CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Preşedintele – slugă rusească Igor Dodon a convocat de urgență Consiliul Suprem de Securitate al ţării, în legătură cu declarațiile de Unire cu România semnate de reprezentanţii mai multor localități de la est de Prut

 Dodon convoacă de urgență Consiliul Suprem de Securitate, în legătură cu declarațiile de Unire semnate de mai multe localități

  Igor Dodon s-a isterizat după ce săptămâna trecută, câteva localități din raionul Ialoveni și din nordul Republicii Moldova au votat declarații simbolice de Unire cu România.

El a scris pe pagina sa de Facebook că va convoca de urgență Consiliul Suprem de Securitate, pentru „a se lua atitudine cu privire la acțiunile îndreptate împotriva suveranității, independenței și integrității teritoriale a Republicii Moldova”.

 Declaraţia lui   Igor Dodon   pe Facebook

Pe parcursul lunii ianuarie, reprezentanții mai multor localități din Republica Moldova, au întreprins acțiuni cu caracter antistatal, antipopular și anticonstituțional. Este vorba despre așa-numitele declarații semnate de aleșii locali ai acestor localități care au la bază intenții de lichidare a statului Republica Moldova și unirea cu statul vecin – România.

Aceste acțiuni au loc pe fundalul unor campanii fără precedent, desfășurate pe teritoriul Republicii Moldova, de denigrare a suveranității, independenței și integrității teritoriale a Republicii Moldova, de respingere a conceptului de statalitate. Aceste campanii sunt desfășurate deschis și liber în instituțiile publice din localitățile Republicii Moldova, de așa-numitele forțe unioniste cu caracter anticonstituțional. Este vorba în primul rînd despre instituțiile educaționale: gimnazii, colegii, instituții de învățămînt superior, dar și alte instituții publice, în care sunt interzise orice manifestări de acest fel.

Mai mult ca atît, în ziua de 30 ianuarie, a avut loc un act de vandalism la nivel de stat, cînd a fost ars drapelul de stat, amplasat în interiorul Arcului de Triumf din Piața Marii Adunări Naționale.

Condamn în cel mai categoric mod acțiunile unor reprezentanți din localitățile Republicii Moldova, dar și indiferența, neglijența sau poate rea-intenția a unor astfel de instituții, cum ar fi SIS-ul, MAI, Procuratura Generală, care ar trebui să contracareze aceste manifestări.

În temeiul art.77 al Constituției Republicii Moldova solicit rapoarte de la instituțiile abilitate și dispun convocarea Consiliului Suprem de Securitate, în cadrul căruia urmează să luăm atitudine cu privire la acțiunile îndreptate împotriva suveranității, independenței și integrității teritoriale a Republicii Moldova.

Iată o Declaraţie de Unire cu România  a unui Consiliu local  al uneia din  localităţile din R.Moldova :

 

 

Fotografia postată de Sergiu Centenar Croitor.

31/01/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Un comentariu

Rezoluția Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia a rezervat teritoriilor Transilvania, Banat și Țara Ungurească autonomie provizorie doar până la întrunirea Constituantei, alese prin vot universal, menite să dea Regatului României o nouă Constituție

 

 

 

 

 

Foto: Academicianul Ioan-Aurel Pop (n. 1 ianuarie 1955, Sântioana, Cluj), istoric, profesor universitar, rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj din anul 2012.

 

 

 

 

Centenarul Unirii: Rezoluția Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia

Principiile enunțate în documentele Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia sunt un important punct de reper pentru democrația și unitatea României contemporane.

De multe ori, în spațiul public, se afirmă că ele nu au fost și nu sunt respectate.

Oricare comentator, înainte de a se pronunța, trebuie să citească atent Rezoluția Marii Adunări Naționale și să judece singur. Istoria nu se scrie din impresii, sentimente și frustrări, ci din surse.

Discuțiile se învârt, de regulă, în jurul noțiunii de autonomie care ar fi fost acordată minorităților atunci, în 1918, și pe care statul român nu ar fi respectat-o.

Mai întâi, termenul de autonomie, ca substantiv, în înțelesul (interesat și adaptat) invocat de unii lideri politici actuali, nu este folosit decât o singură dată în textul Rezoluției respective, anume la articolul al II-lea: „Adunarea Națională rezervă teritoriilor sus indicate (Transilvania, Banat și Țara Ungurească1) autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei, aleasă pe baza votului universal”.

După cum se vede, este vorba despre stabilirea autonomiei teritoriilor locuite în majoritate de români, unite cu România (circa 100,000 de km pătrați), teritorii privite în întregimea lor.

În al doilea rând, chiar și acestor teritorii, Adunarea le-a acordat autonomie provizorie, doar până la întrunirea (convocarea) adunării, alese prin vot universal, menite să de Regatului României o nouă Constituție. Toate aceste prevederi s-au respectat cu destulă strictețe, iar Transilvania cu Banatul și Părțile vestice s-au încadrat definitiv în România, fără nicio autonomie, doar după îndeplinirea condițiilor indicate.

Este drept că viitoarea Constituție s-a aprobat abia in 1923, iar autonomia Transilvaniei a fost abolită ceva mai devreme, dar aceasta e o chestiune de formă și nu de fond.

Cei care critică neaplicarea Rezoluției de la 1 Decembrie, „uită” o chestiune esențială, anume „decretarea” unirii. Punctul nodal al documentului este tocmai unirea locuitorilor respectivi și a teritoriilor menționate cu România. Iar această unire a fost „decretată” de către cei 1228 de delegați – aleși în chip democratic și posesori de documente oficiale („credenționale”, acte de crezământ, certificate) – ai tuturor românilor în cauză.

Or, minoritatea ungară din România, spre deosebire de toate celelalte minorități, nu a recunoscut niciodată în mod explicit, global și oficial Unirea cea Mare.

De aici se cuvine plecat. Este foarte greu să se invoce nerespectarea unor afirmații, principii, drepturi, cuprinse în documentul de la Alba Iulia, de către urmașii unora dintre aceia care nu au recunoscut esența actului evocat aici.

Dar chiar și așa, principiile în cauză, analizate la rece, corect și obiectiv, se vede că spun orice altceva decât autonomie pentru vreo minoritate sau pentru vreun teritoriu locuit de vreo anumită minoritate.

Ele sunt invocate uneori în necunoștință de cauză, alteori în mod intenționat, știindu-se că puțini români le mai citesc azi sau, dacă le citesc, și mai puțini le pot interpreta corect. Iar dacă ar fi să ne referim direct la autonomiile istorice ale Transilvaniei („Pământul Săsesc” și „Pământul Secuiesc”), atunci se face din nou o mare confuzie: desființarea acestor autonomii nu are nicio legătură cu momentul 1918 și nici cu statul român.

Prima lor anihilare s-a făcut de către împăratul Iosif al II-lea (1780-1790), prin reformele sale din Transilvania (ea a fost fără urmări pe termen lung, fiindcă privilegiații ardeleni au contestat măsura).

Atunci, toată Transilvania a fost împărțită în comitate (echivalente județelor de astăzi), fără ca vreunul din aceste comitate să beneficieze de regim special. A doua anihilare – aceasta definitivă – s-a produs în 1867, când s-a format statul dualist austro-ungar; atunci, Transilvania a fost pur și simplu încadrată în Ungaria sau Transleithania (așa se numea oficial partea răsăriteană a Imperiului, condusă de la Budapesta).

Prin urmare, Regatul României a preluat în 1918-1920, prin voința majorității locale și a comunității internaționale (stipulațiile Conferinței de Pace de la Paris, din 1919-1920), o Transilvanie fără nicio autonomie, o Transilvanie unitar și uniform organizată.

Autonomiile despre care mai vorbesc unii astăzi erau considerate, încă din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, relicve ale Evului Mediu, care se cuveneau grabnic desființate, în spiritul modernității și al modernizării.

Textul Rezoluției Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia. Sursa: Cimec.ro

Marea Adunare Națională de la Alba Iulia – după decretarea solemnă a Unirii – a stabilit următoarele principii fundamentale: „deplina libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare”, „egala îndreptățire și deplina libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din stat”.

„Deplina libertate națională” este explicată clar, fără putință de interpretări paralele și ea însemna, pentru autorii Rezoluției, dreptul „popoarelor conlocuitoare” de a se „instrui, administra și judeca în limba proprie”, de „a fi reprezentate în corpurile legiuitoare” ale României, de a fi reprezentate în guvernarea țării.

Ce se poate constata în legătură cu aceste principii?

Minoritățile etnice din România au instituții de instruire și educație în limbile lor, la diferite niveluri, în funcție de necesități și de posibilități.

Maghiarii din România „se instruiesc” în limba lor, în mod gratuit și, adesea, cu burse din partea statului, de la grădiniță până la doctorat și la studiile post-universitare.

Nu există program de studii superioare, de exemplu, cerut de maghiari la Universitatea „Babeș-Bolyai”,  care să nu fi fost aprobat de conducerea instituției.

Condiția este cea mai generoasă din Europa: să existe cel puțin zece doritori care să urmeze acea specialitate. Dar, în spiritul discriminării pozitive, se aprobă și specializări cu 7-8 cursanți.

Prin urmare, pentru câte 10 amatori de studii superioare în maghiară sunt plătiți de stat câte circa 20 de profesori maghiari. Iar dacă nu sunt 10 doritori de astfel de studii din România, pot fi aduși tineri din Ungaria, care, în spiritul reglementărilor europene, să studieze în România, în ungurește, pe locuri bugetate de statul român.

Mai mult: un student care învață în ungurește primește de la stat finanțare dublă (iar unul care învață în nemțește primește de 2,5 ori mai mult), în raport cu unul care studiază în românește.

Niciodată, în România de după 1918, sistemul de educație de toate gradele în limba maghiară nu a fost oprit, ci doar restricționat uneori, mai ales în vremea comunismului naționalist (în anii ’80 ai secolului al XX-lea).

Astfel, maghiarii din România au șansa să fie perfect bilingvi și să poată ocupa orice funcție, oriunde în țară, surclasându-i adesea pe etnicii români. Despre administrația în limba proprie, la fel: peste tot în țară, maghiarii sunt reprezentați în administrație în proporție cu numărul lor; în satele, comunele, orașele, municipiile și județele unde ei predomină, administrația este, practic, maghiară, desfășurată în limba maghiară. „Judecarea” se face, de asemenea, în teritoriile majoritar maghiare, cu judecători și grefieri maghiari.

Statul român asigură, pe de altă parte, traducători ori de câte ori este necesar.

Prin urmare, orice împricinat, martor etc. poate vorbi în fața instanței, în mod neîngrădit, în ungurește.

Despre restul facilităților asigurate minorităților, se poate vorbi și scrie foarte mult. Încă din epoca interbelică, minoritățile au avut organizații, asociații, partide proprii, acestea din urmă fiind reprezentate în parlament. Când nu au mai avut, înseamnă că se desființaseră toate partidele, inclusiv cele românești (din 1938 până în 1944).

Sub comunism, maghiarii au condus în mare măsură Transilvania, la începuturile regimului respectiv, iar apoi au fost mereu prezenți în fruntea României, în toate organismele centrale, în proporție cu numărul lor și chiar mai mult.

După 1989, maghiarii participă la guvernare în mod constant, inclusiv atunci când nu fac guvern de coaliție cu vreun partid majoritar.

În Camera Deputaților și în Senat nu a fost vreodată (după 1989) vreo legislatură fără deputați și senatori maghiari, în proporție chiar mai mare decât cea obținută pe cale electorală. Nu există instituție de interes național, cât de cât importantă, fără reprezentant/ reprezentanți ai partidelor maghiare, de la Banca Națională a României până la Institutul Cultural Român.

România este singura țară din Europa în care minoritățile înregistrate oficial, independent de numărul membrilor lor, sunt reprezentate în parlament, deputații lor (desemnați de comunitate) având toate drepturile celorlalți deputați (aleși prin sistemul de vot obișnuit).

Este drept că, în documentul invocat – adică în Rezoluția Adunării Naționale de la Alba Iulia – se mai folosește odată cuvântul autonomie (mai exact adjectivul „autonom”, cum s-a văzut), anume în articolul al III-lea, atunci când se vorbește despre „deplina libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din stat”.

Dar aici este vorba, evident, despre religie, despre confesiuni și nu numai despre cele maghiare (calvină, romano-catolică din Ardeal, unitariană etc.) și nici numai despre cele ale minorităților, ci despre toate.

Prin urmare, în documentul de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia nu este vorba nicăieri despre acordarea autonomiei (teritoriale, culturale, regionale, judiciare, administrative, politice etc.) pentru vreo minoritate (sau „popor conlocuitor”, cum se zicea atunci), ci despre asigurarea „deplinei libertăți naționale”, în sensurile precizate, anume dreptul de a se instrui, administra, judeca în limba proprie, de a fi reprezentate în guvern, parlament etc.

Or, toate acestea s-au îndeplinit și se îndeplinesc zi de zi. Firește, nu există nici aici – ca în orice lucru omenesc – perfecțiune. Niciodată, un minoritar – mai ales dintre aceia care au în vecinătate țări în care trăiește majoritatea etniei (națiunii) sale – nu se va simți în România precum în Ungaria, Germania, Ucraina, Serbia, adică în „patria-mamă”, cum le place să spună unora.

Cred că, în condițiile actuale ale cadrului comun european, ar fi mai bine să ne concentrăm cu toții eforturile pentru construirea eficientă și cinstită a noii Românii, în care legile să fie respectate. Se cuvine ca toți cetățenii români să fie pregătiți să celebreze Centenarul Marii Uniri cu onoare și demnitate, animați de dorința unui viitor mai bun, pe fondul învățămintelor istoriei. (autor: Ioan-Aurel Pop, sursa: Revista Clipa)

 

NOTĂ:

1 Este vorba despre Partium sau „Părțile ungurești” (în sensul de regiunile locuite de români situate spre Ungaria), adică despre Crișana, Sătmar, Maramureș, Solnoc, Ung, Bereg, Ugocea etc.

 

 

31/01/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Un comentariu

31 ianuarie 1418 – S-a stins din viață Mircea cel Mare sau „cel Bătrân”, gloriosul domn al Ţării Româneşti. VIDEO

 

 

 

Mircea cel Bătrîn (n.1355-d.1418), Domn al Munteniei 1386-1418, pictură din biserica Episcopiei de Argeș, România

 

Mircea cel Bătrân (n.1355-d.1418), Domn al Munteniei 1386-1418, pictură din biserica Episcopiei de Argeș.

 

 

 

La 31 ianuarie 1418 s-a stins din viață Mircea cel Mare sau „cel Bătrân”, de două ori domn al Munteniei şi a fost înmormântat la ctitoria sa de la Cozia, la 4 februarie același an. 

Principe între creștini cel mai viteaz și cel mai ager”, așa cum a fost numit de către istoricul german Leunclavius, Mircea a domnit timp de 32 de ani în Țara Românească între 23 septembrie 1386 – noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între ianuarie 1397 – 31 ianuarie 1418.

A fost fiul voievodului Radu I și fratele lui Dan I (numai după tată), căruia i-a urmat la tron după moartea acestuia, la 23 septembrie 1386.

Potrivit istoricilor, Radu I a avut doi fii: pe Dan, mai mare, cu doamna Ana şi pe Mircea, cu doamna Calinichia.

Despre doamna Calinichia există  mai multe supoziţii şi anume că ea ar fi fost (potrivit unei cronici sârbeşti târzii din sec. al XVII-lea), a patra fiică a cneazului Lazăr al Serbiei, sau o prinţesă bizantină, pentru că numele ei este grecesc sau că ar fi provinit dintr-o familie boierească din Oltenia, judecând după întinsele moşii pe care le deţinea acolo.
 

În documentele oficiale ale vremii, Mircea cel Mare apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn…”.

Supranumele de „cel Bătrân”  însemna „Mircea cel Vechi” (din bătrâni, din trecut), dar odată cu evoluția limbii acesta a ajuns să-și piardă sensul inițial, pentru că numele în sine s-a păstrat neschimbat.

Supranumele „cel Bătrân” (în slavonă: starîi) presupunea, în general, în limbajul de cancelarie medieval primul domnitor cunoscut cu acest nume.

Întrucât în Țara Românească nu se obișnuia ca în Occident numerotarea domnilor, Mircea a primit acest nume postum pentru a fi deosebit de nepotul său Mircea al II-lea și de Mircea Ciobanul, care a domnit în secolul al XVI-lea.

Soția lui Mircea a fost doamna Mara, al cărei chip se păstrează pe tabloul votiv de la schitul Brădet.

Știri directe asupra ascendenței acesteia nu au parvenit, însă prin interpretarea altor documente, în care este înfățișată ca mare proprietară de terenuri lângă lacul Balaton în Ungaria, majoritatea specialiștilor acceptă descendența acesteia din familia de Cilly, de origine germană, venită în Ungaria din Carintia. 
Prin aceasta s-ar explica în plus anume afirmații în legătură cu înrudirea dintre Mircea și Vladislav al II-lea Iagello, acesta din urmă căsătorit a doua oară cu Ana de Cilly .

Cu regele polon Mircea mai avea două legături îndepărtate de rudenie, pornite de la Nicolae Alexandru. Doamna Mara a murit înainte de 1427, însă la 22 iunie 1418 încă mai era în viață.

Pomelnicele mănăstirilor Tismana și Arnota menționează o a doua soție a lui Mircea, doamna Anca.

Remarcabil comandant militar şi om politic, Mircea cel Mare, s-a aflat în bune relaţii cu Ungaria, Polonia şi Moldova, a repurtat victorii asupra turcilor şi a intervenit, după 1402, în luptele pentru succesiune în Imperiul otoman. 

 În baza interesului reciproc în lupta împotriva extinderii Imperiului Otoman, Mircea se aliază cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei. A fost vasalul regelui ungar, care i-a recunoscut ca feude ducatele Făgăraș, și Amlaș și Banatul de Severin; în plus i-a mai acordat castelul Bran și domeniul Bologa cu 18 sate.

Cu toate că jurămîntul de credință nu s-a păstrat până în zilele noastre, aluzii la existența acestuia se regăsesc în tratatul militar între cele două țări, încheiat la Brașov în 7 martie 1395.

Mircea cel Mare a stabilit o alianță cu voievodul Petru Mușat al Moldovei încă din 1389. Prin intermediul lui Petru I al Moldovei, Mircea a reușit în 1389 să încheie cu regele Vladislav al II-lea al Poloniei o alianță îndreptată împotriva lui Sigismund de Luxemburg, în cazul în care acesta din urmă ar fi pornit un război cu una din cele două țări.

Tratatul a fost înnoit în 1404, cu termeni mai puțini preciși. După întrevederea din 1406 de la Severin, în care regele Sigismund i-ar fi cerut lui Mircea cetatea Licostomo (Chilia), relațiile dintre Ungaria și Muntenia se înrăutățesc.

Pentru a contracara o eventuală campanie militară a regelui ungar, domnul muntean reînoiește în 1410 tratatul cu Polonia.

În 1400, Mircea îl îndepărtează de la tronul Moldovei pe Iuga Ologul și îl impune ca domn pe Alexandru cel Bun, fiul lui Roman I Mușat. Pînă la moartea voievodului muntean, relațiile dintre cele două principate românești vor rămîne cordiale.

Mircea a mai întreținut relații de bună vecinătate și cu țarii bulgari din sudul Dunării. În perspectiva căderii Dobrogei sub stăpînirea otomană, ceea ce i-ar fi adus inamicul în zona porturilor dunărene, Mircea preia inițiativa și alipește Munteniei acest ţinut  în 1388.

 Mircea cel Mare al Munteniei a fost  în istoria europeană  o figură proeminentă a luptei antiotomane a creștinilor din Balcani. În urma bătăliilor de la Rovine și Argeș, în 1395 pierde tronul și se retrage în Transilvania. 

În Muntenia, turcii îl așează în scaunul domnesc pe un anume Vlad, care va fi îndepărtat de către Mircea abia în 1397, cu ajutor militar din partea lui Sigismund de Luxemburg.

În 1396 Mircea, în calitate de principe creștin vasal regelui maghiar, participă la cruciada anti-otomană. După cîteva succese minore, cruciada s-a încheiat lamentabil cu dezastrul de la Nicopole din 25 septembrie.

Anul următor, 1397, pe rîul Ialomița, precum și în 1400, Mircea cel Bătrîn zdrobește categoric două incursiuni otomane ce se întorceau peste Dunăre din expediții de jaf în Transilvania.

Înfrîngerea sultanului Baiazid I de către Timur Lenk (Tamerlan sau Timur cel Șchiop) la Ankara în vara lui 1402 a deschis perioadă de anarhie în Imperiul Otoman, ca urmare Mircea a organizat împreună cu regele maghiar o campanie împotriva turcilor.

În 1404 Mircea a reușit să se impună din nou drept conducător peste Dobrogea.

Mai mult, el a luat parte la lupta pentru tronul imperiului otoman și l-a ajutat pe Musa Celebi să devină sultan (pentru o perioadă scurtă), după moartea căruia a sprijinit și alți pretendenți (Mustafa Celebi, frate al lui Musa, apoi pe șeicul Bedr-ed-Din).

Cu toate acestea, sultanul Mahomed I reușește să-și înfrîngă oponenții și plănuiește o expediție de pedepsire a voievodului valah. Pentru a evita campania sultanului, Mircea semnează spre sfîrșitul domniei (1415 sau 1417) un tratat de pace cu Imperiul Otoman, care recunoștea libertatea Valahiei în schimbul unui tribut anual de 3.000 de piese de aur. Totodată, domnul român a fost obligat să trimită un fiu zălog la Constantinopol.

  Din 1408 domnitorul muntean îl va asocia la domnie pe fiul cel mare, viitorul domn al Munteniei Mihail I.

Mircea Voievod a luat măsuri pentru consolidarea economiei, armatei, administrației și bisericii. El a centralizat puterea, a emis monedă și a stimulat comerțul, dezvoltarea mineritului și agriculturii.

A dotat armata și a construit cetăți. Mircea ctitorește o serie de mănăstiri și biserici pe întreg cuprinsul țării, care vor deveni în timp centre de cultură prin activitatea copiștilor și caligrafilor, precum și prin crearea școlii de pictură religioasă și activitatea zugravilor acestora. În 1401, mitropolitul Munteniei (Valahiei) primește titlul de „exarh al plaiurilor”, avînd astfel jurisdicție și asupra credincioșilor din Ardeal. 

Creşterea puterii economice şi militare a ţării  îi vor permite să reziste tendințelor de expansiune ale Regatului Ungar și ale Poloniei, care urmăreau în special acapararea gurilor Dunării, și să stăvilească forțele otomane aflate în plină expansiune în Balcani.

Mircea a avut mai mulți fii, căci – scriau cronicarii greci Ducas și Chalcokondil – „ducând o viață liberală, a avut mulți copii naturali”, „care după moartea lui s-au apucat să se lupte între ei pentru domnie”.

Mihail, asociat la domnie în 1408, moare în 1420. Alți urmași, care au ajuns pe tronul Țării Românești, sunt Radu Praznaglava (d. 1427), Alexandru Aldea (d. 1436) și Vlad Dracul (d. 1447), acesta din urmă fiind tatăl lui Vlad Țepeș. Un fiu cu nume necunoscut a fost luat ostatec la turci în 1417. În cronici mai sunt pomenite două fiice ale lui Mircea: Ana (căsătorită cu marele celnic Radić) și încă o fată, Arina (căsătorită cu sultanul Musa Celebi).

Dintre nepoții lui Mircea, fiii lui Dan I, sunt de amintit Dan al II-lea care va ajunge să și domnească, Ioan aflat în 1397 la Ragusa și probabil Vlad Uzurpatorul. Anumiți istorici îl consideră pe Vlad ca fiind fiul lui Radu, deci frate cu Mircea.

Mircea cel Bătrân a încetat din viață la 31 ianuarie 1418, fiind înmormântat la ctitoria sa de la Cozia, la 4 februarie același an. 

Pe plan intern, domnitorul s-a dovedit un bun gospodar, prin măsurile economice înțelepte pe care le-a luat, și un adevărat creștin, lăsând în urma sa mai multe locașe de cult. Pe lângă succesele militare, Mircea a fost un strălucit diplomat, atât în relațiile cu Ungaria și Polonia, cât și cu Imperiul Otoman, căruia i-a determinat o bună bucată de timp situația internă.

Reușind să împiedice în mod eficient expansiunea otomană în nordul Dunării, Mircea cel Bătrân a devenit o figură proeminentă a luptei creștinilor din Balcani.

 

 

 

Fișier:Harta Tarii Romanesti, 1404.png

 

 

 

În timpul domniei lui  Țara Românească a ajuns la întinderea teritorială maximă din Evul Mediu: de la Olt în nord la Dunăre în sud și de la Porțile de Fier în vest până la Marea Neagră în est.

Titulatura domnească prezentă în actele rămase de la Mircea cel Bătrân poate oferi o cronologie aproximativă a întinderii teritoriale a Munteniei în acea epocă. 

Cel mai lung titlu al lui Mircea apare din 1406 până la sfârșitul domniei sale, sub forma:

„Eu, întru Hristos Dumnezeu binecredincios și binecinstitor și de Hristos iubitor și autocrat, Io Mircea mare voievod și domn din mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată Țara Ungrovlahiei și a părților de peste munți, încă și către părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului herțeg și domnitor al Banatului Severinului și pe amândouă părțile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare și stăpânitor al cetății Dârstorului”.

Voievodul muntean a fost evocat de-a lungul vremii în literatură (Grigore Alexandrescu – „Umbra lui Mircea. La Cozia” în 1844, Dimitrie Bolintineanu „Viața lui Vlad Țepeș Vodă și Mircea cel Bătrân” în 1863 și poezia „Mircea cel Mare și solii”, Mihai Eminescu, Scrisoarea a III-a, 1881, D. Ciurezu – „Noaptea-n miez la mănăstire”, Eugen Jebeleanu – „Cozia”, Ion Brad – „Epitaf la mănăstirea Cozia”, Victor Tulbure – „Mircea”, Ioan Alexandru – „Imnul lui Mircea cel Bătrân”, Dan Ioan – „Cavalerii Ordinului Basarab”),teatru Dan Tarchila – Io , Mircea Voievod , sculptură (statui în Piața Centrală din Târgoviște, în Râmnicu Vâlcea, Pitești, Turnu Măgurele, Tulcea, București, Constanța), pictură (în special frescele ctitoriilor), film (Sergiu Nicolaescu – „Mircea” în 1989). De asemenea, o serie de instituții de învățământ (colegii naționale din Constanța și Râmnicu Vâlcea, Academia Navală din Constanța ce administrează și bricul Mircea etc.), străzi, piețe și cartiere poartă numele marelui domnitor.

Epoca lui Mircea a beneficiat de o atenție largă a specialiștilor în istorie și disciplinele conexe, existând un important număr de lucrări în acest sens.

 

 

 

File:Interbelic Durostor County CoA.png

 

 

Chipul domnitorului a figurat și pe stema județului Durostor din Dobrogea de sud (Cadrilater), în perioada interbelică, ca simbol al stăpânirii sale pe acel teritoriu.

 În memoria urmaşilor, Mircea a rămas ca un mare conducător care a rezistat invaziilor necontenite ale Imperiului Otoman. Datorită rezistenţei sale a putut fi  menţinută nu numai independenţa statală a Munteniei dar şi a Moldovei.

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_cel_B%C4%83tr%C3%A2n

http://www.istoria.md/articol/718/31_ianuarie,_istoricul_zilei

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Mircea_cel_B%C4%83tr%C3%A2n

http://istoriamilitara.org/

31/01/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: