CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Un semnal de alarmă – Planuri de distrugere a integrităţii teritoriale a României şi a unităţii poporului român

 

Imediat după crearea statului român modern, în anii ’20-’30 ai secolului trecut, au apărut planuri de distrugere a integrităţii  sale teritoriale şi a unităţii noastre naţionale. Aceste planuri s-au dezvoltat în timp şi s-au adaptat conjuncturilor internaţionale existente în momentele istorice în care au fost promovate.

În anul 1924, Uniunea Sovietică, prin intermediul Kominternului, a creat diversiunea de la Tatar Bunar (în Basarabia), potolită în forţă de către armata română. În iunie 1940, URSS a ocupat Basarabia şi Bucovina de nord, la 30 august 1940, prin Diktatul de la Viena, Germania nazistă şi Italia fascistă au transferat Ungariei horthyste jumătatea de nord-vest a Transilvaniei, iar la 7 septembrie 1940, sub presiune externă, România a fost obligată să cedeze Bulgariei Cadrilaterul.

În cele trei decenii scurse de la evenimentele din decembrie 1989, România a scăpat de dezmembrare, însă nu şi de planuri şi scenarii instrumentate în diverse medii geopolitice, care să o aducă în pragul prăpastiei. Cu cât timpul se scurge, iar regimul politic instaurat în decembrie 1989 îşi epuizează resursele informaţionale, materiale şi umane şi nu este capabil să-şi reproducă funcţiile sociale, cu atât pericolul pentru naţiunea şi statul român este mai mare. Nimeni nu mai trebuie să se bizuie doar pe miracolul salvator cu care a fost dăruit de Pronie poporul român.

După căderea Cortinei de Fier, în Europa doar Germania s-a unificat, în timp ce alte ţări s-au dezmembrat. Dezmembrarea României ar satisface numeroase interese în Ungaria, Germania, Ucraina şi Rusia, dar şi în Uniunea Europeană, motiv pentru care scenariile prezentate în serialul nostru urmează a fi grupate după acest criteriu al intereselor geopolitice.

Un scenariu-avertisment potrivit căruia dezmembrarea României ar putea deveni realitate, prin transformarea Transilvaniei într-un teritoriu autonom și prin federalizarea țării, a fost lansat de Alexandru Cumpănașu, președintele Coaliției pentru Modernizarea României.

 

 

 

 

 

Planurile de separare a Transilvaniei urmată de federalizarea a ce a mai rămas din România reprezintă UN PERICOL REAL şi  de aceea astfel de AVERTISMENTE MERITĂ PUBLICATE ȘI DISCUTATE

Cumpănașu: „Scenariul ar arata aşa: formarea unui nou stat independent Transilvania pe baza multietnicitatii, a faptului ca furnizeza peste 50 la suta din PIB si a unei afilieri cultivate intens faţă de spaţiul germanic, care evident nu se limitează la Germania. O astfel de noua Republică cerută de cetăţenii „transilvăneni” ar rupe forţa şi puterea României de azi şi ar uşura substanţial misiunea de distrugere a unui stat ce se incapăţânează să ramână UNITAR, NAŢIONAL şi INDIVIZIBIL”.

Am lansat in ultimii ani mai multe ipoteze despre escaladarea tensiunilor dintre marile puteri, unele fiind considerate la vremea respectiva ireale sau apocaliptice … si din pacate in mare parte devin tot mai mult o realitate.

Scenariul pe care il prezint are la baza informatii acumulate in timp din toate mediile posibile interne si externe. M-am hotarat sa fac public acest plan deoarece observ tot mai multi pasi spre indeplinirea sa, iar actiunile de punere in aplicare au devenit aproape evidente si „transparente” …

Acest scenariu a existat în diverse etape ale istoriei de 98 ani a Romaniei ca stat unitar, insa niciodata nu a avut un sprijin tacit sau activ atat de larg precum astazi.

Nemultumirea Ungariei, a Austriei si a Rusiei de-a lungul timpului fata de Actul Unirii de la 1 Decembrie 1918 erau firesti, nemaiavand teritorii importante de „muls” pentru economiile lor. Ne-am obisnuit asadar cu frustrarile celor ce au „rupt” din trupul tarii de-a lungul timpului, insa azi nu mai vorbim numai de ei …

România trece prin cea mai grea incercare pentru menținerea statului naţional unitar român.

Unitatea, caracterul national si indivizibilitatea României sunt cuvintele din Constituţia României care ard   mâinile unora dintre duşmanii noştri.

Pe Lista de argumente valide ale lui Alexandru Cumpănașu privitoare la existenţa unor astfel de planuri, sunt evidente mai ales acestea:

A. Crearea unei Europe Federale bazată pe Euroregiuni, O europa Federală din care Statele Naționale vor dispărea 

B. Crearea unei Europe Federale și Progresiste în care Internaționalismul, Ateismul Agresiv și Amestecul Etnic Programat și Forțat Bazat pe o Imigrație Masivă vor fi principalele direcții de acțiune ale aşa zişilor progresiști europeni și mondiali.

C. Aducerea la putere în România a unei unei rețele mondialiste opusă statului naţional unitar 

1. Atitudinea uluitoare a Germaniei in cadrul negocierilor privind Transnistria, în care au acelasi punct de vedere cu Rusia referitor la recunoașterea de catre Chişinău a independenței Transnistriei.

2. Eliminarea românismului, a culturii şi distrugerea istoriei şi învățământului naşional

3. Editarea unor manuale de istorie si limba română – care să  nu mai aibă nimic in comun cu istoria reala si identitatea noastră, care să sugereze prin însăşi denumirea lor că nu mai este nevoie sa fim români.

4. Posturi radio si tv în Transilvania conduse de cetățeni români, dar cu surse de finantare neclare,  vorbesc tot mai dur despre nevoia de „autoguvernare” a Transilvaniei.

5. Demonstrarea incapacităţii a Romaniei de a se autoadministra care ar demonstra astfel nevoia de un „proctectorat” al unora dintre marile puteri.

6. Eliminarea oricarei forme de leadership politic, administrativ, economic, dar mai ales cultural şi crearea unui haos bine organizat, vor putea reprezenta un alt argument pentru ca romanii sa accepte mai ușor „viitorul”.

7. Propgramarea majorităţii investitiilor din spatiul germanic în Transilvania şi aproape nimic in restul României.Exact acesta este argumentul: investim in Transilvania pt ca la un moment dat (cum se intampla deja) cetăţenii români de acolo să işi dorească ruperea de trupul țării.

8. Legat de punerea în aplicare a acestui plan, este suficient sa vedem germenii unei revolte tacite, dar atent cultivate, de inrăire a transilvanenilor faţă de  aşa zişii „mitici” de la București, incapabili să imparta „echitabil” bogatia pe care  ardelenii  o trimit înspre capitală.

9. Cumpărarea, acapararea  cvasi totalității capitalului românesc, impunerea în funcții de decizie a unor vasali ai multinaționalelor din țările – care iși doresc o Românie rupta, slaba și docilă.

10. Mergând mai departe, acest plan nu include doar crearea unei Republici Independente Transilvănene, dar si o FEDERALIZARE a restului Romaniei, nu inainte de a rupe – daca este posibil – şi Moldova din România cu Basarabia pentru o noua Republica Independentă „Europeană” … Cu sau fără ruperea Moldovei, planul include federalizarea restului ţării si disparitia caracterului naţional al Statului Român.

11. O Românie formată din 3 republici guvernate şi administrate regional reprezinta ultimul act pentru „desavârşirea” ambiţiilor, frustrărilor si intereselor diversilor actori regionali sau globali in raport cu Romania.

Cele 3 state federale ar fi: Moldova (dacă nu este alipita Basarabiei), Dobrogea – Oltenia – Muntenia, grupate intr-un singur stat, plus Transilvania care are ambiții să devină INDEPENDENTĂ și să se rupă de această federație.

12. O Românie divizată este în beneficiul tuturor neprietenilor săi: a vecinilor (mult mai mici decat Romania), a Rusiei revanşarde, dar si tarilor din Spaţiul Germanic, care nu au nevoie in Europa de state mari si puternice care sa incurce socotelile „greilor” europeni.

 

 

 

 

Dezbembrarea Romaniei - Ungaria mare - Moldova mare

 

 

 

 

Ultimul act al acestui plan pervers este invrăjbirea sau distrugerea instituţiilor care au ţinut statul român în graniţele sale până acum, respectiv, serviciile de informaţii, armata, parchetul şi justiţia.

Faptul ca exista acest PLAN nu inseamna ca ROMANII de peste tot se vor fi resemnat, precum baciul mioritic sa li se ia tara, ci dimpotriva este datoria noastra sa reactionam, sa fim uniti, sa ne intarim statul si cultura.

Cu toţii iubim acest pamânt şi putem ţine piept duşmanilor noştri. Trebuie doar să ii ţinem pe liderii nostii aproape de patrie şi să respingem orice exces şi pretext menit să facă pe plac „stăpânilor lor”.

Profesorul Mircea Coșea scria, într-un editorial pentru DCNews, că informațiile primite de Cumpănașu pe canale diplomatice nu fac altceva decât să confirme analizele economice bazate pe informații din surse publice.

Conceptul general pe care se bazează dezmembrarea este acela al creării cadrului de incompatibilitate economică și socială între zonele și regiunile unei țări până la punctul în care acestea, ” în mod natural și necesar” se despart.

Despărțirea este prima fază a unei centrifugări prin care zonele devenite ” autonome” sunt atrase spre zone mai dezvoltate economic sau mai potente politic, aflate înafara granițelor fostului stat unitar și suveran, scrie Mircea Coșea.

Întrebarea pusă de prof. Coșea pleacă de la aceste decalaje de dezvoltare, care pot conduce la dezmembrarea teritorială a țării. Dacă politica de reducere a decalajelor la nivel regional a fost inexistentă atunci trebuie să ne punem întrebarea : se explică prin prostia sau prin trădarea celor care au guvernat și guvernează?

Iată, integral, editorialul scris de prof. Mircea Coșea pentru DCNews:

Comentariu la scenariul domnului Alexandru Cumpănașu

Domnul Alexandru Cumpănașu a publicat cu câteva zile în urmă o foarte interesantă analiză a posibilului pericol în care se află integritatea teritorială a României (”Marele Plan: Transilvania, independentă! Restul, România Federală”).

Domnia sa prezintă un scenariu conform căruia dezmembrarea României ar putea deveni o realitate într-un viitor extrem de apropiat, atât prin transformarea Transilvaniei într-un teritoriu autonom cât și prin federalizare țării.

Nu ar fi corect să nu spunem că astfel de scenarii circulă mai demult pe piața analizei politice și că unii reprezentanți importanți ai acesteia au spus în limbaj gazetăresc ” cu subiect și predicat” că în 2018 este posibil să nu sărbătorim marea unire ci să asistăm la marea destrămare a României.

Analiza domnului Cumpănașu nu demonstrează doar ” cu subiect și predicat” această posibilitate de dispariție a României ci și cu informații credibile prin accesul pe care acesta îl are în sferele înalte ale diplomației.

Eu nu am acces la aceste sfere și, în consecință, nu am nici informații prin canale diplomatice dar am propria mea analiză care, din păcate, merge în aceiași direcție cu scenariul domnului Cumpănașu.

De altfel, informațiile pe canale diplomatice nu fac altceva decât să confirme ” informațiile ” pe care zi de zi și la vedere oricare cetățean român le poate avea prin simplul său contact cu realitatea românească .

Realitatea cotidiană a fiecăruia dintre noi ne demonstrează, printr- o infinitate de aspecte, faptul că distrugerea României ca stat și dezmembrarea sa teritorială este un obiectiv urmărit cu asiduitate și finanțat generos de importante forțe antiromânești încă de la începutul anilor 1990.

Conceptul general pe care se bazează dezmembrarea unei ţări  este acela al creării cadrului de incompatibilitate economică și socială între zonele și regiunile unei țări până la punctul în care acestea, ” în mod natural și necesar” se despart.

Despărțirea este prima fază a unei centrifugări prin care zonele devenite ” autonome”sunt atrase spre zone mai dezvoltate economic sau mai potente politic aflate înafara granițelor fostului stat unitar și suveran.

În perioada postbelică, în anul 1948 România a fost nevoită să cedeze Uniunii Sovietice Insula Şerpilor, fiind astfel primul şi singurul stat din lagărul socialist şi din Europa căruia i s-a luat o bucată din teritoriu, în afara acordurilor internaţionale de Pace încheiate la Paris după înfrângerea coaliţiei naziste.

Scenariile dezmembrării teritoriale au mai fost prezente în România prin anii 60 ai secolului trecut prin așa numita ” doctrină Valeev”, un plan subversiv  prin care fosta URSS dorea dezmembrarea teritoriului ţării noastre  prin crearea unor ” zone de integrare și specializare economică”. Conform acestei doctrine, Moldova urma să creeze împreuna cu Republica Sovietică Moldovenească o zonă integrată, Transilvania crea o zonă împreună cu partea de est a Ungariei, Dobrogea crea o altă zonă cu partea de nord a Bulgariei.

Așa-numitul „Plan Valev” care viza alcătuirea unui „complex economic interstatal” în zona Dunării de Jos, care ar fi înglobat sudul URSS (Basarabia şi sudul Ucrainei cu o suprafaţă de 12.000 km2), sud-estul României (100.000 km2) şi nordul Bulgariei (38.000 km2), şi cu o populaţie de 12 milioane de locuitori. Bulgaria a acceptat „Planul Valev”, dar conducătorii României au reacţionat violent.

Ceea ce ar mai fi rămas din România urma să se numească ” Zona Dunării de Jos” , specializată exclusiv pe agricultură și ar fi cuprins Muntenia, Banatul și Oltenia.

Trebuie subliniat  că, din punctul meu de vedere, ceea ce se poate întâmpla acum este total diferit de perioada doctrinei Valeev. Atunci a existat o impunere ” din afară” prin intermediul presiunilor societice via CAER ceea ce a declanșat o stare de revoltă la nivelul cetățeanului , un spirit de unitate națională pe fundalul puternicului sentiment anti sovietic. Acest suport popular a permis conducerii comuniste să respingă pericolul dezmembrării teritoriale.

Și acum, dacă Rusia sau oricare altă putere străină ne-ar impune cu forța militară sau cu orice alt instrument coercitiv de politică externă dezmembrarea (autonimizare sau federalizare) , reacția populară ar fi teribilă, oricare dintre noi devenind instantaneu , indiferent de orientări politice sau statul social, un combatant activ pentru respingerea pericolului.

Incompatibilitățile, instrumente moderne pentru federalizare

Tocmai pentru a evita o astfel de stuație, instrumentele moderne ale dezmembrării au devenit de natură internă prin, așa după cum am arătat mai sus, dezvoltarea incompatibilităților economice și sociale dintre regiuni. Incompatibilitățile sunt efectul inegalităților, al decalajelor de dezvoltare dintre regiuni și colectivități.

Nu întâmplător, cele mai importante analize ocidentale nominalizeaz inegalitățile/decalajele ca fiind cea mai importantă cauză a posibilelor transformări nu numai la nivelul polurilor de putere globală ci și la nivelul ” redesenării granițelor inter statale” ( vezi ” Raportul Comisiei Stiglitz” sau ” Thomas Piketty ” Capitalul secolului XXI”).

România este poate cel mai reprezentativ loc din Europa unde condițiile dezmembrării ( autonomizare, federalizare) sunt ”cele mai coapte”. Inegalitățile dintre marile regiuni ale țării sunt atât de evidente încât nu este de neglijat ” reacția internă” a instituțiilor locale sau grupuri de interese în favoarea dezmembrării.

Nu mă refer la grobianismul politic de tip UDMR care vorbește deschis despre ”dezlipirea ” de București, despre comentariile anti miticiste ale unor formatori de opinie sau despre antiromânismul golănesc de pe siturile de socializare ci la efectele materiale ale unei difrențe de dezvoltare care nu pot să nu genereze interesul pentru o alternativă , considerată aptă de a rezolva problemele pe care statul unitar nu le-a putut rezolva.

Trădare sau prostie?

Inegalitățile/decalajele dintre regiunile României 2016 sunt oricând capabile să explice dorința de rezolvare printr-o alternativă, alta decât a statului unitar. Nu voi da cifre în materialul de față dar recomand analizele extrem de detaliate ale sitului Curs de Guvernare pe această temă.

Voi cita doar o concluzie din acestea :”aproape invariabil, cu cât o parte a țării a fost mai săracă, ea a recuperat mai puțin față de media europeană nu doar în termeni absoluți dar, surprinzător, și în termeni relativi. Ceea ce marchează dezechilibrele existente și explică adâncirea decalajelor.

Datele prezentate de Eurostat arată că politica de reducere a decalajelor la nivel regional în România a fost inexistentă”.

Dacă decalajele pot conduce la dezmembrarea teritorială a țării și dacă politica de reducere a acestora la nivel regional a fost inexistentă atunci trebuie să ne pune întrebarea : inexistența unei astfel de politici vitale pentru națiunea română se explică prin prostia sau prin trădarea celor care au guvernat și guvernează?

Ungaria și „frontiera de 1000 de ani”

Cercuri guvernamentale din Ungaria visează la falsa şi ridicola „frontieră de 1000 de ani” și dorește o reeditare a celui de-al doilea Diktat de la Viena, drept pentru care face un lobby intens. Agitaţiile şoviniste create de adepţii aşa-zisului „Ţinut Secuiesc” privind autonomia acestuia sunt sprijinite pe faţă de autorităţile de la Budapesta. Dezmembrarea României a fost şi este visul ultranaţionaliştilor deghizaţi în democraţi, aflaţi la conducerea Ungariei.

Aceştia mizează şi pe faptul că intelectualii români s-au grăbit să declare „decesul naţionalismului”, fiindcă n-au înţeles că nu se poate pune semnul egalităţii între „naţionalism” şi „extremism”. Orice om raţional poate observa că la Budapesta se doreşte dezmembrarea României, acest scop fiind urmărit cu obstinaţie de către iredentişti, care vorbesc „cu mare durere în suflet” despre Tratatul de la Trianon.

Ungaria, stat membru NATO şi UE, nu emite în mod oficial pretenţii asupra unor teritorii din România care au aparţinut odinioară regatului medieval al Ungariei sau Imperiului austro-ungar, dar a elaborat şi a început să aplice o strategie care utilizează toate tipurile de resurse şi scenarii posibile pentru realizarea obiectivului propus: partide extremiste, care să facă agitaţie şi să sensibilizeze forurile europene, formaţiuni paramilitare care să bage groaza în românii ardeleni şi planuri secrete de ocupare paşnică, fără violenţă, a Ardealului.

Autorităţile ungare sunt conştiente că în condiţiile actuale anexarea Ardealului prin mijloace politico-militare este imposibilă. De aceea, au schimbat tactica, trecând la aplicarea unui „Plan secret pentru anexarea Ardealului”: recucerirea pe cale paşnică a Ardealului. Pocedura principală este: întabularea dreptului de proprietate obţinut de către unguri sau organizaţii, fundaţii ale acestora, pe calea împroprietăririlor ilegale şi a retrocedărilor de terenuri arabile, păduri şi imobile bazate pe acte false. În acest război asimetric, atipic, împotriva României, statul ungar are drept aliaţi formaţiunile politice cu caracter etnic maghiar din Romînia, precum şi bisericile maghiare. Astfel, sub privirile nepăsătoare ale clasei politice româneşti, întabularea Ardealului de către unguri se face atât pe cale laică, în beneficiul unor indivizi ori fundaţii, cât şi pe cale religioasă, în favoarea bisericilor maghiare (romano-catolică, reformată, unitariană şi luterană).

Cu imobilele care aparţin de drept statului român este împroprietărit ilegal Statusul romano-catolic, respectiv biserica romano-catolică, adică Ungaria. Unii lideri extremişti maghiari, precum Laszlo Tőkes, susţin că, la momentul potrivit, Ardealul se va duce cu pământ cu tot la Ungaria. Aceştia scontează pe laşitatea politicienilor români, pe neputinţa autorităţilor politico-militare române, dar mai ales pe ajutorul prietenilor lor din Occident. Deocamdată agenţii Ungariei acţionează subversiv, la limita sau prin încălcarea legislaţiei statului român, pe următoarele direcţii principale:

– acordarea rapidă şi gratuită de către Ungaria a dublei cetăţenii pentru românii get-beget;

– dobândirea dreptului de proprietate asupra a peste 60% din bunurile (clădiri, terenuri agricole şi păduri) din Transilvania de către Ungaria, prin persoane juridice şi persoane fizice ungare;

– falsificarea istoriei poporului român, a istoriei Ungariei şi, mai ales, a istoriei Transilvaniei, dând prioritate ungurilor şi prezentându-i pe români ca „venetici”, primiţi din milă pe moşiile nobililor unguri;

– intensificarea lobby-ului unguresc împotriva României şi pentru anexarea Ardealului, în capitalele importante ale lumii: Washington, Berlin, Londra, Paris, Moscova, Roma, Viena, Bruxelles, şi, mai ales, la Vatican;

– pregătirea paramilitară a tinerilor unguri din Ardeal şi existenţa depozitelor cu armament şi muniţii.

Presa din Ungaria a scris cu sârg despre împroprietăririle şi retrocedările reuşite de unguri în Ardeal. De pildă, în anul 2007, presa din Ungaria aprecia că 1/3 din Ardeal era revendicat de nepoţii grofilor unguri, în numeroase procese de retrocedare. În acelaşi timp, mass-media din România, dar mai ales publicaţiile româneşti din Ardeal au semnalat numeroase cazuri de împroprietăriri nelegale ale Statusului romano-catolic şi de retrocedări ilegale de imobile către bisericile maghiare, pe bază de acte false. Însă Parchetul şi Direcţia Naţională Anticorupţie nu s-a implicat decât în foarte mică măsură, accidental, pentru a curma ilegalităţile comise în Ardeal pe tema retrocedărilor în natură.

Pentru dobândirea Ardealului fără război cu România şi încorporarea lui la Ungaria, autorităţile ungare acţionează uneori la vedere, dar de cele mai multe ori ocult, prin intermediul formaţiunilor sau partidelor politice create în România pe baze etnice maghiare, precum şi a unor formaţiuni paramilitare formate mai ales din tineri maghiari care s-au născut şi trăiesc în Romînia şi sunt cetăţeni ai statului român.

 Acţiuni ale formaţiunilor politice cu caracter etnic maghiar, coordonate de Budapesta

În avangardă sunt două formaţiuni politice, una moderată, de largă „respiraţie” democratică, numită Uniunea Democrată Maghiară din România (UDMR, în limba maghiară Romániai Magyar Demokrata Szövetség), alta violentă, asumată sau renegată de comunitatea maghiară, în funcţie de conjuncturi, intitulată Partidul Civic Maghiar (PCM), care şi-a construit şi o formaţiune paramilitară intitulată Garda Maghiară.

Acestea se sprijină pe mass-media de limbă maghiară, precum şi pe organizaţii şi fundaţii cu caracter social, care potrivit legislaţiei româneşti se manifestă slobod în toată România după dorinţă şi voinţă.

Entităţi politico-administrative preconizate

 a) „Ţinutul Secuiesc”

Ţinutul Secuiesc este, în accepţiune istorico-etnografică, ţinutul din sud-estul Transilvaniei, locuit în majoritate de secui (subgrup etnic cu o conţtiinţă istorică aparte, cu un anumit specific etnografic, respectiv de dialect) şi care cuprinde teritoriile fostelor „scaune” secuieşti. Teritoriile respective se găsesc incluse în momentul de faţă în judeţele Alba, Bacău, Cluj, Covasna, Harghita şi Mureş.

 Astăzi, sub aspect etno-politic, sub denumirea „Ţinutul Secuiesc” se înţelege teritoriul format din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, cu centrul la Târgu Mureş. Acest oraș a fost, pe rând, reşedinţa Scaunului Mureş, apoi a Comitatului Mureş-Turda, apoi a Regiunii Autonome Maghiare, iar în prezent este reşedinţa judeţului Mureş.

Privind harta României, amplasarea „Ţinutului Secuiesc” în inima României readuce în memorie spărtura din „tricolorul românesc”, adulată din ignoranţă de către „poporul din stradă” la „zavera” din decembrie 1989.

b). Partium

Partium (Partium regni Hungariae, în traducere „partea regatului Ungariei”) se referă la teritoriul din afara Transilvaniei propriu-zise, recunoscut în anul 1541 de sultanul Soliman Magnificul ca aparţinând principelui Ioan Zapolya, pretendent al coroanei regale a Ungariei în contra împăratului Ferdinand. 

În anul 1570, prin Tratatul de la Speyer, fiul lui Ioan Zapolya, Ioan Sigismund Zápolya, a renunţat la pretenţiile regale şi s-a numit în continuare „Transilvaniae et partium regni Hungariae princeps”, adică principe al Transilvaniei şi al părţii din Regatul Ungariei. Titlul de principe i-a fost recunoscut deopotrivă de sultan şi de împărat.

Partium a fost constituit iniţial din comitatele Maramureş, Solnocul Interior, Crasna, Bihor, Ţara Chioarului, Banatul de Severin şi Zarandul de est. Regiunea Partium a fluctuat în timp şi a fost ocupată în mare parte de trupele Imperiului Otoman în anul 1660, dar a revenit la Transilvania la sfârşitul secolului.

În secolul XVIII (în Marele Principat al Transilvaniei) zona Partium s-a redus la comitatul Solnocul Interior, comitatul Crasna, ţinutul Chioar şi o porţiune din comitatul Zarand. Prin reorganizarea administrativă a Regatului Ungariei de la mijlocul secolului XIX, teritoriul numit Partium a fost încorporat în regat.

Prin Tratatul de la Trianon din anul 1920, regiunea Partium a fost divizată între Regatul României, Cehoslovacia şi Ungaria. Astăzi, denumirea de Partium se referă la teritorii din actualele judeţe Arad, Bihor, Caraş-Severin, Maramureş, Satu Mare, Sălaj şi Timiş din România, din judeţul Hajdu-Bihar din Ungaria şi din regiunea Transcarpatia din Ucraina.

Pentru înfiinţarea regiunii „Partium” a strâns semnături Partidul Popular Maghiar din Transilvania. În concepţia liderilor acestui partid, regiunea respectivă ar urma să cuprindă judeţele Bihor şi Satu Mare, dar şi o parte din judeţele Sălaj şi Maramureş.

Deputatul UDMR Attila Cseke a susţinut că regiunea „Partium”, cu centrul la Oradea, ar trebui să apară pe noua hartă a României, întrucât este o entitate cu cultură şi istorie, cu criteriul geografic foarte clar, despărţită de Cluj prin Piatra Craiului. De altfel, la sfârşitul lunii ianuarie 2013, filialele bihorene ale celor cinci partide parlamentare au semnat o declaraţie comună în care au acceptat să acţioneze unitar pentru o regiune cu capitala la Oradea.

Caii troieni „mânați” din Germania și Ungaria

În Germania există indicii privind reactivarea unei „Coloane a V-a” în ţările cu minoritate germană, iar pe forumurile de comunicare circulă mesaje transmise în scopuri propagandistice, secesioniste.

Cercuri din această ţară ajută Ungaria în realizarea pretenţiilor ei revizioniste şi sprijină de la distanţă divizarea României. Din nefericire, pe lângă etnicii germani sau unguri sunt şi români care nu se sfiesc să pună umărul la dezmembrarea României.

Pe coordonatele separării Transilvaniei şi Banatului de România au fost create mai multe organizaţii, ligi, dintre care se evidenţiază: Liga Transilvania-Banat, „Liga Transilvania Democrată” şi Asociaţia „Drum Nou” (Neuer Weg).

 

 

 

Surse:

 

Dr. Aurel V. David/ Revista Vitralii, nr. 24/2015 (a ACMRR-SRI) via Ziaristi Online

secretulcunoasterii.ro

https://www.dcnews.ro/marele-plan-transilvania-independenta-restul-romania-federala_519981.html

http://fluierul.ro/jsp/article/indexDisplayArticle.jsp?artid=882379&title=alexandru-cumpanasu-marele-plan-transilvania-independenta-restul-romania-federala-

15/01/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

15 ianuarie – Sărbătorirea poetului nostru naţional Mihai Eminescu, cel mai mare poet pe care l-a dat şi-l va da vreodată, poate, pământul românesc. O descoperire remarcabilă făcută la Arhiva Naţională de Filme. VIDEO

În fiecare an la 15 ianuarie îl sărbătorim pe “POETUL NOSTRU NAŢIONAL” şi “ROMÂNUL ABSOLUT” MIHAI EMINESCU.

El și- a asumat ca pe o profesiune de credință lupta pentru România. Scria vibrant, scria cu patos dar și cu rigoare, scria cu o forță devastatoare.

Maiorescu nota că: ,,Eminescu s-a făcut simțit de cum a intrat în redacție prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logică și vervă”.

,,Stăpân pe limba neaoșă” și cu o ,,neobișnuită căldură sufletească”, Eminescu însuflețea dezbaterea publică și totodata izbea necruțător ,,iresponsabilitățile factorilor politici, afacerismele, demagogia și logoreea păturii superpuse”.

Pe scurt, genialul poet a fost şi un ziarist de marcă, o voce puternică, un spirit radical și incomod. Mihai Eminescu avea o funcție publică foarte importantă ca redactor-șef al ziarului Timpul, care era organ oficial al Partidului Conservator. 

A dus campanii de presă dedicate chestiunii Basarabiei şi a fost intransigent atât față de politica de opresiune țaristă (,,o adâncă barbarie”) cât și față de cea a Imperiului Austro-Ungar, câtă vreme  cele două imperii  îi oprimau pe români, îngrădindu-le accesul la școală și Biserică şi blocau cultivarea limbii lor materne.

 

Mihai Eminescu (1850 – 1889)

Chiar dacă ziua de naştere a lui Eminescu se sărbătoreşte pe 15 ianuarie, în realitate data reală a naşterii sale a fost controversată.  Înregistrarea naşterii s-a făcut de către părinţi mai târziu, iar ulterior a survenit reforma calendarului.

Fratele poetului, Matei, a susținut o altă dată 8 noiembrie 1848 și ca localitate a naşterii poetului Dumbrăveni , iar mai târziu a susținut că a găsit o psaltire veche unde tatăl poetului notase:

„Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri și cinsprezece minute evropienești, s-a născut fiul nostru Mihai.”

Totuși, data și locul nașterii lui Mihai Eminescu au fost acceptate la 15 ianuarie 1850, în Botoșani, precum a fost consemnat în registrul de nașteri și botez din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeași lună a aceluiași an.

Era al şaptelea din cei 11 copii ai căminarului Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti.

Eminescu şi-a petrecut copilăria la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părinteasca şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura. Această perioadă o va evoca mai târziu cu adîncă nostalgie în poeziile sale  („Fiind băiat…” sau „O, rămîi„).

Între 1858 şi 1866, urmează cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi. Termină clasa a IV-a clasându-se pe locul cinci din 82 de elevi, după care face 2 clase de gimnaziu. Părăseşte şcoala în 1863, revine ca privatist în 1865 şi pleacă din nou în 1866.

Între timp, e angajat ca funcţionar la diverse instituţii din Botoşani (la tribunal şi primărie) sau pribegeşte cu trupa Tardini-Vlădicescu.

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul şi elevii scot o broşură, „Lăcrămioarele invăţăceilor gimnazişti” , în care apare şi poezia  de debut „La mormîntul lui Aron Pumnul” semnată M.Eminovici, la 16 ani. În acelaşi an şi-a schimbat numele în Eminescu, adoptat mai târziu şi de alţi membri ai familiei sale.

La 25 februarie / 9 martie pe stil nou debutează în revista „Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia „De-aş avea”. Iosif Vulcan îi schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet şi, mai tîrziu şi de alţi membri ai familiei sale.

În acelaşi an îi mai apar în „Familia” încă 5 poezii.

Din 1866 pînă în 1869, pribegeşte pe traseul Cernăuţi-Blaj-Sibiu-Giurgiu-Bucureşti. De fapt, sunt ani de cunoaştere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor şi a realităţilor româneşti.

Ajunge sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali apoi sufleor şi copist la Teatrul Naţional unde îl cunoaşte pe I.L.Caragiale. Continuă să publice în „Familia„, scrie poezii, drame (Mira), fragmente de roman ,”Geniu pustiu”, rămase în manuscris; face traduceri din germană.

Între 1869 şi 1862 este student la Viena. Urmează ca auditor extraordinar Facultatea de Filozofie şi Drept, dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi. Activează în rîndul societăţilor studenţeşti, se împrieteneşte cu Ioan Slavici; o cunoaşte la Viena pe Veronica Micle, de care se va îndrăgosti; începe colaborarea la „Convorbiri Literare”; debutează ca publicist în ziarul „Albina” din Pesta.

Între 1872 şi 1874 este student la Berlin. Junimea îi acordă o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene.

Se întoarce în ţară, trăind la Iaşi între 1874-1877. E director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la ziarul „Curierul de Iaşi “. Continuă să publice în „Convorbiri Literare”.

Devine bun prieten cu Ion Creangă, pe care îl introduce la Junimea. Situaţia lui materială este nesigură; are necazuri în familie.

În 1877 se mută la Bucureşti, unde pînă în 1883 este redactor, apoi redactor-şef la ziarul „Timpul“. Desfăşoară o activitate publicistică excepţională, tot aici i se ruinează însă sănătatea. Acum scrie marile lui poeme (ScrisorileLuceafărul etc.).

În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăveşte grav, fiind internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi la un institut pe lîngă Viena. În decembrie îi apare volumul „Poezii” , cu o prefaţă şi cu texte selectate de Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu). Unele surse pun la îndoială boala lui Eminescu şi vin şi cu argumente în acest sens.

În anii 1883-1889 Eminescu scrie foarte puţin.

Se stinge din viaţă în condiţii dubioase şi interpretate diferit în mai multe surse, la 15  iunie 1889, în zori – ora 3, în casa de sănătate a doctorului Şuţu. E înmormîntat la Bucureşti, în cimitirul Bellu; sicriul e dus pe umeri de patru elevi de la Şcoala Normală de Institutori.

În „Viaţa lui Mihai Eminescu” ( 1932), criticul literar G. Călinescu a scris aceste emoţionate cuvinte despre moartea poetului:

Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţa cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pămîntul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsării pădure sau cetate, şi cîte o stea va vesteji pe cer în depărtări, pînă cînd acest pămînt sa-şi strîngă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale„. 

Manuscrisele sale, 46 de volume, aproximativ 14 mii de file, au fost dăruite de Titu Maiorescu în 1902 Academiei Române, iar în 1948 Eminescu a fost ales post-mortem membru al Academiei Române.Versurile lui sale au fost citite în aproape toate colţurile lumii pentru că Eminescu a fost tradus în 60 de limbi de pe toate continentele.

  Cu toate că a trecut mai bine de la moartea poetului, adevărul despre Eminescu încă se aşteaptă rostit. Dincolo de atacurile tot mai virulente ale denigratorilor postmoderni, Eminescu a rămas pentru cei mai mulţi o enigmă. Activitatea sa publicistică şi politică orientată spre întregirea României este pentru cei mai mulţi o necunoscută.

Puţini ştiu că Eminescu a fost, în propria lui ţară, victima uneia dintre cele mai josnice manevre de defăimare publică, dezinformare şi intoxicare specifice serviciilor de spionaj. El a intrat în malaxorul aparatului represiv al poliţiei politice şi a devenit o problemă şi o afacere de Stat. Scrijelitori pe hârtie în soldă străină se nevoiesc din greu să îşi verse lăturile asupra posterităţii sale.

Eminescu a fost un geniu, nu un nebun Abia recent s-a dovedit, prin contribuţia unor specialişti în medicină legală – cum este Vladimir Beliş, fost director al Institutului de Medicină Legală, sau cu aportul doctorului Vuia, că mitul nebuniei şi al sifilisului lui Eminescu a fost o intoxicare de cea mai joasă speţă.

Punând cap la cap toate dovezile strânse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: „ Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a peste 100 de lucrări în domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut o demenţă paralitică”. Trupului neînsufleţit al lui Eminescu i s-a făcut autopsia în ziua de 16 iunie 1889, existând un raport depus la Academie, nesemnat însă.

Creierul său cântărea 1495 de grame, cam cât al poetului german Schiller. Celebrul Marinescu, atunci foarte tânăr, probabil la ordin de sus, face în aşa fel încât să uite”creierul pe pervazul ferestrei, în soare, şi acesta este mâncat de o pisică”. Creierul păstrat intact ar fi fost o dovadă stânjenitoare a falsităţii teoriei sifilisului – ştiut fiind faptul că această boală devorează” materia cerebrală.

În manualele şcolare de astăzi, continuă denaturarea adevărului în ce-l priveşte pe Eminescu. Însă propagarea operaţiunii de dezinformare, căreia îi cad victimă mulţi, în necunoştinţă de cauză,este începută de pe vremuri, de serviciile secrete al Austro-Ungariei şi continuată apoi de cozile de topor şi duşmanii României.

„ Ţinta” Eminescu încă preocupă diferite cancelarii şi grupuscule elitiste – în fapt extensii ale unor grupuri de putere care îşi perpetuează misiunea de destructurare a valorilor simbolice ale României.

Sacrificarea lui Eminescu nu a reuşit decât să amâne împlinirea unirii Ardealului cu Ţara, pe care geniala sa intuiţie o anticipase cu trei decenii şi pentru care el a luptat cu toată energia, cu tot sufletul, chiar împotriva tuturor şi neîncovoindu- se în faţa detractorilor săi, cu preţul vieţii.

O descoperire remarcabilă a fost făcută în urmă cu câţiva ani la Arhiva Naţională de Filme de pasionaţii bibliofili Ion Rogojanu şi Dan Toma Dulciu, care au semnalat existenţa unui film documentar filmat în urmă cu 100 de ani, despre viaţa lui Mihai Eminescu şi a celor mai apropiaţi oameni din existenţa poetului.

Afis_Eminescu-Veronica-Creanga_1915

Filmul, intitulat „Eminescu, Veronica, Creangă”, a avut premiera pe 15 ianuarie 1915, cu ocazia împlinirii a 65 de ani de naşterea lui Eminescu, în sala Ateneului Român. 

Este primul film documentar despre Eminescu şi prima încercare de a ilustra, cu mijloacele specifice celei de-a şaptea arte, creaţia eminesciană. a fost realizat de Octav Minar în 1914, are 21 de minute şi a fost realizat în 1914.

Pelicula, considerată una dintre cele mai valoroase piese de tezaur, recuperată şi recondiţionată integral, este creaţia Casei de Filme „Pathé”, iar imaginile poartă semnătura lui Victor de Bon.

Acesta realizează aici o creaţie extrem de interesantă, în sensul că documentarul e presărat cu scene lirice, interpretate de artişti profesionişti (primele încercări de docu-drama!), iar poemele eminesciene sunt ecranizate artistic, cu filmări făcute în Italia şi Egipt.

Documentarul creat  la 25 de ani de la moartea lui Eminescu ne reţine atenţia datorită imaginilor sale autentice, filmate la începutul veacului trecut, care pot fi considerate adevărate documente istorice, înfăţişând meleagurile natale ale poetului, diferite fotografii inedite (inclusiv o controversată poză a poetului, împreună cu tatăl său), casa lui Aron Pumnul din Cernăuţi (unde a locuit Eminescu), imagini ale Iaşiului, precum şi câteva clădiri pe unde paşii acestuia au poposit (Biblioteca Centrală, „Bolta Rece”, localul „Trei Sarmale” etc), rudele acestuia ( Arhimandritul Ioachim Iuraşcu).

Apar în film mormântul lui Eminescu de la Cimitirul Bellu, busturile lui Eminescu de la Dumbrăveni, Botoşani, din faţa Ateneului, fotografiile Veronicăi Micle, Teiul lui Eminescu, Grădina Copou, Mânăstirea Văratec, Mormântul Veronicăi Micle, rudele în viaţă ale lui Creangă.

Dacă acest film documentar ar fi fost studiat cu atenţie, reconstituirea casei memoriale a lui Eminescu de la Ipoteşti ar fi fost  poate mai  aproape de realitate!

 

15 ianuarie, ziua lui Eminescu, Zi a Culturii Naţionale 

De ce a fost aleasă ziua lui Eminescu drept zi a Culturii Naţionale? Mai sunt citite şi mai plac versurile sale, ajunse în aproape toate colţurile lumii, iar scrierile sale politice îşi păstrează actualitatea, Universalitatea operei sale poetice a fost recunoscută şi de UNESCO, poemul Luceafărul a întrat în Guiness Book of Records.

De asemenea, NASA a numit cu numele lui Eminescu un crater cu un diametru de 125 de kilometri de pe planeta Mercur, iar în catalogul planetelor mici („Minor Planet Names – alphabetical list) printre cele 233.943 de planete din Univers care poartă un nume, la poziția 9.495 se află şi Planeta Eminescu.

Ar fi meritat un Nobel pentru literatură, dar acest premiu nu se acordă postum”, afirma academicianul Eugen Simion, fostul preşedinte al Academiei Române, care a militat şi a reuşit, cu sprijinul Academiei, ca ziua de 15 ianuarie să devină Ziua Culturii Naţionale.

Parlamentul a aprobat această lege în 2010, iar în expunerea de motive a iniţiatorilor legii se arată:

Ziua Culturii Naționale va fi, în viziunea noastră, o zi în care nu numai celebrăm un mare creator, dar și o zi de reflecție asupra culturii române, în genere, și a proiectelor culturale de interes național”.

Bibliografie (surse):

  1. Limba şi literatura română cl. XII, ediţia 2000;

  2. http://www.ro.wikipedia.org;

  3. Limba şi literatura română, aprecieri critice.

  4. http://www.istoria.md/articol/507/Mihai_Eminescu,_biografie

15/01/2018 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: