), cel puțin din 2 cauze. În primul rând, nivelul de incertitudine, care afectează deciziile firmelor de a investi, se va menține, în special pe fundalul alegerilor parlamentare.

Aceasta va frâna și creșterea creditării bancare, atât din cauza cererii scăzute din partea firmelor, dar și din cauza ofertei limitate: băncile vor rămâne precaute în asumarea de riscuri, inclusiv pe fundalul implementării prevederilor Basel 3.

În al doilea rând, constrângerile de competitivitate se vor menține, fapt ce va afecta performanța exporturilor, iar odată cu creșterea continuă a consumului estimăm un impact negativ al exportului net asupra creșterii economice. 

Competitivitatea redusă va rămâne principala problemă a economiei moldovenești. Până acum, carențele de competitivitate erau camuflate de creșterea remiterilor care susțineau cererea internă și asigurau o sursă importantă de valută străină.

Însă, fluxurile de remiteri devin din ce în ce mai volatile și au tendința să scadă pe termen lung. Această sursă de creștere economică trebuie să fie înlocuită cu creșterea exporturilor și investițiilor.

Însă, de la an la an Moldova ratează competiția în regiune pentru piețele externe de desfacere și investițiile străine directe (ISD): ponderea exporturilor în PIB, precum și volumul ISD per capita sunt printre cele mai scăzute din Europa Centrală și de Est. Mai mult decât atât, Moldova ratează concurența și pentru propria forță de muncă: în 2017 s-a observat creșterea numărului de emigranți cu studii superioare, fapt ce denotă erodarea capitalului uman care este și principala sursă de competitivitate a țării pe termen lung.

Conform Raportului competitivității globale 2017-2018, Moldova s-a situat pe locul 89 din 137 state, cu cele mai proaste performanțe tocmai în domeniile care sunt critice pentru un stat atât de mic și sărac în resurse: instituții, sectorul financiar, piața de desfacere, inovații și complexitatea mediului de afaceri.

Față de ediția precedentă a raportului Moldova a avansat cu 11 poziții, însă o analiză detaliată a dinamicii denotă că respectiva creștere a fost rezultatul cumulării creșterii nesemnificative (practic în intervalul de eroare) la nivelul mai multor sub-indicatori, fără careva îmbunătățiri substanțiale în domeniile critice de dezvoltare. În lipsa unor reforme de substanță care ar duce la fortificarea instituțiilor și statului de drept, Moldova va continua să piardă concurența pentru piețele de desfacere, investiții și propria forța de muncă, fapt ce va crea tot mai mari constrângeri pentru creșterea economică.

Cât de subdezvoltată economic este de fapt R.Moldova este relevat de faptul că cea mai mare companie prezentă aici e abia a 195-a în sud-estul Europei

Din 1980 până în 2012, PIB-ul Moldovei pe cap de locuitor a fost în medie de 1049.5 dolari. 

Ajungând la nivelul maxim de 1659.2 dolari în decembrie 1989 și un nivel minim de 570.0 dolari în decembrie 1999, potrivit datelor furnizate de tradingeconomics.com.  

Nu este un secret că din punct de vedere economic, Republica Moldova este cea mai săracă ţară de pe continentul european.

Produsul Intern Brut pe cap de locuitor ajunsese la 2.089 dolari în 2017, dar pentru comparație, Ucraina – țară aflată în război – este mai productivă decât Moldova, având 2.261 dolari pe cap de locuitor, iar PIB-ul Georgiei – țară cu aproximativ aceeași populație și suprafață – este de 3.715 dolari pe cap de locuitor.

PIB-ul României este de patru ori mai mare decât al Republicii Moldova: 9.667 dolari pe cap de locuitor.

 O analiză a Camerei de Comerț indică faptul că PIB-ul judeţului Prahova a fost cât cel al Republicii Moldova, cu toate că populaţia judeţului Prahova este de trei ori mai mică decât cea a fraţilor de peste Prut.  

 

 În prezent Moldova este, de departe, cel mai sărac din punct de vedere economic
stat din Europa. Nivelul Produsului Intern Brut (PIB) pe cap de locuitor 
este doar o jumătate din
media PIB per capita pentru statele în curs de dezvoltare, aproximativ un sfert din media
PIB înregistrat în statele membre ale CSI şi doar o frântură din media PIB pe cap
de locuitor pentru regiunea geografică a Europei centrale şi de est, unde este
amplasată geografic această ţară.

Republica Moldova rămâne și în acest an fără nicio companie situată între cele mai mari 100 din sud estul Europei. Cea mai sus în clasament este MoldovaGaz, plasată abia pe locul 195. Nu are, de asemenea, nicio societate de asigurări în clasamentul de profil.

În schimb rămân în top 100 trei cele mai mari bănci moldovenești, două din ele chiar urcând în clasament.

  

SEE Top 100 Banks 2017 este clasamentul celor mai mari bănci din Sud-Estul Europei în ceea ce privește activele deținute la data de 31 decembrie 2016.

Analiza datelor a peste 260 de bănci ce activează în regiune indică faptul că  Republica Moldova este prezentă în acest clasament cu trei instituții financiare. Este vorba despre Moldova Agroindbank – locul 69, cu active în valoare de 945 milioane euro, Moldindconbank  – locul 81, cu active în valoare de 688 milioane de euro și Victoriabank – locul 90, cu  mărimea activelor de aproximativ 604 milioane de euro.

Comparând cu anul precedent , Moldova Agroindbank a urcat 2 poziții în clasament, Moldindconbank a coborât 3 poziții, iar Victoriabank a urcat 4 poziții în top. 

BCR – cea mai mare, Banca Transilvania – cea mai profitabilă

Lider la capitolul profit este Banca Transilvania din România cu un rezultat net de 270,5 milioane euro. 

Top 10 cele mai mari bănci din Europa de Sud-Est este condus de Banca Comercială Română cu active totale de 14,1 miliarde euro. Urmează Zagrebacka Banka din Croația cu active totale de 13,9 miliarde de euro, și Banca Transilvania din România cu  active totale de 11,4 miliarde euro. 

În top 10 mai figurează BRD Societe Generale (România)  cu 11,1 miliarde euro, Privredna Banka Zagreb (Croația) cu 9,5 miliarde euro, Unicredit Bulbank (Bulgaria) cu 9,5 miliarde euro, Nova Ljubljanska Banka (Slovenia) cu 8,8 miliarde euro, Erste & Steiermarkische Bank (Croația) cu 7,4 miliarde euro, Raiffeisen Bank (România) cu 7,4 miliarde euro și UniCredit Bank (România) cu active totale de 7,2 miliarde euro.

 România continuă ascensiunea: 59 companii în top 100 companii

Automobile Dacia s-a clasat pentru al treilea an consecutiv pe primul în topul celor mai mari companii din Europa de Sud-Est, cu venituri de 4,6 miliarde de euro în 2016, devansând compania Petrol din Slovenia (3,2 miliarde de euro). 

România are 59 de companii în top 100 regional, faţă de 55 în urmă cu un an, fiind detaşat cea mai mare piaţă din regiune. De remarcat că șase dintre cele mai mari zece companii din clasamentul realizat de SeeNews sunt din România. 

Spre comparație, în urmă cu zece ani, la prima ediţie a catalogului realizat de atunci anual de platforma din Bulgaria, economia românească era abia pe locul al treilea în regiu¬ne cu 15 companii. Lider era Slovenia cu 24 de firme, Croaţia se afla pe locul doi cu 22 companii, iar Bulga¬ria, România şi Serbia aveau fiecare câte 15 firme în Top 100. 

Fără nicio companie și nicio societate de asigurări în clasament

Republica Moldova  nu reușește să aibă vreo companie în clasamentul elaborat de către cei de la See-News. Și este foarte departe de a intra. 

Spre comparaţie, cea mai mare companie moldovenească, MoldovaGaz SA, a avut anul trecut o cifră de afaceri de 276.4 milioane de euro, clasându-se abia pe locul 195 în regiune. 

De altfel, pe lângă România, topul este dominat de companii din Slovenia – 11 entități, Bulgaria și Serbia câte 9 entități și Croația  cu 8 companii. Bosnia și Herțegovina are 2 companii în clasament iar Macedonia – una. Pe lângă Moldova, nu au companii în topul elaborat de agenția bulgară, Albania, Cosovo și Muntenegru.

Și în privința companiilor de asigurări constatăm lipsa societăților de asigurare moldovenești în top deși aici sunt prezente societăți similare din Albania, Bosnia și chiar din Muntenegru. 

Moldova are o populație mai numeroasă decât cinci țări din regiunePentru a înţelege cât de slab dezvoltată economic este Republica Moldova, trebuie să ţinem cont de faptul că aceasta, după numărul populaţiei, estimate de Biroul Naţional de Statistică pentru acest an la 3,55 milioane de persoane (potrivit datelor preliminare ale recensământului din 2014, numărul ar fi de fapt de 2,9 milioane), este mai mare decât Slovenia şi Macedonia, ambele cu peste două milioane de locuitori, decât Albania (2,83 milioane), Kosovo (1,86 milioane) şi Muntenegru (650 de mii). 

În raportul său din luna ianuarie, „Perspectivele economice globale” (Global Economic Prospects), Banca Mondială a redus prognoza de creștere economică a Moldovei pe anii 2017- 2018 cu 1,2% față de indicii stabiliți acum jumătate de an.

Astfel, dacă în iulie anul trecut se anticipa o creștere a PIB-ului în 2017 cu 4%, iar în 2018 cu 4,5%, potrivit ultimelor prognoze, creșterea economică a Moldovei va constitui doar 2,8% și, respectiv, 3,3%.Totodată, BM a revăzut creșterea PIB-ului pe anul 2016, așteptând că aceasta va fi de 2,2%, și nu de 0,5%, cum a fost prevăzut anterior. 

Se reduce de asemenea sursa principală de creștere. Este vorba de transferurile bănești din partea cetățenilor RM aflați peste hotare. Evident, dacă scăderea a început cu aproximativ doi în urmă și continuă până în prezent, prognozarea unei creșteri nu are sens. Este clar că acest lucru nu se va întâmpla, deoarece veniturile care asigură consumul sunt în scădere.

Alți factori care influențează negativ asupra creșterii economiei moldoveneşti sunt căderea investițiilor și instabilitatea politică.

 Orice economist  poate spune că atunci când investițiile se reduc, nu poți prognoza creștere. Mai există și riscurile politice. În R.Moldova domină instabilitatea politică, incertitudinea, din care cauză scad drastic investițiile străine, nu se ameliorează climatul de afaceri.

Cu alte cuvinte, nici unul dintre acești factori nu poate să îndreptăţească analiştii economici  la scenarii optimiste.

 

 

 

 

Surse:

http://moldnova.eu/ro/cat-de-independenta-este-republica-moldova-la-26-de-ani-cu-multe-griji-si-fara-bani-20694.html/

03/02/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , | Un comentariu

3 februarie1880 – Se constituie oficial, sub conducerea omului politic Manolache Costache Epureanu, Partidul Conservator din România

Manolache Costache Epureanu (n.1820-d.1880), primul lider al Partidului Conservator din România

Manolache Costache Epureanu (n.1820-d.1880), primul lider al Partidului Conservator din România 

 

 

 

Emanoil Costache Epureanu (n. 22 august 1820, Iaşi – d. 7 septembrie 1880, Wiesbaden, Germania), ilustru om politic şi orator, jurist de prestigiu, a ocupat funcţii importante în stat, printre care prim-ministru în ambele Principate Române, apoi în România, preşedinte al Adunării Deputaţilor, ministru de Interne şi al Justiţiei. 

Se numără printre fondatorii ambelor partide importante  de pe scena politică românească a vremii, Liberal şi Conservator, dar crezul său politic a fost întotdeauna mai aproape de viziunea conservatoare.

A fost primul preşedinte al Partidului Conservator.

Era fiul vornicului Ioan Epureanu şi al Catincăi Negel, provenind din neamuri de boieri cu întinse proprietăţi în ţinutul Tutova. Familia Epureanu este menţionată în hrisoave încă de pe timpul lui Ştefan cel Mare. Studiile primare le urmează la Heidelberg în Germania, apoi urmează cursuri universitare la Berlin, Gotingen, Jena şi obţine doctoratul în drept în anul 1839.
Participă la mişcarea revoluţionară din 1848 din Moldova, fiind unul din redactorii Petiţiei-proclamaţiune de la Iaşi.

Când mişcarea este înfrântă, Mihail Sturdza decide ca liderii acesteia să fie exilaţi în Turcia. Împreună cu alţi participanţi la mişcare, printre care şi Alexandru Ioan Cuza, Epureanu reuşeşte să se sustragă exilului, fiind ajutat de viceconsulul englez de la Brăila, şi ajunge în Transilvania.

Aici, participă la Adunarea Naţională de la Blaj (3/15 mai 1848) şi semnează programul revoluţionar de la Braşov, „Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei”, care prevedea abolirea privilegiilor boiereşti şi unirea Moldovei cu Ţara Românească „într-un singur stat neatârnat românesc”. La Cernăuţi, ia parte la formarea Comitetului revoluţionar moldovean.

 În 1849 se întoarce în Moldova, iar domnul Grigore Alexandru Ghica îl numeşte preşedinte al Divanului de Întărituri (1854 – 1856).

A fost unul dintre cei mai fervenţi unionişti, fiind desemnat membru în Comitetul Central al Unirii din Iaşi, deputat în Divanul ad-hoc (1857) şi în Adunarea Electivă a Moldovei.

  D-nd dovadă de un înalt spirit patriotic, Emanoil Costache Epureanu a renunţat la tron în favoarea lui Alexandru Ioan Cuza, pentru a nu diminua din şansele acestuia de a fi ales.

La 3 februarie 1880 un grup de 88 de oameni politici reprezentanţi ai mai multor grupări conservatoare, între care se evidenţiau  Lascar Catargiu, Manolache Costache Epureanu, Ioan Emanoil Florescu, Alexandru Lahovari, Titu Maiorescu, Petre Mavrogheni, Grigore Paucescu, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Alexandru Stirbei, Grigore Triandafil ş.a, puneau bazele Partidului Conservator.

 Totodată, a fost adoptat şi programul partidului, care sintetiza în termeni foarte clari doctrina acestuia: ataşamentul pentru evoluţia organică a societăţii, pentru susţinerea unui progres măsurat şi continuu, pentru acţiunea concretă, coerentă a unui executiv reticent la imitaţiile excesive sau la construcţiile politice abstracte, pentru respectarea valorilor tradiţionale.

A fost între 1880 și 1918 una dintre cele două principale forțe politice care au condus România, cealaltă fiind Partidul Naţional Liberal. A fost partid de guvernare timp de 14 ani, mai mult de o treime din existența sa.

Conservatorismul este o filozofie politică care promovează tradiția,  ierarhia și autoritatea și dreptul la proprietate susţinând instituții precum monarhia, religia,   parlamentară, având ca principal obiectiv  stabilitatea și continuitatea socială.

Avându-și originea în celebrul dicton al lui Lucius Cary, al II-lea Viconte Falkland: „Atunci când nu este necesar să schimbi ceva, este necesar să nu schimbi nimic”, conservatorismul a fost fundamentat ca doctrină politică de către gânditorul Edmund Burke.Pe plan istoric, asociat cu dreapta politică, termenul a fost folosit pe parcurs pentru a descrie o gamă largă de viziuni politice şi filosofice care au în comun   reticenta conservatorilor la orice tip de actiune revoluţionara, ei promovand mai degraba ideea unei evolutii organice a comunităţii, in interiorul unei logici evolutive naturale, proprii, specifice.

În aceasta ordine, actul politic este văzut ca unul mai degraba de administrare a realităţii concrete, care stăruie asupra unor probleme apărute la un moment dat în viaţa comunităţii, decât unul de impunere a unui proiect grandios de societate, care-şi propune sa amaneteze viaţa comunităţii pentru o perioada de timp mai mult sau mai puţin determinată (de unde şi atitutdinea intransigentă de opoziţie la orice tip de  liberalism,  comunism, fascism etc.)

Marele fruntaş conservator Alexandru Marghiloman spunea : „Conservatorismul, domnii mei, nu imbratişeaza interesele unei clase, ci ale tuturor claselor, fara excluziunea nici uneia.”
 „Doctrina conservatoare este aceea care tine drept un adevar istoric ca progresul real, durabil, nu se poate face prin salturi; ca el nu poate fi decat rezultatul unei legaturi armonioase a trecutului cu prezentul.

În România, precursorii acestui partid  au fost gruparea politică „Juna Dreaptă” (Noiembrie 1868) și ziarul Timpul (fondat martie 1876). 

Nucleul  partidului l-a constituit Clubul central de la Bucureşti, iar conducerea operativă o exercita un comitet, alcatuit dintr-un preşedinte, un vicepresedinte si cinci membri. 

Primul preşedinte al Partidului Conservator a fost omul politic Manolache Costache Epureanu, care ocupase de-a lungul timpului poziţii importante in ierarhia politică a ţării, fiind deputat, senator ori ministru în mai multe rânduri.

 Emanoil Costache Epureanu, a fost urmat la preşedinţia partidului de Lascăr Catargiu (1880-1899), George Grigore Cantacuzino (1899-1907), Petre Carp (1907-1913), Titu Maiorescu (1913-1914), Alexandru Marghiloman (1914-1925).

Ca formaţiune politică de sine stătătoare, Partidul Conservator a participat la toate evenimentele care au avut loc în perioada modernă din Istoria României.

   Încetarea activităţii partidului coincide cu moartea lui Alexandru Marghiloman, în mai 1925, când s-a hotărât fuziunea Partidului Conservator cu Partidul Poporului (3/15)

Partidul Conservator a editat de-a lungul timpului publicaţiile: „Timpul ” (1876-1884; 1889-1900), „Epoca” (1885-1889; 1895-1916; sept.-dec. 1918), „Conservatorul ” (1900-1914), „Steagul ” (1914-1922), „Timpul ” (1923-1924), „Le Progres” (1918-1925).

  

După ce în septembrie 1880 Manolache Costache Epureanu s-a stins din viaţă, câteva luni mai târziu, pe 20 decembrie, clubul central din Bucureşti şi delegaţii din provincie alegeau în fruntea partidului pe Lascar Catargiu, care a conturat şi un nou statut al partidului.

 

 

 

 

Fișier:Lascăr Catargiu.jpg

 

Lascăr Catargiu (n. 1 noiembrie 1823, Iaşi – d. 30 martie 1899, Bucureşti), a fost unul dintre fondatorii Partidului Conservator şi unul dintre marii oameni de stat ai veacului al XIX-lea. Aparținea unei vechi familii muntene, un membru al acesteia fiind exilat de Matei Basarab în secolul XVII s-a stabilit în Moldova.

A aderat la petiția-proclamație adresată domnitorului Mihail Sturza la 28 martie 1848, ceea ce a dus la surghiunirea sa pe una din moșiile familiei sale din ținutul Neamț.

În timpul lui Grigore Alexandru Ghica (1849 – 1856), Catargiu a ajuns prefect al poliției (agă) din Iași. În 1857 face parte din „divanul ad-hoc” al Moldovei, o comisie aleasă conform Tratatului de la Paris din 1856, pentru a vota unirea propusă a Moldovei cu Țara Românească.

Vederile sale puternic conservatoare, în special în legătură cu reforma agrară, l-au făcut să devină candidatul conservatorilor la tron în 1859, în Moldova, însă a refuzat, din dorința de a vedea să apară o singură patrie română mai puternică și mai mare. În timpul lui Alexandru Ioan Cuza (1859 – 1866), Catargiu a ajuns unul din liderii opoziției și a primit ajutor din partea lui Barbu Catargiu, un jurnalist, şi politician, fost prim ministru, asasinat la București pe 20 iunie 1862.

În 1866 a devenit unul dintre cei trei membri ai Locotenenței Domnești care a condus statul român de la abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza și până la înscăunarea lui Carol I.

S-a situat în prim planul scenei politice timp de aproximativ 45 de ani, fiind unul dintre fondatorii doctrinei conservatoare din România.

Disensiunile cu Alexandru Ioan Cuza l-au determinat să fie unul dintre liderii consipraţiei care au acţionat pentru detronarea domnitorului, după care a fost principalul membru al Locoteneţei domneşti care a substituit atribuţiile şefului statului până la aducerea prinţului străin. În privinţa activităţii politice, Lascăr Catargiu s-a afirmat drept cea mai avizată voce a conservatorismului românesc, fiind timp de 20 de ani preşedinte al Partidului Conservator, pâna în 1899, fiind prim-ministru al guvernelor României timp de patru mandate în perioadele 11 mai 1866 – 13 iulie 1866, 11 martie 1871 – 30 martie 1876, 29 martie 1889 – 3 noiembrie 1889, 27 noiembrie 1891 – 3 octombrie 1895.

A ocupat de asemenea timp de cinci mandate funcţia de ministru de Interne şi a fost  a fost ales în două rânduri preşedinte al Adunării Deputaţilor.                       

Dupa moartea lui Lascar Catargiu, Partidul Conservator i-a avut ca presedinti pe Gheorghe Gr. Cantacuzino (1899-1907), Petre P. Carp (1907-1913), Titu Maiorescu (1913-1914) şi Alexandru Marghiloman (1914-1925).

Preşedintia lui Lascăr Catargiu a cunoscut şi primele frământari politice interne în Partidul  Conservator.

 

Datorită componenţei sale eterogene – mari proprietari de pămînt, burghezia comercială şi administrativă, dar şi o parte a intelectualităţii – în cadrul Partidului Conservator s-au manifestatdisensiuni şi fărîmiţări care vor da naştere unor disidenţe, dintre care cea mai importantă a fost gruparea „Junimistă „, condusă de Petre Carp şi Titu Maiorescu.

 Gruparea in interiorul partidului – Junimiştii, care avea un profil ideologic şi cultural foarte bine definit s-a conturat încă din 1881, ajungând chiar în  în 1891  să se desprindă din Partidul Conservator si să infiinţeze, sub presedinţia lui Petre P. Carp, Partidul Constituţional.

Cei mai marcanţi membri ai noii grupări politice erau Menelas Ghermani, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Iacob Negruzzi, Theodor Rosetti etc. Partidul Constituţional si-a susţinut cauza în jurnale precum „Constituţionalul” (1889-1900) sau „Era nouă” (1899-1900) şi a participat la guvernarea conservatoare din 1891-1895.

In 1900 junimiştii se vor reintegra în Partidul Conservator, însă un an mai târziu controversele dintre adepţii lui Gheorghe Gr. Cantacuzino şi ei reapăreau, încheindu-se de-abia prin 1907.
In 1884 a luat naştere sub conducerea lui Lascăr Catargiu şi Grigore Vernescu o grupare politica hibridă, numita Partidul Liberal Conservator.

Noua formaţiune, care avea ca organ central de presa,  jurnalul „România” (1884-1892), era o formulă politica de conjunctură, îndreptată împotriva guvernarii liberalului Ion C. Bratianu.

Partidul Liberal Conservator a participat la guvernarea junimistă din 1888 – 1889, asumându-şi apoi singur doua cabinete (martie – noiembrie 1889 si februarie – noiembrie 1891).

In 1891 ramura conservatoare s-a reconstituit în matca tradiţională a Partidului Conservator.

În februarie 1908, o serie de personalităţi au părăsit Partidul Conservator, întemeind Partidul Conservator Democrat, în frunte cu Take Ionescu.

În 1915, vechiul Partid Conservator s-a scindat în gruparea condusă de Nicolae Filipescu şi în gruparea condusă de Alexandru Marghiloman.

În 1916, Partidul Conservator Democrat a fuzionat cu aripa conservatoare condusă de Nicolae Filipescu, sub denumirea de Partidul Conservator Naţionalist.

 Pâna în 1918 la conducerea Romaniei s-au succedat nu mai puţin de sapte guverne aflate sub coordonarea unor personalitati politice conservatoare remarcabile. Sunt semnificative realizarile cabinetului prezidat de Petre P. Carp (1910-1912) in domeniul rural si al meseriilor sau cele ale guvernului in fruntea caruia s-a aflat Titu Maiorescu (1912-1913), care a reusit sa gireze cu bine „criza balcanica”, mediind pacea intre Grecia si Turcia, ceea ce a facut ca România sa devina un important factor politic in zonă.

Izbucnirea primei conflagraţii mondiale găseşte formaţiunea într-o stare de acută dezbinare şi lipsă de voinţă politică.

În atari condiţii, practic, după Congresul din 1915, ea se desfiinţează, cu toate că unele organizaţii locale îşi vor perpetua activitatea pînă după terminarea războiului.

După 1918, Partidul Conservator a încercat să se reorganizeze sub denumirea de Partidul Conservator Progresist condus de Alexandru Marghiloman, dar în alegerile parlamentare din 1919 nu a obtinut decât 19 mandate, iar in 1920 si 1922, nici unul.

De subliniat că agonia Partidului Conservator avea în principal o bază socio-economică, anume fărîmiţarea şi treptata dezmembrare a clasei boiereşti în primele decenii ale veacului al XX-lea; îmbătrînit, el iese de pe scena politică autohtonă, lăsînd în urma sa un imens loc gol, grupările conservatoare apărute ulterior din trunchiul său (Partidul Conservator-Progresist, Partidul Conservator-Independent sau Grupul Conservator Unionist) neputând rezista în competiţia politică cu liberalii sau cu anumite construcţii de dreapta mai puţin echilibrate, dar mai ancorate în problemele vremii.

A continuat sa mai existe pe scena politica românească, până la moartea ultimului său preşedinte, Alexandru Marghiloman, mai ales prin intermediul organelor de presă precum „Steagul” (1914-1922) sau „Le Progrès” (1914-1925), care continuau tradiţia de la  publicaţiile „Timpul”(1889-1900) ori „Conservatorul” (1900-1914).

In mai 1925, fruntaşii conservatori decideau fuziunea cu Partidul Poporului, prin integrarea organizatiilor locale şi a centralei în structurile gruparii conduse de Alexandru Averescu.
Şapte ani mai târziu, Grigore Filipescu, fiul cunoscutului lider conservator, Nicolae Filipescu, fonda un partid care se declara continuatorul tradiţiei instituite în 1880.

Noul Partid Conservator, care a existat în viaţa politică a Romaniei pâna prin 1938, nu a avut însă nici o influenţă notabilă în viaţa politică a ţării.

După căderea dictaturii comuniste, în 1991, s-a încercat o resuscitare a conservatorismului în politica românească, prin crearea Partidul Umanist Român (PUR). 

 

 

PC - Partidul Conservator. sigla PC

 

 

 

La data de 7 mai 2005 Partidul Umanist (social-liberal) şi-a schimbat denumirea în Partidul Conservator, care se considera un continuator al Partidului Conservator istoric din România, cu toate că nu exista o legatură directă între cele două partide, chiar dacă partidul postdecembrist susține că îmbrățișează aceleași valori şi idealuri ca acelea pentru care a militat partidul istoric.

  

 

Bibliografie (surse):

http://www.istoria.md/articol/721/3_februarie,_istoricul_zilei

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Emanoil_Costache_Epureanu

https://filosofiepolitica.wordpress.com/elemente-de-doctrina/partidul-conservator/istoria-partidului-conservator/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Partidul_Conservator_(Rom%C3%A2nia,_1880%E2%80%931918)

Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008.

03/02/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | 2 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: