22 ianuarie 1862 – Se formează primul guvern unitar al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, în frunte cu primul ministru Barbu Catargiu

 

Barbu Catargiu, Prim-ministrul Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei

 La 22 ianuarie 1862 se formează după recunoaşterea de către marile puteri a unirii depline a Principatelor Moldovei şi Valahiei, primul  guvern unic al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei în frunte cu conservatorul Barbu Catargiu.

Barbu Catargiu, om politic, personalitate de seamă a grupării politice conservatoare, s-a născut la 26 octombrie 1807. Provenea dintr-o străveche familie boierească din Muntenia, părinţii săi fiind marele vornic Ştefan Catargiu şi Stanca Văcărescu, fiica lui  Barbu Văcărescu. Studiile elementare le-a urmat la Bucureşti, la Şcoala grecească de la Măgureanu, iar din 1825 urmează cursuri universitare la Paris, unde studiază literele, dreptul, istoria, filosofia şi economie politică.

 A fost preşedinte al Consiliului de Miniştri în guvernul de la Bucureşti, între 20 aprilie – 12 mai 1861 şi a fost  desemnat de Al.I. Cuza să formeze primul guvern comun al celor două principate române, după care în ianuarie 1862 domnitorul îl numeşte prim-ministru al celui dintâi guvern român.
Mandatul său va înceta  brusc pe 8 iunie 1862 cînd a fost asasinat sub clopotniţa de pe Dealul Mitropoliei din Bucureşti.

O legendă care a circulat multă vreme de la asasinarea primului ministru, spunea că  în timpul şederii sale la Paris o faimoasă ghicitoare i-ar fi prezis un destin tragic.

Această „crimă politică perfectă”, după cum bine menţionează istoricul Stelian Neagoe, a stârnit un scandal imens în epocă prin implicaţiile sale, iar enigma sa nu a fost elucidată nici pînă în zilele noastre.

După ce  în data de 5/17 ianuarie 1859, au fost organizate alegeri la Iași,  iar noul domnitor al Moldovei a fost desemnat Alexandru Ioan Cuza, după o săptămână, în 12/24 ianuarie 1859, au avut loc alegeri și la București, în urma cărora,  și aici a fost ales tot Alexandru Ioan Cuza, profitându-se de faptul că Marile Puteri nu specificaseră clar în Tratatul de la Paris, că Principatele Române nu pot fi conduse de un singur domnitor.

 În consecinţă, puse în fața faptului împlinit, Marile Puteri au avut brusc de- a face cu două principate conduse de același domnitor – Alexandru Ioan Cuza.

De la dubla alegere a prinţului Cuza în 1859 şi până la 22 ianuarie 1862, când a intrat în funcţiune la Bucureşti un guvern unic sub conducerea lui Barbu Catargiu, în cele două principate române au funcţionat în baza hotărârilor Congresului de la Paris  (13 februarie 1856 – 18 martie 1856), un număr de 6 guverne separate la Iaşi şi 9  la Bucureşti, fiecare cu primul său ministru.

La 24 ianuarie 1862 a avut loc prima ședință a Adunării unice. Tot din 24 ianuarie 1862 s-a utilizat titulatura de România în loc de „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, însă iniţiativa nu s-a putut  materializa atunci decât pentru o scurtă perioadă de timp din cauza protestelor otomane și turce.

În primele luni ale guvernării lui Barbu Catargiu se iau o serie de măsuri. 

A fost desfiinţată Comisia centrală de la Focșani (14 februarie) iar în martie 1862 s-a prezentat un proiect de lege pentru înfiinţarea unui Comitet Provizoriu de Legislaţie, compus din toţi miniştrii şi dintr-un număr egal de deputaţi aleşi de adunare, prezidat de primul ministru şi însărcinat cu elaborarea proiectelor de legi.

După constituirea guvernului unic al Principatelor, ministerele din Moldova sau fost desfiinţate, instituindu-se în locul lor ca măsură de tranziţie, directoratele, iar Iaşiul şi-a pierdut statutul de capitală.

Atacat de presa de opoziţie deoarece nu dorea lărgirea drepturilor electorale, guvernul Catargiu emite o lege  potrivit căreia poliţia  presei supraveghea imprimatele „rău famate” şi controla activitatea proprietarilor de chioşcuri.

După problema electorală, cea mai intens dezbătută temă şi o sursă de conflict major  între politicieni, era reforma agrară.

Conflictul între conservatorii conduși de Barbu Catargiu și liberali (supranumiţi “roșii“) grupați în jurul lui IC Brătianu, CA Rosetti și Mihail Kogălniceanu s-a ascuțit, odată cu promovarea proiectului de lege rurală, întocmit încă din 1860 de Comisia centrală şi adus în discuţia Camerei la 25 mai 1862.

Acesta nu prevedea împropietărirea pe loturile pe care țăranii le lucrau, ci constiuirea așa-zisul pământ comunal, reprezentând câte 3 pogoane de fiecare familie.

Chiar dacă se autoriza vinderea sau închirierea către ţărani a unor loturi pe moşiile statului şi a instituţiilor publice, acest lucru nu era posibil pe moşiile boiereşti.

Proiectul a fost combătut intens de opoziţia liberală. Mihail Kogălniceanu arăta că proiectul nu ţinea cont de prevederile Convenţiei de la Paris din 1858, însă având majoritatea în Cameră, era evident că executivul conservator condus de Catargiu îşi va impune demersul.

Pentru a împiedica acest fapt, opoziția a apelat la mase şi a convocat pe 11 iunie  la împlinirea a 14 ani de la revoluţia de la 1848, o mare adunare pe Câmpia Libertăţii din Dealul Filaretului.

Motivaţia era aniversarea revoluţiei de la 1848, însă scopul real era exercitarea unei presiuni care să ducă la căderea guvernului.

În aceeaşi zi, majoritatea Adunării intenţiona să voteze legea agrară conservatoare. De accea, deputaţii conservatori au cerut guvernului să interzică manifestaţia anunţată de opoziţie.

Barbu Catargiu a asigurat Adunarea că “voi prefera a fi zdrobit decât a îngădui slăbirea liniştei: voi prefera moartea mai înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituţiile ţării“.

Acesta cuvinte fatidice au fost rostite numai cu o jumătate de oră înainte ca o mână misterioasă să-l asasineze.

 În Camera dominată de gruparea Conservatoare reformele lui Cuza se împotmoleau mereu, iar legea rurală nu avea nici o şansă să fie aprobată.

Atunci, Cuza a recurs la ultima mişcare pe care o avea în plan, dizolvarea Parlamentului, în mai 1864. Însă prima victimă a Legii rurale avea să fie premierul Barbu Catargiu.

 Dar e puţin probabil să fi fost un impuls de moment, multe alte fapte indică premeditarea.

S-a bănuit că asasinarea lui Barbu Catargiu ar fi fost comandată chiar de Cuza, sau de apropiaţi şi susţinători ai acestuia.

Inexplicabil, trăsura (închisă) a lui Barbu Catargiu plecase din faţa Parlamentului (aflat atunci în sediul din Dealul Mitropoliei, azi Dealul Patriarhiei), iar primul-ministru a fost nevoit să plece de acolo cu trăsura (deschisă) a prefectului de poliţiei, Nicolae Bibescu care, e drept, se afla şi el alături, pe banchetă, la momentul asasinatului.

El a fost poreclit, tocmai datorită acestui eveniment, „Bibescu Pistol”. S-a tras foarte de aproape, dintr-o poziţie privilegiată, ca şi cum fusese stabilit ca trăsura să aibă un anumit traseu, o anumită oprire, care să permită asasinului să ţintească perfect.

Glontele a produs o rană adincă în ceafă la nivelul vertebrei cervicale, unde se unesc gîtul cu trunchiul, a lovit coloana și a rupt-o. Aceasta a fost cauza morții primului ministru, care a fost instatanee.

Nedescoperit până în ziua de azi, asasinul lui Barbu Catargiu a executat cu adevărat o crimă perfectă.

După declaraţiile unui martor de la faţa locului, pe Catargiu l-ar fi împuşcat ”un individ blond, cu cioc, ciupit de vărsat, îmbrăcat nemţeşte, cu pălărie de paie cu borduri negre”. Aşa suna circulara Poliţiei care a făcut înconjurul ţării pentru depistarea asasinului.

  A fost indicat Dimitrie Dunca, un liberal exaltat pe seama căruia s-a pus într-o primă fază asasinarea lui Catargiu.

“Şi pentru că, din informaţiile ce am luat, acel individ este peste măsură exaltat în ideile sale politice, bănuiesc că el poate fi făptuitorul”, scria prefectului de Ialomiţa, cel care l-a indicat după descrierea martorului ca prezumtiv asasin pe Dunca.

Dimitrie Dunca nu a putut fi găsit şi nu a fost interogat. Prefectul Poliţiei, Nicolae Bibescu, singura persoană care se afla cu Catargiu în momentul morţii, s-a numărat şi el printre suspecţi.  

Declaraţiile lui Bibescu despre presupusul asasin au fost contradictorii. După ce a declarat iniţial, că asasinul a tras de pe scara trăsurii, a revenit asupra celor spuse, susţinând că, de fapt, glonţul ucigaş a venit dinspre clopotniţa Bisericii Sf Dumitru.

 

Faptul că Bibescu a încheiat cercetările la scurt timp după asasinat, clasând crima cu autor necunoscut, a stârnit şi mai multe suspiciuni.
 200 de arestări a operat poliţia în urma asasinării lui Catargiu, însă nicio arestare n-a condus la adevăratul ucigaş al premierului.

Povestea unuia dintre suspecţi a sporit şi mai mult misterul asasinatului lui Catargiu.

Gheorghe Bogati, o figură cunoscută în lumea interlopă a Bucureştiului, s-a aflat pe lista suspecţilor. La data asasinatului Bogati era un cerşetor, informator al poliţiei Capitalei, un personaj rău-famat, fără nicio pregătire.

Interogat de Poliţie, Bogati ar fi dat se pare, declaraţii contradictorii, dar nu a fost pus sub acuzare. La scurt timp după asasinat, când ancheta era deja închisă, Bogati a fost numit inspector silvic, prin decizia lui Al. I Cuza. Numirea a ridicat mari semne de întrebare şi suspiciuni.  

Istoricul Alexandru Lapedatu a susţinut în studiile sale că asasinul lui Barbu Catargiu ar fi fost unul plătit şi că acesta ar fi fost Gheorghe Bogati. 

„La 1862, Bogati se găsea în Bucuresti, ducând o existenţa imundă. Trăia în mizerie, dormind prin grădinile de la vale de Schitu Măgureanu şi întreţinându-se în casele de toleranţă”, scrie Lapedatu. Potrivit istoricului, pentru crima făcută la comandă, Bogati ar fi fost răsplătit cu postul de slujbaş la stat.

Se spune că spre finalul vieţii, emigrat în Ardeal , Bogati se recomanda cu mândrie drept ”asasinul lui Catargiu”.

  Domnitorul Al. I Cuza a dezaprobat asasinatul lui Catargiu. Şi-a prezentat condoleanţele familiei premierului şi a declarat într-o scrisoare trimisă lui Costache Negri : 

”Disensiunile noastre politice, acţiunea anormală ce nu încetează a agita câteva capete exaltate, faptul că d-l Catargiu trecea cu drept cuvânt ca reprezentantul cel mai de seamă al ideilor conservatoare, că rezista, cu pe câtă energie, pe atâta perseverenţă, la uneltirile ultra-liberalilor noştri şi, în fine, discuţiunea legii rurale pendinte înaintea Adunării, toate aceste împrejurări reunite legitimează presupunerea că ura şi fanatismul politic au înarmat braţul celui ce a lovit pe domnul Catargiu“.
 La data asasinatului, Catargiu avea doar 54 de ani.

Premierul îşi pregătise testamentul, lăsându-şi averea în ordine. În testament a cerut să fie înmormântat la conacul de la moşia din Maia-Ialomiaţa, alături de părinţii săi. Dealul Mitropoliei a rămas în istorie drept locul în care a murit, asasinat, cel dintâi premier al României, Barbu Catargiu.

  Pe locul în care glonţul ucigaş a luat viaţa marelui om politic român, s-a ridicat în memoria acestuia o statuie pe al cărei soclu a fost scris,  celebrul epitaf al lui Catargiu:

”Totul pentru ţară, nimic pentru noi”.

 

Statuia a fost dislocată cu buldozerul în 1984 de comunişti şi depozitată în spatele Casei Presei Libere, în aşa-numitul cimitir al statuilor ”foştilor”.

A fost readusă pe Dealul Mitropoliei, după anul 2000.

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Index:Prim-mini%C5%9Ftrii_Principatelor_Unite

 http://adevarul.ro/locale/alexandria/controversele-primului-asasinat-politic-istoria-romaniei

http://www.istoria.md/articol/709/22_ianuarie,_istoricul_zilei

 

 

 

 

 

 

Publicitate

Fenomenul furtului de istorie şi controversa privitoare la identitatea geţi-goţi. VIDEO

 

În migrația lor din nordul Europei spre granițele Imperiului Roman, parte din goți se vor așeza după anul 271 la nord de Dunăre, în fosta provincie romană Dacia. Dacii au acceptat această așezare pașnică a goților, participând împreună cu aceștia la campanii de jaf în Imperiul Roman.

Sub presiunea hunilor la anul 376 gotii vor cere azil în Imperiul Roman unde vor fi acceptați, dar tratați în mod barbar de către romani.

Impactul dintre cele două civilizații va crea o nouă mitologie de sorginte dacică care va fi adoptată, ca proprie, de țări precum Danemarca, Suedia și Spania.

La originea acestei mitologii fabuloase va sta Iordanes, un episcop de origine gotică sau alană, născut în jurul anului 500, care între anii 550-551 va redacta o istorie a goților.

Lucrarea numită “Getica” este de fapt un rezumat al lucrării“Historia Gothorum” scrisă în 12 cărți de către Casiodor (cca.490 – 583), consilierul regelui got Theodoric cel Mare (454 – 526).

Intenția lui Casiodor comună cu a lui Iordanes, era crearea unei identități și istorii pentru goți, cel puțin echivalentă cu a romanilor.

Astfel că Iordanes/Casiodor în lipsă de imaginație, vor prelua de la daci identitatea de nație, de personalități, obiceiuri, tradiții, învătăminte și evenimente istorice.

Chiar și numele lucrarii lui Iordanes va fi adaptat, în loc de “Gothica” în “Getica”.

Tinand cont de vastitatea informatiilor preluate de Iordanes este cert că încă în secolul al VI-lea mai existau multe lucrări și documente despre geto – daci și lumea lor, necunoscute în prezent.

În  lucrarea lui Iordanes întâlnim referiri la geți cu specificația ca în timpul citirii termenului de “goți” întelegem că e vorba de fapt despre “geţi” (daci):

 

„ …. despre originea şi faptele geţilor  …

73. După moartea lui Deceneu l-au socotit demn de aceeaşi veneraţie pe Comosicus, fiindcă era la fel de învaţat.Pentru pregătirea lui era socotit şi rege şi prim preot şi judecător în justiţia supremă. Plecând şi acesta din cele omeneşti, a ocupat scaunul de rege al goţilor Coryllus, care a domnit peste poporul său în Dacia timp de 40 de ani.

76. După un lung interval, în timpul domniei împăratului Domiţian, goţii temându-se de lăcomia acestuia au anulat tratatul pe care-l încheiaseră mai înainte cu alti împăraţi şi au devastat malul Dunarii stăpânit de mult timp de imperiul roman, ucigând soldaţii romani şi pe comandanţii lor. Mai mare peste această provincie dupa Agrippa era atunci Oppius Sabinus, iar principatul goţilor îl avea pe Diurpaneus.

În acest timp goţii pornind cu război, romanii au fost învinşi. Lui Oppius Sabinus i s-a tăiat capul, iar goţii, atacând cetăţile şi fortificaţiile, au prădat posesiunile imperiului.

77. Împins de primejdia alor sai, Domitian a pornit în graba cu toate forţele sale spre lllyricum şi, numindu-l pe Fuscus comandant suprem peste aproape întreaga armată imperială şi peste barbaţii cei mai aleşi, a strîns corăbiile, le-a facut pod peste Dunăre şi a trecut împotriva armatei lui Diurpaneus.

78. Atuncii goţii n-au pregetat să pună mâna pe arme. Chiar la prima ciocnire i-au învins pe romani şi, generalul Fuscus fiind ucis au jefuit tot ce au găsit în taberele romane, în victorie ca şi cum învingeau datorită norocului şefilor, i-au numit pe aceştia nu simpli oameni, ci semizei, adică ansi. “

O dată cu Iordanes se va începe ofensiva asupra istoriei dacilor, multe neamuri și nații arogându–și dreptul de a-șiafirma descedența din acestia. Fapt care se va manifesta, pe scară largă și în evul mediu, legat de valahi și rumâni, și din păcate și în zilele noastre.

 

Copii ale lucrării lui Iordanes vor circula ulterior în întreaga Europă, generând o preocupare obsedantă a erudiților evului mediu în a-și căuta descendența din geto-daci.

În anul 1015, cronicarul Dudon de Saint-Quentin îi identifica pe normanzi ca urmași ai Troiei prin geto-daci. 

 Dudon este atașat unei lucrări cunoscute astăzi sub numele  De moribus și actis primorum Normanniae ducum, care apare în mai multe manuscrise cu titlul Historia Normannorum („Istoria Normanzilor”)

In cronica Gesta Normannorum ducum a lui Guillame de Jumièges, povestind despre cei trei întelepți: Zeuta, Zamolxes și Deceneu, autorul identifica Dacia cu Danemarca.

Călugarul Ekkehard în anii 1100 va alcătui o istorie enciclopedică populară în evul mediu în care Zamolxes, Zeuta , Deceneu și Comosicus apar ca întelepți goți.

În Spania, episcopul de Toledo, Rodrigo Jimènez de Rada (cca.1170 – 1245) copiază din Iordanes mare parte în lucrarea sa Historia de rebus Hispanie sive Historia gothica amintindu-i pe învățații goți: Deceneu, Zeuta și Zamolxis. Mai mult decât atât, mai târziu episcopul Alfonso de Cartagena (1386 – 1456) specifica în lucrarea sa Regnum Hispaniae anacephalaeosis că gotii vin în Spania din Dacia, iar regii spanioli descind din principii daci.

Istoricul Alexandru Busuioceanu (1896 – 1961) în lucrarea sa Zamolxis sau mitul dacic in istoria și legendele spaniole referitor la cele de mai sus face o constatare pertinentă:

’’ Îmi închipui că această parte a cronicilor spaniole n-a fost cercetată de istoricii români, dacă nu s-a observat până acum că, pentru cronicarii spanioli, adică pentru toţi, nu Dacia a fost fondată de un împărat iberic (autorul face referire la imparatul Traian care era de origine spaniola – subl.n) sau are a-şi căuta vreo urmă între hispanici, ci dimpotrivă hispanicii sunt descendenţi din geţi sau daci şi Spania a fost fondată la a patra ei întemeiere, cea definitivă în sec. al V-lea, de poporul de la Dunăre’’.

Tot Busuioceanu este cel care remarcă faptul că pe scutul Regilor Catolici Spanioli apar simbolurile dacilor: jugul și săgețile.

În Danemarca evului mediu, prezența geților dar și a dacilor este justificată prin mai multe forme. Exista o variantă prin care se afirmă că danezii se trag din daci, respectiv din dacii care sau refugiat în Danemarca din cauza ocupațieiromane. Să amintim că în evul mediu Danemarca era numită “ Dacia”. Regii danezi, până doar acum câteva sute de ani, se auto-intitulau “reges dacia”, păstrând memoria ancestrală a presupusei lor origini.

Pentru danezi faptul că se trăgeau din daci constituia o onoare. Rușii îi numeau pe danezi cu termenul de “dacianini”.

Celebrul scriitor danez Hans Christian Andersen, în timpul unei vizite în țara noastră, în anul 1841, făcea observația că tot ce văzuse avea un caracter danez !

Suedia va trece de asemeni, în secolele XVI – XVII printr-o criză de identitate națională. Considerând că leaganul goțilora fost Suedia, “Getica” devine carte națională a suedezilor.

 Erudiții suedezi vor căuta să explice originea suedeza a personajelor getice precum Zamolxe și Ghebeleizis, legile belagine devin la origine legi suedeze iar Zamolxe considerat primul legislator al suedezilor. 

Reprezentanții de frunte a “getismului” suedez au fost: Johannes Magnus, supranumit Gothus (1488-1544), Johannes Loccenius (1598 – 1677), Olaus Rudbeck (1630 – 1702) și Carl Lund / Carolus Lundius (1638 – 1725).

 

Din păcate erudiții europeni nu au avut la îndemână lucrarea cronicarului Kekaumenos, Sfaturi și povestiri, scrisa între anii 1075 – 1078, care prin cele scrise despre români, nu poate fi acuzat ca fiind părtinitor ci din contră, pentru a realiza cine sunt de fapt urmașii daco-geților.

Prezentăm o mică parte din capitolul intitulat Diatriba împotriva vlahilor.

 Însemnări despre obiceiurile, caracterul, originea și istoria lor : “ Vă sfătuiesc deci pe voi și pe urmașii voștri următoarele, deoarece neamul vlahilor este cu totul necredincios și stricat, neavând credința dreaptă nici față de Dumnezeu, nici față de împărat, nici fațăde rudă sau de prieten ci umblă pe toți să-i înșele și minte strașnic și fură mult, jurându-se zilnic cu jurămintepreaînfricoșate față de prietenii săi și călcându-și usor jurămintele și făcând frății de cruce și cumetri șiînchipuindu-și că prin acestea va însela pe cei mai simpli și deoarece n-a păstrat niciodată credință față de cineva, nici față de împarații mai de demult ai romeilor. Loviți cu război de către împăratul Traian și înfrânțideplin, au fost supuși <de acesta >, iar regele lor, numit Decebal, a fost ucis și capul i-a fost înfipt într-o suliță în mijlocul orașului romeilor. Căci aceștia sânt așa-numiții daci <ziși> și besi.” (Izvoarele Istoriei României, vol III, Scriitori bizantini)

Kekaumenos, în toată furia lui stârnită contra valahilor, motivele fiind bine întemeiate, este cel care ne sare în ajutor, fiind corect în privința adevărurilor istorice.

Bazându-se pe documente și lucrări istorice existente la Constantinopol, este primul istoric care afirmă cert că vlahii se trag din daci, specificând că aceștia se mai numesc și besi (populație dacică din Moesia).

La fel Iordanes este primul istoric care pomenește numele de Dacia, în anul 550, după retragerea romană, diferențiindDacia veche, de pe vremea lui Deceneu, de Dacia nouă din vremea lui.

Peste o sută de ani, însă, textul lui Kakeumenos, va fi fost rătăcit, deoarece, în jurul anului 1167, cronicarul Ioan Kinnamos vorbind despre vlahi scrie: “sunt coloni de demult ai celor din Italia.”

Aceasta constatare, din păcate și nu cea a lui Kakeumenos, va fi preluată ulterior de către toți istoricii, umanistii și politicienii ulteriori și folosită în interese politice, de multe ori contrare poporului român:

• Cronicarul maghiar Simon de Keza, va scrie în anul 1283 în lucrarea sa Gesta Hunorum et Hungarorum că valahii au fost păstorii romanilor;

• Filozoful italian Poggio Bracciolini (1380-1459) afirmă descendența valahilor dintr-o colonie formatăde romani;

• Enea Silvio Picolomini / Papa Pius al II-lea (1405-1464) scrie că după înfrângerea dacilor, țara a fost colonizată cu coloni romani;

• Umanistul italian Antonio Bonfini (1453-1503) menționează că : “din legiunile și coloniile aduse în Dacia de Traian și de ceilalți împărati s-au tras românii “’;

• Umanistul Anton Verancsis (1504-1573) , vicerege al Ungariei, menționează în lucrarea Descrierea Transilvaniei,Moldovei și Țării Românești că valahii ”își trag originea de la romani”;

• Jan Laski (1456-1531) ,episcop de Gnezno, afirma despre valahii din Moldova că : sunt oștenii de odinioară ai romanilor”;

• Cărturarii sași L.Toppeltinus și J.Troster (sec.XVII) își afirmă convingerea că : “românii de azi cetrăiesc în Țara Românească,Moldova și munții Transilvaniei nu sunt decât urmașii legiunilor romane”’;

• Valentin Frank von Frankenstein (1643 – 1697), comite al sașilor din Transilvania afirma latinitatearomânilor ca fiind pur romană;

• Preotul sas, David Hermann (1625 – 1682) scria că românii: ”atât cei de dincolo de Carpați,cât și cei din Transilvania,își trag originea și numele, ba chiar și limba română, din coloniștii aduși de Traian”;

• Martin Schmeitzel (1679 – 1747), profesor la Universitatea din Halle, a popularizat în cursurile lui teoria originii pur romane a românilor;

 

SAȘII URMAȘII DACILOR ?

Toată această repetare, insistentă în timp, a concluziei lui Ioan Kinnamos va duce în Transilvania la un mod ciudat de re-considerare a istoriei fiecărei dintre cele 4 nații eixstente. Astfel încăt Ungurii și Secuii se vor pretinde descendenți ai Hunilor, Valahii bine-nțeles urmași ai colonilor Romanilor, iar Sașii descendenți ai Gotilor și Geților (?!). În aceastăsituație sașii deveneau cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei.

Teoria identității sașilor cu goți și geții va fi promovată de către olandezul Johannes Goropius Becanus (1519 – 1572) în anul 1569, și de Philip Melanchton (1497 – 1560). Conform celor doi umaniști, sașii ar fi resturile goților și geților, rămașidupă mutarea goților la sud de Dunăre în Imperiul Roman.

Doctorul în istorie, Dan Dana (n.1975) prezintă cu amănunte acest fenomen indus de cărturarii secolelor XVI – XVII în lucrarea Zalmoxis de la Herodot la Mircea Eliade, Istorii despre un zeu al pretextului: “ Conform ginerelui lui Melanchton, Caspar Peucer (1525 – 1602), sașii se numeau pe ei însiși Detchen – constatăm încă o dată recursul la etimologii și la aproprieri fonetice, de data aceasta cu Daci -,iar strămosul lor biblic e găsit în persoana lui Gether.

Acestă teorie este ulterior dezvoltată ca o legenda despre origini de către Albert Huet în 1591 (în calitate de Sachsengrah), în fața dietei transilvănene: el va susține originea getică a sașilor, teza care va fi popularizată în secolul al XVII-lea de erudiți cărturarilocali Tröster si Toppelt. Idiomul săsesc din Ardeal va fi desemnat chiar ca ‘limba dacă, lingua Dacică.

Această teorie dacică a originii sașilor va fi populară pentru cel puțin 250 de ani în Transilvania (în secolele XVI-XVIII) și în umanismul german, ca mit de origine, dar și ca mărturie a continuității și a vechimii. “

În lucrarea menționată mai sus se pomenește și de încercările sibianului Johannes Tröster de a germaniza nume dacice, astfel, Decebal devine Diezwald, iar Sarmisegetusa, Sarmis Gothusa.

Se știe însă de fapt că prima încercare de colonizare cu sași (saxonii) se datorează reginei Ghizela, soția regelui Stefan I în zona orasului Satu-Mare, dar fără succes. Abia în timpul regalității lui Geza al II-lea (1141 – 1162) se va re-inițiaprocesul de colonizare. Sașii vor fi așezați în zona orașului Satu-Mare, pe valea Bistriței și în Bistrița, în zona Sibiului, aBrașovului și la Orăștie.

Nu toți învățați sași împărtășeau această teorie aberantă. Pastorul sas Michael Lebrecht (1757 – 1807), în timpulrăscoalei lui Horea (1784) va scrie că românii ca urmași ai romanilor sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei.

Si istoricii maghiari, precum Andras Huszti, autorul cărții Vechea și noua Dacie editată la Viena în anul 1791, vareacționa la teoria originii sașilor, scriind că românii sunt urmași ai “geților” și “ai vechilor colonii romane” și că : “Nicionațiune nu are limba atâta de apropiată de acea veche romana ca națiunea valahilor,ceea ce este un semn sigur și care nu poate înșela că ei sunt în Transilvania urmașii vechilor colonii romane.”

O altă încercare de “furt de istorie” o vor iniția polonezii. Johann Christoph Gatterer (1727 – 1799) , profesor la Universitatea din Göttingen va lansa în anul 1791 ideea ca slavii descind din geți și daci. Teoria lui Gatterer este preluata pe rând de către G.E.Groddeck (1762 – 1825), care va scrie două cărți despre geți și Zamolxe, de către Maciej Maliszewski (1799 – 1870) care în anul 1852 va edita o carte ilustrată despre Columna lui Traian, conform căreiapolonezii sunt descendenți ai dacilor refugiați în urma cuceririi romane. Waclaw Aleksander Maciejowski (1792 – 1883) publică doua lucrari referitoare la daci și polonezi, Geto – dacii vistulieni și niprieni strămoși ai polonezilor (1855) și Geto-dacii (1858) în care susține ferm descendența polonilor din geto-daci. Acest fenomen va trece și în Ucraina, unde clericul rutean Mychailo Lucikai (1789 – 1843) în lucrarea sa Historia Carpato-Ruthenorum va afirma că rutenii sunturmașii dacilor. (după Dan Dana – Zalmoxis de la Herodot la Mircea Eliade, Istorii despre un zeu al pretextului)

În privința rutenilor, Mychailo Lucikai, are oarecum dreptate. Mulți dintre maramureșeni, urmași ai dacilor mari, vor fi rutenizați  în ținuturile din nordul Carpaților. 

Maramureșenii rutenizați își vor pastră însă în mare parte obiceiurile,tradițiile și portul popular specific.

 

 

 

Sursa: http://istorie-furata.blogspot.ro/2014/03/partea-vi-latinitate-romanica-sau_2.html#comment-form