CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Când Ambasada Rusiei la Chişinău mănâncă ce nu trebuie…

 

 

 

 

 

 

 

Pe site-ul Ambasadei Rusiei la Chişinău se putea citi o pagină intitulată  „Despre istoria intrării Basarabiei în componenţa Imperiului Rus (Notă informativă)”.

Aceasta este o notă  informativă pe care o lecturează diplomaţii ruşi când vin la post în Chişinău, este un text de propagandă sau o cercetare istorică?

În oricare dintre variante, avem o problemă gravă.

Textul debutează enunţând o prostie colosală – anume că actualul teritoriu al Basarabiei a făcut parte din provincia romană Dacia. Trecem mai departe şi aflăm că biata Moldovă a făcut parte din Rusia Kieveană, iar mai apoi din cnezatul Galiţia.

Ştiţi când au apărut românii în zonă? În secolul al XIII-lea când „a început popularea bazinului rîului Prut cu triburi valahe (româneşti, venite din Ungaria) (…) Eliminînd popoarele slave de pe rîul Siret şi aprofundîndu-se pe rîul Prut în partea de mijloc a Basarabiei, popoarele române niciodată nu s-au extins în partea de sud a Basarabiei”.

Aici e locul să ne amintim de nedumerirea istoricului Gheorghe Brătianu, formulată cam aşa: ruşii spun că românii sunt veniţi din Ungaria, ungurii spun că românii sunt veniţi din Bulgaria, bulgarii spun că românii sunt veniţi de oriunde, numai de la ei nu; şi totuşi – cum au apărut românii? Vom fi fost vreun caz unic în istorie de generaţie spontanee?

În esenţă se încearcă o motivare a ocupării Basarabiei de la 1812 şi sunt ocolite cu dibăcie o mulţime de documente, fiind citate doar cele care convin tezei ruseşti (autorul textului în cauză pur şi simplu uită că prin Tratatul de la Tilsit din 1807 Rusia a promis că se va retrage din principatele române, promisiune neonorată).

Se mai vorbeşte şi despre o aşa zisă „intrare benevolă a Cnezatului Moldova în componenţa Rusiei”şi despre faptul că „regiunea între râurile Prut şi Nistru, care ulterior a obţinut denumirea Basarabia, a intrat în componenţa Imperiului Rus (adică acest teritoriu a fost alipit de Rusia, nu „ocupat”)”.

Problema reală însă este alta…

„Nota informativă” în care ne este schilodită istoria datează din februarie 2013, dar nu am auzit de vreo reacţie din partea diplomaţiei române. Să fi pus şi Ambasada României la Chişinău pe site o notiţă, o ceva. (Dar staţi! Nu se poate, România respectă suveranitatea Republicii Moldova şi oricum, noi nu putem face ce fac ruşii).

Partea a doua a problemei: toţi cei care militează pentru „apropierea de Rusia”, se pot lămuri acum care este părerea diplomaţiei ruse faţă de istoria românilor accesând (https://moldova.mid.ru/web/moldova_md/istorie).

 

 

 

MAE rus despre istoria romanilor

 

 

 

Iată  ce năzdrăvănii ne serveşte în cele ce urmează AMBASADA FEDERAȚIEI RUSE ÎN REPUBLICA MOLDOVA:

„DESPRE ISTORIA INTRĂRII BASARABIEI ÎN COMPONENŢA IMPERIULUI RUS

(notă informativă)

În ultimul timp unii istorici, persoane publice şi politici de peste hotare la diverse conferinţe, în literatura ştiinţifică şi mass-media deseori spun că cu 200 de ani în urmă Rusia „pentru prima dată a furat/ocupat Basarabia”, „a furat pămînt românesc”, „a separat poporul român unic”, care „a sacrificat sute de mii de vieţi pentru independenţa ei”.

Mai mult decît atît, se declară că în Imperiul Rus se încerca rusificarea cu forţa a basarabenilor, privîndu-i de drepturile lor şi dezvoltarea culturală specifică, dar ei, chipurile, „au dat dovadă de rezistenţă, nu s-au lăsat sub influenţa slavă”. 

Analiza însă  conştiincioasă şi obiectivă a surselor istorice nu confirmă „tezele” expuse mai sus.

În sec.I-II p.e.n. acest teritoriu intra în componenţa provinciei romane Dacia, din sec.III pînă în X e.n. era o arenă permanentă a deplasării triburilor şi popoarelor şi era supusă ruinării periodice; în sec.X-XI – făcea parte din componenţa Rusiei Kievene, în sec.XII-XIII – în componenţa cnezatelor Galiţia şi Galiţia-Volînia. Cronicarul kievean Nestor spune că triburile slave ale luticilor şi tiverilor demult aveau localităţile şi oraşele lor pe Nistru pînă la mare şi Dunăre.

Letopiseţul Voskresensk din sec. XVI enumără oraşele ruse vechi, care existau în această regiune, inclusiv Novosiol, Belgorod (Acherman), Romanov Torg (Roman), Nemeci (Neamţ), Sociava (Suceava), Siret, Ban, Neciun, Hotin.

În a doua jumătate a sec.XIII, cînd cnezatul Galiţia-Volînia era slăbit de invazia mongolă, a început popularea bazinului rîului Prut  cu triburi valahe (româneşti).

Valahii, conduşi de Bogdan sau Dragoş, care locuiau înainte în Ungaria, în comitatul Maramureş (bazinul superior al Tisei), au apărut pe malul Prutului, au găsit aici încă mulţi ruşi şi s-au stabilit între dînşii pe rîul Moldova <…>

În sfîrşit aceşti oaspeţi s-au înmulţit atît de tare, încît le-au eliminat pe gazde şi, renovînd vechile noastre oraşe, au constituit un stat aparte, independent, numit Moldova <…>, unde limba noastră pînă în sec.XVII era nu numai bisericească, dar şi de judecată, după cum demonstrează hrisoavele autentice ale domnitorilor moldoveni”.

Eliminînd popoarele slave de pe rîul Siret şi aprofundîndu-se pe rîul Prut în partea de mijloc a Basarabiei, popoarele române niciodată nu s-au extins în partea de sud a Basarabiei (regiunile Acherman, Bender, Cahul, Ismail).

Aceste regiuni cu denumirea Bugeac rămîneau stepa tătarilor, aici locuiau nohaii, care erau sub puterea hanului din Crimeea.

Statul moldovenesc, care a apărut în prima jumătate a sec.XIV, ca un cnezat dependent de Ungaria, a obţinut independenţă în anul 1359. Din componenţa lui în sec.XIV şi XV făceau parte teritoriile regiunilor istorice ale Moldovei, Basarabiei şi Bucovinei.

În sec.XVI pămîntul moldovenesc a ajuns sub jugul turc, care a durat 300 de ani. La slăbirea şi distrugerea lui definitivă au contribuit războaiele ruso-turce din jumătatea a doua a sec.XVIII – începutul sec.XIX.

Regiunile de sud ale Basarabiei, care n-au intrat în Cnezatul Moldovenesc, erau treptat populate în locul tătarilor, care au plecat în Taurida, de cazaci zaporojeni, care în 1807 au luat supuşenia rusă şi au populat judeţele Cahul şi Chişinău, precum şi malul Prutului.

În 1809 aici au început să apară colonişti din Rusia, bulgari şi sârbi .

Între timp, conform păcii impuse Austriei după Austerlitz, Napoleon a devenit vecinul nemijlocit al Turciei. Ambasadorul francez la Istanbul H.F.Sebastiani i-a pus pe osmani în faţa alegerii – ori alianţa cu „genialul şi invincibilul” Napoleon, care consolida puterea lor în Balcani, ori cu abandonata de toţi „ratata” Rusia .

În acest context Rusia a decis să anticipeze evoluţia evenimentelor nefavorabilă pentru ea, ocupînd Benderul şi Ismailul. Generalul rus I.Mihelson, numit comandant suprem al Armatei de pe Dunăre, scria că aceste „garnizoane sînt slabe, iar depozitele sînt ticsite cu produse şi furaje.

Întîlnirea binevoitoare din partea populaţiei este asigurată. Iar tărăgănarea este echivalentă dacă nu cu moartea, atunci cu pierderea poziţiilor în Balcani <…> S-ar putea întîmpla că acum duşmanul încă nepregătit să se facă pregătit, că, beneficiind de timp, va reuşi să-i slăbească şi să-i distrugă pe cei slabi cu duhul, să zdruncine fermitatea sîrbilor şi să le facă cale francezilor. Acum ţinutul întinde mîna spre sceptrul Maiestăţii Voastre fără vărsare de sînge! Este însă cunoscută inventivitatea francezilor şi nu se poate conta că ei nu ne vor anticipa. Gîndurile lor la Moldova şi Valahia sînt evidente. Dacă noi nu le vom lua înainte pînă la malurile Dunării, atunci va fi greu de luptat”.

Totodată, Aleksandr I se străduia să-i potolească pe toate căile pe osmani: „ruşii vor ocupa cnezatele nu ca duşmani, fapt care va fi declarat de răuvoitori, dar cu unicul scop de a restabili vechile relaţii şi de a contracara intenţia lui Napoleon de a ataca Rusia din partea Dunării”. În rescripul lui Mihelson se vorbea despre „lipsa oricărei tentative asupra pămînturilor turceşti”.

La 16 octombrie 1806 generalul, care dispunea de forţe relativ modeste – 60 mii de oameni şi 300 de tunuri, a primit dispoziţia de a intra în Moldova. Frontiera a fost intersectată doar de 33 mii de soldaţi şi ofiţeri. Locuitorii i-au întîmpinat cu dangăte de clopote. S-au predat fără împotrivire cetăţile Hotin, Bender şi Chilia.

Din partea Rusiei n-a urmat declararea războiului, deoarece ţarul, care n-a semnat manifestul, care se cuvenea în acest caz, spera că ocuparea cnezatelor nu se va transforma în încăierare armată. La 18 (30) decembrie 1806 sultanul Selim III a declarat război Rusiei.

Printre acuzaţiile înaintate acesteia figura acapararea „pămînturilor musulmane” ale Crimeei şi Gudjustabului (Georgiei), ceea ce ca sens al acestei formulări trăda în realitate scopurile revanşarde ale Înaltei Porţi” „care se apăra”.

Potrivit mărturiilor istoricilor, practic toată populaţia Balcanilor s-a ridicat de partea Rusiei. Pe Dunăre de partea rusă luptau detaşamente de voluntari ale rebelilor sîrbi, bulgari, români cu numărul total în diverse perioade de la 10 la 20 mii de oameni.

Aceasta era reacţia firească la politica Rusiei, care întotdeauna s-a străduit să apere ferm drepturile „fraţilor de credinţă şi de sânge”.

Aceasta se referea inclusiv la moldoveni, care din vechime vedeau izbăvirea de jugul otoman sub acoperirea vulturului cu două capete. Petiţii pentru aceasta au fost şi pe timpurile lui Aleksei Mihailovici, Petru cel Mare, Ana Ioanovna, Ekaterina a Doua, în sfîrşit, cînd era Aksandr I de nenumărate ori.

În anul 1711 domnitorul Dimitrie Cantemir a semnat cu Petru I Tratatul de la Luţk  despre trecerea Moldovei în supuşenia Rusiei (atunci însă după plecarea armatei ruse dominaţia Turciei a fost restabilită).

Deşi în anii 1806-1807 Rusia singură ţinea piept lui Napolen Bonaparte în Prusia de Est şi din cauza aceasta pe Dunăre acţiona doar un contingent limitat de trupe ruse, care ceda numeric turcilor, la 24 iunie 1807, 21 de reprezentanţi ai elitei guvernante, marilor boieri şi înaltei preoţimi a Cnezatului Moldova, acţionînd din numele tuturor moldovenilor, i-au adresat împăratului Aleksandr I o petiţie de intrare a Moldovei în componenţa Rusie.

În aceasta se menţiona în particular: „Ai tăi sîntem noi, mare ţar şi împărat, şi nu avem încotro să întindem mîinile cu speranţă totală. Puterea ta a curmat suferinţele noastre mari”.

Urma îndemnul: „Distruge guvernarea nesuferită, care aduce subjugare acestui popor sărman, uneşte guvernarea acestui pămînt cu statul tău apărat de Dumnezeu prin avantajele tale folositoare, pe care tot puterea ta le-a afirmat pe acest pămînt. Să fie o turmă şi un păstor. Şi atunci vom spune – acesta este veacul de aur al stării noastre”.

Acesta era un act de  intrare benevolă a Cnezatului Moldova în componenţa Rusiei cu menţinerea în cadrul lui a legilor şi obiceiurilor vechi. Petiţia exprima intenţia generală în cnezat, „ţara de la mic la mare este de acord cu ea”, se menţiona în acest document.

Înfrîngerea trupelor ruseşti în bătălia de la Friedland din 14 iunie 1807 a impus Peterburgul să accepte propunerea lui Bonaporte de armistiţiu.

În schimb Napoleon a propus mediere în reglementarea paşnică a conflictului ruso-turc, iar în caz de eşec a promis să participe la acţiunile comune ale armatelor rusă şi franceză pentru eliberarea de sub jugul turc a creştinilor Imperiului Otoman în Europa.

„Napoleon însă îl ademenea pe Aleksandr cu mirajul procurării unor teritorii serioase, dar singur, în calitate de mediator, împingea Poarta împotriva oricăror concesii”.

În acest mod, armistiţiul necesar ambelor părţi servea doar drept amânare înainte de confruntări mult mai serioase, care erau inevitabile pentru Rusia după înfrîngerea monarhiei habsburgice în 1809.

Doar graţie victoriilor „baionetelor ruse” faţă de forţele superioare ale osmanilor şi artei compromisurilor, manifestată de diplomaţia rusă, s-a reuşit de a semna „Pacea de la Bucureşti” cu Înalta Poartă – tratat strategic, care a scutit armata Rusiei de războiul pe două fronturi, deoarece el a fost semnat la Bucureşti la 28 mai 1812, adică doar cu trei săptămîni pînă la invazia pe teritoriul rus a trupelor franceze şi ratificat deja în august 1812, cînd francezii se apropiau de Moscova.

Tratatul a stabilit frontiera ruso-turcă pe Prut şi Gîrla Chilia a Dunării pînă la vărsarea ei în Marea Neagră. În acest mod, Rusiei îi revenea Basarabia (suprafaţa 40 mii km.p.) cu cetăţile Bender, Acherman, Chilia şi Ismail şi partea de est a Bucovinei (judeţul Hotin cu cetatea Hotin). Moldova şi Valahia (teritoriul de pe malul drept al rîului Prut), ocupate de trupele ruse în timpul războiului, erau înapoiate Turciei, dar urmau să beneficieze de un anumit grad de independenţă”.

Ca rezultat al victoriei Rusiei asupra Porţii, consolidată în normele juridice internaţionale recunoscute pe acele timpuri prin tratatul din 16 mai 1812, regiunea între râurile Prut şi Nistru, care ulterior a obţinut denumirea Basarabia (gubernia Basarabia a fost creată în anul 1818), a intrat în componenţa Imperiului Rus (adică acest teritoriu a fost alipit de Rusia, nu „ocupat”).

 „Pacea de la Bucureşti” a exercitat o influenţă pozitivă asupra obţinerii independenţei de către slavii balcanici. Articolul 8 al acestui tratat pentru prima dată considera Serbia subiect al dreptului internaţional şi prevedea acordarea acesteia a drepturilor autonome.

După semnarea tratatului în documentele Ministerului rus al afacerilor Externe se indica direct că Rusia a început elaborarea doctrinei „prezenţei sale politice” în Balcani – planuri de „ocupaţie” militară sau „cucerire” a teritoriilor balcanice Rusia n-a avut niciodată. 

Or, Ambasada rusă şi MAE erau pur şi simplu inundate de petiţii din Balcani: să fie primiţi în supuşenie, să se strămute în Rusia, să se acorde asistenţă materială, bisericească şi de alt gen.

La 14 septembrie 1829, ca rezultat al ordinarului război ruso-turc (1828-1829), la Adrianopol a fost semnat un tratat, conform căruia toată gura Dunării a trecut la Rusia, iar frontiera între ambele state a trecut prin gîrla Sf.Gheorghe a Dunării.

Prin tratatul de la Hünkâr İskelesi din 28 iunie 1833 şi Convenţia de la Balta-Liman din 1 mai 1849 tratatul de la Adrianopol a fost confirmat. În acest mod, din 1829 pînă în 1856 toată Basarabia făcea parte din componenţa Imperiului Rus.

După înfrîngerea Rusiei în Războiul din Crimeea din anii 1853-1856, în conformitate cu Tratatul de la Paris din 30 martie 1856, ea a cedat vasalului Imperiului Osman – Cnezatului Moldova o parte din Basarabia de Sud cu suprafaţa de 9143 km.p. cu populaţia de circa 140 mii persoane, iar cealată parte a ei rămînea în componenţa Imperiului Rus.

Această situaţie s-a menţinut pînă la 3 martie 1878, când după zrdobirea armatelor turce în războiul ruso-turc din anii 1877-1878 conform Tratatului prleiminar de pace de la San-Stefano Basrabia de Sud a fost înapoiată din nou Rusiei.

Acest tratatat de pace a cauzat o opoziţie dură din partea marilor state europene, în primul rînd – a Austro-Ungariei, precum şi a României. Guvernul român deja la 9 martie 1878 a emis o notă specială, în care s-a străduit să demonstreze apartenenţa veche la România a judeţelor de sud ale Basarabiei, care au trecut de la ea la Rusia în 1856, dar Guvernul rus foarte argumentat, în baza surselor documentare, a infirmat tezele românilor.

Cu argumentele părţii ruse a fost de acord, printre altele, şi fostul Prim-ministru al României Nicolae Creţulescu, care a publicat în martie 1878 o broşură, în care a recunoscut revendicările Rusiei de a-i înapoia Basarabie de Sud şi a declarat că românii din 1856 n-au contribuit  la bunăstarea populaţiei de atunci şi de aceea nu pot considera Basarabia de Sud „apartenenţă naţională”.

Aceasta s-a confirmat şi prin starea de spirit a populaţiei Basrabie de Sud, care, începînd din ianuarie 1878, expedia Guvenrului rus numeroase note şi scrisori cu rugămintea de a reveni în supuşenia Rsuei şi prin delegaţii săi declara că „legile Guvernul (român), la dispoziţia căruia am avut neneorocirea să trecem, peste 20 de ani sistematic duc la moartea noastră naţională, morală şi materială <…> Românii ne omoară moral şi în baza legilor emise în exclusivitate pentru noi ne transformă în cerşetori”.

Chiar şi Congresul de la Berlin, convocat în iunie 1878 din iniţiativa Austro-Ungariei în scopul revizuirii Tratatatului de la San-Stefano, a confirmat acele prevederi ale tratatului, care se refereau la Basarabia şi în acest mod a dispus ca toată Basarabia să revină Rusiei. Faptul că după intrarea în componenţa Imperiului Rus teritoriul basarabean se dezvolta benefic doar confirmă că acesta a fost un proces firesc. Este notabil că chiar şi „Consiliul ţinutal” moldovenesc, format din iniţiativa „congresului militar-moldovenesc” proromân, la 21 noiembrie 1917 s-a pronunţat pentru devotament scopurilor revoluţiei ruse şi legătura puternică a Basarabiei cu „Patria revoluţionară” – Rusia şi a proclamat la 2 decembrie 1917 crearea Republicii Populare Moldoveneşti (RPM), care face parte din componenţa „Republicii Democratice Federative Ruse unice”.

Săbiciunea Rusie Sovietice, care n-a reuşit să vină în ajutor RPM, le-a permis trupelor române cu sprijinul albgardiştilor şi detaşamentelor lui Petliura să cotropească teritoriul Basarabiei pînă în ianuarie 1918. Potrivit mărturiei agentului consular francez la Chişinău, generalului Ch.Vuyemen, care se conţine în mesajul din 1917 la Paris, „opinia publică la Chişinău i-a susţinut slab pe români. Cînd ultimii au intrat în Basarabia, comportamentul lor se asemăna cu cel al cotropitorilor germani şi era însoţit de comiterea diferitelor violenţe”.

 

DEPARTAMENTUL ISTORIE ŞI DOCUMENTE

Februarie 2013

 

 

 

 

Sursa: http://historice.ro/sa-invatam-istoria-romanilor-de-la-ambasada-rusiei-in-chisinau/

28/11/2017 Posted by | POLITICA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Rezistența anticomunistă şi antisovietică românească – prima și una dintre cele mai organizate forme de luptă împotriva comunistmului. VIDEO

 

 

 

Rezistenta Armata din Muntii Fagaras - Grupul Ogoranu - Enciclopedia comunismului din Romania - INST - Ziaristi Online

 

 

Rezistența anticomunistă românească a fost o mișcare populară de luptă împotriva dictaturii comuniste şi a regimului de ocupaţie sovietic, activă începând cu anul 1944 și a durat timp de mai mult de treizeci de ani, unii luptători izolați rezistând efectiv până la mijlocul anilor ’70 .

În România, opoziția armată a fost prima și una dintre cele mai organizate forme de rezistență împotriva regimului comunist.

 Respectul datorat adevărului istoric impune nevoia afirmării cu limpezime a faptului că această mişcare de rezistenţă antisovietică şi împotriva guvernării României de către un regim politic de sorginte sovietică, a fost o creaţie apărută pe fondul sentimentelor anti-sovietice şi anti-iudeo-bolşevice din România, sprijinită de Germania.

Când în martie 1944, Armata Roșie a invadat Bucovina de Nord, care la acel moment era o provincie a Regatului României, aliat celui de-al Treilea Reich, primul act de rezistență oficial a fost organizat de Marele Stat Major Român: un batalion special, o unitate teritorială a Armatei Române, creat și antrenat pentru a lupta împotriva invadatorului sovietic și a NKVD-ului: Batalionul Fix Regional din Bucovina.

Sute de români bucovineni au fugit atunci din calea terorii sovietice și a deportărilor  în păduri şi  au înființat primele gherile antisovietice, în grupuri de 15 până la 20 de persoane, uneori încadrate și susținute de ofiţeri din comandamentul militar german, dar conduse întotdeauna de români.

Deşi unii dintre partizani aveau o pregătire militara anterioara, ei au fost instruiţi suplimentar în şcoli special înfiinţate la Sadova şi Fundu Moldovei, de instructori  români şi germani.

Constituit exclusiv din voluntari locali, acest batalion va atinge un efectiv de 1378 de combatanți, repartizați în 3 companii. 

La data instaurării regimului comunist din România, majoritatea opiniei publice asimila comunismul cu partea cea mai urâtă a activităţii evreimii.

Ulterior, după înfrângerea Germaniei în război, această mişcare de rezistenţă a fost recuperată/acaparată de serviciile secrete britanice şi ale S.U.A.

Românii au fost doar majoritatea celor care s-au sacrificat, pe ei şi familiile lor, în lupta pentru o cauză pierdută din start, în condiţiile în care sferele de influenţă erau trasate cu fermitate, pe termen lung şi asupra acestora, în cadrul colaborării între S.U.A., U.R.S.S. și Marea Britanie, nu mai existau dubii.

Păstrarea secretului conspiraţiei sferelor de influenţă convenite de învingătorii în război în dauna popoarelor şi a democraţiei şi în folosul exercitării dominaţiei supraputerilor mondiale, a făcut ca cetăţenii unor popoare să creadă în posibilitatea de a-şi decide singuri soarta, să creadă în posibilitatea de a influența prin luptă și prin sacrificii evoluțiile politice, să creadă în posibilitatea de a scăpa de sub stăpânirea străină, ceea ce nu era şi nu este nici astăzi decât la îndemâna popoarelor foarte puternice şi conduse de conducători demni, dispuşi la sacrificii.

Este foarte greu pentru cercetător să formuleze încadrarea politică, morală şi juridică a membrilor rezistenţei anti-sovietice din România. Cercetătorul neutru găseşte mişcarea de rezistenţă anti-sovietică şi obiectivă şi subiectivă, o găseşte şi eroică, din unele puncte de vedere şi anarhică, din alte puncte de vedere.

De asemenea, o găseşte folositoare, în primul rând pentru menţinerea trează a conştiinţei nevoii de libertate naţională, dar şi având urmări dăunătoare, prin nevoia comuniştilor, din punctul lor de vedere, de a înăspri represiunea împotriva unui mare număr de cetăţeni.

O sumă mare de contradicţii sunt de întâlnit pe parcursul cercetării acestui fenomen care a caracterizat perioada ocupaţiei militare sovietice a României. De altfel, în anul 1958, când liderii regimului de la Bucureşti au reuşit performanţa politico-diplomatică de a determina retragerea armatei sovietice de ocupaţie din România, mişcarea de rezistenţă în această ţară nu mai funcţiona.

Un număr foarte mic de fugari sau de complici ai lor erau încă ascunşi, ultimii supravieţuitori fiind capturaţi în anul 1962. Alături de aceştia, mai erau în libertate şi unii membri ai mişcării de rezistenţă care au colaborat cu organele de Securitate.

Din punct de vedere juridic, acţiunea armată a grupurilor de partizani din munţi nu era acceptată în nici o ţară, iar regimul politic de la Bucureşti era recunoscut de întreaga lume. Din alt punct de vedere, membrii mişcării de rezistenţă anti-sovietică şi anti-comunistă din România au fost nişte martiri, sacrificaţi cu bună ştiinţă de către susţinătorii lor din Occident, pe altarul efortului de 45 de ani de subminare a regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est.

În primăvara anului 1944, odată cu apropierea Armatei Roşii de graniţele României, au luat fiinţă primele grupări de partizani antisovietici.

Ele au fost organizate şi coordonate de comandamentul româno-german de la Câmpulung-Moldovenesc şi au acţionat în subordinea acestuia.

Grupul de partizani era instruit în clădirea şcolii din localitatea Sadova. Grupul a purtat numele de Macoveiciuc, după numele partizanului Vladimir Macoveiciuc, autor al unor fapte de vitejie în lupta anti-sovietică de partizani din Munţii Bucovinei.

Cea mai reuşită şi spectaculoasă operaţiune a grupului Macoveiciuc s-a desfăşurat în iunie 1944, în Poiana Haciungului, când partizanii au lichidat un număr de nouă ofiţeri sovietici de stat major şi cele două plutoane de militari care-i păzeau.

Cu acel prilej, au fost capturate documente foarte importante. Şase dintre partizani au fost decoraţi de autorităţile germane cu „Crucea de Fier”. Autorităţile române i-au decorat cu „Virtutea militară” şi cu alte decoraţii şi medalii.

În toamna anului 1944, partizanii acestui grup au trebuit să se ascundă în munţi datorită pericolului de a fi capturaţi de trupele sovietice. Grupul a acţionat până în iulie 1946, când Macoveiciuc a fost trădat, i s-a făcut o ambuscadă, a fost rănit la picior şi neputându-se salva prin fugă, s-a sinucis prin împuşcare.

Unii dintre membri grupului au fost prinşi de sovietici şi au fost deportaţi în Siberia, alţii au fost condamnaţi la pedepse grele în România[1].

Imediat după lovitura de stat de la 23 august 1944, au avut loc încercări de contracarare a urmărilor acestui eveniment. Ele au fost catalizate de guvernul de la Berlin, cu sprijinul numeroşilor legionari refugiaţi în Germania, încă din zilele rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie 1941 şi imediat după aceea.

Încercarea germană de a crea un guvern pro-german în România a eşuat pentru că armata română a rămas în majoritate zdrobitoare fidelă regelui şi guvernului condus de consilierul său, generalul Constantin Sănătescu.

În atari condiţii, germanii au organizat o rezistenţă bazată pe trei piloni: Grupul Etnic German, Mişcarea Legionară şi miile de soldaţi şi ofiţeri români rămaşi în urma armatei, după actul de la 23 august sau aflaţi în prizonierat în Germania. Aceştia urmau a fi constituiţi în grupuri de sabotaje în spatele frontului[2].

La data loviturii de stat de la 23 august 1944, erau identificaţi un număr de 32.000 de legionari, dintre care 1.926 erau dispăruţi. Dintre aceştia, 858 erau fugiţi în străinătate, iar 1.068 erau ascunşi în România. 680 de legionari se aflau în închisori[3].

În august şi septembrie 1944, Heinrich Himmler a ordonat intensificarea pregătirilor pentru lupta clandestină. Era ultimul potenţial al germanilor pe care încercau să-l valorifice pentru a contracara trădarea regelui României, care îşi salva pielea în faţa temutei Rusii.

Încercarea germană a eşuat, dar ea a produs efecte interne în România, constituindu-se în germenii mişcării de rezistenţă împotriva sovieticilor şi a iudeo-bolşevicilor ieşiţi din închisori, sau trimişi de la Moscova să preia puterea la Bucureşti.

În Munţii Carpaţi au luat fiinţă mai multe comando-uri germane.

În octombrie 1944, Otto Skorzeny, devenit comandant al Serviciului de organizare a sabotajelor şi diversiunilor, a fost însărcinat, împreună cu şeful Grupului Etnic German din România, Andreas Schmidt şi cu şeful Direcţiei a VI-a din S.D., Walther Friedrich Schellenberg, să organizeze în România un război de partizani.

În şcolile comandate de Skorzeny au fost antrenate mai multe grupe de paraşutişti, care au fost trimise în România. De asemenea, la sfârşitul lunii august 1944, Himmler l-a însărcinat pe generalul de corp de armată Arthur Phleps, la origine sas din Ardeal, care a îndeplinit funcţia de şef superior S.S. şi de Poliţie al Transilvaniei, din însărcinarea personală a lui Hitler, să organizeze în Transilvania formaţiuni de partizani compuse din etnici germani şi din legionari.

Acesta şi-a stabilit puncte de comandă şi instrucţie la Becicherecul Mare şi la Chichinda Mare, mobilizând legionari din Banatul Sârbesc, din România şi de la Viena. Acţiunile acestor grupe de partizani erau îndreptate în principal împotriva armatelor sovieto-române care luptau în Transilvania împotriva armatelor ungare şi germane.

Hitler spera ca în spatele armatelor sovieto-române să se dezvolte un puternic război de partizani care să destabilizeze armata sovietică.

Sprijinul popular românesc faţă de aceşti partizani a fost limitat. Era greu să-i convingi pe români să susţină nişte partizani care luptau de partea armatei ungare, când idealul naţional românesc era recuperarea părţii din Ardeal pierdută de România prin Dictatul de la Viena.

Avându-i pe unguri alături, germanii sperau în zadar să obţină şi sprijinul românilor, la nivel de mase largi. În 18 septembrie 1944, generalul Phleps a fost capturat de sovietici, iar în 21 septembrie 1944 a fost executat[4].

Luptătorii din grupele sale de partizani s-au împrăştiat şi s-au ascuns care pe unde au putut, unii constituind nuclee de rezistenţă, iar alţii devenind elemente care se vor ralia mişcării de partizani anti-comunişti, care a supravieţuit până în 1962[5].

Rezistența română a fost una dintre mișcările de rezistență cele mai longevive din cadrul Blocului Estic, însă abia după căderea lui Nicolae Ceaușescu, în decembrie 1989, detaliile acestei mișcări au fost aduse la cunoștința publicului.

Dispersați, dar relativ numeroși, acești oameni constituiți în mici grupuri înarmate care se auto-denumeau uneori „haiduci”, s-au refugiat în Munții Carpați, unde se vor ascunde ani în șir din fața autorităților.

Unul dintre ultimii combatanți a fost eliminat în Munții Banatului în 1962, în timp ce un alt luptător din Munții Făgăraș a fost capturat abia în 1976. 

Înainte de căderea regimului ceauşist, românii cunoșteau  existența „bandelor armate”, numai via propaganda comunistă, care le evoca acţiunile în mod regulat deformate, puterea arătându-i pe luptătorii anticomuniști drept niște vulgari tâlhari la drumul mare, în solda puterilor imperialiste externe. 

 

PREZENTAREA CELOR MAI  IMPORTANTE GRUPURI DE  REZISTENTA  ARMATA DIN  ROMANIA           

  Toate zonele geografice ale tarii au cunoscut asemenea grupuri de partizani anticomunişti 

            BUCOVINA

  1. Grupul Vladimir Macoveiciuc- La sfarsitul anului 1944, Vladimir Macoveiciuc ia legatura cu organizatia „Miscarea Nationala de Rezistenta” din Bucuresti. MNR incredinteaza misiunea organizarii rezistentei in Bucovina. Ii pune la dispozitie bani si documente din care rezulta ca are gradul de locotenent si misiunea de a strange minele si armamentul ramas in urma razboiului. Macoveiciuc revine in Bucovina si organizeaza un grup de rezistenta, care a existat pana in iulie 1946, cand Macoveiciuc este impuscat 

  2. Grupul Constantin Cenusa- Conducatorul grupului era in toamna anului 1944 cautat de N.K.V.D. pentru activitatea din miscarea de partizani din perioada mai – august 1944. Stă ascuns din octombrie 1944 pana in august 1948, când revine  in  Putna,  dar  este  arestat de  jandarmi  si  predat  Securitatii din Radauti. Evadeaza si se retrage in paduri, asociindu-se mai intai cu Vasile Motrescu, apoi cu Cosma Patrauceanu. Este condamnat in contumacie, in 1946 si 1950. Inselat de promisiunile Securitatii, se preda la 29 august 1951 si este condamnat la munca silnica pe viata.

  1. Grupul Dragos Flocea- Este alcatuit din 5 membri si a actionat in perioada 1948-1950. Zona de actiune este in jurul comunei Stulpicani (judetul Campulung) si in regiunile limitrofe cu judetul Baia 

  2. Grupul Harsmei Silvestru- Este alcatuit din 8-12 membri, care actioneaza in regiunea Brodina -Ulma – Nisipitu – Argel in perioada 1949-1951 

  3. Grupul Vasile Camaruta- Actioneaza in regiunea comunelor Liteni, Valea Glodului, Plesesti si Bunesti (judetul Baia) 

  4. Grupul Gavril Vatamaniuc- Seful grupului este fratele lui Ion Vatamaniuc, conducatorul grupului antisovietic „C” din vara anului 1944. Grupul lui  Gavril  Vatamaniuc  a  actionat  in perioada 1949-1957 avand cea mai indelungata existenta dintre grupurile de rezistenta bucovinene 

  1. Grupul Sandu Grigore- A avut o existenta scurta, intre ianuarie si decembrie 1949. Sandu Grigore avusese legaturi cu organizatia „Sumanele Negre”, iar dupa lichidarea acesteia a continuat sa ramana la adapostul   codrului,   impreuna   cu   Dumitru   Craciun   si  Jenica Arnautu 

  2. Grupul „Garzile lui Decebal”- Este infiintat in zona Dornelor in februarie 1949, si coopteaza si grupul Sandu Grigore. Zona de actiune se extinde pe raza judetelor Botosani, Radauti, Suceava, Campulung, Neamt, Baia. Conducatorul grupului, doctorul Gheorghe Vasilache, a gandit organizarea acesteia ierarhic: membrii dintr-o comuna formau o centurie, cei dintr-o plasa o cohorta, iar cei din judet o legiune, totalitatea acestor unitati formand „Garzile lui Decebal”, condus de „marele comandant” (doctorul Vasilache). Organizatia a ajuns la un numar de 70 de membrii. S-a descoperit ca erau sustinuti chiar de trei ofiteri din cadrul Centrului de Instructie al Securitatii Falticeni (slt. Eftimie Petrescu, slt. Emilian Sandulescu si slt. Vasile Rosu)

  3. Grupul Andrei Ghivnici- Este alcatuit din 5 – 6 membri, care actioneaza in regiunea Sucevita – Marginea (judetul Radauti) in perioada 1948-1950. Mai apare si sub numele de grupul „K”

               

MARAMURES

 

  1. Grupul Pop – Oniga – A fost infiintat in 1949, regrupand o parte a grupului Popsor, la care se adauga persoane noi. Conducatorii grupului sunt Atanase Oniga si Niculae Pop. Primul este preot greco – catolic din comuna Suciul de Jos (raionul Targu Lapus). A luat calea muntilor in 1948, fiind urmarit pentru „instigarea populatiei la rebeliune cu ocazia unificarii bisericii”. Niculae Pop este fost padurar din comuna Grosi (raionul Targu Lapus), fost membru PNT – linie Maniu si apoi PNL – linie Bratianu. Era urmarit de Securitate pentru ca in iarna 1948 – 1949 gazduise pe Grigore Bodea si alti doi fugari. Se refugiaza de asemenea in munti. Securitatea realizeaza ca este vorba de un grup de rezistenta si nu de „fugari izolati” abia pe 9 iunie 1951, cu ocazia unui schimb de focuri la postul de panda din punctul  Roaia.

            Din grup mai faceau parte fiii lui Niculae Pop (Achim si Artim Pop), Avram Matu, Vasile Pasca si altii, astfel incat grupul ajungea la un numar de 16-17 membri.

Datorită hărţuirii permanente din partea trupelor de Securitate, in februarie 1952 grupul se desface in 5 grupuri mai mici  dintre  care  doua  mai  importante:  unul  din  5 persoane sub conducerea lui Niculae Pop, actiona in zona comunelor Targu apus – Suciul de  Sus – Mogojea; elalalt grup, din 4 persoane, condus de Atanase Onija, actiona in zona Ieud si imprejurimile Sighetului.

Toamna si iarna anului 1952 au adus sfarsitul pentru mai multi membri importanti: Dumitru Hotico este impuscat mortal, iar Vasile si Dumitru Kindris se predau la postul de militie din Ieud. Pe 30  decembrie  1952, in  apropierea  comunei  Targu Lapus, satenii l-au gasit paralizat, neputandu-se ridica de jos, pe Niculae Pop. Atanase Oniga a fost prins in ianuarie 1953. impreuna cu alti membri ai grupului.

  1. Grupul Ioan Viragos- Isi desfasoara activitatea in toamna anului 1946 in codrii Tarii Oasului, dar se dezorganizeaza in acel an, dupa arestarea sefului grupului.

  2. Grupul Gheorghe Finta- Reorganizeaza in 1947 grupul ce fusese condus de Ioan Viragos, dar toti membri sunt arestati in toamna aceluiasi an.

  3. Grupul Popsa- Se formeaza in 1949 la initiativa lui Vasile si Popsa, in Ieud. Grupul este lichidat la scurt timp dupa constituire, arestarile fiind de peste 100 de persoane.

  4. Grupul Ilie si Zubascu- Cuprinde 7 persoane si este o continuare a grupului Popsa. In noaptea de 1/2 octombrie1950 sunt arestati toti membri grupului.

  1. Grupul Ion Ilban- Actioneaza in zona comunei Dragomiresti de la inceputul anului 1949 pana in toamna anului 1950.

            MOLDOVA

  1. Grupul „Scutul patriei”- A fost infiintat in primavara anului 1949 de catre Ion Sabadac. Initial se numea „Tanara garda”.

  2. Grupul „Fratiile de arme”- A fost infiintat in primavara anului 1949 de catre Pamfil Salageanu si Grigore Caraza in zona Ceahlau (Neamt).

  3. Grupul „Frontul patriei”- Infiintat in vara anului 1950 de catre Constantin Mahu impreuna cu preotul Nicolae Filip si Alexandru Hrib. A fost lichidat in 1951.

  4. Grupul Vasile Corduneanu- Apare in primavara anului 1951 in jurul comunei Pipirig (judetul Bacau), grupand pe Ion Acatrinei, Nicolae Aioanei si Vasile Corduneanu. Nu sunt consemnate confruntari armate cu Securitatea.

  5. Grupul Teodor Ungureanu- Este format din 4 persoane ce actioneaza in zona Piatra – Neamt.

  6. Grupul Ioan Milian- Este semnalat in 1952 în regiunea Iasi,fiind alcatuit din fratii Matei si Mitica Sturza si Ioan Milian.

  1. Grupul Dan Constantin- Semnalat in 1958 in regiunea Barlad fiind alcatuit din Nicolae Borca, Costin Rusu si Dan Constantin.

            VRANCEA

  1. Grupul Paragina – Timaru- Grupul prinde contur in vara anului 1948: Ion Paragina absolvent al Facultatii de Litere si Filozofie din Bucuresti se refugiazain codrii de pe Dealul Mare(Vrancea) datorita valului de arestari de legionari din acel an. Mihai Timaru, ofiter deblocat dn armata inca din 1946, se retrasese de asemenea in Vrancea, de unde era originara sotia sa. In calitate de fost ofiter, era de mare folos grupului datorita cunostintelor sale tactice. Avea misiunea de a contacta alti ofiteri si subofiteri deblocati si de a-i angrena in aceasta lupta anticomunista. Va fi ajutorul lui Ion Paragina si se va ocupa de instruirea membrilor grupului pentru folosirea armamentului pe care il aveau in dotare. Zona de actiune era in apropierea comunelor  Crucea de Sus, Verde, Racoasa, Straoani, Manastioara.

Grupul redacteaza manifeste dactilografiate pe care le imprastie din tren o parte din oamenii sai de incredere, care calatoreau prin tara. De remarcat este brosura alcatuita de Ion Paragina    si   Aristide    Zdru,    dactilografiata GH. Ungureanu, secretarul liceului „Ion Slavici” din Panciu. Brosura, iscalita „Vlad Tepes”, continea instructiuni pentru cei ce doreau sa intre in sistemul de rezistenta anticomunista. De aici, grupul Paragina – Timaru apare in documente sub numele de „Vlad Tepes”, iar grupul Victor Lupsa care a reorganizat rezistenta in Vrancea in 1950, apare sub numele de „Vlad Tepes II”. Pe 18 octombrie 1949 sunt arestati Ion Paragina si Mihai Timaru iar pe 19 octombrie sunt arestati si ceilalti partizani din grup. Reusesc sa scape din incercuire Cristea Paragina si Gheorghe Balan, pe care ii vom regasi in grupul Victor Lupsa.

  1. Grupul Victor Lupsa („Vlad Tepes II”)- Acest grup se face remarcat in primul rand datorita numarului celor implicati direct in organizatia anticomunista: 80-90 de persoane plecate in munte si aproximativ 200 de persoane organizate in comunele de la poalele muntilor Vrancei. Organizatia se extinde catre zona satelor Zabratau, Crasna, Zabala, Sita Buzaului. Cea mai importanta actiune a grupului, uneori caracterizata drept „razboi taranesc”, a fost cea din noaptea de 23/24 iulie 1950. Atunci autoritatile comuniste din comuna Barsesti au fost rasturnate prin forta armelor. Organizarea acestei actiuni a fost conceputa in cele mai mici detalii: a fost instalat un telefon racordat la retea pentru a intercepta convorbirile pana in dimineata de 23 iulie; sunt redactate instructiuni scrise referitoare la modul in care trebuie „arestate organele  administrative”  si   ocupat   postul   de  militie;   membrii  grupului purtau grade si banderole de recunoastere. Cu toata bravura si buna organizare a acestei actiuni, ea nu a putut fi dusa pana la finalitate. Urmarile au fost valuri masive de arestari. Pana in noiembrie 1950 au fost arestati in regiunea Vrancei „87 de fugari din banda lui Lupsa si 190 de membri ai organizatiei din 19 comune de la poalele muntilor”. Au fost descoperite si distruse 12 bordeie si 6 depozite de alimente ale partizanilor, fiecare avand aproximativ 100-200kg de alimente. In afara de munitiile si armamentul capturate de la partizani s-au mai strans de la sateni 2 pistoale rachete, 2 pusti mitraliera, 9 pistoale mitraliera, 21 pistoale de buzunar, 304 arme diferite41.

            FAGARAS

  1. Grupul Ion Gavrila („Armata Nationala Romana”)- Isi desfasoara activitatea in perioada 1949-1955 pe versantul nordic al Muntilor Fagaras, actionand in zona satelor Rausor, Ileni, Hurez, Toderita, Copacel, Pojorata, Oltet, etc. Din grup faceau parte Ion Gavrila, Andrei Hasiu (Baciu), Laurian Hasiu (Leu), Ion Chiujdea (Profesorul), Gh. Sovaiala, Nelu Novac, Silviu Socol, Ion Ilioiu, remus Sofronea, Gh. Hasiu, Toma si Victor Metea. Deoarece grupul era prea numeros, din motive tactice s-a hoatarat subdivizarea in formatiuni mai mici. Acestea porneau in directii diferite, mai ales iarna, pentru a fi mai greu localizate si a crea impresia ca partizanii sunt mai numerosi decat in realitate. Desigur, grupurile se intalneau periodic si schimbau impresii. Cea mai mare parte a membrilor grupului au fost arestati incepand cu aprilie 1955, datorita unor promisiuni de a fi ajutati sa treaca in Grecia, care s-au dovedit a fi o capcana a Securitatii. Ion Gavrila a fost prins abia peste 21 de ani de la acea data si nu a cunoscut niciodata temnitele comuniste.

  2. Grupul Dumitru Apostol- Desi cu o existenta de numai un an (1949), acest grup s-a remarcat prin amploare si tragism, fiind unul dintre cele mai importante pentru perioada respectiva. Intre membri sai s-au remarcat, pe langa seful grupului, Nicolae Diaconescu din Aref, inspectorul scolar Ghelmeci, Ion Moldovan, Alexandru Preda, invatatorul Grigore Dumitrasu, profesorul Stefanescu. Constantina Donescu, care a stat cu partizanii in munti, afirma ca erau 37-40 de partizani, la care se adauga sustinatorii din satele de pe Valea Topologului (Suici, Aref, Valea Danului,etc.). Cea mai mare parte a partizanilor au fost arestati in mai 1949, datorita informatiilor date de un om al Securitatii infiltrat in grup (un anume Ciobanca). Dumitru Apostol a fost condamnat la 25 de ani de inchisoare, in ciuda protestelor vehemente ale capitanului Carnu de la Securitatea Pitesti, care cere condamnarea la moarte. In cele din urma, Carnu a gasit solutia in favoarea sa. Dumitreu Apostol este scos din  penitenciar  si  adus  in  comuna  Suici  sub  pretextul  ca „poporul ceruse sa-l judece”. Aici a fost impuscat pe la spate langa primaria comunei, iar explicatia a fost ca a incercat sa fuga de sub escorta.

  3. Grupul Aresenescu – (Dragoslavele)- Si-a desfasurat activitatea in 1948 in zona muntelui Rosu, la 5 km est de soseaua Campulung Muscel (Rucar) in apropierea comunei Dragoslavele. Grupul s-a constituit in mai 1948 cu sprijinul calugarului Pimen Barbierul, staretul schitului Cetateni. Au fost cooptati Petre Cojocaru, Victor Soicescu, Sever si Ion Vasilescu, Dumitru Burtea, Ioan Purnichi si altii. Armamentul afost procurat mai ales cu sprijinul maiorului Ion Dumitrache din Campulung, fost subordonat al lui Arsenescu. Au existat contacte cu grupul Apostol si s-a discutat posibilitatea coordonarii rezistentei in zona Fagarasului. Pana in decembrie 1948 majoritatea membrilor acestui grup au fost arestati. Colonelul Arsenescu s-a deplasat la Bucuresti, unde a ramas pana in martie 1949 cand a plecat impreuna cu Toma Arnautoiu spre Nucsoara.

  1. Grupul Arsenescu – Arnautoiu („Haiducii Muscelului”)- Si-a desfasurat activitatea in perioada 1949-1958 in zona Nucşoara, pe versantul sudic al Muntilor Fagaras. Acest grup va face obiectul capitolelor urmatoare ale lucrarii de fata.

            OLTENIA

  1. Grupul Arnota- Este infintat in august – septembrie 1948 la initiativa lui Ilie Niculescu. Zona de actiune este Arnota, aproape de manastirea Bistrita (nordul Olteniei). Grupul este lichidat in cursul anului 1950.

  2. Grupul Marin Dumitrascu- Este alcatuit din 3 membrii (Marin Giugulin, Gheorghe Dumitrascu si Marin Dumitrascu). Este semnalat in 1952 ca actioneaza in padurile din jurul comunei Ordel-Carlu.

  3. Grupul „Izverna”- Alcatuit din 4 membrii, are o scurta existenta in primavara anului 1949, in padurile de langa Izverna (Mehedinti).

  4. Grupul Ionel Militaru- Este semnalat in 1949 in nordul judetului Ramnicu Sarat, fiind alcatuit din 11 membrii.

            BANAT

  1. Grupul Ioan Uta- In mai 1947, col.Uta pleaca impreuna cu inginerul Aurel Vernichescu in comuna Varciorova. De aici organizeaza un nucleu de rezistenta anticomunista a caru raza de actiune era pe Valea Tmisului – Masivul Tarcu, Masivul Gogu, cu deplasari spre  Caransebes,  Lugoj si  Timisoara  sau  catre Arad,

Baia de Arama si Turnu-Severin. Grupul cuprindea 24 de partizani, la care se adaugau legaturile din Timisoara, Lugoj si resita si satenii de la poalele muntilor, care ii sustineau cu alimente si informatii. Organizarea era conceputa pe subdiviziuni de 2-3 persoane. In februarie 1949 col.Uta este ranit mortal, dar in munte mai ramane un grup de 10 partizani.

  1. Grupul Dumitru Isfanut- Reorganizeaza supravietuitorii grupului Uta, fiind compus din 7 persoane (Dumitru Mutascu, Ioan Caraibot, Nistor Duicu, Gh. Serangau, Victor Curescu, Iancu Baderca si Dumitru Isfanut). In anul 1952 grupul se divide in grupuri mai mici, conduse de Dumitru Isfanut, Dumitru Mutascu si Gh. Balica. Pe 29 septembrie 1952 Dumitru Isfanut este descoperit in grajdul casei lui Avram Roiu in comuna Sadova Noua si ranit mortal prin aruncarea unei grenade.

  2. Grupul Spiru Blanaru- Gh.Ionescu(„Teregova”) – In jurul avocatului Spiru Blanaru s-a conturat cel de-al doilea nucleu important al rezistentei banatene, alaturi de grupul col.Uta. In 1948 s-au format doua grupuri de aproximativ cate 20 de persoane, unul condus de Spiru Blanaru , iar celalalt de comandorul Dumasneanu. In iarna an ului 1949, Gh.Ionescu, notar in comuna Teregova pune bazele  unei organizatii anticomuniste in care sunt incadrati sub juramant 30 de membri. In timp ce faceau rezerve de alimente si se pregatea plecarea in munti, unul dintre membrii acestei organizatii , Moise Anculia, este arestat. Pe 12 ianuarie 1949 s-a hotarat atacarea postului de jandarmi din Teregova pentru eliberarea acestuia. Spiru Blanaru si partizanii sai au sustinut grupul Ionescu in aceasta actiune. Dupa acest eveniment, cele doua grupuri se unesc. Gh. Ionescu, mai varstnic, primeste onorific functia de sef al organizatiei. Adevaratul conducator ramane in continuare Spiru Blanaru. In noaptea de 7/8 februarie 1949 este arestat comandorul Domasneanu in apropierea comunei Valea Bolvasnita. Spiru Blanaru este arestat pe 12 martie 1949 langa com. Fenes. Ambii au fost condamnati la moarte prin impuscare si confiscarea averii.

  3. Grupul Gligor Cantemir- Gligor Cantemir, parasutat in iarna anului 1945, are initiativa unei tabere de instructie pentru lupta de partizani. Tabara, instalata pe muntele Drocea (jud.Arad), a functionat numai cateva zile. Pana in 1948 sunt puse la punct relatiile din sate necesare sustinerii unui grup de rezistenta armat, refugiat in munti. In noaptea de 20-21 decembrie 1948, Gligor Cantemir este arestat in comuna Cil (jud.Arad) in casa lui Ilie Verba. Dar grupul de rezistenta initiat si condus de el isi continua activitatea si dupa arestarea sa. Astfel, pe 12 aprilie 1949 are loc o confruntare in  satul   Iosasel  intre  membri  grupului  Cantemir  si Securitate. Partizani s-au retras la marginea comunei, intr-un grajd, care a fost stropit cu benzina si incendiat. Aici a murit Iulian Hagea, despre care nu se stie exact daca a ars de viu s-au s-a impuscat pentru a evita aceasta suferinta.

            MUNTII APUSENI

  1. Grupul Leon Susman- Actioneaza in Muntii Bihariei, intre judetul Bihor – Turda. Conducatorul grupului, Leon Susman, este avocat din Targu Ocna. Nu exista nici o legatura de rudenie intre acesta si Teodor Susman, seful grupului din zona Rachitelele – Cluj. Leon Susman a stat ascuns inca din 1946 la Posaga, pe valea Ariesului, in casa lui Vasile Crisan. Pe 18 iulie 1957 este surprins de Securitate in aceeasi casa si impuscat mortal. In aceeasi zi sunt arestati si alti membri ai grupului, intre care preotul Simion Rosa, Teodor Tranca, Ilie Vlad si desigur gazda Vasile Crisan. Urmeaza valuri de arestari masive in comuna Posaga, care au continuat pana in toamna.

  2. Grupul Deac Cornel ­- O parte a membrilor grupului Susman s-au regrupat in jurul lui Cornel Deac. Printre acestia se numara Ioan Margineanu si Nicolae Moldovan. Grupul este semnalat mai ales in zona comunelor Uioara de Sus, Ocnisoara, Alecus, Ciuicu si Vama Seaca. Grupul Deac a fost o grupare subadiacenta grupului Leon

Susman. Cornel Deac a fost arestat in iunie 1952.

  1. Grupul Dabija – Macavei- Acest grup apare si sub numele de „Frontul Apararii Nationale – Corpul de Haiduci”. A activat pe versantul oriental al Muntilor Apuseni avand centrul la Runculetul Grasilor, pe Muntele Mare. Grupul ia fiinta la inceputul anului 1949, la initiativa fratilor Macavei (Traian, Alexandru si Nicolae) si a maiorului in rezerva Nicolae Dabija. Este remarcabil numarul persoanelor implicate intr-un fel sau altul in grupul Dabija, care se ridica la aproximativ 400 de persoane din zona. In noaptea de3/4 martie 1949 o companie de Securitate a incercuit tabara din munte a grupului Dabija. In schimbul de focuri au murit 5 partizani si au fost arestati alti 14. Maiorul Dabija a reusit sa scape din incercuire, in acel moment, dar activitatea acestui grup a incetat.

  2. Grupul Teodor Susman- Grupul ia fiinta in 1948, cand Teodor Susman impreuna cu fiii sai Avisalon si Teodr iau calea muntilor. In 1950: s-au alaturat Mihai Jurj si sotia sa Lucretia, Roman Onet, Ion Bartas, Gheorghe Mihut, Ion Ciotea. Zona de actiune a grupului era in apropierea comunelor Racnitele, Margau, Scarisoara, Saud, Pietroasa,etc.In decembrie 1951, Teodor Susman este incercuit de trupe de Securitate in satul Rachitele. Pentru a evita arestarea, se sinucide. Din acest moment seful grupului devine fiul sau, Teodor Susman jr. Ultimii membri ai acestui grup au fost lichidati la inceputul lunii februarie 1958.

            DOBROGEA

  1. Grupul Gogu Puiu – Fudulea- In Dobrogea, au existat aproape in toate satele nuclee de rezistenta, coordonate de grupul de partizani condus de fratii Nicolae si Dumitru Fudulea si de Gogu Puiu. Organizare rezistentei era conceputa de asa natura, incat in cazul arestarii sau nu poata fi divulgate decat cateva persoane din organizatie. De fapt, cei mai multi dintre membri rezistentei dobrogene stateau in continuare in sate, dar se intalneau periodic si tineau legatura prin curieri cu organizatiile din celelalte sate si cu partizanii din munti. In evidenta Securitatii se afalu mai multe organizatii grupate pe sate:

„Vasile Alecsandri – organizatie legionara identificata la 3 noiembrie 1948, condusa la inceput de fugarul Iancu Beca, are in prezent 13 membri identificati[]. Legatura interioara o face Gheorghe Ciciu si au legaturi cu organizatiile din Ceamurlia de Jos, Nicolae Balcescu, Camena, Sarighiol de Deal, Casmicea si exterioare cu Constanta prin Gogu Puiu si cu Bucuresti prin studentul Stere Beca. In afara de arestati si de informatori, toti sunt in banda din padure[].

Ciamurlia de Jos – Organizatie identificata in cursul lunii ianuarie 1949, condusa de Stere Ploscaru, cu un numar de 16 membri[] creata de fratii Fudulea (fugari) si organizata de Gogu Puiu. Legaturi cu Vasile Alecsandri prin Vaslie Papazica, iar cu Constanta, Bucuresti si Braila prin Stere Gucii si Tascu Stavrositu, ambii din comuna Baia judetul Constanta. Organizatia este condusa de un comitet cu activitate de organizare si inarmare[].

Nicolae Balcescu – Identificat 3 grupuri in luna martie 1948.

Grupul I – Paris Enache, Mihai Enache, Mihaela Beca, Vanghele Beca, Mihalea Gavriz, dr. Papahagi – loc de intalnire la carciuma lui Paris Enache.

Grupul II – Format din Misu Colaxaz, Panai Colaxaz, Sofronie Bofame, Stere Caluda, fratii Bajdani, Mihale Gavrila, Mihale Bijnicu, Stere Bijnicu.

Grupul III – Gheorghe Arnautu, Nicolae Arnautu, Vasile Arnautu, Tascu Arnautu, Tanase Budi, Costea Cumita, Dumitru Cumita, Tascu Cumita.

Toate 3 [grupurile] legaturi cu Poturu, judetul Constanta. Au legaturi si cu bandele(neidentificate). Activitatea sub forma de petreceri in familie fiind toti rude. Nu s-a putu introduce informator interior”.

            Insiruirea acestor organizatii dobrogene poate continua. In mai 1949 s-a produs o reorganizare:Grupul lui Gogu Puiu se desprinde de cel al fratilor Fudulea si coordoneaza activitatea in sudul Dobrogei. Fratii Fudulea si grupul lor coordoneaza rezistenta in nordul Dobrogei.

            In acelasi an, Gogu Puiu este surprins de Securitate si moare in schimbul de focuri. Anul 1950 aduce sfarsitul si pentru fratii Fudulea.

CONCLUZII                                                               

O   prima  concluzie este de ordin cronologic. Dupa cum am aratat, miscarea de partizani a inceput in Romania  in  timpul razboiului, anume in aprilie – mai 1944. Pana in august 1944, ea a fost legala, sprijinita de Marele Stat Major. Dupa 23 august 1944 pana la alegerile din 1946, rezistenta armata a contiunuat sa existe.

Se aflau in munţi grupuri înarmate, deşi nu foarte bine structurate, dar existau şi incercări de coordonare a acestora.

Desi nu oficial, personalitati ale vietii politice afirmate pana in 1944 promiteau un sprijin miscarii de rezistenţă. Promisiunile însă erau vagi, nimic concret. Dupa noiembrie 1946 au incetat orice contacte de acest gen. Oameni de cele mai diferite categorii sociale si orientari politice, ca si oameni ce nu facusera politica inainte de 1944, au luat  calea munţilor.

De fapt, dincolo de motivele individuale ce i-a impins spre aceasta decizie, problema de fond era regimul totalitar. Un regim care suprima individualitatile, care urmarea sa topeasca destinele intr-o masa ordonata si tacuta. Tocmai de aceea nu concepeau opozitia.

Deşi fără sorţi de a-şi atinge finalitatea, actiunea partizanilor anticomunisti nu a fost inutila. Ea a demonstrat ca opozitia era totusi posibila, chiar si in acele conditii.

În cele din urmă, caz special în Europa de Est, după diferite sondaje făcute în ultimii ani în România, o mare parte a populației pare să considere în continuare că bilanțul comunismului este unul pozitiv .

Cu toate acestea, România este una dintre fostele țări comuniste în care epurarea și persecuțiile comuniste au fost cele mai profunde. Faptul că este o țară tânără (cu frontiere și coeziune națională datând de la sfârșitul secolului XIX) nu face decât să întărească procesul de „curățare” realizat de comuniștii sprijiniți de armata roșie și de NKVD în anii 1950.

Toate acestea au facilitat eliminarea aproape completă a oricărei opoziții structurate, a elitei culturale și intelectuale a țării. Forța Securității, influența pe care a avut-o în societatea românească , numărul impresionant de informatori completează tabloul unei societăți blocate în ea însăși de comuniști.

Renașterea democrației și a pluralismului în România după 1990 a fost astfel handicapată de faptul că, pe de o parte, vechii dizidenți încă în viață erau puțini, iar de cealaltă parte, Nomenclatura s-a reconvertit rapid într-o clasă de antreprenori liberali la fel de prosperă pe cât de lipsită de scrupule, care continuă, sub noile haine, să constituie modelul dominant al reușitei sociale din țară.

Absența unei legi serioase a lustrației, așa ca în Ungaria, Republica Cehă, Polonia sau Germania de Est, este un exemplu foarte lămuritor.

A trebuit să așteptăm anul 2016 pentru ca România să-și celebreze cu adevărat și oficial membrii rezistenței. Până atunci, nici o lege sau inițiativă parlamentară nu a putut fi dusă până la capăt pentru a comemora această mișcare.
Totuși au existat inițiative locale care au încercat să îi redea acestei mișcări locul cuvenit în istoria României .
Contrar Poloniei care-și celebrează „Soldații blestemați” din 2011 sau altor țări din fostul bloc est european care au votat o zi națională pentru comemorarea eroilor rezistenței, în România descendenții birocrației și ai nomenclaturii comuniste rămân crispați în refuzul lor de a comemora o zi a memoriei.
După ce s-a argumentat până în 2007 că nu trebuie să se cliveze societatea și deci refuzând să se facă o cercetare adevărată asupra trecutului comunist, ei au încercat să-și schimbe atitudinea odată cu intrarea țării în Uniunea Europeană.

Pe de altă parte, în ciuda unei condamnări oficiale a comunismului în 2006, „un negaționism neo-comunist” planează mereu asupra României și rămâne cu atât mai tenace cu cât autoritățile publice și cele morale nu vorbesc la unison despre acest subiect.
Amalgamarea ce asociază pe toți membrii rezistenței anticomuniste cu fasciști antisemiți este susținută activ de către moștenitorii Partidului Comunist Român și de către vechi securiști.
Acesta joacă un rol important în blocajul legislativ asupra unei zile comemorative, fără să mai punem la socoteală indemnizația vechilor luptători și deținuți politici.

Mișcarea legionară a fost totuși, după opinia majorității istoricilor din prezent minoritară în sânul rezistenței (mai puţin de 10 % dintre luptătorii anticomunişti din munţi, după statisticile Securităţii din 1951]), chiar dacă foarte prezentă.

A existat totuși, începând din anul 2000, o formă de recunoaștere națională: “Crucea comemorativă a rezistenței anticomuniste”, iar în mai 2016, președintele Klaus Iohannis a inaugurat la București un monument în memoria acestora, situat în fața Casei Presei Libere, pe un amplasament unde între anii 1960 și 1990, se înălța o uriașă statuie a lui Lenin.

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

http://www.scritub.com/istorie/IMAGINE-DE-ANSAMBLU-ASUPRA-REZ65291.php

http://www.art-emis.ro/istorie/2840-miscarea-de-rezistenta-antisovietica-si-anticomunista-a-fost-creata-de-germania.html

https://ro.wikipedia.org/wiki/Rezisten%C8%9Ba_anticomunist%C4%83_din_Rom%C3%A2nia

––––––––––––––––––

[1] A se vedea și Bărbulescu, Theodor, Liviu Ţăranu, Viaţa unui „bandit”. Cazul Vasile Motrescu, în „Magazin istoric”, anul XXXVII, serie nouă, nr. 5 (434), mai 2003, p. 77. Vezi şi lucrarea Vasile Lazăr, Şase ani în infern, Editura Marineasa, Timişoara, 2000.

[2] Florin Constantiniu, De la Războiul fierbinte la Războiul rece, Editura Corint, Bucureşti, 1998, p. 59.

[3] Marin Nedelea, Istoria României în date (1940-1995), Editura Niculescu, Bucureşti, 1997, p. 33. Aceleaşi date le oferă şi Teodor Wexler, Oameni pentru vremuri noi, în „Magazin istoric”, anul XXXVIII, serie nouă, nr. 1 (442), ianuarie 2004, p. 24.

[4] Mircea Tănase, Eroi ai nimănui. Agenţi paraşutaţi în România în timpul şi după cel de-Al Doilea Război Mondial, Bucureşti, Editura Militară, 2010, p. 151-152. Autorul menţionează că mişcarea de rezistenţă a generalului Phleps a iscat controverse în rândul minorităţii germane din Transilvania, care se temea că din cauza acesteia, sovieticii vor dispune represalii împotriva germanilor din România.

[5] Prezentul articol este parte dintr-un studiu publicat în volumul Conferinței Internaționale a Departamentului de Relații Internaționale, Științe Politice și Studii de Securitate al Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, 2013.

28/11/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: